Cheia de sticlă, Dashiell Hammett

...........................................................................................
                                                       5 - 9

                                Ned Beaumont scoase din plic cartea de vizită a lui Janet Henry. Pe ea era scris doar atât: „Te rog!” Privind-o încruntat, îi spuse surorii:
    - Ai câștigat.
    Se bătu ușor cu cartonașul peste unghia degetului mare.
    - Servește-te din bunătățile alea, ba chiar ia destul de mult ca să pară c-am mâncat și eu din ele.
    Mai târziu, în aceeași după-amiază, scrise:

            Draga mea Miss Henry,
    M-ai copleșit total cu bunătatea dumitale - mai întâi, ai venit în vizită, apoi, mi-ai trimis fructele. Nici nu știu cum să-ți mulțumesc, dar sper că într-o zi voi putea să-ți arăt mai clar recunoștința mea.
     Al dumitale, sincer,
            Ned Beaumont

    Când termină, reciti scrisoarea, o rupse, apoi o scrise din nou pe altă coală de hârtie, folosind aceleași cuvinte, dar aranjându-le altfel, așa încât cea de-a doua frază să se termine după cum urmează: „.... voi putea într-o zi să-ți arăt recunoștința mea mai clar.”

                                                       VI

                                   În halat de baie și papuci, Ned tocmai citea numărul de dimineață din „Observer”, luându-și micul dejun la masa de lângă fereastra rezervei sale de spital, când ușa se deschise și intră Opal Madvig. Beaumont împături ziarul, îl puse cu fața în jos pe masă, lângă tava cu micul dejun, și se ridică, salutând-o pe un ton cordial:
    - Bună, mititico.
    Era palid la față.
    - De ce nu m-ai sunat când te-ai întors de la New York, îl întrebă Opal, pe un ton acuzator.
    Și ea era palidă. Paloarea îi accentua textura copilăroasă a pielii, și totuși îi făcea fizionomia să arate mai matură. Ochii ei albaștri erau larg deschiși și înnegurați de emoție, dar sentimentele dinapoia lor nu puteau fi descifrate prea ușor. Își ținea spatele drept, fără a arăta deloc țeapănă, în stilul unei persoane care e mai sigură pe propriul ei echilibru decât de stabilitatea terenului pe care calcă. Fără să dea atenție scaunului pe care Ned i-l trăsese de lângă perete, astfel invitând-o să se așeze, repetă pe un ton la fel de imperativ ca înainte:
    - De ce n-ai făcut-o?
    Ned râse ușor, indulgent, și răspunse:
    - Îmi place cum îți stă nuanța asta de maro.
    - Of, Ned, te rog....
    - Așa-i mai bine, continuă el. Voiam să trec pe la voi, dar, mă rog, când m-am întors, s-au întâmplat multe lucruri, și am mai avut de rezolvat și o mulțime de alte lucruri care se întâmplaseră în lipsa mea, și până le-am terminat pe toate astea, am nimerit peste Shad O Rory și-am ajuns aici, încheie el, făcând un gest în jur, pentru a indica spitalul.
    Tonul lui vesel n-o influență cu nimic pe Opal, care-l întrebă scurt, cu aceeași gravitate:
    - Au să-l spânzure pe Despain ăsta?
    Râzând din nou, Beaumont răspunse:
    - Vorbind așa, n-o să ajungem foarte departe.
    Opal se încruntă, dar aroganța îi mai dispăruse când întrebă din nou:
    - Da sau nu, Ned?
    - N-aș crede, clătină el ușor din cap. E foarte posibil ca nu el să-l fi omorât pe Taylor, la urma urmei.
    Fata nu păru surprinsă.
    - Știai asta, atunci când mi-ai cerut să.... să te ajut să obții.... sau să măsluiești.... niște probe împotriva lui?
    Ned zâmbi cu reproș:
    - Normal că nu știam, micuțo. Drept cine mă iei?
    - Ba știai, insistă ea, cu o voce la fel de rece și disprețuitoare ca ochii ei albaștri. Nu voiai decât să pui mâna pe banii pe care ți-i datora și m-ai pus să te ajut să te folosești în scopul ăsta de moartea lui Taylor.
    - Dacă ții cu tot dinadinsul.... replică el, indiferent.
    Opal se apropie cu un pas. O clipă, un fior ușor făcu să-i tremure bărbia, apoi fața ei tânără redeveni fermă și îndrăzneață.
    - Știi cine l-a ucis? întrebă ea, sfredelindu-i ochii cu ai ei.
    Încet, Ned clătină negativ din cap.
    - Tata?
    O privi clipind din ochi.
    - Dacă Paul ști cine l-a omorât, vrei să zici?
    Opal bătu din picior.
    - Vreau să zic: tata l-a omorât?
    Ned îi acoperi gura cu mâna. Ochii îi săgetaseră spre ușa închisă.
    - Liniște, mormăi el.
    Fata făcu un pas înapoi, desprinzându-și gura de sub mâna lui și înlăturându-i-o de pe față.
    - El a făcut-o? insistă ea.
    Cu glas scăzut și furios, Ned îi spuse:
    - Dacă tot trebuie neapărat să fii bătută-n cap, măcar nu umbla cu megafonul după tine. Nimănui nu-i pasă ce fel de idioțenii-ți trec prin cap, cu condiția să le ții pentru tine - așa că asta trebuie să faci: păstrează-ți-le pentru tine!
    Ochii ei întuneoși se dilatară și mai mult.
    - Deci, el l-a ucis! murmură, cu o voce mică și plată, dar absolut convinsă.
    Ned își repezi chipul în jos, spre fața ei.
    - Nu, draga mea, replică el pe un ton suav-furios, nu el l-a ucis.
    Și rămase astfel, cu fața foarte aproape de a ei și un zâmbet veninos deformându-i trăsăturile.
    Cu o expresie și o voce fermă, fără să bată în retragere, Opal răspunse:
    - Dacă n-a făcut-o, nu înțeleg ce importanță mai are ce spun eu sau cât de tare.
    Un colț al gurii lui se arcui într-un zâmbet sardonic.
    - Te-ai mira să afli cât de multe lucruri pe care nu le înțelegi sunt pe lumea asta, spuse el furios, și nici n-ai să le înțelegi vreodată, dacă o mai ții mult așa.
    Făcu un pas înapoi - un pas lung, vârându-și mâinile în buzunarele halatului, cu pumnii strânși. Acum ambele colțuri ale gurii i se lăsaseră în jos, iar pe frunte i se adânciseră câteva riduri. Privea cu ochii îngustați pardoseala, în fața picioarelor ei.
    - De unde ți-a venit ideea asta smintită? mârâi el.
    - Nu e smintită deloc, și tu știi că nu e.
    Nervos, Ned își smunci umerii, întrebând-o încă o dată:
    - De unde ți-a venit?
    Opal ridică și ea din umeri.
    - De nicăieri. Am.... am avut-o așa..... dintr-o dată.
    - Prostii, replică el tăios, privind-o de jos în sus, pe sub sprâncene. Ai văzut ziarul „Observer” din dimineața asta?
    - Nu.
    Continuă s-o privească lung, cu o expresie dură și sceptică.
    Enervarea o făcu să se înroșească puțin în obraji.
    - Nu l-am văzut, repetă ea. De ce mă întrebi?
    - Nu l-ai văzut? insistă el, pe un ton care dădea de înțeles că n-o credea, deși lucirea sceptică i se ștersese din ochi, care acuma era stinși, îngândurați. Dintr-o dată, deveniră mai strălucitori. Își scoase mâna dreaptă din buzunarul halatului și o întinse spre ea, cu palma în sus.
    - Ia dă-mi-o s-o văd, ceru el.
    Opal îl privi cu ochi mari, rotunzi.
    - Ce?
    - Scrisoarea, răspunse Ned, scrisoarea bătută la mașină - aia cu trei întrebări și nicio semnătură.
    Fata coborî privirea, pentru a-i evita ochii, cu trăsăturile tulburate abia vizibil, de stânjeneală. După un moment de ezitare, îl întrebă, în timp ce-și deschidea poșeta maro.
    - De unde-ai știut?
    - Toată lumea din oraș a primit cel puțin câte una, răspunse el nepăsător. Asta-i prima care ți-a venit?
    - Da, răspunse ea, dându-i o hârtie mototolită.
    Ned o netezi și o citi:

    Ești chiar atât de proastă, încât nu știi că tatăl tău ți-a omorât iubitul?
    Dacă nu știi, de ce i-ai ajutat, pe el și pe Ned Beaumont, în încercarea lor de a pune crima în seama unui om nevinovat?
    Știi că, ajutându-l pe tatăl tău să scape de judecată, devii complice la crima lui?

    Ned Beaumont dădu din cap, cu un ușor zâmbet.
    - Toate sunt cam la fel, spuse el.
    Făcu ghemotoc hârtia și o aruncă în coșul de gunoi de lângă masă.
    - Probabil, ai să mai primești, acum, c-ai ajuns și tu pe lista de corespondență.
    Opal Madvig își prinse buza de jos între dinți. Ochii ei albaștri străluceau fără căldură, studiind chipul calm al lui Beaumont.
    - O Rory încearcă să scoată material de campanie din asta, continuă el. Știi ce probleme am avut cu el, fiindcă-și închipuia că rupsesem relațiile cu tatăl tău și că m-ar fi putut plăti ca să-l ajut să-l înfunde pentru crimă - fie și doar atât cât să-l învingă la urne - iar eu am refuzat.
    Expresia ochilor ei rămase neschimbată.
    - Pentru ce v-ați certat, tu și tata?
    - Asta nu ne privește decât pe noi doi, micuțo, răspunse el cu blândețe. Dacă ne-am certat.
    - V-ați certat, insistă ea, la cârciuma lui Carson.
    Își încleștă dinții cu un clănțănit, după care spuse cu îndrăzneală:
    - V-ați certat când ai aflat că, de fapt.... că, de fapt, el îl omorâse pe Taylor.
    Izbucnind în râs, Ned o întrebă pe un ton ironic:
    - Păi, pe-asta n-o știusem tot timpul?
    Umorul lui n-o făcu să-și schimbe expresia.
    - De ce-ai întrebat dacă văzusem ziarul „Observer”? îl întrebă. Ce scria?
    - Alte prostii de-același soi, răspunse el neutru. E acolo, pe masă, dacă vrei să-l vezi. Vor mai apărea cu ghiotura, până o să se termine campania; o să fie una de-alea murdare. Iar tu îți ajuți de minune tatăl, dacă înghiți toate....
    Se întrerupse, cu un gest nervos, căci Opal nu-l mai asculta.
    Se dusese la masă să ia ziarul pus de el acolo la apariția ei în cameră.
    Zâmbind binevoitor spre spatele ei, Ned o îndrumă:
    - E pe prima pagină: „Scrisoare deschisă către primar”.
    În timp ce citea, Opal începu să tremure - tremura toată: genunchii, mâinile, gura - astfel încât Ned se încruntă neliniștit, dar când termină și aruncă ziarul la loc pe masă, întorcându-se iar cu fața spre el, trupul ei înalt și fața frumoasă căpătaseră o imobilitate de-a dreptul statuară. I se adresă încet, abia mișcându-și buzele pentru a articula cuvintele:
    - N-ar îndrăzni să spună asemenea lucruri, dacă n-ar fi adevărate.
    - Asta-i nimic pe lângă ce vor spune de-acum încolo, zise el alene, tărăgănat.
    Părea amuzat, deși în luciul ochilor lui se zărea și o sugestie de furie pe care nu și-o putea stăpâni. Opal îl privi mai lung câteva momente, după care, fără să mai spună nimic, se întoarse spre ușă.
    - Stai, o reținu el.
    Se opri și se întoarse iar. Acum, zâmbetul lui era prietenos, seducător. Fața ei arăta ca a unei statui pictate.
    - Politica e un joc dur, micuțo, spuse el, așa cum se practică aici și în zilele noastre. „Observer”-ul e de cealaltă parte a baricadei, iar redactorii de-acolo nu-și prea fac probleme în legătură cu adevărul din afirmațiile lor, atât vreme cât pot lovi în Paul. Sunt în stare să....
    - Nu te cred, îl întrerupse ea. Îl cunosc pe domnul Mathews - soția lui era doar cu câțiva ani mai mare decât mine, la aceeași școală, și eram prietene - și nu cred că ar spune nimic de soiul ăsta despre tata dacă n-ar fi adevărat sau dacă n-ar avea motive temeinice să creadă că e adevărat.
    Beaumont chicoti.
    - Că multe mai știi tu despre asta. Mathews e înglodat în datorii până peste urechi. Compania Centrală de Stat pentru Credite deține ambele ipoteci pentru fabrica lui - și pe cea pentru casă, dacă te interesează. Iar Compania de Credite îi aparține lui Bill Roan. Acesta candidează pentru Senat, contra lui Henry. Mathews face ceea ce i se spune să facă, și publică ce i se spune să publice.
    Opal Madvig nu mai scoase nicio vorbă. Totuși, nimic nu dădea de înțeles că se lăsase cât de cât convinsă de argumentele lui Ned Beaumont.
    Acesta continuă, vorbind pe un ton prietenos, persuasiv.
    - Asta-i o nimica toată, spuse el, arătând cu degetul spre ziarul de pe masă, pe lângă ceea ce-o să urmeze mai târziu. Vor zornăi oasele lui Taylor Henry pân-o să le vină-n minte altă idee și mai îngrozitoare, și numai cu chestii de-astea au s-o țină într-una, până trec alegerile. Ar fi mult mai bine să ne obișnuim încă de pe-acum, și mai ales tu, în special, n-ar trebui să le lași să te afecteze. Pe Paul nu-l deranjează chiar atât de mult. E politican, și.....
    - E un ucigaș, sublinie Opal, vorbind cu glas scăzut, dar apăsat.
    - Iar fiica lui e o neroadă! exclamă iritat Ned. Ai de gând să încetezi cu prostiile astea?
    - Tatăl meu e un asasin, insistă ea.
    - Ești nebună. Ascultă la mine, micuțo. Tatăl tău n-a avut absolut nicio legătură cu moartea lui Taylor. N-a....
    - Nu te cred, îl întrerupse fata, cu gravitate. Niciodată n-am să te mai cred.
    Ned o privi încruntat.
    Opal se răsuci și porni spre ușă.
    - Așteaptă! mai strigă el. Dă-mi voie să....
    Fata ieși, închizând ușa în urma ei.

                                                           VII

                                     După ce privi câteva secunde spre ușa închisă, cu o grimasă de furie, chipul lui Beaumont deveni foarte gânditor. Pe frunte i se adânciră câteva riduri. Ochii săi întunecați se îngustară, având un aer introspectiv. Buzele i se țuguiară sub mustață. După un timp, își duse un deget la gură și începu să-și roadă unghia. Respira regulat, dar mai adânc decât de obicei.
    De dincolo de ușă începură să se audă niște pași. Expresia meditativă se șterse de pe chipul lui Ned. Porni alene spre fereastră, fredonând „Little Lost Lady”. Pașii trecură de ușa lui. Se opri din fredonat și se aplecă să ridice foaia de hârtie cu cele trei întrebări care-i fuseseră adresate lui Opal Madvig. N-o netezi, îndesând-o doar într-unul dintre buzunarele halatului, așa mototolită cum era.
    Apoi își găsi o țigară de foi și o aprinse, după care, cu ea între dinți, se opri lângă masă și miji ochii prin fum, spre prima pagină a ziarului „Observer” care era pus acolo.

                 SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE PRIMAR

                 Domnule,
    Ziarul „Observer” a intrat în posesia anumitor informații pe care le consideră că sunt de o importanță capitală pentru elucidarea misterului care înconjoară recenta asasinare a lui Taylor Henry.
    Aceste informații sunt cuprinse în mai multe declarații scrise, aflate acum în seiful de depuneri al ziarului „Observer”. În esență, aceste declarații consemnază următoarele:
    1. Că Paul Madvig s-a certat cu Taylor Henry acum câteva luni, apropo de atenția pe care tânărul i-o acordă fiicei lui, și i-a interzis acesteia să se mai vadă cu Henry.
    2. Că fiica lui Paul Madvig a continuat totuși să-l întâlnească pe Taylor Henry, într-o cameră mobilată pe care el o închiriase anume în acest scop.
    3. Că au fost împreună în această cameră mobilată chiar în după-amiaza zilei când Taylor Henry urma să fie omorât.
    4. Că Paul Madvig s-a dus în aceeași seară la Taylor Henry, probabil, pentru a-i cere din nou socoteală, lui sau tatălui său.
    5. Că Paul Madvig părea furios când a părăsit reședința familiei Henry, cu câteva minute înainte ca Taylor Henry să fie asasinat.
    6. Că Paul Madvig și Taylor Henry au fost văzuți la distanță de o jumătate de cvartal unul de celălalt, la nici măcar un cvartal distanță de locul unde urma să fie găsit cadavrul tânărului, cu nu mai mult de cincisprezece minute înainte de găsirea acestuia.
    7. Că Departamentul Poliției nu are în prezent niciun detectiv însărcinat cu găsirea asasinului lui Taylor Henry.
    Ziarul „Observer” consideră că ar fi cazul să știți aceste lucruri, după cum se cuvine să le știe și alegătorii, și contibuabilii. „Observer” nu poartă pică nimănui și nu are nicio altă motivație în afara dorinței de a vedea că se face dreptate. Ziarul va accepta cu plăcere orice posibilitate de a preda aceste declarații scrise, precum și toate celelalte informații pe care le deține, dumneavoastră sau oricărui funcționar public al orașului sau al statului și, dacă se poate arăta că o asemenea acțiune va ajuta justiția, se va abține să publice oricare detalii din aceste declarații.
    Dar ziarul „Observer” nu va permite nici ca informațiile încorporate în aceste declarații să rămână ignorate. Dacă oficialitățile alese și numite pentru a aplica legea și ordinea în orașul și statul nostru nu consideră că aceste declarații au suficientă importanță pentru a se acționa pe baza lor, ziarul nostru va aduce chestiunea în fața Tribunalului Superior pe care-l reprezintă Cetățenii Orașului, publicțndu-le integral.
                                        H.K. MATHEWS, Redactor-Șef

    Ned Beaumont mormăi disprețuitor și suflă fumul de țigară peste scrisoarea deschisă, dar ochii îi rămaseră întunecați.

                                                                     VIII

                                    La începutul aceleiași după-amieze, mama lui Paul Madvig veni în vizită la Ned Beaumont.
    Acesta o cuprinse în brațe și o sărută pe amândoi obrajii, până când femeia îl împinse înapoi, admonenstându-l cu severitate glumeață:
    - Da mai termină odată! Ești mai rău decât Airedale-ul pe care-l avea Paul într-o vreme.
    - Sunt și eu în parte Airedale, după tată, replică el, și trecu în spatele ei, pentru a o ajuta să-și scoată impermeabilul din piele de focă.
    Netezindu-și rochia neagră, femeia se duse la pat și se așeză.
    Ned îi agăță haina pe spătarul unui scaun, rămânând în fața ei, cu picioarele puțin depărtate și mâinile în buzunarele halatului.
    Îl studie cu un ochi critic.
    - Nu arăți chiar așa de rău, remarscă ea după un timp, dar nici tocmai bine. Cum te simți?
    - Grozav. Doar datorită surorilor medicale îmi mai pierd vremea pe-aici.
    - Să știi că nici nu m-ar mira prea mult una ca asta. Da nu mai sta așa în picioare-n fața mea, holbându-te la mine ca o pisică din Chestshire, că-mi vin nevricalele. Stai jos, îl invită mama lui Paul, bătând cu palma patul, lângă ea.
    Ned se așeză alături.
    - Paul pare să considere că ai săvârșit o faptă foarte măreață și nobilă, făcând ceea ce-ai făcut, începu ea, dar mie n-ai să-mi poți spune că, dacă era cuminte, ai fi intrat în toată încurcătura aia.
    - Aoleo, mamă..... se plânse el.
    Femeia îl întrerupse. Privirea ochilor ei albaștri, la fel de tineri ca ai fiului său, îi sfredeli adânc pe ai lui Ned.
    - Ascultă aici, Ned, Paul l-a omorât pe târâie-brâu ăla, așa e?
    Ochii și gura lui Ned se deschiseră de mirare.
    - Da....
    - Așa credeam și eu, spuse bătrâna. Întotdeauna a fost un băiat bun, dar am auzit că acum se spun o serie de lucruri rele pe seama lui, și numai Dumnezeu știe ce se mai întâmplă și în politica asta, că eu, sigur, n-am nici cea maivagă idee.
    Ned îi privi fața osoasă, cu un amestec de uimire și umor.
    - Bine, holbează-te la mine cât vrei, continuă ea, dar eu n-am de unde să știu ce puneți la cale voi, bărbații, sau ce v-ați face dacă nu v-ați gândi întruna la toate astea. Am renunțat de mult să mai încerc să aflu, nici nu erai tu născut pe vremea aia.
    Bătând-o pe umăr, Ned îi spuse cu admirație:
    - Ești nemaipomenită, mamă!
    Bătrâna își trase umărul de sub mâna lui, fixându-l iar cu ochii ei severi și pătrunzători.
    - Mi-ai spune dacă l-ar fi omorât el?
    Ned clătină din cap că nu.
    - Atunci, cum pot să fiu sigură că n-a făcut-o?
    - Fiindcă, îi explică el, începând să râdă, dacă o făcea, ți-aș spune totuși că nu, dar pe urmă, când m-ai întreba dacă-ți spuneam adevărul în caz că el îl omorâse, aș fi spus că da.
    Buna dispoziție i se șterse din ochi și din glas, când continuă, serios:
    - N-a făcut-o el, mamă.
    Apoi îi zâmbi. Îi zâmbi numai cu buzele subțiri, întinse peste dinți.
    - Ar fi frumos dac-ar mai crede și altcineva din oraș, în afară de mine, că n-a făcut-o el, și ar fi cu atât mai frumos dacă acea persoană ar fi tocmai mama lui.

                                                               IX

                                  La o  oră după plecarea doamnei Madvig, Ned primi un pachet care conținea patru cărți și o dedicație din partea lui Janet Henry. Tocmai îi scria un bilet de mulțumire când sosi Jack.
    Jack, lăsând fumul de țigară să-i iasă din gură în timp ce vorbea, spuse:
    - Cred că am găsit ceva, deși nu știu cum o să-și placă.
    Beaumont îl privi gânditor pe tânărul cel spilcuit, netezindu-și cu degetul arătător partea stângă a mustății.
    - Dacă e ceea ce te-am angajat să găsești, o să-mi placă destul de mult, răspunse el, vorbind pe un ton la fel de indiferent. Stai jos și povestește-mi.
    Jack se așeză cu grijă, picior peste picior, punându-și pălăria pe podea, și ridică privirea dinspre țigară către Ned. În sfârșit, spuse:
    - Se pare că scrisorile astea sunt scrise de fiica lui Madvig.
    Ochii lui Ned se măriră puțin, dar numai pentru o clipă. De pe față îi pieri o parte din culoare, iar respirația îi deveni neregulată. În glas însă nu i se simți nicio schimbare.
    - Și ce te face să crezi asta?
    Dintr-un buzunar interior, Jack scoase două coli de hârtie de aceeași fabricație și mărime, împăturite la fel. I le dădu lui Ned care, când le desfăcu, văzu că pe amândouă erau bătute la mașină câte trei întrebări - aceleași trei întrebări pe fiecare hârtie.
    - Una dintre ele e cea pe care mi-ai dat-o tu ieri, continuă Jack. Poți să-mi spui care?
    Ned clătină din cap încet, dintr-o parte în cealaltă.
    - Nu e nicio diferență, continuă Jack. Pe cealaltă am scris-o în camera de pe Charter Street pe care o închiriase Taylor Henry și unde obișnuia să vină fiica lui Madvig - la o mașină de scris Corona pe care am găsit-o acolo, și pe o coală care era tot acolo. Din câte se știe, nu existau decât două chei ale camerei. El o avea pe una, iar ea, pe cealaltă. După moartea lui, s-a mai dus acolo de cel puțin două ori.
    Ned, încruntându-se spre foile de hârtie pe care le ținea în mâini, dădu din cap fără să ridice privirea.
    Jack își aprinse o nouă țigară, de la cea pe care o fumase, se ridică și se duse la masă ca s-o strivească pe cea veche în scrumiera de acolo, apoi se întoarse la scaun. Pe chipul său, ori în atitudinea lui nu se zărea nimic care să arate că-l interesa cât de cât reacția lui Ned față de descoperirea pe care o făcuse.
    După încă un minut de tăcere, Ned ridică puțin capul și întrebă:
    - Cum ai descoperit asta?
    Jack își puse țigara într-un colț al gurii, unde începu să se bâțâie în ritmul cuvintelor.
    - Pista mi-a sugerat-o informația din „Observer” despre cameră. Tot de-acolo și-a luat-o și poliția, dar ei au ajuns înaintea mea. Totuși, am avut noroc: copoiul lăsat de gardă era un prieten al meu - Fred Hurley - și m-a lăsat să mă uit la tot ce doream.
    Ned agită hârtiile pe care le ținea în mână, întrebând:
    - Poliția știa de astea?
    Jack ridică din umeri.
    - Nu le-am spus. L-am descusut pe Hurley, dar nici el nu știa nimic - era postat acolo doar ca să stea de pază până luau o hotărâre ce să facă. Or fi știind, n-or fi știind....
    Scutură pe jos scrumul țigării.
    - Aș putea să aflu.
    - Lasă, nu e important. Și altceva, ce-ai mai găsit?
    - Altceva n-am mai căutat.
    După ce aruncă o privire scurtă spre chipul de nepătruns al tânărului oacheș, Ned își coborî din nou ochii asupra colilor de hârtie.
    - Ce fel de locuință e?
    - Treișpe dooșpatru. Avea o cameră și o baie, sub un nume franțuzesc. Propietăreasa susține că nu știa cine erau cu adevărat, până azi, când a venit poliția. Poate că n-o fi știut. E genul de casă unde nu se pun prea multe întrebări. Zice că stăteau mult prin cameră, mai ales după-amiaza, și că fata a mai trecut pe-acolo de vreo două ori în ultima săptămână sau cel puțin așa a reținut, deși ar fi putut destul de ușor să vină si să plece fără s-o vadă nimeni.
    - Sigur e ea?
    Jack făcu un gest evaziv cu mâna.
    - Descrierea corespunde....
    Tăcu un moment, apoi adăugă nepăsător, în timp ce expira fumul:
    - E singura pe care a văzut-o femeia, de la moartea lui încoace.
    Ned ridică iar capul. Ochii-i deveniseră duri.
    - Taylor își mai aducea și altele acolo?
    Tânărul repetă gestul evaziv.
    - Femeia n-a spus așa ceva.... A zis că nu știa, dar din felul cum vorbea, aș zice că mințea mai mult ca sigur.
    - Nu ți-ai putut da seama după conținutul camerei?
    Jack clătină din cap.
    - Nu. Nu erau prea multe chestii femeiești - doar un kimono, articole de toaletă, pijamaua.... de-astea....
    - Și de-ale lui erau mai multe?
    - A, un costum, o pereche de pantofi și niște lenjerie, ciorapi, o pijama și așa mai departe.
    - Vreo pălărie?
    - Nicio pălărie, zâmbi Jack.
    Ned se ridică și se duse la fereastră. Afară se întunecase aproape complet. Câțiva stropi de ploaie se prinseseră pe geam, iar mult mai mulți îl loveau ușor, în timp ce Beaumont stătea astfel, cu privirea afară. În sfârșit, se întoarse din nou cu fața către Jack.
    - Cred că s-ar putea să mai am o treabă pentru tine - poate chiar diseară. O să te sun.
    - Bine, răspunse Jack.
    Și, ridicându-se, ieși din cameră.
    Beaumont se duse la debara să-și ia hainele, intră cu ele în baie și se îmbrăcă. Ieșind, văzu că în cameră apăruse o soră - o femeie înaltă, cu forme pline și cu o față lucioasă, palidă.
    - Vai de mine, v-ați îmbrăcat! exclamă ea.
    - Da, trebuie să mă duc în oraș.
    Pe fața ei, pe lângă uimire, se mai așternu și îngrijorarea.
    - Dar nu se poate, domnule Beaumont! protestă ea. E noapte și a început și ploaia, iar domnul doctor Tait o să....
    - Știu, știu, i-o reteză el nerăbdător și o ocoli, pornind spre ușă.

                                                6. ZIARUL „OBSERVER”
                                                               I

                             Doamna Madvig deschise ușa din față.
    - Ned! strigă ea. Ai înnebunit? Să umbli brambura într-o noapte ca asta, când abia ai ieșit din spital....
    - Taxiul nu lua apă, replică el, deși din zâmbet îi lipsea virilitatea. Paul e acasă?
    - A ieșit acum nicio jumătate de oră, la club cred că s-a dus. Dar intră, intră.
    - Opal e pe-aici? continuă el, în timp ce închidea ușa și o urma pe culoar.
    - Nu. De azi-dimineață e plecată, cine știe pe unde.
    Ned se opri în ușa livingului.
    - Nu pot să stau, spuse el, cu un glas cam nesigur. Am să dau o fugă până la club, ca să vorbesc cu Paul acolo.
    Bătrâna se întoarse repede spre el.
    - Ba nici vorbă să faci una ca asta! protestă ea, pe un ton dojenitor. Uită-te la tine cum arăți, mi-e teamă că te paște o răceală.... Ai să stai jos aici, lângă foc, și-ai să mă lași să-ți aduc ceva cald de băut.
    - Nu pot, mamă. Am de mers în mai multe locuri....
    Ochii ei albaștri, care nu-și arătau vârsta, deveniră luminoși și iscoditori.
    - Când ai ieșit din spital? îl întrebă.
    - Adineaori.
    Femeia își strânse cu putere buzele, apoi le deschise puțin, ca să spună pe un ton acuzator:
    - Ai plecat fără permisiune.
    O umbră îi tulbură limpezimea albastră a ochilor. Se apropie de Ned, împingându-și fața spre a lui; era aproape la fel de înaltă ca el. Vocea-i devenise aspră, ca și cum ar fi provenit dintr-un gât uscat de sete.
    - E ceva în legătură cu Paul? îl întrebă, pe când în umbra din ochi începea să i se recunoască teama. Și cu Opal?
    Glasul lui avia se auzi, răspunzându-i:
    - E un lucru în legătură cu care trebuie să discut cu ei - cu amândoi.
    Bătrâna îi atinse un obraz, cu un gest oarecum timid al degetelor ei osoase.
    - Ești un băiat bun, Ned, spuse ea.
    O cuprinse cu brațul.
    - Nicio grijă, mamă. Nimic din toate astea nu e așa de rău cum ar putea să fie. Numai un lucru îți cer: dacă Opal vine între timp, reține-o acasă, dacă poți....
    - Poți să-mi spui și mie despre ce e vorba, Ned?
    - Nu acum, și.... ei bine, s-ar putea să fie mai bine ca niciunul dintre ei să nu știe că te gândești că s-ar putea să fie ceva în neregulă.

                                                                    II

                                            Ned merse pe jos, prin ploaie, cale de cinci cvartale, până la o farmacie. Folosi telefonul de-acolo mai întâi, ca să cheme un taxi, apoi, să sune la două numere și să ceară cu domnul Mathews. Acesta nu veni la aparat.
    Atunci formă un alt număr și ceru cu domnul Rumsen. Pentru un moment, spunea:
    - Sal, Jack. Ned Beaumont la telefon. Era ocupat?... Bine. Uite ce e: vreau să știu dacă fata despre care am vorbit s-a dus azi să-l viziteze pe Mathews, de la „Observer”, și dacă da, ce-a făcut pe urmă.... Exact, Hal Mathews. Am încercat să-l găsesc la telefon, și acolo și acasă, dar n-am avut noroc..... Sigur, cât mai discret, dacă poți, dar află-mi, și cât mai repede..... Nu, am ieșit din spital. Am să fiu acasă, așteptând. Îmi știi numărul.... Da, Jack. Bine, mersi, și sună-mă de îndată ce poți... Pa.
    Ieși din farmacie, se urcă în taxiul care-l aștepta și-i dădu șoferului adresa de-acasă, dar după câteva străzi bătu cu degetul în fereastra dintre banchete și-i dădu o altă adresă.
    În sfârșit, taxiul se opri în fața unei case cenușii, pătrățoase și îndesate, construită în mijlocul unei pante abrupte și netede, acoperite cu iarbă.
    - Așteaptă aici, îi spuse el șoferului, în timp ce cobora.
    Sună, și-i deschise o servitoare cu părul roșcat.
    - Domnul Farr e acasă? o întrebă el.
    - Mă duc să întreb. Cine-l caută?
    - Domnul Beaumont.
    Procurorul districtual apăru în holul de primire cu ambele mâini întinse. Chipul său puhav și congestionat era numai zâmbet.
    - Ei, ei, Beaumont, e o reală plăcere! îl întâmpină el, apropiindu-se grăbit. Hai, dă-mi pardesiul și pălăria....
    Ned zâmbi, clătinând din cap.
    - Nu pot să stau, spuse el. Doar pentru o secundă am trecut, în drum spre casă, de la spital.
    - Ești din nou în formă? Splendid!
    - Mă simt destul de bine, răspunse Ned. Vreo noutate?
    - Nimic foarte important. Păsăroii care te-au molestat sunt încă în libertate - se ascund pe undeva - da o să punem noi mâna pe ei.
    Ned făcu o strâmbătură disprețuitoare cu gura.
    - N-am murit, și nici nu încercau să mă omoare: nu-i poți acuza decât de vătămare corporală.
    Îl privi pe Farr, cu un aer cam buimac.
    - Ți-a mai venit vreo epistolă din-alea cu trei întrebări?
    Procurorul districtual își drese glasul.
    - Ăă.... da, dacă stau să mă gândesc, am mai primit încă una sau două.
    - Câte? insistă Beaumont, pe un ton de o dezinvoltură politicoasă, cu colțurile arcuite puțin într-un zâmbet incert. În ochi i se citea amuzamentul, dar nu-i scăpa o clipă din privire pe-ai lui Farr.
    Procurorul districtual își drese iar glasul.
    - Trei, recunoscu el, fără tragere de inimă.
    Apoi, ochii i se luminară:
    - Ai auzit ce întâlnire splendidă am avut la....?
    Beaumont îl întrerupse:
    - Toate merg pe aceeași linie?
    - Ăă.... mai mult sau mai puțin.... își linse buzele procurorul districtual, pe când în ochi începea să i se ivească o privire rugătoare.
    - Cu cât mai mult.... sau mai puțin?
    Privirea lui Farr părăsi ochii lui Beaumont, coborând spre cravata acestuia, apoi lateral, peste umărul stâng. Își mișcă vag buzele, dar nu scoase niciun sunet.
    Zâmbetul lui Ned devenise malițios în mod fățiș.
    - Toate scrisorile afirmă că Paul Madvig l-ar fi omorât pe Taylor Henry? întrebă el, cu un glas suav.
    Farr tresări, cu chipul decolorându-i-se până la un portocaliu deschis, iar în agitația sa își lăsă ochii surprinși să se îndrepte iar spre cei ai lui Beaumont.
    - Hristoase, Ned! exclamă el.
    Beaumont râse.
    - Te lasă nervii, Farr, spuse el, pe același ton dulce. Maii bine fii atent, altfel praful o să se-aleagă de tine.
    După care își impuse să afișeze o mină gravă.
    - Paul ți-a vorbit ceva despre asta? Despre nervii tăi, vreau să zic.
    - N-nu....
    Beaumont zâmbi din nou.
    - Poate că n-a observat.... încă.
    Ridică antebrațul stâng, se uită la ceas, apoi îl privi din nou pe Farr.
    - Ai aflat cine le-a scris? întrebă el tăios.
    Procurorul districtual începu să se bâlbâie:
    - Ascultă aici, Ned, nu, nu șt... înțelegi.... nu e.....
    Lăsă fraza neterminată, neștiind ce să mai zică.
    - Ei? nu se lăsă Beaumont.
    Înghițind în sec, disperat, procurorul districtual mai făcu o încercare:
    - Avem o pistă, Ned, dar e prea devreme ca să ne pronunțăm.... S-ar putea să nu ducă nicăieri.... Știi cum merg lucrurile astea....
    Ned dădu din cap. Acum pe fața lui nu se mai citea nimic altceva decât o expresie prietenoasă. Glasul îi era calm și neutru, fără nicio undă de răceală, când zise:
    - Ați aflat unde au fost scrise și ați găsit mașina de scris care s-a folosit, dar până acum asta-i tot ce aveți. Insuficient ca să ghiciți, măcar, cine le-a scris.
    - Așa e, Ned! izbucni procurorul districtual, cu un aer de mare ușurare.
    Ned îi luă mâna și i-o strânse cordial.
    - Așa te vreau, spuse el. Ei, eu acum trebuie să fug. Dacă o iei încet, asigurându-te că ai dreptate înainte de a merge mai departe, n-ai cum să greșești. Crede-mă pe cuvânt.
    Chipul și glasul procurorului districtual erau încălzite de emoție.
    - Îți mulțumesc, Ned, îți mulțumesc!

                                                              III

                                          La ora nouă și zece, în aceeași seară, telefonul din livingul lui Ned Beaumont sună. Beaumont se duse repede să răspundă.
    - Alo.... Da, Jack... Da.... Da.... Unde?.... Da, perfect.... Asta-i tot pe ziua de azi. Îți mulțumesc mult.
    Când se ridică de lângă telefon, zâmbea. Buzele îi erau palide, iar ochii, sticloși și agitați. Mâinile îi tremurau puțin. Înainte de a fi apucat să facă trei pași măcar, telefonul sună din nou. Ezită, apoi se întoarse la aparat.
    - Alo.... A, salut, Paul.... Da, m-am săturat s-o tot fac pe invalidul.... Nimic deosebit - mă gândeam doar să trec pe la tine.... Nu, mă tem că nu pot. Nu mă simt atât de înzdrăvenit pe cât crezusem, așa că mai bine mă duc la culcare, cred.... Da, mâine, sigur.... Pa.
    În timp ce cobora la parter, își luă pe el impermeabilul și pălăria. Când deschise ușa de la stradă, vântul împinse stropii de ploaie spre el, izbindu-l în față, în timp ce o lua pe jos spre garajul de la colț.
    În hala înconjurată de geamuri a garajului, un bprbat slăbănog, cu păr castaniu și salopetă cândva albă, stătea pe un scaun de lemn înclinat înapoi, cu picioarele rezemate pe un raft deasupra radiatorului electric, citind un ziar. Coborî ziarul, când Ned îl salută:
    - Sal, Tommy.
    Murdăria de pe fața lui Tommy făcea ca dinții să-i pară mai albi decât erau. Își arătă mulți dintre ei într-un rânjet  larg, răspunzând:
    - Ce mai vreme, și-n seara asta....
    - Așa e. Ai vreo fierătanie și pentru mine? Una care să mă poarte-n noaptea asta pe niște drumuri de țară?
    - Isuse! exclamă Tommy. Norocul tău c-ai putut să-ți alegi momentul - ce făceai dacă-ți pica o noapte cu ploaie și vânt? Ei, am un Buick cu care nu-mi pasă ce-o să se-ntâmple.
    - O să mă ducă până acolo?
    - Are tot atâtea șanse ca oricare alta, răspunse Tommy. În noaptea asta.
    - În regulă. Fă-i plinul. Care-i cel mai bun drum spre Lazy Creek, pe-o vreme ca asta?
    - Până unde?
    Ned se uită gânditor la garajist, apoi spuse:
    - Cam până unde se varsă-n fluviu.
    Tommy dădu din cap.
    - Acasă la Mathews? întrebă el.
    Ned nu răspunse.
    - Are importanță în ce loc te duci, spuse Tommy.
    - Zău? se încruntă Beaumont. Atunci, fie - da, la Mathews. Vezi că-i treabă confidențială, Tommy.
    - Și de ce-ai venit la mine, care credeai c-am să vorbesc sau știai c-o să-mi țin gura? întrebă revoltat Tommy.
    - Pentru că sunt grăbit, replică Beaumont.
    - Atunci, ia-o pe Nez River Road, până la Barton și de-acolo treci podul și mergi pe drumul de țară - dacă te ține - și pe urmă la prima răscruce o iei înapoi spre est. Așa ai s-ajungi în spatele casei lui Mathews, cam pe culmea colinei. Dacă nu reușești să mergi pe drumul de țară din cauza noroiului, va trebui să continui pe New River Road până la intersecție, și de-acolo să te-ntorci pe cel vechi.
    - Mersi.
    În timp ce Ned se urca în Buick, Tommy îi spuse pe un ton de o nepăsare studiată:
    - Vezi c-ai un pistol în plus în buzunarul lateral.
    Nd îl privi lung.
    - În plus? întrebă el, fără nicio intonație în glas.
    - Călătorie plăcută, îi ură Tommy.
    Beaumont trânti portiera și plecă.

                                                          IV

                                 Ceasul de la bord arăta ora zece și treizeci și două. Ned stinse farurile și coborî din Buick, cu mișcări cam țepene. Ploaia bătută de vânt biciuia copacii, tufișurile, pământul, mașina și omul, cu lovituri umede, necontenite. În josul pantei, prin ploaie și frunziș, luceau slab pete neregulate de lumină gălbuie. Ned se cutremură, încercând să-și strângămai bine pe trup impermeabilul, și porni cu pași împiedicați la vale, prin vegetația udă leoarcă, spre petele luminoase.
    Vântul și ploaia, care-l izbeau în spate, îl împingeau în jos, către lumină. În timp ce cobora, încheieturile i se dezmorțeau treptat, așa că, deși se poticnea adeseori, clătinându-se, și-și prindea picioarele în tot felul de obstacole, reușea să nu cadă, înaintând destul de repede, deși cam dezordonat, spre obiectivul expediției sale.
    După un timp, simți sub picioare pământul mai bătătorit al unei cărări. O urmă, recunoscând-o parțial după atingere, și parțial după cum simțea crengile tufișurilor pe de-o parte și de alta plesnindu-l pe față, că de văzut, nu vedea mare lucru. Această potecă îl purtă la o mică distanță spre stânga, după care, formând o curbă largă, coti până pe malul unei mici ravine prin care apa curgea cu zgomot; de acolo, o altă curbă ducea la ușa unde ardea lumina cea galbenă.
    Beaumont se duse drept înainte, spre ușă, și ciocăni. Îi deschise un bărbat cărunt, cu ochelari. Avea chipul blajin și cam cenușiu, și ochii la fel de cenușii, care priveau neliniștiți prin lentilele rotunde ale ochelarilor, cu rame de baga, deschise la culoare. Costumul său maro era îngrijit și de bună calitate, dar avea o croială cam demodată. Într-o parte, gulerul alb, înalt și cam țeapăn fusese pătat în patru locuri de stropii de apă. Se dădu la o parte, deschizând și mai larg ușa, și-l invită pe Ned înăuntru, pe un ton binevoitor, dacă nu chiar entuziast:
    - Poftiți, domnule, intrați în casă, nu stați în ploaia asta. E-o vreme a dracului de nenorocită.
    Ned își înclină capul cu nu mai mult de cinci centimetri, într-o schiță de salut, și păși în casă. Ajunse într-o încăpere mare, care ocupa tot parterul clădirii. Mobila, simplă și sumară, îi dădea un aer primitiv, lipsit în mod plăcut de orice ostentație. Spațiul era împărțit într-o bucătărie, o sufragerie și un living.
    Opal Madvig se ridică în picioare de pe taburetul scund unde stătuse așezată, lângă o margine a șemineului, și-l privi pe Beaumont cu o expresie sumbră și ostilă, ținându-se cât era de dreaptă și înaltă.
    Beaumont își scoase pălăria și începu să-și descheie impermeabilul. Abia acum îl recunoscură și ceilalți.
    Omul care-i deschisese ușa exclamă, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă:
    - Ia te uită, e chiar Beaumont!
    Și-l privi cu ochi mari pe Shad O Rory.
    Shad O Rory stătea așezat pe un scaun de lemn, în mijlocul camerei, cu fața spre șemineu. Îi zâmbi visător lui Beaumont, spunând cu glasul lui baritonal, melodios, vag irlandez:
    - Într-adevăr, el este. Ce faci, Ned?
    Chipul de maimuță al lui Jeff Gardner se lăți într-un zânjet care-i dezvăluia toată frumusețea de dinți falși, ascunzându-i aproape complet ochii mici și roșii.
    - Pe toți sfinții, Rusty! îi spuse el băiatului acru și roșu în obraji, care stătea tolănit pe bancheta de lemn, alături, ne-a venit înapoi mingiuța de cauciuc! Ți-am zis eu că-i plăcea ce frumos ne jucam împreună!
    Rusty se încruntă spre Beaumont și mârâi ceva ce nu se auzi până la el.
    Fata cea slabă, îmbrăcată în roșu, care stătea jos, nu departe de Opal, îl privea pe Beaumont cu ochi strălucitori și plini de interes.
    Ned își scoase impermeabilul. Chipul lui slab, pe care încă se mai vedeau urmele pumnilor lui Jeff și Rusty, era liniștit, cu excepția lucirii surescitate din ochi. Își puse impermeabilul și pălăria pe un scrin prelung, nevopsit, aflat lângă perete, în apropierea ușii. Îi zâmbi politicos omului care-i deschisese și spuse:
    - Mi s-a stricat mașina tocmai când eram în drum pe aici. Sunteți foarte amabil că mi-ați oferit adăpost, domnule Mathews.
    - Câtuși de puțin, răspunse Mathews pe un ton cam vag, îmi face plăcere. Și se întoarse iar spre O Rory, privindu-l cu ochi speriați și rugători.
    O Rory își netezi părul alb și lucios cu o mână palidă, îngustă, și-i zâmbi lui Beaumont cu amabilitate, dar nu scoase nicio vorbă.
    Beaumont înaintă spre șemineu.
    - Bună mititico, îi spuse el lui Opal Madvig.
    Fata nu-i răspunse la salut. Stând în picioare, pe locul unde se afla, îl privea cu ochi întunecoși și ostili.
    Apoi, Ned își îndreptă zâmbetul spre fata cea slabă, în roșu.
    - Doamna Mathews, nu-i așa?
    - Eu sunt, răspunse ea, cu o voce scăzută, aproape ca un gângurit, întinzându-i mâna.
    - Opal mi-a spus că ați fost colege de școală, continuă el, în timp ce-i strângea mâna.
    Apoi se întoarse spre Rusy și Jeff.
    - Sal, băieți, aruncă el nepăsător. Speram să vă revăd cât mai curând.
    Rusty nu spuse nimic. Chipul lui Jeff, în schimb, deveni o mască hidoasă de plăcere rânjită.
    - Și eu la fel, spuse el din toată inima, acum că iar mi s-au vindecat pumnii. Oare de ce crezi că mi-o fi plăcând atât de mult să te pocnesc?
    Fără să se întoarcă spre el ca să-l privească, Shad i se adresă blând omului cu mutră de maimuță:
    - Dai prea mult din gură, Jeff. dacă ți-o țineai închisă mai mult, poate c-ai mai fi avut și acum dinții tăi naturali.
    Doamna Mathews îi spuse încet lui Opal ceva. Fata clătină din cap și se așeză iar pe taburetul de lângă foc.
    Mathews, indicând un scaun de lemn din celălat capăt al șemineului, spuse nervos:
    - Ia loc, domnule Beaumont, usucă-ți picioarele și.... încălzește-te.
    - Mulțumesc.
    Beaumont își trase scaunul mai în față, chiar în dreptul focului, și se așeză.
    O Rory își aprindea o țigară. Când termină, și-o scoase dintre buze și întrebă:
    - Cum te simți, Ned?
    - Destul de bine, Shad.
    - Excelent.
    O Rory întoarse puțin capul spre cei doi oameni de pe banchetă, ca să le spună:
    - Voi doi puteți să vă întoarceți mâine în oraș, băieți.
    Apoi reveni cu privirea cătrea Beaumont, explicându-i pe cel mai firesc ton:
    - Am vrut să ne asigurăm, atâta vreme cât nu eram convinși că n-aveai să mori, dar o acuzație de atac cu violență nu ne deranjează așa de mult.
    Ned Beaumont dădu din cap.
    - Oricum, sunt mari șanse să nu-mi dau osteneala de a compărea împotriva voastră, în problema asta, dar nu uita că prietenul nostru Jeff e căutat pentru asasinarea lui West.
    Vorbea pe un ton nepăsător, dar în ochii ațintiți spre bușteanul care ardea în cămin i se ivi o scurtă lucire de răutate. Când însă și-i îndreptă spre stânga, spre Mathews, nu se mai recunoștea în ei decât ironie.
    - Deși, desigur, s-ar putea să mă prezint totuși, numai ca să-i creez dificultăți lui Mathews pentru că v-a ajutat să vă ascundeți.
    - N-am făcut asta domnule Beaumont! se grăbi Mathews să intervină. Nici măcar n-am știut că erau aici, până azi, când am venit, și am fost la fel de surprins ca....
    Se întrerupse cu o expresie de panică întipărită pe față, și i se adresă lui Shad O Rory, scâncind:
    - Știi bine că ești binevenit aici. Știi asta, da ceea ce vreau să subliniez e că.... e că....
    Se lumină brusc la față, încântat.
    - .... e că, ajutându-vă fără să știu, n-am făcut ceva pentru care să suport consecințele legii!
    O Rory spuse încet:
    - Da, m-ai ajutat fără să știi.
    Ochii săi albaștri-cenușii, de o limpezime remarcabilă, îl priveau pe editor fără interes.
    Bucuria pieri din zâmbetul lui Mathews, care imediat se șterse cu totul. Își aranjă nervos cravata, cu degetele, încercând să evite privirea lui O Rory.
    Doamna Mathews îi spuse lui Beaumont, cu o voce dulce:
    - Toți sunt așa de plicticoși în seara asta. Până ai venit dumneata, a fost de-a dreptul sinistru.
    O privi curios. Ochii ei negri erau strălucitori, languroși, îmbietori. Sub privirea lui estimativă, tânăra își coborî puțin capul și-și boți ușor buzele, cochet. Avea o gură subțire, rujată cu o culoare prea închisă, dar de o formă frumoasă. Ned Beaumont îi zâmbi și, ridicându-se, porni spre ea.
    Opal Madvig privea locul de pe podea aflat în fața ei. Mathews, O Rory și cei doi oameni de pe bancă se uitau la Ned și la nevasta lui Mathews.
    Așezându-se pe pdea în fața ei, cu picioarele încrucișate, Ned o întrebă:
    - Ce-i face să fie așa de plicticoși?
    Nu stătea chiar cu fața spre ea, ci întors doar pe jumătate, rezemat într-o mână, și cu spatele la foc.
    - Da ce, eu știu? se îmbufnă ea. Credeam c-o să ne distrăm, când Hal m-a întrebat dacă vreau să vin aici, cu el și Opal. Și când colo, am ajuns aici și-am dat peste acești....
    Tăcu un moment, după care continuă, cu o suspiciune prost disimulată:
    - ..... prieteni ai lui Hal, și de-atunci toți stau și vorbesc în doi peri, ca și cum ar avea cine știe ce secret de care numai ei au habar, iar eu nu înțeleg nimic și totul mi se pare o prostie insuportabilă. Iar Opal e la fel de rea ca toți ceilalți. Tot zice că....
    - Ei, Eloise.... o temperă soțul ei, într-o tentativă de autoritate complet ineficientă, căci în ochii lui se citea mai mult stânjeneala și teama.
    - Puțin îmi pasă! se revoltă ea. Ăsta-i adevărul, iar Opal e la fel de nesuferită ca și voi. Păi, tu și cu ea nici n-ați vorbit despre treaba pentru care ați vrut să veniți aici ca s-o discutați la început. Ce, îți închipui c-aș fi stat cu voi așa de mult, dacă nu era furtuna asta? Ei, află că n-aș fi stat!
    Opal Madvig se înroșise la față, dar nu-și ridică privirea.
    Eloise Mathews își aplecă din nou capul spre Ned, aerul ei năzuros devenind dintr-odată jucăuș.
    - De-asta mă bucur că ai venit! îl asigură ea. Pentru asta, ca să am și eu cu cine să mă distrez - nu fiindcă ești un bărbat frumos.
    Ned se încruntă la ea, cu o indignare glumeață.
    Eloise Mathews se încruntă și ea la el - cu sinceritate.
    - Chiar ți s-a stricat mașina, îl întrebă, sau ai venit aici ca să vorbești cu ei despre aceleași prostii din cauza cărora fac așa pe misterioșii? Hai, că asta era! Și tu ești la fel ca ei!
    Râzând, Beaumont o întrebă:
    - N-ar avea vreo importanță de ce am venit, dacă-ți spun că după ce te-am văzut m-am răzgândit, nu-i așa?
    - Nu-u-u.... murmură ea suspicioasă, dar ar trebui să mă asigur de tot că te-ai răzgândit.
    - Și, oricum, îi promise el vesel, în continuare, eu n-am să fac pe misteriosul în legătură cu nimic. Chiar n-ai nici cea mai vagă idee de ce se dau așa de ceasul morții?
    - Habar n-am, replică ea cu ciudă, decât că-s destul de sigură că trebuie să fie o mare prostie, politică probabil....
    Ned ridică mâna în care nu se rezema, bătând-o pe dosul palmei.
    - Deșteaptă fată, în ambele privințe.
    Întoarse o clipă capul spre O Rory și Mathews. Când reveni cu privirea spre ea, ochii-i luceau vesel.
    - Vrei să-ți spun despre ce e vorba?
    - Nu.
    - În primul rând, Opal crede că tatăl ei l-a asasinat pe Taylor Henry.
    Opal Madvig scoase un sunet sugrumat, îngrozitor, din gât, și sări în picioare de pe taburet, acoperindu-și gura cu dosul mâinii. Ochii i se holbaseră atât de tare, încât li se vedea albul de jur-împrejurul irișilor, și arătau sticloși, oribili.
    Rusty sări în picioare, vânăt la față de furie, dar Jeff îl apucă de braț, rânjind.
    - Lasă-l în pace, scrâșni el, bine dispus. E-n regulă.
    Tânărul rămase în picioare, cu brațul încordat în strânsoarea mâinii celuilalt, dar nu încercă să se elibereze.
    Eloise Mathews stătea pe scaun, încremenită, privind-o pe Opal fix, fără să înțeleagă, iar Mathews tremura, ca un om bolnav, cu chipul cenușiu și scofâlcit, căruia-i atârnau buza de jos și pleoapele de sub ochi.
    Shad O Rory se aplecase înainte în fotoliu, cu chipul său prelung, modelat atât de fin, palid și dur, cu ochii ca două cioburi de gheață albastră-cenușie, cu mâinile încleștate pe brațele fotoliului și cu tălpile rezemate de podea.
    - În al doilea rând, continuă Ned, netulburat deloc de agitația celorlalți, a început să....
    - Ned, nu! țipă Opal Madvig.
    Răsucindu-se în loc pe podea, Ned o privi.
..........................................................................................