4 - 9
Whisky își miji ochii spre Ned Beaumont atât de tare, încât unul dintre ei se închise complet, iar din celălalt nu se mai văzu decât o lucire îngustă și neagră. Își scoase țigara din gură și mai scutură puțin scrum pe covor. În glasul său scrâșnit se auzi o notă persuasivă, când îi propuse:
- Ce-ar fi să treci pe la Shad înainte de a pleca?
Ned lăsă ceașca jos și zâmbi, răspunzând:
- Shad și cu mine nu suntem prieteni atât de buni, încât să se simtă lezat dacă plec fără să-mi iau rămas-bun.
Apoi adăugă:
- Ce rost ar avea?
- Rostul e ăla că tu și Shad ar trebui să puteți face afaceri împreună.
Beaumont clătină din cap.
- N-aș crede.
- Tu nu poți greși niciodată? vru să știe Whisky.
- Cum să nu? recunoscu omul din pat. De pildă, am greșit odată, în 1912. Nu mai știu în legătură cu ce.
Whisky se ridică pentru a-și strivi țigara într-una dintre farfuriile de pe tavă. Stând în picioare lângă pat, aproape de masă, întrebă:
- De ce nu încerci, Ned?
Ned se încruntă.
- Mi se pare o pierdere de timp, Whisky. Nu cred că Shad și cu mine am putea să ne înțelegem.
Whisky își supse zgomotos un dinte. Expresia buzelor sale groase, arcuite în jos, îi dădea sunetului o tonalitate disprețuitoare.
- Shad crede că ați putea.
Beaumont deschise ochii.
- Zău? îl întrebă. El te-a trimis aici?
- Pe bune că da, replică Whisky. Doar nu credeai că aș fi stat acum aici, vorbind așa, dacă nu mă trimitea el.
Îngustându-și din nou ochii, Beaumont îl întrebă:
- De ce?
- Fiindcă e de părere că voi doi ați putea face afaceri împreună.
- Nu, vreau să zic, îi explică Beaumont, de ce crede că pe mine m-ar interesa să fac afaceri cu el?
Whisky făcu o mutră dezgustată.
- Încerci să mă prostești, Ned?
- Nu.
- Ei, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, nu crezi că toată lumea din oraș a aflat deja despre cearta dintre tine și Paul, de ieri, la Pip Carson?
Beaumont dădu din cap.
- Deci asta era, spuse el încet, ca pentru sine.
- Asta era, îl asigură omul cu glas scrâșnit. Întâmplător, Shad știe că v-ați certat fiindcă tu era de părere că Paul n-ar fi trebuit să rupă relațiile cu el. Așa că, dacă-ți folosești acum capul, ai șanse destul de mari cu el.
Gânditor, Ned Beaumont murmură:
- Nu știu. Aș putea să plec de-aici, să mă întorc în marele oraș....
- Folosește-ți capul, hârâi Whisky. Marele oraș o să mai fie acolo și după alegeri. Tu ține-te pe-aproape. Știi că Shad e plin de lovele și că le-mparte în stânga și-n dreapta cu găleata, ca să-l învingă pe Madvig. Stai pe-aproape și trage-ți și tu o porție.
- Mă rog, răspunse încet Beaumont, n-ar strica să discut problema cu el.
- Pe bune cî n-ar strica! încuviință Whisky, din toată inima. Hai, sări în scutece și mergem direct acolo.
- Perfect, spuse Beaumont și se dădu jos din pat.
II
Shad O Rory se ridică și făcu o plecăciune.
- Mă bucur să te văd, Beaumont, îl întâmpină el. Lasă-ți undeva pardesiul și pălăria.
Nu-i întinse mâna.
- Bună dimineața, îl salută Beaumont și începu să-și scoată pardesiul.
Din ușă, Whisky spuse:
- Atunci, eu vă văd mai târziu.
- Da, neapărat, replică O Rory, iar Whisky plecă, închizând ușa după el în timp ce ieșea de-a-ndărătelea.
Beaumont își aruncă pardesiul peste brațul unei canapele, își puse pălăria deasupra și se așeză lângă ele. Îl privi pe O Rory fără curiozitate.
O Rory se duse la fotoliul lui, care era bondoc și tapițat gros, cu catifea roșie, ca vinul stins, și aurie. Puse picior peste picior și-și împreună mâinile - cu vârfurile degetelor atingându-i-se - pe genunchiul de deasupra. Își lăsă în piept capul cu trăsături sculptate fin, astfel încât să-l privească pe Beaumont în sus, pe sub sprâncene, și spuse cu accentul său irlandez, plăcut modulat:
- Îți sunt dator că ai încercat să-l convingi pe Paul să nu mai....
- Nu-mi ești dator cu nimic, îl întrerupse Beaumont.
- Nu?
- Nu. Eram cu el atunci. Ceea ce i-am spus era pentru binele lui propriu. Consideram că făcea o mișcare greșită.
O Rory zâmbi cu blândețe.
- Și o va ști și el, înainte să termine.
Un timp, între ei domni tăcerea. O Rory ședea pe jumătate îngropat în fotoliul lui, zâmbindu-i lui Beaumont. Acesta ședea pe canapea, uitându-se la O Rory cu niște ochi care nu-i trădau prin nimic gândurile.
Tăcerea fu risipită de O Rory, care întrebă:
- Cât de mult ți-a spus Whisky?
- Nimic. A spus că voiai să mă vezi.
- În privința asta a avut dreptate, răspunse O Rory.
Își desprinse vârfurile degetelor unele de altele și se bătu peste dosul mâinii suple cu cealaltă.
- E adevărat că tu și Paul ați rupt legăturile pentru totdeauna?
- Credeam că știai, replică Beaumont. Credeam că de asta ai trimis după mine.
- Auzisem, răspunse O Rory, dar asta nu-i întotdeauna același lucru. Ce te gândești să faci de-acum încolo?
- Am în buzunar un bilet pentru New York și toate bagajele făcute.
O Rory ridică o mână și-și netezi părul alb și lucios.
- Ai venit aici de la New York, nu-i așa?
- Niciodată n-am spus nimănui de unde am venit.
Luându-și mâna de pe păr, O Rory făcu o mică mișcare de protest.
- Doar nu crezi că-s omul căruia să-i pese de unde vine unul sau altul, nu? întrebă el.
Beaumont nu spuse nimic.
Omul cu părul alb continuă:
- Dar îmi pasă încotro te duci și, dacă ar fi dupămine, încă n-ar fi cazul să pleci la New York, cel puțin pentru o vreme de-acum încolo. Te-ai gândit cumva, întâmplător, că s-ar putea încă să mai ai mult de câștigat, aici?
- Nu, răspunse Ned Beaumont. Sau, mai bine zis, până a venit Whisky la mine.
- Iar acum ce zici?
- Nu știu despre ce e vorba. Aștept să văd ce ai de spus.
O Rory își duse din nou mâna la păr. Ochii săi albaștri erau prietenoși, dar vicleni.
- De când ești aici? în întrebă el.
- De un an și trei luni.
- Iar tu și Paul sunteți apropiați ca două degete de la aceeași mână, de cât timp?
- De un an.
O Rory dădu din cap.
- Și ar trebui să știi multe despre el.
- Ar trebui.
- Ar trebui să știi o mulțime de lucruri care mie mi-ar putea fi de folos.
Pe un ton neutru, Beaumont spuse:
- Fă-mi o ofertă.
O Rory se ridică din adâncurile fotoliului și se duse la ușa din fața celei pe unde intrase Beaumont. O deschise, și în cameră intră clătinându-se un buldog englez enorm. Apoi, O Rory se întoarse la fotoliul său grena cu auriu. Câinele se culcă pe covor, în fața lui, privindu-și stăpânul cu ochi melancolici.
- Un lucru pe care ți-l pot oferi e șansa de a i-o plăti lui Paul cu vârf și îndesat, spuse O Rory.
Ned Beaumont răspunse:
- Asta nu-nseamnă nimic pentru mine.
- Nu?
- În ce mă privește, suntem chit.
Capul lui O Rory se ridică. Întrebă încet:
- Și n-ai vrea să-i faci nimic care să-l ardă?
- N-am spus asta, replică Beaumont, cam iritat. N-am nimic împotrivă să-l ard, dat pot s-o fac oricând vreau, pe cont propriu, și n-am chef ca tu să-ți închipui că-mi faci mie vreo favoare, dacă-mi dai ocazia s-o fac.
O Rory dădu din cap, binevoitor.
- Mie-mi convine, spuse el. Deci, o să-l ardem. De ce l-a lichidat pe tânărul Henry?
Beaumont râse.
- Nu te repezi. Încă n-ai făcut nicio ofertă. Mișto potaia. Câți ani are?
- La limită - șapte, răspunse O Rory, întinzând un picior și frecând nasul câinelui cu vârful pantofului; buldogul își mișcă alene coada. Cum ți se pare asta? După alegeri, îți dau pe mână cel mai bun tripou pe care l-a văzut vreodată statul ăsta și te las să-l conduci cum îți convine ție, cu toată protecția de care ai auzit vreodată.
- Asta-i o ofertă condiționată, răspunse Beaumont, pe un ton cam plictisit. Dacă vei câștiga alegerile. Oricum, nu-s prea sigur că mă interesează să mai rămân aici după alegeri sau chiar până la ele.
O Rory încetă să mai frece nasul câinelui cu pantoful. Ridică iar privirea spre Beaumont, afișând un zâmbet visător, și întrebă:
- Nu crezi c-o să câștigăm alegerile?
Beaumont zâmbi.
- N-aș pune pariu - nici măcar pe bani.
Cu același zâmbet visător, O Rory puse încă o întrebare:
- Nu prea arzi de nerăbdare să lucrezi cu mine, nu-i așa Beaumont?
Ridicându-se, Beaumont își luă pălăria.
- N-a fost ideea mea.
Vorbea pe un ton firesc, cu o lipsă politicoasă de expresie pe față.
- I-am spus lui Whisky că nu-i decât o pierdere de vreme.
Și întinse mâna să-și ia și pardesiul.
Omul cu părul alb spuse:
- Stai jos. Măcar să stăm de vorbă putem, nu? Și poate, până la urmă, ajungem la vreun rezultat.
Beaumont ezită, ridică ușor din umeri, își scoase pălăria, o puse iar pe canapea, peste pardesiu, și se așeză lângă ele.
- Îți dau zece miare cash, chiar acum, dacă vii în echipa mea, și încă zece în noaptea alegerilor, dacă-l învingem pe Paul. Iar oferta aia cu tripoul rămâne valabilă: o primești sau o refuzi.
Boțindu-și buzele, Beaumont îl privi gânditor pe O Rory, pe sub sprâncene.
- Vrei să-l torn, normal, spuse el.
- Vreau să publicăm în „Observer” tot ce știi despre el, toate afacerile în care e amestecat - contractele pentru canalizare, cum și de ce a fost omorât Taylor Henry, porcăria aia cu Shoemaker, de iarna trecută, toate mizeriile despre felul cum conduce orașul.
- Din afacerea cu canalele nu se poate scoate nimic, acum, spuse Beaumont pe un ton de parcă mai mult l-ar fi preocupat alte gânduri. Nu s-a atins de profituri, ca să nu se simtă duhoarea.
- În regulă, consimți O Rory, încrezător, dar în afacerea cu Taylor Henry ceva tot mișcă.
- Da, cu aia am putea să-l înfundăm, se încruntă Beaumont, dar nu știu dacă am putea să ne folosim de treaba cu Shoemaker....
Ezită un moment.
- .... fără să am și eu probleme.
- La naiba, nici nu intră în discuție! se grăbi O Rory să-l asigure. Aia se exclude. Altceva, ce mai avem?
- Poate reușim să facem ceva cu extinderea francizei pentru tramvaie și cu problema aia de anul trecut, de la Biroul de Comitat. Totuși, mai întâi, ar trebui să scormonim puțin.
- O să merite, pentru amândoi, zise O Rory. Am să-l pun pe Hinkle - omul meu de la „Observer” - să pregătească articolul. Tu doar dă-i materialul, și-n rest, se ocupă el. Putem începe cu afacerea Taylor Henry. Ne pică la fix.
Ned Beaumont își frecă mustața cu unghia degetului mare, murmurând:
- Poate.
Shad O Rory râse.
- Vrei să zici, mai bine să începem cu alea zece mii de dolari? Ai și tu dreptatea ta....
Se ridică și traversă iar camera spre ușa pe unde lăsase să intre câinele. O deschise și ieși, închizând-o în urma lui. Buldogul nu se ridică din fața fotoliului grena cu auriu.
Beaumont își aprinse o țigară de foi. Câinele întoarse capul spre el, privindu-l.
O Rory reveni cu un teanc gros de hârtii verzi, de câte o sută de dolari, prinse laolaltă cu o bandă de hârtie maro pe care era scris cu cerneală albastră: dolari 10,000. Se bătu cu teancul peste palma celeilalte mâini, spunând:
- L-am găsit pe Hinkle la redacție și i-am spus să vină acum încoace.
Beaumont se încruntă.
- Credeam că-mi lași puțin timp să-mi pun și eu gândurile-n ordine.
- Tu zi-i cum îți vine-n minte, și o să-i dea el formă.
Dând din cap, Beaumont suflă fumul țigării, apoi spuse:
- Da, merge și așa.
O Rory îi întinse teancul de bancnote.
- Mulțumesc, răspunse Beaumont, vârându-l în buzunarul interior al vestonului. Banii îi umflau vizibil haina peste pieptul neted.
- Mulțumirile sunt reciproce, replică Shad O Rory, și se întoarse la fotoliul lui.
Ned Beaumont își scoase țigara din gură.
- Uite un lucru pe care vreau să ți-l spun, până stau să mă gândesc, zise el. Dacă-l înfundă cineva pe Walt Ivans pentru asasinarea lui West, pe Paul n-o să-l deranjeze la fel de mult dacă treaba rămâne așa cum e.
Un moment, O Rory îl privi curios, înainte de a întreba:
- De ce?
- Paul n-o să-l lase să-și folosească alibiul de la club.
- Vrei să zici, o să le dea băieților ordine să uite că Ivans a fost acolo?
O Rory țistui din limbă, apoi întrebă:
- De unde i-a venit ideea că voiam să-i fac figuri lui Ivans?
- A, nu ne-a fost greu să ghicim.
- Adică, tu ai ghicit, zâmbi O Rory. Paul nu-i chiar atât de dibaci.
Beaumont făcu o mutră modestă, după care îl întrebă:
- Ce treabă i-ai pus la cale?
O Rory chicoti.
- L-am trimis pe clovn la Braywood să cumpere armele care fuseseră folosite.
Dintr-o dată, ochii săi albaștri-cenușii deveniră duri și tăioși. Apoi în privire îi reveni amuzamentul, în timp ce spunea:
- Ei, mă rog, nimic din toate astea nu înseamnă mare lucru acum, că Paul e hotărât să facă scandal. Dar din cauza asta a început să se ia de mine, nu?
- Da, îi răspunse Beaumont, deși era de așteptatsă se ajungă aici, mai devreme sau mai târziu. Paul consideră că el ți-a dat startul aici și ar trebui să stai sub aripa lui, nu să crești atât de mare, încât să-i faci concurență.
O Rory zâmbi cu blândețe.
- Iar eu sunt băiatul care-l va face să-i pară rău că mi-a dar vreodată startul acela, promise el. Poate să....
O ușă se deschise și intră un tânăt în haine gri, largi. Avea nasul și urechile enorme, un păr de un șaten nedefinit, care nu fusese tuns cam de multișor, și un chip mohorât, ridat prea adânc pentru vârsta lui.
- Intră, Hinkle, îl pofti O Rory. Ăsta-i Beaumont. O să-ți dea materialele. Să mi le arăți și mie după ce le-ai așternut pe hârtie, și le publicăm pe prima pagină, în ziarul de mâine dimineață.
Hinkle zâmbi, arătându-și dinții stricați, mormăind spre Ned Beaumont ceva politicos și neinteligibil.
Beaumont se ridică în picioare, spunând:
- Foarte bine. Mergem chiar acum la mine și ne apucăm de lucru.
O Rory clătină din cap.
- Mai bine aici.
Luându-și pălăria și pardesiul, Beaumont replică cu un zâmbet subțire:
- Regret, dar aștept niște telefoane, și alte chestii. Ia-ți pălăria, Hinkle.
Hinkle, cu o mutră spreriată, rămase mut, nemișcat.
- Va trebui să stai aici, Beaumont, spuse O Rory. Nu ne putem permite riscul de a ți se întâmpla ceva. Aici ai cea mai bună protecție.
Ned afișă cel mai suav zâmbet.
- Dacă pentru bani îți faci griji....
Își vârî mâna în haină și scoase teancul de bancnote.
- ....poți să-i ții la tine până-ți predau marfa.
- Nu-mi fac griji pentru nimic, răspunse calm O Rory. Dar o să dai de belea, dacă Paul află că ai venit la mine, și n-am chef să risc să te lichideze.
- N-ai încotro, spuse Beaumont. Mă duc.
- Ba nu, replică O Rory.
- Ba da.
Hinkle se răsuci scurt pe călcâie și ieși din cameră.
Beaumont se întoarse și porni spre cealaltă ușă, cea pe unde intrase în cameră, mergând fără grabă și cu spatele drept.
O Rory îi vorbi buldogului de la picioarele lui. Acesta se ridică, grăbit și greoi, și îl ocoli pe Ned, mergând clătinat până la ușă. Se opri în fața acesteia, cu picioarele depărtate, privindu-l mohorât.
Beaumont zâmbi crispat și se întoarse iar cu fața spre O Rory. Ținea în mână pachetul de zece mii de dolari. Ridică mâna, spunând:
- Știi unde poți să ți-i bagi.
Și aruncă teancul de bancnote spre O Rory.
În momentul în care brațul său coborî, buldogul, cu un salt stângaci, îi ieși în întâmpinare. Fălcile sale se strânseră în jurul încheieturii lui Ned. Inerția îl răsuci pe acesta spre stânga, și căzu într-un genunchi, cu brațul cât mai aproape de podea, ca să nu mai fie nevoit să susțină greutatea câinelui.
Shad O Rory se ridică din fotoliu și se duse la ușa pe unde se retrăsese Hinkle. O deschise și spuse:
- Veniți puțin.
Apoi se apropie de Beaumont care, căzut încă într-un genunchi, încerca să urmeze câinele cu brațul, pentru a reduce tracțiunea. Buldogul stătea aproape pe burtă, cu toate cele patru picioare desfăcute și încordate, trăgându-l de braț.
Whisky și încă doi indivizi intrară în cameră. Unul dintre ei era crăcănatul cu mutră de maimuță care-l însoțise pe Shad O Rory la Log Cabin Club. Celălat era un băiat de vreo nouăsprezece, douăzeci de ani, masiv, cu părul de culoarea nisipului, roșu în obraji și cu o mutră acră. Băiatul cu mutră acră îl ocoli pe Beaumont, oprindu-se între el și ușă. Crăcănatul puse mâna dreaptă pe brațul stâng al lui Ned, care era liber. Whisky se opri la jumătatea distanței între Ned și cealaltă ușă.
Apoi, O Rory îi spuse câinelui:
- Patty.
Câinele dădu drumul încheieturii lui Beaumont și lipăi spre stăpânul său.
Ned Beaumont se ridică în picioare. Avea chipul palid și umed de transpirație. Își privi mâneca ruptă a haine și sângele care-i curgea din încheietură pe mâna care-i tremura.
- Tu ai vrut-o spuse O Rory, cu glasul său melodios, de irlandez.
Ridicând privirea dinspre încheietura rănită a mâinii către omul cu părul alb, Beaumont răspunse:
- Da, și o să mai vreau, ca să nu plec de-aici prea repede.
III
Ned Beaumont deschise ochii și gemu.
Băiatul roșu în obraji și cu părul ca nisipul, întoarse capul, mârâind peste umăr:
- Gura, nenorocitule.
Cel cu mutră de maimuță spuse:
- Lasă-l în pace, Rusty. Poate o să-ncerce să se scoale din nou, și-atunci o să ne mai distrăm.
Rânji, privindu-și nodurile umflate ale degetelor.
- Hai, dă cărțile.
Beaumont mormăi ceva în legătură cu Fedink și se ridică în capul oaselor. Zăcea într-un pat îngust, fără niciun fel de așternut. Salteaua goală era pătată de sânge. Avea chipul umflat, însângerat și plin de vânătăi. Sângele uscat îi lipea mâneca de încheietura pe care i-o mușcase câinele, iar mâna-i era năclăită de cruste maronii. Se aflau într-un dormitor mic, alb cu galben, mobilat cu două scaune, o masă, un scrin, o oglindă de perete și trei stampe franțuzești în rame albe, lângă pat. Vizavi de picioarele patului se afla o ușă deschisă, care lăsa să se vadă o parte dintr-o baie placată cu faianță albă. O altă ușă stătea închisă, iar ferestre nu existau.
Omul cu față de maimuță și băiatul roșu în obraji cu păr ca nisipul, ședeau așezați pe două scaune, la masă, jucând cărți. Pe masă se aflau cam vreo douăzeci de dolari, în bancnote și monede.
Beaumont se uită spre cei doi jucători de cărți, cu ochii lui căprui în care ura lucea stins, din adâncuri, și începu să se dea jos din pat. Era o sarcină dificilă. Brațul drept îi atârna inert. Fu nevoit să-și împingă picioarele peste margine unul câte unul, cu mâna stângă, și de două ori căzu pe o parte și trebui să se ridice la loc, rezemându-se în brațul stâng.
La un moment dat, omul cu față de maimuță îi rânji disprețuitor de după cărțile din mână, ca să-l întrebe sarcastic:
- Cum merge, frate?
În sfârșit, reuși să se ridice în picioare, tremurând, lângă pat. Rezemându-se de pat cu mâna stângă, ajunse la capătul acestuia. Acolo, își îndreptă trupul și, privind fix spre locul unde voia să ajungă, se repezi la ușa închisă. În apropierea ei, se poticni și căzu în genunchi, dar mâna stângă, pe care și-o aruncase cu disperare înainte, reuși să se agațe de clanță, așa că se putu sălta din nou în picioare.
Atunci, omul cu mutră de maimuță își puse cu grijă cărțile pe masă, cu fața în jos, și spuse:
- Acum.
Rânjetul lui, care lăsa să se vadă niște dinți remarcabil de albi și frumoși, era destul de larg pentru a arăta că nu erau naturali. Veni spre Beaumont și se opri lângă el.
Ned Beaumont trăgea de clanță.
Omul cu mutră de maimuță spuse:
- Hai, gata, Houdini....
Și, lovind din răsputeri, îi trânti un pumn în față.
Beaumont fu aruncat la perete. Se lovi mai întâi cu partea dinapoi a capului, apoi trupul i se lipi de zid și alunecă în jos până la baza acestuia.
Rusty cel roșu în obraji, încă așezat la masă, cu cărțile în mână, spuse acru, dar fără nicio emoție în glas:
- Isuse, Jeff, ai să-l omori.
- Pe ăsta? întrebă Jeff, indicându-l pe omul căzut la picioarele lui, printr-un șut nu foarte puternic în coapsă. Pe-ăsta nici dracu nu-l omoară. E dur. Dur ca focu, puiuțu tatii. Îi și place treaba asta.
Se aplecă, îl apucă pe cel leșinat de revere cu ambele mâini și-l săltă în genunchi.
- Nu că-ți place, puișor? întrebă el și, ținându-l ridicat cu o mână, îi dădu un pumn cu cealaltă.
Clanța ușii zăngăni, scuturată de cineva de afară.
- Cine-i? strigă Jeff.
- Eu, răspunse binevoitor glasul lui Shad O Rory.
Jeff îl trase pe Ned destul de departe de ușă pentru a-i face loc să se deschidă, apoi o descuie cu o cheie pe care o scoase din buzunar.
O Rory și Whisky intrară. O Rory îl privi pe omul de pe podea, apoi pe Jeff, și în cele din urmă pe Rusty. Ochii săi albaștri-cenușii erau încețoșați. Când vorbi, o făcu numai pentru a-l întreba pe Rusty:
- Jeff l-a bătut doar ca să se distreze?
Băiaul cu obrajii roșii clătină din cap.
- Mare pramatie-i Beaumont ăsta, spuse el argățos. Ori de cât ori se trezește, se scoală și se-apucă de câte-o treabă.
- Nu vrea să moară - nu încă, spuse O Rory.
Coborî privirea spre Ned Beaumont.
- Vezi dacă-l poți face să-și revină. Vreau să-i vorbesc.
Rusty se ridică de la masă.
- Nu știu, spuse el. E dus destul de departe.
Jeff era mai optimist.
- Sigur că se poate, spuse el. V-arăt eu. Ia-l de picioare Rusty, ordonă, apucându-l pe Beaumont de subsori.
Îl duseră în baie și-l vârâră în cadă. Jeff puse dopul și dădu drumul la apă rece, de la robinet și de la duș.
- Asta o să-l facă să cânte și să danseze cât ai bate din palme, prezise el.
Cinci minute mai târziu, când îl săltară din cadă, șiroind de apă, și-l sprijiniră, Beaumont se putu ține pe picioare. Îl duseră iar în cameră. O Rory stătea așezat pe unul dintre scaune, fumând o țigară. Whisky plecase.
- Puneți-l pe pat, ordonă O Rory.
Jeff și Rusty își duseră prizonierul într-acolo, unde-l întoarseră și-l potriviră la picioarele patului. Când își luară mâinile de pe el, Ned căzu pe spate, drept pe pat. Îl ridicară în capul oaselor, iar Jeff îl pălmui peste fața desfigurată, spunând:
- Haide, Rip Van Winkle, deșteptarea.
- Vezi să nu se deștepte, mormăi posomorâtul Rusty.
- Crezi că nu-i în stare? întrebă vesel Jeff, plesnindu-l iar pe Beaumont.
Acesta deschise ochiul care nu-i era atât de umflat, încât să nu se mai poată deschide.
- Beaumont, spuse O Rory.
Ned ridică încet capul, încercând să se uite în jur. Nimic nu arăta că putea să-l distingă pe Shad O Rory.
O Rory se ridică de pe scaun, în fața lui, aplecându-se până ajunse la câțiva centimetri de a celuilalt.
- Auzi ce-ți spun, Beaumont?
Ochiul deschis al lui Ned Beaumont privi cu ură stinsă într-ai lui Shad O Rory.
Acesta spuse:
- Beaumont, sunt eu, O Rory. Poți să auzi ce-ți spun?
Mișcându-și cu greutate buzele umflate, Beaumont reuși să îngaime cu voce groasă:
- Da....
- Bine. Atunci, ascultă ce-am să-ți spun. O să-mi dai toate informațiile pe care le ai despre Paul.
Vorbea foarte clar, fără să ridice tonul și fără ca glasul lui să-și piardă nimic din muzicalitate.
- Poate crezi că n-o vei face, dar ai s-o faci. De-acum încolo, vor lucra băieții cu tine până vorbești. Înțelegi ce-ți spun?
Beaumont zâmbi. Halul în care-i era fața, făcea ca zâmbetul să arate oribil.
- Degeaba.
O Rory făcu un pas înapoi și spuse:
- Lucrați-l.
În timp ce Rusty ezita, maimuțoiul de Jeff dădu la o parte mâna ridicată a lui Ned Beaumont și-l trânti la loc pe pat.
- Vreau să încerc o chestie....
Adună picioarele lui Beaumont și le puse și pe ele pe pat, apoi se aplecă deasupra lui, făcându-i ceva cu mâinile pe trup.
Trunchiul, brațele și picioarele lui Ned zvâcniră convulsiv. Gemu de trei ori și rămase nemișcat.
Jeff se ridică, retrăgându-și mâinile de pe omul căzut pe pat. Respira greu, pe gura sa de maimuță. Mârâi, parte plângându-se, parte scuzându-se:
- Nu mi-a mers. Iar acum nu mai e bun de nimic. A dat din nou în primire.
IV
Când Beaumont își recăpătă cunoștința, era singur în cameră. Luminile ardeau. Cu eforturi la fel de mari ca data trecută, se dădu jos din pat și merse până la ușă. Aceasta era încuiată. În timp ce moșmodea la clanță, ușa se deschise brusc, împingându-l la perete.
Intră Jeff, numai în chiloți și desculț.
- Da șmecheri mai suntem noi! remarcă el. Mereu ne ținem de năăzbâtii. Tu chiar nu te saturi să dea lumea cu tine de toți pereții?
Îl luă pe Beaumont de beregată cu mâna stângă, iar cu dreapta îi dădu un pumn în față, și încă unul, deși nu la fel de tare ca înainte. Apoi îl împinse înapoi spre pat și-l aruncă peste acesta.
- Și de data asta, mai stai și tu cuminte, măcar o vreme! mârâi el.
Ned rămase nemișcat, cu ochii închiși.
Jeff ieși, încuind ușa în urma lui.
Cu mare caznă, Ned se dădu jos din pat și se duse până la ușă. O încercă. Apoi se retrase cu doi pași și încercă să se arunce în ea cu umărul, fără a reuși decât să se rezeme. Continuă să încerce, până când Jeff deschise iar ușa.
- În viața mea n-am văzut un tip căruia să-i placă așa de mult să fie pocnit sau pe care să-mi placă mie așa de mult să-l pocnesc.
Se aplecă mult într-o parte, luându-și având cu pumnul, din spatele genunchiului.
Beaumont stătu ca un orb în calea pumnului. Acesta îl lovi în obraz și-l aruncă pe toată lungimea camerei. Rămase nemișcat în locul unde căzuse. Două ore mai târziu, când intră Whisky în cameră, era tot acolo.
Whisky îl trezi stropindu-l cu apă de la baie și-l ajută să se culce în pat.
- Folosește-ți capul, îl imploră el. Gorilele astea au să te omoare. N-au pic de suflet.
Beaumont îl privi ca prin ceață, cu un ochi umflat și plin de sânge.
- N-au decât.... abia reuși el să îngaime.
În continuare, dormi până când îl treziră O Rory, Jeff și Rusty. Refuză să-i spună lui O Rory o vorbă despre afacerile lui Paul Madvig. Fu iar tras jos din pat, bătut până-și pierdu cunoștința și aruncat la loc în pat.
Totul se repetă aidoma peste câteva ore. Nu i se aduse nimic de mâncare.
Târându-se până la baie în patru labe, când își veni în fire după ultima dintre aceste bătăi, văzu pe jos, după piedestalul lavaboului, o lamă de ras îngustă, ruginită de câteva luni. Avu nevoie de zece minute ca s-o ia de după piedestal, timp în care o scăpă de-o duzină de ori dintre degete, înainte s-o ia de pe pardoseală. Încercă să-și taie gâtul cu ea, dar lama îi căzu din mână după ce reușise doar să-și zgârie bărbia în trei locuri. Rămase culcat pe dușumeaua băii, suspinând până adormi.
Când se trezi din nou, se putea ține pe picioare și se ridică. Își udă capul cu apă rece și bău patru pahare. Apa îl făcu să verse, după care începu să dârdâie ca un scuturat de friguri. Se întoarse în dormitor și se culcă pe salteaua goală, pătată de sânge, dar aproape imediat se ridică și, clătinându-se pe picioare, se duse grăbit iar la baie, unde se lăsă în patru labe și începu să caute pe jos până găsi lama ruginită. Se așeză pe pardoseală și-și vârî lama în buzunarul vestei. Cu acel prilej, degetele lui atinseră bricheta. O scoase și o privi. O lucire șireată i se ivi în singurul ochi deschis, în timp ce se uita la brichetă. Era o lucire nebunească.
Tremurând atât de tare, încât îi clănțăneau dinții, se ridică de pe dușumeaua din baie și reveni în cameră. Râse răgușit când văzu ziarul de sub masa unde omul cu față de maimuțoi și băiatul acru și roșu-n obraji jucaseră cărți. Rupse hârtia în bucăți pe care le mototoli și făcu ghemotoace din ele, după care se duse la ușă și le lăsă acolo, pe podea. În fiecare sertar al scrinului găsi câte o bucată de hârtie de ambalaj, pusă înăuntru ca să acopere fundul. Le boți și pe acestea și le puse printre ghemotoacele de ziar, lângă ușă. Cu ajutorul lamei, sfâșie prelung salteaua, începu să scoată mâini întregi de bumbac gri, aspru, cu care era umplută, și le împrăștie și pe acelea la ușă. Acum, nu mai tremura, nici nu se mai împiedica, și-și folosea cu îndemânare ambele mâini, dar după un timp se sătură să mai tot smulgă umplutura din saltea, așa că o duse cu totul - atâta cât mai rămăsese din ea - până la ușă.
Chicoti și, la a treia încercare, reuși să-și aprindă bricheta. Dădu foc grămezii de lângă ușă, în partea de jos. La început, stătu aproape de grămadă, ghemuit deasupra, dar fumul care se îngroșa treptat îl alungă înapoi pas cu pas, fără tragere de inimă, tușind în timp ce se retrăgea. În cele din urmă, se duse la baie, înmuie un prosop în apă și și-l înfășură în jurul capului, acoperindu-și ochii, nasul și gura. Reveni în dormitor, împleticit, ca o siluetă tulbure în fumul care umplea încăperea, căzu peste pat și se așeză alături, pe podea.
Acolo îl găsi Jeff, când intră.
Dădu buzna pe ușă înjurând și tușind prin cârpa pe care și-o ținea peste nas și gură. Deschizând ușa, împinse puțin înapoi grămada aprinsă. Împrăștie resturile cu piciorul și porni printre ele spre Ned. Îl apucă de guler și îl trase afară din cameră.
Pe culoar, continuând să-l țină de guler, Jeff îl ridică în picioare și o luă la fugă cu el spre celălalt capăt al coridorului. Ajungând acolo, îl îmbrânci printr-o ușă deschisă, răcnind la el:
- Am să-ți halesc o ureche când mă-ntorc, nenorocitule!
Îi mai dădu un șut, se retrase pe culoar, trânti ușa și răsuci cheia în broască.
Ned Beaumont, care fusese împins în cameră, se agăță de marginea unei mese ca să nu cadă. Se săltă puțin mai drept pe picioare și privi în jur. Prosopul din jurul capului îi căzuse pe umeri, ca o pelerină. Se duse la fereastra cea mai apropiată și încercă s-o ridice. Era blocată. Desfăcu încuietoarea și ridică fereastra. Afară era noapte. Își petrecu un picior peste pervaz, apoi și pe celălalt, întorcându-se astfel încât să-și poată rezema burta peste pervaz; se lăsă apoi în jos până ajunse să stea rezemat doar în mâini, căutând cu picioarele vreun punct de sprijin, dar negăsind niciunul, își dădu drumul în gol.
5. SPITALUL
I
O soră îi făcea ceva la față.
- Unde mă aflu? întrebă Beaumont.
- La Spitalul St. Luke.
Era o femeie scundă, cu ochi căprui, foarte mari și strălucitori, o voce șoptită, de parcă ar fi vorbit tot timpul cu sufletul la gură, și răspândea un miros de mimoze.
- Ce zi e?
- Luni.
- Luna, anul....?
Când o văzu încruntându-se, spuse:
- Nu, lasă.... De când sunt aici?
- Asta e a treia zi.
- Unde-i telefonul? întrebă el, încercând să se ridice în capul oaselor.
- Stai liniștit, îl temperă sora. Nu poți vorbi la telefon și nu trebuie nici să te agiți.
- Atunci, dă dumneata un telefon. Sună la Hartford șase, unu, unu, șase și zi-i lui domnu Madvig că trebuie să vorbesc imediat cu el.
- Domnul Madvig vine aici în fiecare după-amiază, replică ea, dar nu cred că domnul docotor Tait o să te lase să vorbești cu el, încă. De fapt, acum ai și vorbit mult mai mult decât ar fi trebuit.
- Ce oră e....? Ce e, dimineață, seară....?
- Dimineață.
- Prea mult de așteptat. Cheamă-l acum.
- Domnul doctor Tait va fi aici în scurt timp.
- N-am nevoie de niciun fel de domni și doamne doctori Taiți, se răsti el nervos. De Paul Madvig am nevoie.
- Veți face ce vi se spune, nu se lăsă impresionată sora. Ai să stai culcat aici și-ai să taci, până vine domnul doctor Tait.
Ned Beaumont se încruntă la ea.
- Grozavă soră mai ești. Nu ți-a spus nimeni niciodată că bolnavilor nu le face bine să te cerți cu ei?
Sora ignoră întrebarea.
- Și-n plus, continuă el, faci să mă doară falca.
- Dacă n-ai mai da atâta din gură, nu te-ar mai durea, i-o întoarse sora.
Beaumont tăcu un moment, apoi o întrebă:
- Ce crezi că mi s-a întâmplat? Sau n-ai ajuns destul de departe cu lecțiile ca să știi?
- Probabil, vreo încăierare la beție, răspunse femeia, deși după aceea nu mai putu rămâne serioasă. Izbucni în râs și adăugă: dar, cinstit, acuma, n-ar trebui să vorbești atât de mult, și nici să primești vreo vizită, până când nu spune domnul doctor Tait că e în regulă.
II
Paul Madvig sosi la începutul după-amiezii.
- Hristoase, cât mă bucur că te văd iar viu! exclamă el, luând mâna nebandajată a invalidului într-ale lui.
Ned Beaumont răspunse:
- N-am nimic. Da uite ce trebuie să facem: să-l luăm pe Walt Ivans și să-l duce la Brawwood, unde să-l arătăm vânzătorilor de arme de acolo. A....
- Mi-ai spus toate astea, îl întrerupse Madvig. S-a și rezolvat.
- Ți-am spus? repetă Beaumont, încruntându-se.
- Sigur - în dimineața când ai fost găsit. Te-au dus la Spitalul de Urgență, și nu i-ai lăsat să-ți facă nimic până nu te întâlneai cu mine, așa că m-am dus acolo, iar tu mi-ai spus despre Ivans și Braywood, și abia pe urmă ai dat în primire.
- Am un gol total în minte, spuse Ned. I-ai înfundat?
- Am pus mâna pe frații Ivans, nici vorbă, iar Walt Ivans a vorbit, după ce a fost identificat în Braywood, și Marele Juriu i-a pus sub acuzare pe Jeff Gardner și pe John Doe, dar pe Shad n-o să-l putem dovedi. Gardner e omul cu care lucrase Ivans, și toată lumea știa că n-ar mișca un deget fără ordin de la Shad, da de-aici și până la dovezi, calea-i lungă.
- Jeff e tipul cu moacă de maimuțoi, hmm? L-au săltat?
- Încă nu. Shad l-a luat cu el, să se ascundă, după ce-ai scăpat, cred. Te țineau închis, nu?
- Mhm. În „Casa Câinelui”, la etaj. M-am dus acolo ca să-i întind o cursă, și când colo îmi întinsese el mie una.
Se încruntă.
- Țin minte că am mers acolo cu Whisky Vassos, m-a mușcat câinele și m-au bumbăcit Jeff și un puști blond. Pe urmă, îmi mai amintesc de un foc și.... cam atâta tot. Cine m-a găsit, și unde?
- Un copoi te-a văzut târându-te în patru labe prin mijlocul Străzii Colman, la trei dimineața, cu o dâră de sânge în urma ta.
- Ce idei crețe-mi vin și mie! comentă Beaumont.
III
Sora cea scundă și cu ochi mari deschise cu prudență ușa și vârî capul înăuntru.
Ned Beaumont i se adresă pe un glas obosit:
- În regulă, cucu-bau! Deși, nu crezi că ești puțin cam mare pentru jocuri din-astea?
Sora deschise mai larg ușa și se opri în prag, ținându-se cu o mână de marginea ușii.
- Nici nu mă mir că ai mâncat bătaie, remarcă ea. Voiam să văd dacă ești treaz. Te caută domnul Madvig și....
Sonoritatea sufocată din vocea ei deveni mai pronunțată, și ochii mai strălucitori, când adăugă:
- .... o domnișoară.
Ned Beaumont o privi curios și cu un aer puțin cam ironic.
- Ce fel de domnișoară?
- Este domnișoara Janet Henry, răspunse sora, pe tonul cuiva care dezvăluie un lucru neașteptat și extrem de plăcut.
Beaumont se întoarse pe o parte, cu fața spre perete. Închise ochii. Un colț al gurii îi tresări, dar glasul îi rămase lipsit de orice intonație.
- Spune-le că încă nu m-am trezit.
- Nu se poate! Știu că nu dormi, chiar dacă nu te-au auzit vorbind. Altfel, n-aș fi stat atât de mult aici, înăuntru.
Cu un geamăt dramatic, Ned se săltă într-un cot.
- Oricum, s-ar întoarce altă dată, mormăi el. Mai bine s-o primesc acum și să terminăm odată.
Sora, privindu-l cu ochi disprețuitori, spuse sarcastic:
- A trebuit să punem polițiști în fața spitalului, ca să le oprească pe toate femeile care încercau să te vadă.
- Îți convine dumitale să vorbești, replică Beaumont. Poate că pe dumneata te impresionează fiicele de senatori care-s tot timpul în călduri, da niciodată n-ai fost vânată de ele așa cum am pățit eu. Ascultă ce-ți spun, mi-au distrus viața, ele și căldurile lor! Fiice de senatori, mereu numai fiice de senatori - niciodată o fiică de deputat, una de ministru sau măcar de guvernator, așa, pentru variație - niciodată nimic altceva decât.... Ce crezi, ori fi cumva senatorii mai prolifici decât....
- Nu ești deloc amuzant, să știi, i-o reteză sora. Probabil, din cauza felului cum te piepteni. Mă duc să-i chem.
Beaumont răsuflă prelung. Ochii-i erau strălucitori. Își umezi buzele, apoi și le strânse într-un zâmbet încordat și tainic, iar când Janet Henry intră în cameră, pe chipul lui nu se mai citea decât o politețe indiferentă.
Janet Hnery veni direct spre patul lui și spuse:
- O, domnule Beaumont, m-am bucurat așa de mult când am auzit că-ți revii atât de repede, încât a trebuit pur și simplu să vin până aici.
Își puse o mână într-a lui, zâmbindu-i. Deși ochii ei erau căprui deschis, culoarea blondă imaculată a părului îi făcea să pară mai închiși puțin.
- Deci, dacă nu voiai să vin, nu pe Paul trebuie să dai vina. Eu l-am pus să mă aducă.
Zâmbindu-i, Ned răspunse:
- Mă bucur teribil de mult că ai venit. E înfiorător de drăguț din partea ta.
Paul Madvig, care o urmase pe Janet în cameră, ocolise până în partea opusă a patului. Zâmbi afectuos de la ea la Ned și înapoi, spunând:
- Știam eu c-o să-ți pară bine, Ned. I-am și spus. Cum îți merge azi?
- Minunat. Luați loc.
- Nu putem sta, răspunse blondul. Am o întâlnire cu M Laughlin, la tribunal.
- Dar eu nu am, insistă Janet Henry, zâmbindu-i din nou lui Beaumont. N-aș putea să stau măcar eu.... puțin?
- Mi-ar face mare plăcere, o asigură Ned, în timp de Madvig, ocolind patul ca să-i aducă un scaun, le zâmbea radios la amândoi pe rând. E foarte bine așa.
Când fata se așeză lângă pat, punându-și mantoul negru pe spătarul scaunului, Madvig se uită la ceas și mârâi:
- Eu trebuie să fug.
Îi întinse lui Ned mâna.
- Pot să-ți aduc ceva?
- Nu, mulțumesc, Paul.
- Ei, atunci, să fii cuminte.
Se întoarse spre Janet, apoi se opri și i se adresă iar lui Ned:
- Cât de departe crezi c-ar trebui să merg cu M Laughlin, acum, prima dată?
Ned Beaumont ridică ușor din umeri.
- Cât de departe vrei, cu condiția să nu-i spui nimic pe șleau. Se sperie ușor. Dar l-ai putea angaja să omoare și oameni pentru tine, dacă l-ai lua foarte pe ocolite, cum ar veni: „Dacă ar exista un om numit Smith care ar trăi în locul cutare și cutare, și s-ar îmbolnăvi sau așa ceva, și nu s-ar mai face bine, și pe urmă tu ai trece odată întâmplător pe la mine, într-o vizită, și norocul ar face ca pe adresa mea să fi fost trimis un plic pentru tine, eu de unde să știu că înăuntru sunt cinci sute de dolari?”
Madvig dădu din cap.
- Nu vreau moarte de om, spuse el, dar avem nevoie de voturile alea ale ceferiștilor.
Se încruntă.
- Aș vrea să te pui pe picioare mai repede, Ned.
- Am să mă pun, într-o zi, două. Ai văzut ziarul „Observer” din dimineața asta?
- Nu.
Beaumont se uită prin jur.
- A plecat cineva cu el. Gunoiul era într-un editorial în chenar, în mijlocul paginii întâi. „Ce-au de gând oficialitățile orașului să facă?” O listă a crimelor din ultimele șase săptămâni, ca să arate că avem un val de crime. O listă mult mai scurtă cu oamenii care au fost prinși, semn că poliția nu-i în stare de mare lucru. Cea mai mare parte a comentariilor era în legătură cu asasinarea lui Taylor Henry.
Când auzi numele fratelui ei, Janet tresări, iar buzele i se despărțiră într-o mică exclamație mută. Madvig se uită la ea, îl privi rapid pe Ned, clătinând din cap într-un scurt gest prevenitor.
Beaumont, ignorând efectele pe care le aveau cuvintele lui asupra celorlalți, continuă:
- Au fost foarte brutali în legătură cu asta. Au acuzat poliția că nu s-a amestecat în crimă timp ce o săptămână, cu deliberare, pentru ca un jucător de mare putere din cercurile politice să se poată folosi de ocazie ca să-și regleze un cont cu alt jucător - adică eu, care m-am dus după Despain să-mi iau banii. Mă întreb ce părere are senatorul Henry de faptul că noii lui aliați politici se folosesc în scopul ăsta de asasinarea fiului său.
Madvig, roșu la față, făcându-și de lucru cu ceasul, se grăbi să spună:
- O să mi-l cumpăr și eu, și-am să-l citesc. Acuma trebuie să....
- În plus, continuă senin Beaumont, acuză poliția pentru raziile prin acele localuri, pe care le-ai protejat ani de zile, ai căror proprietari nu se prezintă cu niște contribuții enorme la campanie. Asta au înțeles din lupta ta cu Shad O Rory. Și promit să tipărească o listă a localurilor care încă mai funcționează fiindcă patronii lor au fost oameni de înțeles.
- Auzi, auzi.... făcu Madvig, stânjenit. La revedere, și vizită plăcută, îi ură el lui Janet Henry, iar lui Ned Beaumont îi mai spuse: ne vedem mai târziu.
Și ieși.
Janet Henry se aplecă înainte în scaun.
- De ce nu mă placi? îl întrebă ea pe Beaumont.
- Cred că s-ar putea să te plac, răspunse el.
Fata clătină din cap.
- Nu mă placi. O știu bine.
- Nu trebuie să te iei după manierele mele. Întotdeauna sunt destul de mârlănești.
- Nu mă placi, insistă ea, fără să-i răspundă la zâmbet. Și vreau să mă placi.
Beaumont o privi, chipurile sfios.
- De ce?
- Fiindcă ești cel mai bun prieten al lui Paul.
- Paul are mulți prieteni, îi aminti el, cu o privire piezișă. E politician.
Janet își mișcă nervoasă capul.
- Tu ești cel mai bun prieten al lui.
Făcu o pauză, apoi adăugă:
- Cel puțin, așa crede.
- Și tu ce crezi? o întrebă el, cu deplină seriozitate.
- Cred că ești, spuse grav ea, altfel nu te-ai afla acum aici. N-ai fi trecut prin toate acele lucruri, pentru el.
Gura lui tresări într-un zâmbet vag. Nu spuse nimic.
Când deveni clar că Beaumont n-avea de gând să vorbească, Janet îi spuse cu sinceritate:
- Aș dori să mă placi, dacă poți.
- Cred că poate te plac, repetă el.
Fata clătină iar din cap.
- Nu mă placi.
Ned Beaumont îi zâmbi. Avea un zâmbet foarte tineresc și cuceritor, ochii timizi și un ton confidențial de o modestie băiețească, când îi spuse:
- Am să-ți zic ce te face să crezi asta, Miss Henry. Este.... Înțelegi dumneata, Paul m-a scos din șanț, s-ar putea spune, acum doar un an, un an și ceva, așa că-s cam încurcat și intimidat când mă aflu în compania unor oameni ca dumneata, care fac parte dintr-o cu totul altă lume - înalta societate, politica, aristocrația și toate celelalte - iar dumneata iei această.... ăă.... această gaucherie despre dușmănie. Și nu e deloc așa.
Janet Henry se ridică, spunând - deși fără resentimente:
- Mă ridiculizezi.
După plecarea ei, Beaumont rămase rezemat de perne, cu privirea în tavan și cu ochii scânteietori, până când intră sora, care veni spre el și-l întrebă:
- Acuma de ce șotii te-ai mai ținut?
Ridicând capul, Beaumont o privi posomorât, dar nu răspunse.
Sora continuă:
- A ieșit de-aici aproape plângând. Încă puțin, și-i dădeau lacrimile.
Ned își lăsă iar capul pe pernă.
- Probabil mi-am pierdut exercițiul. De obicei, le fac pe fetele de senatori să plângă de-a binelea.
IV
În cameră intră un bărbat de statură medie, tânăr și splicuit, cu un chip oacheș și arătos.
Ned Beaumont se ridică în capul oaselor, întâmpinându-l cu cuvintele:
- Sal, Jack.
Înaintând spre marginea patului, Jack remarcă:
- Nu arăți atât de rău pe cât crezusem.
- Sunt încă întreg. Ia-ți un scaun.
Jack se așeză și-și scoase un pachet de țigări.
- Am încă o treabă pentru tine, continuă Beaumont.
Și, introducând o mână sub pernă, scoase de-acolo un plic.
Jack își aprinse o țigară, înainte de a lua plicul din mâna lui Beaumont. Era simplu și alb, adresat lui Ned Beaumont la Spitatul St. Luke, și purta ștampila poștei locale datată cu două zile în urmă. Înăuntru se afla o singură coală de hârtie, bătută la mașină, pe care Jack o scoase și o citi:
Ce anume dorea Shad O Rory atât de mult să afle, din ceea ce știi despre Paul Madvig?
Are vreo legătură cu uciderea lui Taylor Henry?
Dacă nu, de ce ai fost în stare de asemenea sacrificii ca să păstrezi secretul?
Jack împături la loc foaia de hârtie și o puse înapoi în plic, înainte să ridice capul, pentru a întreba:
- Are vreun sens?
- Din câte știu eu, nu.Vreau să afli cine a scris-o.
Celălalt dădu din cap.
- Pot s-o păstrez?
- Da.
Puse plicul în buzunar.
- Ai idee cine-ar fi putut s-o facă?
- Nici cea mai vagă idee.
Jack își studie capătul aprins al țigării.
- E o muncă, să știi, spuse el după un timp.
- Știu, fu Ned de acord, și tot ce pot să-ți spun e că în ultima săptămână s-ar trimis mai multe la fel - cel puțin câteva. Asta-i a treia care mi-a venit mie. Știu că și Farr a primit cel puțin una. În rest, nu știu la cine-au mai ajuns.
- Pot să le văd și pe unele dintre celelalte?
- Asta-i singura pe care am păstrat-o, răspunse Ned. Toate sunt cam la fel, însă - aceeași hârtie, același scris, câte trei întrebări în fiecare, toate pe același subiect.
Jack îl privi cu ochi iscoditori.
- Dar întrebările nu sunt aceleași?
- Nu exact, însă toate se referă la același lucru.
Dând din cap, Jack trase un fum din țigară. Ned adăugă:
- Înțelegi că totul trebuie să rămână strict confidențial.
- Sigur, răspunse Jack, scoțându-și țigara din gură. Acel „același lucru” la care te refereai, e legătura dintre Madvig și crimă?
- Da, răspunse Ned, privindu-l drept în ochi pe tânărul cel oacheș și splicuit. Și nu există nicio legătură între una și alta.
Chipul negricios la lui Jack era de nepătruns.
- Nici nu văd cum ar putea să existe, răspunse el, în timp ce se ridica.
V
Sora intră pe ușă, aducând un coș mare cu fructe.
- Nu-i așa că-i fermecător? comentă ea, în timp ce punea coșul pe masă.
Prudent, Ned dădu din cap.
Sora luă din coș un plic mic și rigid.
- Pun rămășag că de la ea e, adăugă, dându-i lui Ned plicul.
- Pe ce pui rămășag?
- Pe orice vrei.
Ned râse, ca și cum i s-ar fi confirmat o suspiciune tenebroasă.
- Ai tras cu ochiul.
- Auzi la el.... !
Sora se întrerupse când îl văzu râzând, dar expresia îi rămase indignată.
..................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu