5 - 7
Un tânăr indian asistase îngrozit la masacrarea mea. Noaptea, pe furiş, m-a transportat pe o împletitură de crengi. Astfel am ajuns în mijlocul tribului Auca.
M-au îngrijit câteva bătrâne care-mi alinau durerile insuportabile cu aburi de curara, îngânând în acelaşi timp formule sacramentale. Anesteziat de vaporii otrăvitori, somnolam semiinconştient cea mai mare parte a timpului. Am zăcut luni de zile nemişcat, cu tot trupul prins în şipci, ca într-un scriu.
Când mi-au desfăcut cureluşele, au rămas dezamăgiţi. Era limpede şi pentru ei că nu aveam să mai fiu un om întreg niciodată; din punctul lor de vedere, o astfel de viaţă reprezenta pentru oricine o povară. Mă salvaseră şi nu ştiam cum să-mi arăt recunoştinţa. Duceau o existenţă mizeră. Toată averea lor consta în hamace, săgeţi şi vestita curara. Prepararea ei era încredinţată câtorva bătrâne din trib. Nu era îngăduit nimănui să asiste.
Într-o dimineaţă, tânărul care mă salvase m-a anunţat că membrii coloniei germane părăsiseră jungla. În barăcile goale începuseră să se aciueze jivinele. Au organizat imediat o expediţie din care s-au întors plini de trofee. Căraseră tot ce putea fi luat, până şi geamurile.
În aceeaşi zi, i-am anunţat cu multă prudenţă că intenţionez să-i părăsesc. N-am întâmpinat niciun fel de opoziţie. Doi oameni m-au scos în câteva ore la marginea junglei, lăsându-mă în preajma unei aşezări civilizate. Au aşteptat ascunşi până au văzut un grup de albi care mă ridicau.
Au scos câteva strigăte în semn de rămas bun şi-au dispărut înghiţiţi de oceanul verde.
3.
Din nou pierdusem urma Diavolului Alb. Am petrecut şase luni într-un sanatoriu supus la tot felul de tratamente. Când l-am părăsit, eram ceva mai întremat, aveam un corset, două cârje şi o certitudine: făceam parte dintre nefericiţii care nu se pot ajuta singuri.
Din când în când, mă vizita americanul de la Psychological Service. Pentru omul acesta voi rămâne până la sfârşitul zilelor sale un mister.
Cam prin perioada aceea, mai exact în primăvara lui '55 a izbucnit în presă scandalul provocat de apariţia la Frankfurt a unei lucrări pseudoştiinţifice: Contribuţii şi variaţiuni pe teme lombrosiene. Semna un oarecare H. Kokenmuller. Cumpărasem cartea din curiozitate. După primele pagini am ştiut cine-i autorul: Diavolul Alb!
Încercând să dea o tuşă doctă aberaţiilor pe care le dezvolta încă la D., Potra demonstra existenţa în fiecare individ a unor valenţe criminale. Instinctul, pretindea, a fost atrofiat în timp de norme morale şi religioase, dar mai ales de cele punitive, făcea o paralelă naivă între apendice, care chiar dacă şi-a pierdut destinaţia iniţială nu înseamnă că nu există. Cu o îndrăzneală ce mă punea pe gânduri, mărturisea că locul unde făcuse experienţe în acest sens fusese un lagăr de exterminare. Mai mult, descria desfăşurat pe etape, Experienţa doctor Diamantopol.
Convins probabil că am murit în jungla peruviană, şi deci în imposibilitate de a contesta, susţinea că administrându-mi o mixtură de persuasiune şi terifiere îşi atinsese scopul. Instinctul criminal fusese declanşat. Ucisesem, în cele din urmă, cu sânge rece.
Din nefericire, conchidea autorul, protagonistul experienţei, doctorul Diamantopol, murise după război din cauza unei cangrene diabetice.
Am luat primul avion spre Europa. Istoria era încă fierbinte, cartea dezlănţuise un puternic val de indignare şi am fost ascultat cu răbdare. Într-o conferinţă de presă chiar la Frankfurt, am dezminţit afirmaţiile Diavolului Alb. O dovadă irefutabilă asupra inexactităţii lucrării o constituia însuşi faptul că trăiesc.
După şase luni, un bărbat îmbrăcat în cenuşiu m-a oprit în holul hotelului legitimându-se discret. Era inspector de poliţie Avea suficiente motive mi-a spus să-şi închipuie că ştie unde se află Potra. Cunoştea epopeea mea şi m-a şi întrebat dacă nu vreau să-l însoţesc într-o descindere.
La zece seara, ne aflam pe o stradă liniştită din cartierul aristocratic. Două maşini pline cu poliţişti supravegheau camuflate intrarea unui imobil întunecat. Câteva minute mai târziu au apărut patru indivizi. După ce s-au asigurat privind în jur că nu-i filează nimeni s-au strecurat înăuntru.
"De astă dată, domnule Diamantopol, aţi atins în sfârşit punctul terminus al călătoriilor dumneavoastră!"
"Sper. Deşi... Ciudat ! Foarte ciudat!"
Recunoscusem fără urmă de îndoială printre cei care intrau în clădire pe doi foşti deţinuţi din lagărul D. Consideram absurd să-mi imaginez că oamenii aceştia ar putea întreţine relaţii, indiferent de factura lor, cu Diavolul Alb. Inspectorul a zâmbit:
"O manevră care a dat rezultate. Când au simţit că pierd războiul, pe la începutul lui '44, eminenţele Abwehr-ului şi-au deportat agenţi în lagărele de exterminare având grijă să avertizeze conducerea. Desigur, nu li s-a întâmplat nimic. Le întocmeau astfel certificate inatacabile de luptători antifascişti pentru a putea fi folosiţi după război. Vă daţi seama de câtă încredere se bucură foştii deţinuţi, victime pe care orice supravieţuitor le poate recunoaşte. Se pare că după eşecul contribuţiilor la teoria lui Lombroso, doctorul Potra s-a reprofilat pe spionaj."
Deveni brusc atent. În spatele clădirii, se auzi un zgomot vag de motor, urmat de câteva împuşcături. Pocni din degete dând dispoziţie să pornim. Am ocolit imobilul. Un Ford-Mustang se îndepărta în mare viteză.
"A şters-o!" observă încruntat inspectorul.
"Bănuiam. Nu mă mai surprinde nimic."
A început o urmărire nebună pe străzile Frankfurt-ului. Mustangul se îndreptă spre marginea de sud a oraşului apoi se avântă cu toată viteza pe autostradă. La aproximativ o sută de kilometri, între Mannheim şi Heidelberg, se afla un aeroport particular. Am ajuns acolo după o cursă infernală. Primul lucru pe care l-am văzut a fost Mustangul abandonat cu portiera deschisă. O siluetă în care l-am recunoscut pe Diavolul Alb alerga din răsputeri spre un avion mic, de-o singură persoană.
Poliţiştii n-au mai avut timp să-l ajungă. La o diferenţă de douăzeci de secunde, avionul începu să alunece pe pistă. Au tras câteva gloanţe dar nu l-au nimerit. Am rămas pe loc, privind lung libelula de argint care decola sub un cer plin de stele.
4.
Diamantopol oftă:
- În 1956 eram din nou la Viena. Atinsesem în cercetările mele un punct mort pe care se părea că nu-l voi mai putea depăşi niciodată. Diavolul Alb dispăruse în neant. Umbra lui n-o mai zărise nimeni. Am luat legătura cu Biroul arhitectului Wiesenthal, neobositul vânător al criminalilor de război. Potra figura pe listele lor. N-aveau idee unde se ascunde, dar posedau o informaţie preţioasă. Familia Diavolului Alb soţia şi doi copii locuiau în Viena.
Agenţii lui Wiesenthal se mulţumeau pentru moment să supravegheze neîntrerupt casa şi relaţiile doamnei Schwalbe numele de fată, fiind convinşi că, în cele din urmă, Potra va da un semn de viaţă. Am hotărât să fac acelaşi lucru.
După două luni, închiriam locuinţa din imediata lor vecinătate. Mă îngrijea o bătrână care-mi spunea Herr Theo. De la fereastra dormitorului meu, le puteam supraveghea grădina şi veranda din spatele casei.
Elsa Schwalbe-Potra era o femeie de vreo treizeci şi cinci de ani, cu o figură neînsemnată. Se îmbrăca elegant, dar discret. În general, părea să dispună de venituri mult superioare faţă de ceea ce ar fi dorit să se creadă. Ducea o viaţă retrasă, ocupându-se cu conştiinciozitatea specific germană de educaţia copiilor. Nu primea niciun fel de vizite, cu excepţia mamei sale care apărea lunar. Stătea trei zile şi sporovăiau de dimineaţă până seară. Croşetau neobosite, consumând kilometri de lână.
Obiectivul principal era să pătrund în intimitatea familiei Potra. Ştiam că nu-mi va fi uşor. Elsa, era evident, nu dorea niciun fel de cunoştinţe, mai mult, le ocolea sistematic. Se dădea drept văduvă, beneficiind de o mică rentă datorită căreia îşi putea îngădui să nu lucreze. Pentru vecinii indiferenţi, părea inconsolabilă pe plan afectiv, dar mulţumită de cenuşiul unei existenţe tihnite.
După vreun an abia, stând la soare în căruciorul meu de infirm, am cutezat s-o salut. Mi-a răspuns absentă, dar creasem un precedent.
Ştiam un singur lucru. Pentru a o câştiga pe ea, trebuiau atraşi în primul rând băieţii, în aşa măsură încât uitând buna educaţie să arunce câte o privire peste gard în grădina infirmului; până la urmă am găsit.
Ideea mi-a dat-o o notiţă dintr-un ziar pe care-l cumpăram pentru că, pe de-o parte, era gazeta preferată a doamnei Elsa Potra iar pe de alta, pentru că aveam impresia că unele anunţuri, aparent inofensive, ascund diverse mesaje.
Cineva vindea în condiţii extrem de avantajoase un cimpanzeu. L-am cumpărat şi năzdrăvăniile lui n-au întârziat să-şi arate roadele. Ieşeam dimineaţa în grădină şi citeam în timp ce maimuţoiul se zbenguia la soare. În ciuda admonestărilor doamnei Potra, la sfârşitul săptămânii se căţărau de-a dreptul pe gard pentru a-l observa în voie. I-am invitat în grădină. Cred că a fost cea mai fericită după-amiază din viaţa lor. După aceea mă vizitau în fiecare zi. Doamna Potra începuse să-mi surâdă îngăduitor, răspunzând salutului meu.
Peste câteva luni mă invita să luăm ceaiul împreună. Bref, doisprezece ani în şir, de trei ori pe săptămână, jucam cărţi cu Elsa Potra. Devenisem unul din intimii familiei.
Acum cinci zile, m-a anunţat emoţionată că aşteaptă un frate despre care credea că e dispărut. Ştiam că minte. Elsa era singurul copil al lui Karl Schwalbe.
Am pus mâna întâmplător pe telegramă. Venea din Bucureşti şi anunţa ziua şi avionul cu care va sosi. Era semnată Iosif.
5.
A doua zi eram la Bucureşti. Aşteptam cu sufletul la gură momentul când pasagerii se vor îndrepta spre avion. Surâse : Operaţia şi cei douăzeci şi opt de ani care au trecut de când l-am văzut ultima oară. Nu, n-am reuşit să-l recunosc deşi sunt convins că e printre dumneavoastră. Nimeni nu a renunţat la călătorie m-au asigurat cei de la TAROM, iar biletele eliberate pe bază de paşaport nu sunt transmisibile. În schimb el. El mă recunoaşte. Sturmbannfuhrer SS, doctor Iosif Potra, mă recunoşti?
CAPITOLUL XVII
Miss Dorothy James-Porter găseşte cheia problemei
1.
Nimeni nu se uita la ceas. Păreau a fi uitat unde se află, nu mai numărau minutele. Pe feţele tuturor se aşternuse aceeaşi expresie: groază, uimire, sinceră compasiune, pe undeva o undă de admiraţie.
Cutremurătoarea poveste a infirmului îi zguduise până în adâncul sufletului. Prin faţa ochilor, le defilau episoadele dramatice din lagărul morţii, goana pe toate meridianele globului, secvenţe reluate şi răstălmăcite sau amplificate.
Elena Hagianu cu figura mică, boţită, nu putea scăpa de imaginea omului neputincios imobilizat pe o masă, în timp ce celălalt, omul fără chip, ciopârţea sălbatic.
Se înfioră. Brutalităţile fizice o înspăimântaseră totdeauna, nu suportase cea mai mică durere. Îşi aminti de o prietenă, Olia, actriţă, internată într-un lagăr din Polonia. Scria disperată cerând medicamente, haine groase şi alimente. Apoi scrisorile încetaseră brusc. Nu mai auzise niciodată nimic despre ea. Fusese o fată veselă, cu ochi albaştri ca nişte flori de miozotis. Visase s-o joace pe Nora.
Faţa uscată a bătrânei se schimonosi a plâns. Lui Dim Hagianu, încremenit, i se stinsese ţigara între degete. Nu mişca, părea că nu respiră.
"Seamănă cu fiinţele acelea chircite, pietrificate din Pompei" gândi Iustin Făgădău.
Preotul avea ochii roşii, îşi pierduse aerul senin. O mască a durerii izbitoare şi dramatică se instalase pe figura rotundă, aproape bucălată.
Nina Aldea, cu mâna uitată pe gât, privea picioarele infirmului. Se gândea la miile de femei tinere sfârtecate, aruncate apoi în gura crematoriului. Femei care iubiseră, migăliseră în seri lungi de iarnă la broderia trusoului, avuseseră o pălărie preferată, se întinseseră pe nisip la soare cu simţământul inefabil de plenitudine pe care-l poate încerca doar un trup tânăr şi sănătos. De pe urma lor nu rămăsese nimic, absolut nimic. Poate doar o fotografie făcută la sfârşitul liceului între douăzeci sau treizeci de colege în uniforme, promoţia anului.
Vasile Mareş respira greu. Îşi umezea mereu buzele pleznite.
"Ce tragedie! Pe lângă aşa ceva, ai impresia că nimic nu mai contează. Şi totuşi..."
"Un om cu voinţă puternică, gândi Val Iacobescu. Niciun obstacol nu a putut să-i abată din calea lui."
Se simţea cuprins de admiraţie, copleşit de personalitatea lui Diamantopol. Salutase dintotdeauna perseverenţa, încăpăţânarea de a sluji aceleiaşi idei, demnitatea verticală inflexibilă de la care nu abdici niciodată. Avusese o existenţă agitată, violentă, putea să înţeleagă mai bine decât oricare altul ce însemnaseră ultimii treizeci de ani din viaţa infirmului. Un coşmar cu o halucinantă alternanţă de secvenţe: Lagărul din D., Munchen, Tarragona, Bolivia, Polul Sud, Madagascar, India, Alaska. Zig-zag înnebunitor pe harta lumii trecând prin sită trei miliarde de oameni, pentru a-l detecta pe Diavolul Alb.
"Un tip puternic", îşi zise şi se uită la infirm. Ideea nu i se păru caraghioasă. Forţa nu are nimic de-a face cu muşchii, pleacă de dinăuntru. O ştia de mult.
Istovit, Diamantopol se prăbuşi în fotoliu, lăsând să-i cadă cârjele.
Miss Dorothy James-Porter, care aţipise, se trezi speriată. Pălăriuţa cu pană îi alunecase pe ceafă. Zâmbi jenată, cu ochii împăienjeniţi, jena celor care adorm în tren sau în autobuz şi se gândesc neliniştiţi că au fost priviţi, au sforăit poate, au oferit un spectacol penibil.
Pantelimon Ciolac îşi drese glasul şi rosti emoţionat:
- Domnule Diamantopol, este extraordinar... Gesticula dezordonat, incapabil să-şi găsească cuvintele.
Infirmul nu-i răspunse. Faţa galbenă, de ceară, nu spunea nimic. Părea doar extrem de obosit.
- Ce destin! şopti Elena Hagianu. Nu mi-aş fi închipuit, credeam că lucrurile astea nu se întâmplă niciodată.
Iacobescu clătină din cap.
"Hm, destin! Destinul ţi-l croieşti singur! Dar Diamantopol nu putea să facă altfel."
Şi se întrebă sincer dacă el ar fi avut puterea, curajul, să gonească douăzeci şi opt de ani după o himeră. Dacă n-ar fi obosit, dacă n-ar fi încercat să înmormânteze undeva, într-un cimitir necunoscut, sub o lespede grea, fără inscripţie, tortura şi groaza anilor petrecuţi în D.
Oprişan, cu fularul desfăcut, ignorând curenţii de aer, clipea des. I se vedea gâtul subţire de recrut care iese de obicei dintr-un guler prea larg. Bâlbâi:
- Fantastic!
Nina Aldea îşi luă capul în mâini:
"Ce ticălos!"
Avea faţa umflată de plâns. Îl măsură pe fiecare în parte şi ţipă dintr-odată:
- Cine?! Cine poate fi? Uită-te la ei! Uită-te bine! Un gest, părul, mâna, ceva trebuie să-i fi rămas.
Infirmul zâmbi secătuit. Ca la un semnal oamenii începură să se privească. Intens, fără jenă, în plin obraz. Se răsuceau pe scaune pentru a surprinde mai bine un profil, forma feţei, ochii aceia pe care nu-i văzuse nimeni.
Ciolac vorbi primul:
- Un individ abil, tare, care a putut să dejoace atâtea manevre.
Oprişan îi culese cuvântul de pe buze:
- Un aventurier!
- Bolivia, Madagascar, Amazoane, gâlgâi Mareş privindu-l ţintă pe caricaturist. Repetă: Bolivia, Madagascar, Amazoane.
- Un tip dur, vezi bine, rânji Hagianu. Nu-i o cocuţă. Contabilul apăsă:
- Poate face faţă oricărei situaţii. Nu-i e teamă de un revolver.
Asediat de priviri, Iacobescu izbucni într-un râs dispreţuitor:
- Boilor!
Diamantopol ridică greu o mână:
- Am omis să vă spun ceva. De fapt să precizez: Diavolul Alb ştie să piloteze. Atunci, lângă Heidelberg, când poliţia era gata să-l prindă, a urcat într-un avion particular de o persoană, pe care l-a condus singur.
Săriră toţi de pe scaun. Privirile li se aprinseră, le tremurau buzele. Au râs, au plâns isteric. Respirau precipitat, incapabili să-şi stăpânească emoţia.
- Asta înseamnă...
După coşmarul atâtor ore, se îndoiau, încă nu le venea să creadă, îşi agăţaseră ochii plini de speranţă de silueta respingătoare a infirmului. Nu, Diamantopol nu minţea. Exista deci încă o nădejde.
- Vă daţi seama? Avem o şansă nesperată! bâlbâi Oprişan cu spume la gură ridicându-şi pumnii încleştaţi.
Expresia era ciudată: triumf şi încă ceva. Aerul acela răzbunător pe care ţi-l dă în general o victorie neaşteptată, căzută din senin acolo unde înfrângerea, dezastrul erau demult acceptate.
- Oare e posibil? îngână doamna Hagianu. Dim, ştii, nici nu pot.
Izbucni în plâns acoperindu-şi faţa. Şiragul de perle îi alunecă din poale pe mocheta roşie. Nina Aldea privea îndobitocită bilele strălucitoare. Pieptul umflat se ridica ritmic, prizonier în bluza diafană.
- Hi! Hi! exclamă pe neaşteptate bătrânelul. Nichi merge la plimbare. Cine-l duce la plimbare?
Semăna a cântecel. Nimeni nu-l luă în seamă. Vasile Mareş se apropie cu paşi de lup. Avea privirea lacomă, dilatată. Îl smuci de umăr pe Diamantopol.
- E adevărat? Ştie?
- Bineînţeles că ştie, răspunse repede Ciolac, speriat ca celălalt să nu infirme.
Maxilarul moale i se bălăngănea ca o cârpă.
- E adevărat? repetă scriitorul.
Infirmul răspunse sec:
- Da.
Iacobescu se uită în spate. Zâmbi sardonic:
- De, părinte, cred că ai câştigat.
Iustin Făgădău privi nedumerit. Ochii inflamaţi aproape sângerau.
- Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea. Vom asista la un miracol.
Preotul se închină fără să răspundă.
Dimitrie Hagianu îşi slăbi nodul cravatei. Întrebă, holbându-şi ochiul fără monoclu:
- De ce n-ai spus-o de la început?
- Chiar! se miră Oprişan.
Îşi surprinse gâtul gol şi se împachetă repede, pipăind convulsiv dopurile de vată din urechi.
- Trage, domnule! Avioanele astea sunt o porcărie. Voi reclama! E posibil?!
Aveai impresia că se şi vede la sol, viu şi nevătămat, dând buzna într-un birou, făcând scandal.
- Repet, nu înţeleg de ce ai tăcut? insistă Hagianu.
Nevastă-sa încercă să-l tempereze:
- Te rog...
Diamantopol vorbi fără să se întoarcă.
- De ce a tăcut el? Ore întregi am aşteptat să reacţioneze într-un fel.
Se opri brusc. Val Iacobescu tresări. Spuse încet:
- Să se desconspire. Asta ai vrut să spui?
- Fireşte.
- E limpede!
Hagianu îl privi iute:
- Înţeleg. Hm, a dracului treabă!
Tăcu muşcându-şi buzele.
- În sfârşit! interveni Oprişan, nu are importanţă. Chestia e să ne grăbim!
Chipul de şoarece era schimonosit de nerăbdare, îl luă de braţ pe Mareş uitând cu desăvârşire că abia cu două ceasuri în urmă dorise să-l omoare. Celălalt părea de piatră, îl privea orb.
Ciolac interveni practic, bâlbâindu-se de emoţie:
- Mai sunt 59 de minute!
Economistul abandonă haina lui Mareş, foindu-se agitat:
- 59 de minute! Ce naiba aşteptaţi? Fiecare clipă e preţioasă!
- Noi ne grăbim! Problema e dacă şi el e dispus să se grăbească, constată caustic Val Iacobescu.
- Ce vrei să spui?
Ciolac rămăsese cu gura căscată. Amuţiseră toţi cu ochii la caricaturist, Iacobescu se uită interogativ la Diamantopol. Infirmul încuviinţă obosit:
- Da, vorbeşte dumneata.
Caricaturistul luă o gură de coniac.
- Chestiunea e simplă! Acceptând să salveze avionul, Diavolul Alb se denunţă automat, ipso facto!
- A! făcu uşurel Elena Hagianu.
Ceilalţi îi urmăreau consternaţi. Ciolac întrebă cu gura uscată:
- Ce ipsos...? Vorbeşte, domnule, româneşte!
- Imbecilule! ţipă scos din fire Iacobescu. Cuvântul acesta îl ştii, sunt convins, nu e prima oară în viaţă când îţi este adresat! Ne scapă pe noi, şi după cinci minute Diamantopol îl predă primului poliţist!
- A!
- Al dracului de greu pentru capul tău pătrat! Erai parcă mai isteţ când calculai şansele lui maică-ta.
- Mă întreb dacă ceaţa nu s-o fi împrăştiat, declară senină Miss Dorothy James-Porter. Mi-e atât de neplăcut să întârzii! Frau Dagmar Schultz se va nelinişti, fără îndoială. Mă aşteaptă cu cina. Prepară nişte brioşe minunate. Tot secretul e să le ţii exact douăzeci şi nouă de minute în cuptor. Nici o secundă mai mult, nici una mai puţin, se servesc fierbinţi cu compot de vişine.
- Cât e ceasul? întrebă agitat Oprişan.
- Poftim! Iar a început! observă caricaturistul ridicându-se ameninţător: Dacă mai întrebi o singură dată, îţi dau cuvântul meu.
Iustin Făgădău interveni calm:
- Liniştiţi-vă! Totul se va sfârşi cu bine, sunt sigur!
- Eşti sigur! râse Iacobescu. Nu i-a fost greu ticălosului să trimită la moarte mii de oameni, şi o să se împiedice acum de zece amărâţi?
- Cu o condiţie, constată Hagianu. Să aibă altă şansă de scăpare. Ori, refuzând să piloteze avionul, va muri odată cu noi. Adică se va sinucide. Adăugă enigmatic: Spune-mi, te rog, domnule Iacobescu, sinuciderea a intrat vreodată în calculele dumitale?
Caricaturistul ridică din umeri.
- La urma urmei, puţin îi pasă! Oricine ar prefera soluţia asta decât să fie plimbat în cuşcă de sticlă, scuipat, hulit ca până la urmă să ajungă tot acolo.
- Am impresia că dumneata îţi pledezi propria cauză, declară Pantelimon Ciolac.
- Eu am impresia că madam Ciolac, care e o intuitivă, îţi va depune floricele lângă fotografie cu cel puţin jumătate de oră înainte de a fi cazul!
- Domnule! Nu permit!
- Uitaţi-vă la el! Iar îl dă personalitatea afară din casă. Îl privi cu admiraţie ostentativă: Eşti formidabil! Cum dracu' n-ai făcut carieră?
Mareş trase adânc din ţigară:
- Ai vreo propunere?
- Da, făcu Iacobescu calculându-şi pauza. Să jucăm bâza.
- Încă 58 de minute! anunţă Ciolac, ignorând fulgerele din ochii caricaturistului.
Dimitrie Hagianu se propti în faţa infirmului:
- Nu crezi c-ar fi momentul să te hotărăşti?
Diamantopol privi de jos în sus silueta înaltă ameninţătoare. Spuse rece:
- Sunt ani de când m-am hotărât.
- Adică în momentul în care aterizăm...
- Voi alerta imediat poliţia, oamenii. Nu vreau să vă mint. De altfel el ştie treaba asta. O ştie foarte bine.
- E ridicol!
- Din punctul dumitale de vedere, cred că da.
Hagianu îşi înfipse unghiile în carne:
- Ne trimiţi la moarte cu sânge rece!
- Nu eu vă trimit. E la latitudinea lui să vă salveze.
- Dar nu poate s-o facă din cauza dumitale! Ce dracu, ecuaţia e simplă!
- Extrem de simplă.
- Atunci? Trebuie să crăpăm cu toţii ca să-ţi satisfaci dumneata ambiţiile?
Doamna Hagianu se apropie împleticită. Rochia tocită la poale, demodată, atârna pe trupul sfrijit. Monturi mari deformaseră pantofii escarpen ţesuţi la încheieturi. Se agăţă de mâneca bărbatului:
- Dim, te implor, nu te enerva. Nu are rost.
Hagianu îşi eliberă braţul. Scrâşni:
- E un act îngrozitor!
- O crimă! se asocie Anton Oprişan.
- Mi se pare amuzant că tocmai dumneavoastră îmi daţi lecţii de morală, zâmbi liniştit Diamantopol.
Nina Aldea îşi trecu mâna peste frunte.
- Ce coşmar, Dumnezeule!
Pantelimon Ciolac îl luă pe infirm de după umeri vorbindu-i cu duhul blândeţii:
- Dumneata, nu-i aşa, eşti un om inteligent, excepţional aş zice, cu bun simţ, cu... mă rog. Tot o să-l găseşti până la urmă. De ce numaidecât azi trebuie rezolvată problema când, nu-i aşa, sunt în joc vieţile noastre. O să plătească, te asigur. Nu există faptă fără răsplată.
- Cam târziu ţi-ai adus aminte de chestia asta, constată caricaturistul. Ştiu că ai tupeu!
Ciolac îl ignoră:
- Grăbeşte-te! Au mai rămas 57 de minute!
- 57 de minute! repetă ca un ecou stewardesa.
Hagianu îşi umezi buzele:
- În fond ai aşteptat douăzeci şi opt de ani de ani. Ce mai contează o săptămână sau chiar o lună?
Diamantopol clătină hotărât capul:
- Nu-I voi mai găsi niciodată! Din 1960, pierdusem orice nădejde. Am continuat să acţionez în virtutea unui principiu, dar nu mai speram. Este un prilej unic. Nu-l pot scăpa.
- Dar ce câştigi dacă murim cu toţii? strigă Ciolac. Ne-ai împuiat capul că vrei să-l dai pe mâna justiţiei. Cum ai s-o faci, după ce ne prăbuşim?
- Am dorit-o într-adevăr, oftă infirmul. Nu s-a putut. Acum vreau un singur lucru. Să nu scape! Să plătească!
Nichita Dumitrescu izbucni în plâns.
- Nichi vrea la plimbare... la plimbare.
- Acest gentleman suferă, se foi neliniştită englezoaica. O ceaşcă bună de lapte cald i-ar face foarte bine. E un calmant excelent.
- 56 de minute! anunţă Ciolac.
Economistul Oprişan se ridică:
- Îţi baţi joc de noi? Ce vină am eu?
- Nici una, fireşte. Cel puţin în cazul de faţă. Despre asemenea vinovăţie vorbeai, nu?
Hagianu îşi pierdu cumpătul. Răcni scos din minţi:
- Cum poţi să sacrifici zece vieţi de dragul unei idei fixe? Nu ai dreptul! Te lăudai că experienţa doctorului Potra nu a avut nici un efect asupra dumitale. Minţi! Ne ucizi cu sânge rece!
Infirmul, livid la faţă, declară abia muşcându-şi buzele:
- Domnule Hagianu, nădăjduiesc din toată inima că nu-ţi dai seama ce vorbeşti.
- Mă rog... În sfârşit, dacă dumneata nu mai ai ce aştepta de la viaţă.
- Am! Sunt decenii de când aştept clipa când voi putea împlini dorinţa, ultima dorinţă a miilor de nenorociţi arşi în crematorii. Fiecare clipă pe care ucigaşul o trăieşte, le pângăreşte memoria. Să plătească! Şi dumneavoastră îmi cereţi să-l las? Pot să-l las?
Deodată se auzi un schelălăit jalnic. Un plâns ciudat, venit parcă din altă lume.
Tresăriră înspăimântaţi.
Miss Dorothy James-Porter ţinea în braţe un căţeluş de lapte.
- Bietul micuţ s-a trezit. L-am găsit într-un parc din Bucureşti. O rasă interesantă. Priviti-i doar urechiuşele.
Se uitau la ea stupefiaţi, incapabili să deschidă gura.
Ciolac anunţă:
- Încă 55 de minute!
2.
Elena Hagianu surâdea unui gând. Clepsidra din casa bunicului... Stătea în birou, lângă tabla de şah cu figuri din argint masiv. Regele, bust de împărat roman, nebunii pleşuvi, cu expresii dramatice... O piesă unică. Revăzu cutiile mari de ţigări Coroana, ceştile de ceai din porţelan englezesc, miezul trandafiriu al sugiucului, inhală parfumul dulce de sulfină şi iasomie al dimineţilor de iunie. Totdeauna iubise luna iunie.
E o desăvârşire în dimineţile acelea înalte, cu sonorităţi de cristal, care te îmbată. Nu e rozul abia îmbobocit al lui mai, nici mirosul de zambilă din duminica Paştelui al lui aprilie, nici aurul greu, roşu, al lui august. Iunie are lumină, puritate, transparenţă. Le regăsise la Roma, în pânzele lui Rafael. Rămăsese cu imaginea unui paradis în etern cireşar.
O trezi glasul lui Hagianu:
- Dumneata ce spui, părinte?
Făgădău îşi miji ochii injectaţi:
- Să ne rugăm...
Celălalt dădu din mână agasat, Iacobescu mârâi:
- E în sfârşit cazul să fim serioşi.
- Omul acela se va îndupleca, articulă nesigur preotul.
Ciolac, cu ochii pe ceas, incapabil să se uite în altă parte, rosti spart:
- 51 de minute!
Panica lui Oprişan spori. Îl zgâlţâi pe Mareş:
- Auzi? 51 de minute! Sunteţi nebuni?
Scriitorul, impasibil, n-avea reacţii. Era cu neputinţă să-ţi dai seama la ce se gândeşte. Englezoaica îşi consultă chipul searbăd în oglindă. Satisfăcută, băgă pudriera în poşetă şi înfoindu-şi panglica de la gât, declară importantă:
- Mi s-a întâmplat ceva asemănător la Philadelphia. Din cauza zăpezii, nu puteam ateriza. Va trebui să iau o cameră la hotel. La ora asta Frau Dagmar Schultz va fi cât se poate de afectată. N-aş vrea s-o considere drept un afront.
Val Iacobescu o scrută lung. Mormăi pe gânduri:
- Cred totuşi că va trebui să-i spunem.
- Ce să-i spui? se interesă Oprişan.
- Cum stă chestia.
Desenă cu mâna în aer un picaj brusc. Hagianu săltă din umeri:
- Speri să-ţi dea vreo idee?
- Are dreptul să ştie. Completă apăsat: Acum!
- 50 de minute! răsună glasul lui Pantelimon Ciolac.
Nina Aldea începu să râdă isteric.
- Atât ne-a rămas, 50 de minute! Cât un film de scurt metraj. Cât o şedinţă de dragoste! De două ori 25. Poţi să le desfaci în secunde! Apoi, moartea.
- Taci! ţipă Oprişan astupându-şi urechile. Începu să tremure: Taci, nu mai suport!
Val Iacobescu aşternu câteva cuvinte pe o bucată de hârtie. Reflectă şi mai adăugă o frază pe verso, întinse biletul englezoaicei.
Femeia mângâia căţeluşul. Surâse convenţional şi începu să citească. Dintr-odată, pe faţă i se aşternu stupoarea. Ochii holbaţi păreau gata să-i iasă din orbite. Gura încremenise crispată arătându-i dinţii saxoni, mari, puţin repeziţi înainte. Se uita buimacă la Iacobescu, paralizată, incapabilă să mai respire.
Pantelimon Ciolac îi urmărea reacţiile cu un zâmbet urât. Îşi desprinsese în sfârşit privirea de pe cadran uitând să anunţe minutul.
Şopti sufocată:
- E imposibil! Nu pot să cred...
Miss Dorothy James-Porter mototoli spasmodic biletul lui Iacobescu, îl desfăcu iar, îl netezi mecanic. Ochii îi căzură pe ultima frază, scrisă pe verso. Citi cuvintele şi începu să respire agitată, privind în jur. O privire nouă. Culorile îi reveniră. Exclamă uşurată, mângâind nervos căţelul:
- O! Dar e foarte simplu! Extrem de simplu!
Oamenii o observau încordaţi, Iacobescu rânji spre Hagianu:
- Mi se pare că ai intuit. Are o idee.
- Foarte simplu, repetă înflăcărată englezoaica. Dacă am înţeles bine, acest biet gentleman, arătă spre Diamantopol, caută pe cineva. Cum ar face Interpolul. Nu-i aşa? Celălalt ştie să conducă avionul. Ne poate salva, dar atunci va fi predat poliţiei de către dumnealui, pentru a răzbuna moartea camarazilor. O, mi se pare odios! Nu-i o răsplată demnă de nişte gentlemeni.
- Ce cârâie? se interesă Ciolac.
Dim Hagianu făcu un semn cu mâna.
- Recapitulează.
- Consideraţi, zâmbi subţire Diamantopol, lipsit de eleganţă să-l denunţ pe Diavolul Alb după ce ajungem la sol?
- Categoric! decretă Oprişan.
- Scăpându-ne pe noi de la moarte, argumenta englezoaica, va recompensa cu vârf şi îndesat tot ce a făcut rău înainte. Merită iertarea noastră. O, de asta sunt sigură!
Hagianu o întrerupse agasat:
- Diamantopol nu e de acord. Completă bombănind în româneşte: Bate câmpii idioata! Pierdem vremea de pomană.
- Dim!
Caricaturistul se interesă sarcastic:
- Ai ceva mai important de făcut?
- Oh, trebuie convins, gesticulă femeia. Eu...
- Degeaba, nu vrea! înţelegi? Nu vrea! îl dă imediat pe mâna poliţiei.
Miss Dorothy James-Porter se încreţi. Apoi ochii i se pironiră asupra lui Diamantopol. Ceva ca o flacără roşie îi străfulgera. Ridică până în dreptul obrazului căţeluşul alb şi se lipi de el. Spuse răspicat:
- Chestiunea se schimbă radical. Bietul fugar nu va consimţi să piloteze, indiferent de promisiuni. Această vânătoare care durează de atâţia ani va împiedica orice om de bun simţ să-şi descopere obrazul. Cine-l poate asigura că mister Diamantopol este un gentleman?
- Aşa e, domnule! observă Hagianu. Formidabil! Ne-am răcit gura de pomană.
- Adică? întrebă nedumerit Oprişan.
- Adică una vorbim şi alta facem. E clar? Poate să-mi jure până în pânzele albe! De unde ştiu eu că ajunşi jos, n-o suceşte?
Englezoaica zâmbi pe gânduri:
- Atât timp cât mister Diamantopol se află printre noi, partida e pierdută. Există deci o singură soluţie.
Iacobescu o privi iute. Întrebă gâtuit:
- Care?
Femeia îi privea buzele:
- Să-l ucidem.
CAPITOLUL XVIII
Stupefacție
1.
Încremeniseră. Se uitau la englezoaică îndobitociţi, ca la un animal ciudat, apocaliptic. Figurile rigide exprimau spaimă, uluială, repulsie. Nu se auzea nicio şoaptă, nici un suspin, îşi ţineau respiraţia. Tăcere de moarte tăiată în bucăţele de clănţănitul argintiu al foarfecelui. Nichita Dumitrescu decupa un peşte uriaş.
Ciolac, cu gura deschisă, îşi repezise capul înainte. Doamna Hagianu strângea îngrozită decolteul în formă de inimioară. Oprişan nu mai clipea. Val Iacobescu, în sfârşit tulburat, înghiţi în sec.
Miss Dorothy James-Porter părea că se simte foarte bine. Ţinea căţelul într-o mână iar cu cealaltă îşi netezea mecanic rochia cafenie. Iustin Făgădău o privea îngrozit, cu ochi umezi. Brusc, Nina Aldea sări în picioare şi, verde la faţă, se precipită spre cabinetul de toaletă. În fugă, îl izbi pe Mareş. Scriitorul nu băgă de seamă. Se uita hipnotizat, fără suflu, la englezoaică.
Dimitrie Hagianu îşi reveni primul:
- Mda...
- Ce oroare! îngână nevastă-sa. Cum poate cineva.
Îi aruncă o privire furişă, jenată, lui Diamantopol. Pe buzele infirmului încremenise un surâs stins. Părea complet detaşat, dar trist, sfâşietor de trist.
- V-aş rămâne îndatorată, domnilor, declară senină Miss Dorothy James-Porter, dacă v-aţi decide să priviţi chestiunea cu luciditate şi păstrând simţul proporţiilor.
Iacobescu, răvăşit, aruncă sticla de coniac goală. Scuipă:
- Odios! În viaţa mea n-am auzit ceva mai murdar. Mi-e silă! Izbi cu călcâiul în cioburile de sticlă şi răcni: Mi-e silă!
- Teribil! exclamă Oprişan. Ce-a putut să-i treacă prin cap...
Nina Aldea se întoarse cu paşi împleticiţi. Îşi spălase obrazul. Arăta îngrozitor de palidă. Se lăsă să cadă pe un fotoliu:
- Femeia asta e o bestie! Se cutremură: După tot ce-a suferit, după toată tragedia.
- Uite, frate, observă filosofic Ciolac, unui român nu i-ar fi trecut aşa ceva prin cap.
- Fireşte, orientali! comentă Hagianu. Moi! Fleaşcă! Una două, pipi pe ochi şi acatiste la biserică.
- Mai bine. Există un Dumnezeu.
- Zgripţuroaica dracului! ţipă Oprişan. Cu o mână gâdilă javra aia, cu cealaltă ucide.
Miss Dorothy James-Porter îşi ţuguie buzele:
- Orice om de afaceri din City poate demonstra că uneori trebuie să sacrifici 5 lire pentru a salva 500.
- Ce v-am spus? râse Hagianu. Morala: simplă operaţie bancară.
- Cum puteţi fi atât de crudă? N-aveţi nici un pic de inimă?
Englezoaica îi sesiză atitudinea ostilă şi o măsură dispreţuitoare:
- Fetişcană fără minte!
Iustin Făgădău îşi descleştă mâinile:
- Dumnezeu nu va îngădui niciodată o astfel de crimă.
Iacobescu privi în jur apoi clătină din cap:
- Dumnezeu a îngăduit, neîngăduit de multe!
2.
Se împărțiseră în două tabere. Instinctiv, fără premeditare, manifestându-şi simpatia fată de soarta lui Diamantopol, oamenii se grupaseră în jurul lui. Miss Dorothy James-Porter rămăsese izolată. Mângâia fără încetare capul căţeluşului, aruncându-le priviri piezişe. Neutru, Nichita Dumitrescu adormise, înconjurat de un maldăr de hârtii.
Domnea o atmosferă de surescitare, un soi de satisfacţie febrilă, nervoasă. În ochi le sclipea mulţumirea de sine, comentând incidentul păreau să se felicite reciproc şi în primul rând pe ei înşişi pentru atitudinea de înaltă ţinută morală, pentru jertfa lor.
Depăşiseră ispita şi pentru asta plăteau un preţ unic, plăteau cu propria lor viaţă.
- Încerc un sentiment extraordinar, îi spuse Ciolac economistului. Niciodată nu m-am simţit atât de pur, căută emoţionat, de fericit.
Oprişan încuviinţă dând din cap. Fularul îi alunecase dar perspectiva unei răceli părea să nu-l mai preocupe.
- Ai dreptate. E ceva cu totul nou. N-aş fi recunoscut-o înainte, dar poate. În sfârşit, nu m-am gândit în viaţa mea la altcineva. Singur, veşnic burlac.
- Eu am familie, spuse contabilul înghiţindu-şi saliva. Şi ce folos? Am tras ca o vită. Nu tu concediu, nu tu restaurant. Stăteam în Bucureşti pe 40 de grade. Copiii au ieşit oameni, sunt licenţiaţi toţi, dar... parcă se putea şi altfel. Cum spuneai dumneata. N-aş fi recunoscut-o în ruptul capului. În viaţa mea n-am dat o bucată de pâine unui cerşetor. Când a murit socru-meu, n-am făcut pomeni. Ne-a huiduit lumea. Da, se putea şi altfel.
....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu