2 - 7
Val Iacobescu zâmbea şters. Scăpase ţigara pe mochetă şi o privea cum arde, incapabil să facă un gest."Un ip dur şi ambiţios, calculă Iustin Făgădău. Şi-a consumat cea mai mare parte din viaţă încercând şi izbutind să-şi disimuleze gândurile".
Soţii Hagianu evitau să se privească. Bărbatul renunţase la aroganţa aceea specifică a boierului obişnuit cândva să pălmuiască la Capşa ori în altă parte pe oricine ar fi îndrăznit să arunce ocheade femeii de lângă el. Sprâncenele inegal arcuite punctau expresiv concluzia implacabilă: Sfârşitul.
Elena Hagianu, mică, neînsemnată, suspina uşor. O boare îi umezea ochii blânzi. Pantelimon Ciolac, omul cu principii, atotştiutor şi cu tupeu, părea acum o cârpă murdară azvârlită pe fotoliu. Nu-şi mai da osteneală să ascundă găurile din pingele şi ciorapii cârpiţi.
Scriitorul Vasile Mareş umplea grăbit pagină după pagină. În ochi îi strălucea o flacără insuportabilă. Sudoarea îi umezea pleoapele şi o ştergea din când în când cu dosul palmei.
"Încă n-a început să moară, îşi zise preotul. Circul va începe pentru el după ultimul punct".
Oprişan obosise. Zăcea sleit cu capul în mâini, gemând dureros.
Cel mai deprimant spectacol îl oferea Nina Aldea. Continua să privească în gol, balansându-şi bustul. Avea o expresie cutremurătoare de extaz şi suferinţă. Lacrimile îi curgeau pe obraji şi totuşi fata zâmbea fericită.
2.
- Pentru dumneata e cel mai greu, îmi dau seama, declară cu ochi umezi Elena Hagianu. Câţi ani ai? Douăzeci şi doi? Douăzeci şi trei?
Nina Aldea îşi ridică părul de pe frunte. O privi mult şi în sfârşit păru că o recunoaşte.
- Poftiţi?
- Încercam să ghicesc câţi ani ai.
- Câţi ani?... Douăzeci şi opt.
- Ce neşansă! Îi prinse mâna plină de compasiune: îmi pare sincer rău pentru dumneata.
Cuvinte searbăde, dar dincolo de convenţionalismul lor, simţeai că Elena Hagianu e sinceră. Nu găsise altceva de spus.
- Oricum, oftă, noi ne-am trăit viaţa. Cea mai mare parte din ea.
Stewardesa îşi ridică pleoapele vineţii. Ochii poposiră pe trupul firav al doamnei Hagianu. Purta o rochie verde de triplevoile scoasă în mod evident din una mai pretenţioasă. Cu toate eforturile depuse de croitoreasă, izul de vechi, de cârpă transformată, stăruia. Perlele false, scorojite, intrau în decolteul în formă de inimioară.
Dar fata nu văzu nimic. Spuse abia mişcându-şi buzele:
- Sunt fericită, doamnă.
Elena Hagianu zâmbi nedumerită.
- Unul din piloţi a fost omul care pentru mine a reprezentat totul. Lacrimile îi curgeau pe obraz şi fata şi le şterse cu pumnii aşa cum fac copii: A fost. Nu-mi pare rău că mor. Singură, n-aş fi avut niciodată curajul.
3.
- Cât e ceasul? întrebă Oprişan.
- Aştepţi pe cineva?
Iacobescu, cu mâinile în buzunare, îl privea sarcastic.
Economistul îşi fixă două ghemotoace moi de vată în urechi.
- Procedezi înţelept. Medicii costă o avere la Viena, ca să-l citez pe domnul revizor contabil Laurenţiu Pantelimon Ciolac.
Celălalt dădu nervos din mână. Repetă crispat:
- Cât e ceasul?
4.
- Ţii minte ce zăpadă era? Niciodată n-am mai văzut aşa o iarnă.
Elena Hagianu vorbea parcă din transă. Nu ştia dacă bărbatu-său o ascultă. Simţea nevoia să-şi amintească.
- Papa a ţinut enorm ca nunta s-o facem la moşie. "Iarna e minunat la Crişani..." S-a încăpăţânat teribil. Râse încetişor: Maman era dezolată, îşi frângea mâinile. Vroia să comande bufetul la Athenee Palace. A fost într-adevăr divin. Parcă văd rochia Valentinei, un furou de pan catifea roşie. Cu spatele ei, îţi închipui.. În păr, o cunună din viţă de vie. A avut un succes boeuf. Tante Nathalie se sufoca. Am surprins-o şoptindu-i mamei: "Valentina asta e incorigibilă! Dacă are chef să umble goală, s-o facă în dormitorul ei. Şi pentru strugurii ăia putea să găsească o altă ocazie..." Înţelegi, îi părea rău că e mai frumoasă ca mine. "Mai bine decât mireasa. Lipsă de tact." Mă asculţi?
Bărbatul tresări:
- Da... Desigur.
- Atunci s-a colat cu Calotescu. Şi Mathilde, tot atunci l-a cunoscut pe Barbu. Bunică-sa o îmbrăcase în roz şi era bosumflată: "Ca o fondantă." Oftă: Dumnezeule, drumul cu sania până la gară. Ningea cu fulgi imenşi. De-a lungul aleii, oameni cu torţe luminau calea. Mi-am întors capul. Flăcările acelea în noapte, ca o pârtie de foc. N-am să le uit niciodată. Degetele mici, uscate, strânseră mâna bărbatului: Ştii. Fata asta mi-a deschis ochii. Suntem împreună, dragul meu. Este tot ce mi-aş fi putut imagina mai desăvârşit.
5.
Murise şi geana de lumină strecurată printr-o crăpătură de nori. Un întuneric compact înghiţea cerul.
Tăcerea devenise apăsătoare. La răstimpuri regulate, Mareş întorcea paginile înnegrite, Iacobescu luase sticla la el turnându-şi câte puţin. Ciolac îl urmărea cu o fixitate stranie. Caricaturistul îi surprinse privirea.
- Poţi să te serveşti fără grijă. Nu costă nimic.
- Cât e ceasul? întrebă Oprişan.
Iacobescu se răsuci pe călcâie. Îl repezi sec:
- Du-te dracului!
- Peste două ore şi zece minute, spuse Diamantopol.
Nina Aldea simţi sub talpă un obiect tare. Era cruciuliţa zvârlită de Oprişan. O învârti între degete contemplând Cristul în miniatură. Părea să încerce o revelaţie. Nu-şi putea desprinde ochii de pe chipul cu cunună de spini pe frunte. Şopti fără să se întoarcă:
- Trebuie să-ţi vorbesc, părinte.
I se adresase tare, făcând abstracţie de ceilalţi. Pentru ea nu existau. Nu exista nimeni şi nimic.
Iustin Făgădău îşi ridică faţa. Obrazul era palid dar senin. Zâmbi:
- Te ascult, fiica mea.
Îi făcu loc să se aşeze.
- Nu ştiu cum să încep. E pentru prima oară...
- N-are importanţă. Uşurează-ţi inima.
Preotul ridică coatele pe speteaza fotoliului din faţă culcându-şi fruntea în pumnii strânşi.
- Părinte, izbucni fata patetic, am minţit! V-am minţit pe toţi! El - arătă spre Nichita Dumitrescu, e tatăl meu! Şi mi-a fost ruşine s-o spun! Urma să-l internez într-un sanatoriu din Austria. M-am gândit să spun că mi l-a încredinţat cineva. Nu suport glumele proaste. Mi-e milă de el, mi-aş da sufletul şi totuşi mi-e ruşine.
Făgădău îi privi obrajii înflăcăraţi:
- Linişteşte-te. Minciuna şi trufia nu sunt cele mai grele păcate. Un licăr ciudat îi încolţi în ochi. Adăugă încet: Doamne, cât eşti de tânără!
- Ştii cine a fost tata, părinte? Faimosul Ciubaba. Spaima mahalalelor! Mafoame, Lică Chioru, de la el au învăţat meserie. Fireşte, pentru dumneata numele astea nu spun nimic. Vin dintr-o lume apusă. Lumea cuţitaşilor, a barbugiilor şi a hoţilor. M-am născut printre ei, în miros acru de murături deşertate primăvara pe maidan, de gunoi, şi flori de ciulini răsărite la margine de drum. Tata tăia în Mandravela. Asta se întâmpla prin '30-'4O.
Preotul îşi încruntă sprâncenele:
- Ciubaba, parca am citit ceva pe vremuri.
- Urlau ziarele! Uscase samsarii şi cherestegii. Poliţia înnebunise căutându-l. Abia în '42 l-au prins. Numai că înainte de a-i pune cătuşele, tata luase în cuţit trei comisari. Douăzeci de ani a tăiat sare.
- Îngrozitor...
- Când a ieşit, era o epavă. Treptat, a început să dea semne de senilitate.
Se uită la bătrân. Decupa hârtie şuierând încetişor.
- Iată ce a ajuns cel mai vestit caramangiu din Mandravela! Nu, nu-l condamn, părinte. Dacă ai cunoscut mahalaua aşa cum arăta odată nu ai dreptul să condamni. De la mizerie la disperare, era un singur pas. Iar următorul, în afara legii. Mahalaua da procentul cel mai ridicat de prostituate, hoţi şi ucigaşi. Visul tuturor? Să evadeze cât nu e prea târziu. Respiră adânc: Mama a reuşit. Ne-am mutat într-o magherniţă de pe Lipscani. Din anii aceia tulburi n-a mai rămas decât amintirea. Credeam că am rupt definitiv cu trecutul. N-a fost aşa. Canoanele mahalalei mă urmăreau ca un blestem. Bărbatul harnic e un noroc. Care nu bea şi nu umblă după altele, o comoară, "Ia-l maică, aşa cevaşilea nu mai pupi!" La optsprezece ani am cunoscut un asemenea om. M-am grăbit să mă căsătoresc. Biata mama era în culmea fericirii. Soţul meu câştiga foarte bine, aducea toţi banii acasă, nu-l interesa altă femeie şi nu a ridicat o singură dată mâna asupra mea. Oare ce-şi mai poate dori o nevastă tânără? Clătină din cap obosită: Cel mai infect individ din câţi mi-a fost dat să cunosc. "Na! ţi-am adus leafa! Repede-te acum şi topeşte-o! Eu nu-mi permit nicio bere! Distrugăroaico!" În fiecare zi însemna cu creionul chimic nivelul undelemnului din sticlă. Mânca trei căpăţâni de usturoi la o masă şi după un râgâit de satisfacţie începea să cerceteze dacă praful e şters deasupra dulapului sau în spatele caloriferului. De fiecare dată când intra în WC lăsa uşa deschisă. Iarna turna gaz în lighean, îşi muia picioarele apoi şi le înfăşura cu ziare. Să-i ţină de cald... Şi icnea, icnea şi gemea. Un coşmar! L-am lăsat dracului cu toată casa, mobila şi economiile lui. Doi ani mai târziu luam examenul de stewardesă. Am cunoscut un bărbat. E acolo, mort.
Preotul îşi ridică sprâncenele.
- Unul din piloţi?
- Da. Nu eu l-am ucis. Mi-aş fi smuls mai degrabă inima. L-am iubit din prima clipă. Astfel a început cel mai straniu episod din viaţa mea. Dacă ai şti, părinte! Dacă ai şti! Duc povara unor greşeli pe care nu le comiţi în şapte existenţe!
- Dumneata?
Fata nu răspunse. Lacrimile îi curgeau.
- A fost extrem de corect. Când a simţit că mă ambalez, m-a avertizat că aşteaptă pe cineva. A încercat să mă evite. Inutil. Mă agăţam de el cu disperare. Îi iubeam ochii, respiraţia, surâsul. O dragoste nebună, sfâşietoare. Mi-aş fi vândut şi sufletul ca să fiu lângă el. Într-o seară l-am întrebat. Ţin minte, stăteam lângă fereastră şi priveam ploaia: "De ce nu mă poţi iubi? Ce-mi reproşezi? Ce trebuie să fac?" S-a uitat la mine. Aveam impresia că sunt străvezie. "Joacă cinstit Nina, nu ţi-am promis nimic". "E mai frumoasă decât mine? E mai deşteaptă? Te iubeşte mai mult?" Simţeam o nevoie perversă de a-l determina să-mi vorbească despre ea. Ca şi cum discutând, obligându-l să-mi facă mărturisiri suportam orice, oricât de greu, ori de intim răpeam din farmecele rivalei, i le smulgeam, unul câte unul. În noaptea aceea ploioasă am aflat adevărul. A sorbit din pahar, şi-a aprins o ţigară şi a început să vorbească: "Când am văzut-o prima oară am simţit un şoc inexplicabil. Aşa a intrat în viaţa mea. Nu ştiu cum suporţi, Nina, să auzi lucrurile astea." "Spune. Vreau să ştiu tot". S-a uitat la mine înduioşat. "Eşti splendidă, Nina. Îmi pare rău. Poate dacă ne întâlneam mai înainte... Ai avut ghinion." "Ştiu. Spune!" "Mergeam spre casă... Mă simţeam obosit, plictisit, cum spui tu uneori, n-aveam chef de viaţă. În dreptul debitului, ştii în colţ la Cărpiniş, a oprit un Fiat. O femeie în pantaloni a ţâşnit ca o săgeată şi a intrat în tutungerie. Azi îţi spun că nu văzusem mare lucru din ea şi totuşi mi-a luat piuitul. Era Fana. Am aşteptat-o ca un năuc. Parcă nu mai văzusem femeie în viata mea". "Cum arăta?" "Brună, foarte suplă. Ochi albaştri-verzi, nu prea mari, dar care ştiau să se uite. Pricepi? Femeile habar n-au să privească. Ea ştia. O gură mică cu dinţi de păpuşă. Cam asta-i tot. Am acostat-o. Cred că aveam o faţă grozavă. A început să râdă şi m-a invitat în maşină". "Nu s-a prea lăsat rugată." "N-am spus niciodată că am răpit-o dintr-o mănăstire. E inutil să discutăm în condiţiile astea."
Stewardesa îşi aprinse o ţigară cu mâini nesigure. Iustin Făgădău ţinea fruntea în pământ. Pe figura blajină nu se citea nimic.
- Au trăit împreună câteva luni. Când îmi vorbea despre zilele acelea ale Fanei, obişnuia să afirme că fuseseră singurele din viaţă care meritau într-adevăr trăite. Se vedeau aproape zilnic, în apartamentul lui, niciodată la ea acasă. Refuza cu încăpăţânare să-i dea cel mai mic amănunt despre preocupările ei. N-a ştiut cu ce se ocupă, cine e, unde stă, cum o cheamă. Fana şi atât! Îţi dai seama, lucrul ăsta l-a impresionat teribil. Rar femeile sunt discrete şi de obicei în primele zece minute îşi debitează toată biografia. Iar misterul intrigă, captivează. Îmi pot imagina ce poveşti fantastice trebuie să fi brodat el atunci. Sunt şi azi convinsă că dacă femeia aceasta s-ar fi comportat normal, fiind Fana funcţionară sau ingineră cu o adresă şi un număr în cartea de telefon, şi nu necunoscuta care poate dispărea oricând, înghiţită de neant, vraja s-ar fi destrămat de mult. Mi-a recunoscut-o şi el, dealtfel. " Tremuram din cauza nesiguranţei. Mi-era atât de frică să n-o pierd încât noaptea aveam coşmaruri. Visam că dansez cu ea, şi dintr-o dată mă trezeam cu braţele goale. Ştiam că dacă într-o zi va dispare, va fi pentru totdeauna ". " Ce explicaţie ţi-a dat? Povestea mi se pare fantastică, nu văd cum ai înghiţit-o ". "Niciuna. Pur şi simplu tăcea şi zâmbea. O singură dată, scoasă din pepeni, a ţipat: dacă într-o bună zi n-am să mai vin, înseamnă că nu trebuie să vin! E inutil să mă cauţi!" "Şi asta te-a mulţumit?'' A început să râdă: "N-aveam niciun motiv s-o gonesc mai devreme". "De ce nu v-aţi căsătorit?" "Hm, probabil pentru că ea n-a vrut".
Stewardesa oftă:
- Şi, evident, într-o zi a dispărut. A început s-o caute dement bătând străzile şi bulevardele, intrând în toate localurile, fără alegere, în nădejdea nebună că ar putea-o întâlni întâmplător. "Le luam pe cartiere bufete, bodegi, cafe-baruri. Pe urmă mi-a venit ideea că aş putea-o găsi pe Litoral. Eram în iulie, plin sezon. Totul a fost zadarnic".
- Îl ascultam cu inima strânsă, cu un nod în gât. Mă gândeam ce aş fi fost eu în stare, părinte, să fac pentru un asemenea bărbat, conştientă în acelaşi timp că dacă aş fi făcut, nu m-ar fi iubit aşa. N-aş mai fi fost interesantă. Îi iubim pe cei mai răi! Abia în toamnă i-a dat de urmă. Intrase la Adam să-şi cumpere o cravată. O femeie învârtea axul suportului fără să se hotărască. I-a aruncat o privire întâmplătoare apoi s-a uitat mai atent. I se părea că o cunoaşte de undeva. "Mi-am amintit dintr-o dată. O văzusem într-o seară la Melody. Eram cu Fana la masă şi s-au salutat. Când am condus-o la toaletă, ne-am întâlnit în drum şi au schimbat câteva cuvinte. Avea o privire stranie care ţi se întipărea în minte. O gură imensă, şi ochi foarte lucioşi. Încercai în prezenţa ei, nu ştiu de ce, un soi de nelinişte. Am glumit: Nu mi-ar place să fiţi prietene. Fana a râs: Nici nu suntem".
Stewardesa îşi îndreptă spatele. Spuse cu glas stins:
- Ea i-a povestit ce se întâmplase cu Fana.
Făgădău îşi ridică fruntea. Nina Aldea îl privi în ochi:
- Era închisă. O condamnare de cinci ani.
- Pentru ce? întrebă în şoaptă preotul.
- Pentru furt şi înşelăciune. Asta era Fana: o hoaţă. Înţelegi, părinte? O hoaţă! Când am auzit, m-a apucat un râs isteric. Nu mă mai puteam opri. L-am întrebat: "Nu ţi-a venit să verşi când ai aflat?" "Niciodată n-am crezut-o o madonă, mi-a răspuns sec: Am iubit-o poate şi mai mult". "Asta o spui ca să mă jigneşti". "Nici gând, Nina! Tu n-ai nicio vină. De altfel, a zâmbit, ai afirmat de nu ştiu câte ori că pentru mine ai fi în stare să şi ucizi. Ceea ce a făcut ea e mult mai puţin grav". "Aş fi făcut-o pentru tine!" "Ei şi? Poate că şi ea a făcut-o pentru cineva".
- Da, respiră adânc stewardesa. Când mi-a povestit lucrurile astea, Fana era închisă de doi ani. Ştiam că lucrează şi că având o comportare bună, putea fi eliberată cam peste opt-nouă luni. Calendarul îmi ajunsese odios. Fiecare filă mă apropia de scadenţă. Era amabil cu mine, drăguţ, prevenitor, dar sentimentele lui nu depăşeau cadrul unei camaraderii indiferente. Dacă aş fi dispărut într-o zi, nu mi-ar fi dat nici măcar un telefon. Şi asta mă înnebunea! În fiecare lună, împrumuta maşina unui amic şi se deplasa la penitenciarul din M., încărcat cu pachete. Mă duceam şi eu. Mi-era mai uşor decât să rămân singură acasă. Supliciul singurătăţii. Îl aşteptam ceasuri întregi în curtea închisorii. Merita să-i vezi figura când ieşea de-acolo. Simţeam că ar fi dat totul ca să o poată strânge în braţe. O dată l-am întrebat: "Ştie că vin şi eu?" "Evident. Nu i-am ascuns niciodată nimic". "Şi?" "M-a rugat să nu fiu prea rău cu tine. E un om minunat".
- Deci îi era milă de mine. Asta mi se părea culmea! Tot drumul abia mi-am stăpânit lacrimile. Când am ajuns acasă, m-am jurat să pun capăt poveştii. Am început să mă afişez cu un coleg de-al lui, apoi am plecat în vacanţă. Într-o zi, când îmi venea să mă sinucid, m-am întors. Era o prostie să nu profit de ultimele clipe. Oricum, după aceea m-ar fi izgonit el. Cu trei săptămâni înainte de a fi pusă în libertate, a început să se pregătească. Cred că s-a gândit luni de zile la toate amănuntele unei primiri triumfale. Şi-a amintit că-i place culoarea verde, şi a schimbat lustra şi draperiile. Umbla bezmetic prin tot oraşul după zeci de fleacuri: sfeşnice, lumânări, vaze, o trusă de toaletă. Mă târam după el ca un animal bolnav. "Ai gust, Nina. Spune-mi ce se poartă. Biata fetiţă vine fără o cârpă. Nu vreau să se simtă cenuşăreasă..." Cumpăra tot ce era mai scump de la lenjerie până la cosmetice. Mi se învălmăşesc şi acum în cap toate pachetele acelea: tricouri, perie de dinţi Palmolive, papuci de casă, sutiene, pantaloni. Dumnezeule! Părea că nu se mai termină. Pe urmă masa şampanie, flori, toată casa îngropată în flori. Am aranjat totul cu mâna mea. Le-am făcut şi patul. Seara ne-am despărţit. A doua zi dimineaţa pleca s-o ia de la M. M-a sărutat pe ochi. "Îţi mulţumesc, Nina. M-ai ajutat enorm. Îmi închipui ce obosită eşti".
- Asta era tot ce găsise să-mi spună. Am simţit că mi se face negru în faţa ochilor. A doua zi, ascunsă după un chioşc, le-am pândit sosirea. El era în culmea fericirii. Fana zâmbea şters. Urmăream umbrele lor, siluetele care se contopeau într-una singură... Tremura carnea pe mine. Aveam frisoane, îmi clănţăneau dinţii, dar nu m-am putut desprinde de ascunzătoare până spre dimineaţă. Seară de seară, timp de o săptămână am reiterat calvarul. Apoi, Fana a fost din nou arestată pentru trafic de valută. I s-a descoperit în poşetă o sută de dolari.
Nina Aldea se uită lung în ochii preotului:
- Eu i-am strecurat banii, părinte!
Iustin Făgădău îşi prinse tâmplele în palme. Întrebă fără să o privească:
- Cum a fost posibil? Concret, adică!
- Uitase să-mi ceară cheia. În dimineaţa următoare, când a plecat să o aducă, m-am furişat în apartament. Aveam la mine o sută de dolari economisiţi din diurnă şi nedeclaraţi. Premeditasem de mult.
Tăcu. Făgădău aştepta fără grai. Reluă cu glas spart:
- Îi cumpărase o poşetă sport aleasă de mine. I-am dezlipit căptuşeala şi am băgat înăuntru dolarii. Nu se observa nimic. Peste o săptămână, am scris o anonimă la miliţie şi am plecat din Bucureşti.
- Ce fel de anonimă? întrebă răguşit Făgădău privind-o înspăimântat.
- Ştii foarte bine, părinte. Trafic de valută. Indicam unde îi ţine ascunşi.
- Bănuielile puteau cădea în primul rând asupra lui.
- Fana se mai ocupase de asemenea afaceri. S-a făcut o descindere şi au arestat-o.
- Ţi-a povestit el?
Fana clătină din cap:
- Nu. Dar a fost de ajuns să-i văd faţa astăzi, când ne-am îmbarcat. Murise cu mult înainte de a fi înjunghiat.
CAPITOLUL VI
Adevărata existenţă a domnului Pantelimon-Ciolac
1.
- Cât e ceasul?
Figura lui Oprişan era hidoasă. Un cap de şobolan hăituit, ochii congestionaţi.
- Nu se împacă deloc cu ideea, observă Diamantopol.
Caricaturistul ridică scârbit din umeri:
- Dă-l dracului! Îi întinse sticla: Vrei?
- Puţin.
- Domnişoară, un pahar te rog.
Fata nu se clinti. Privea fix în noapte, cu ochi lacomi. Iacobescu se întoarse scârbit:
- Nenorocita! Hm, se spune că dragostea e sentimentul cel mai înălţător. Devii mai bun. Mi-e greaţă! la paharul meu, acum nu mai are importanţă. Râse: Când ciocnesc, oamenii îşi urează sănătate. Ce caraghios!
Infirmul bău puţin, cu înghiţituri mici. Alături, Miss Dorothy James-Porter simţind mirosul de alcool îşi înfundă înţepată nasul în revistă. Preotul se ruga în şoaptă.
Nichita Dumitrescu abandonase creioanele colorate şi începuse să meşterească un avion de hârtie.
- Moartea, începu Val Iacobescu, rămâne fără îndoială instituţia cea mai democratică. Toţi, absolut toţi devenim în sfârşit egali. Şi chestia asta mă enervează al naibii!
Diamantopol îl privi mirat:
- De ce?
- Bine, dar e simplu. Va trebui sa plec în lunga călătorie însoţit de o faună dezgustătoare: Ciolac, Oprişan, Hagianu, târfa asta.
- Cât e ceasul?
Iustin Făgădău se simţi privit şi întoarse capul. Întâlni ochii contabilului, insistenţi. Preotul se apropie:
- Vrei să-mi vorbeşti, fiule?
Ciolac deschise gura. I-o ghiceai uscată, cu limba de cârpă, incapabil să articuleze cuvintele. Dădu din cap afirmativ.
- Cât e ceasul? repetă plângăreţ Oprişan.
Hagianu îi răspunse ridicându-şi ostentativ manşeta.
- Încă o sută cincizeci şi opt de minute.
- Vedeţi cum vă planificaţi timpul, băieţi, sugeră Val Iacobescu. Să ajungă pentru toată lumea. Nouă spovedanii, de fapt opt personal nu consum asta zic şi eu normă, părinte!
Râse sinistru. Elena Hagianu reflectă cu voce scăzută:
- Pe omul ăsta nu-l înspăimântă nimic. Un diavol...
Bărbatul îl măsură scurt:
- Un aventurier. Probabil ca nu o dată a privit moartea în faţă. Mi-l aminteşte pe Dragomirescu. Aceeaşi plămadă. Îl invidiez.
- Ţi-e frică?
2.
Deşi preotul se aşezase lângă el, Pantelimon Ciolac vorbea tare. Comentariile caricaturistului şi ale celorlalţi îi erau indiferente. Simţea nevoia să se descarce, să se audă vorbind.
- La zece ani m-au scos de la orfelinat. Petrecusem acolo opt ani. Nu ştiu cine-mi sunt părinţii, adevăraţii părinţi. Mi s-a spus că au murit de tifos în 1917, la Iaşi. Erau învăţători, oameni modeşti. Nu rămăsese nimic de pe urma lor şi fatal am încăput pe mâna milei publice.
Ciolac îşi căuta cuvintele, fixând obrazul preotului. Dar ochii vedeau altceva.
...Poate dimineţile sordide din dormitorul îngheţat al orfelinatului când buimac, cu degete ţepene, nu reuşea să se îmbrace destul de repede. Umilinţe şi nedreptăţi îngropate în perna tare, cu faţă cenuşie, sau zile peste care strălucea un soare palid: Crăciunul cu felia lui de cozonac albicios şi împărţirea boarfelor irecuperabile trimise de gospodine care-şi deşertau cuferele prea pline.
- Nu ştiu cum sunt organizate azi aceste instituţii, dar atunci erau o calamitate. Majoritatea dascălilor o forma o echipă de fete bătrâne, nemăritate. Se răzbunau pe noi pentru tot ce le refuzase viaţa. Pedepse perverse! Cea mai frecventă era tăiatul cinei de duminecă. O aud şi azi pe domnişoara Constantinescu, pedagoga celor mici: "Nu vei primi cina!"
- O instituţie admirabilă care recolta pentru societate oameni ipocriţi, egoişti, vicleni, hoţi şi uneori criminali. La zece anii sufletul mi-era mutilat. Un ochi atent m-ar fi putut eticheta chiar de-atunci: Irecuperabil. Se întoarse spre caricaturist: Ai intuit bine! Sunt laş, fricos, mincinos şi în permanenţă mă străduiesc să par altul. Dar de ce sunt aşa cum sunt, te-ai întrebat? Dădu din mâini a lehamite: După ce s-au îndeplinit formele de adopţiune, am fost chemat în biroul directorului. Mi-a întins mâna emfatic: "Ei băiete, ştiu că ai avut noroc! De-acum în colo, trebuie să te străduieşti ca să-l şi meriţi". M-am uitat pieziş spre noii mei părinţi. Îi mai văzusem o singură dată, atunci când copiii se perindau prin faţa lor ca la un târg de vite spre a fi aleşi. N-am înţeles niciodată cum a căzut pleaşca pe capul meu. "Tata", un tip uscat, fără vlagă, a mormăit expert: "Privirea nu e sinceră". Singura remarcă de bun simţ din viaţa lui. Nevastă-sa primea, sufocată de propria caritate, mulţumirile directorului.
- Uuuu! şuieră pe neaşteptate Nichita Dumitrescu şi Oprişan sări speriat.
- Ptiu! Fir-ai al dracului de ramolit! Apoi către Iacobescu: Cât e ceasul?
Ciolac îşi prinse capul în mâini, încercând să-şi adune gândurile. Făgădău îl asculta liniştit, mângâind crucea de la gât.
- N-au fost răi, părinte, mai mult obtuzi, incapabili să înţeleagă lucruri elementare. Ultimii oameni cărora trebuia să li se încredinţeze un copil. Principiile tatei în materie de educaţie erau două: severitatea şi reprimarea imediată a celei mai mici minciuni. Consecinţa? Râse amar: Am învăţat să mint mai bine, mai inteligent. "Mama", o nefericită obsedată de respectarea riguroasă a programului tatei, mulţi ani după ce murise el mai tresărea când pendula bătea unu jumătate şi opt, orele de masă preocupată de ce spune lumea şi de economii la bancă. Vreau să fiu sincer, le-o datorez! Au făcut ce au putut pentru mine dar n-au ghicit ce şi cum s-o facă Şi apoi acel leitmotiv: "Nu ştiu dacă mama şi tatăl tău ţi-ar fi dat mai mult". Completă încet: Nu spun lucrurile astea ca să mă dezvinovăţesc. După liceu, m-au trimis la Viena. Acolo am isprăvit Academia de comerţ. Tata a murit în timpul războiului. În '48, le-au naţionalizat două case. Din toată averea, mama rămăsese cu un apartament de trei camere pe Bateriilor. Locuiam, bineînţeles, împreună. În 1949 m-am căsătorit. Un act nesăbuit. Mă asculţi, părinte?
Făgădău ţinea ochii închişi. Şopti:
- Da, fiule.
- Într-adevăr, un act necugetat din partea unui om ca mine. Mi-am calculat totdeauna fiecare pas, n-am riscat niciodată nimic. Doi lei, să zicem, pentru un bilet la loterie. Ea avea optsprezece ani şi eu treizeci şi patru. Asta n-ar fi însemnat nimic, dar era săracă, fără relaţii, fără studii. O astfel de căsătorie nu-mi deschidea niciun fel de perspective, ştiam, însă mă îndrăgostisem până peste cap. Când am adus-o în casă, maică-mea a început să plângă: "Uite pentru ce mi-am sacrificat viaţa! Ca să mi-aduci o golancă! Şi-o mai cheamă şi Vasilica. Ţine minte! Lumea noastră s-a prăbuşit. Averi nu se mai fac astăzi. Nefericita asta n-are nici liceul. O să-ţi atârne toată viaţa de gât ca o ghiulea!"
Ciolac îşi şterse colţurile gurii:
- Şi a avut dreptate. Au venit ani grei. Ţineam o nevastă, trei copii şi pe maică-mea. Ce însemna pensia ei? Izbucneau discuţii din te miri ce. Nevastă-mea avea impresia că bătrâna mănâncă de pomană, îmi reproşa că sacrific copiii de dragul ei. Cele trei camere nu ne mai ajungeau. Mama n-avea tact. Reclama unica odaie izolată, primeneli săptămânale, fructe, mâncare dietetică. O enervau copiii. Prea gălăgioşi. Fusese obişnuită cu mine, îmbătrânit la orfelinat înainte de a fi împlinit zece ani. Economiile ajunseseră subiectul preferat. Ce putea să facă nevastă-mea dintr-un kil de carne e de neînchipuit. Vara rezolva eroic masa pentru şase persoane cu circa 30 de lei pe săptămână: roşii chiflicite, la 1,50 lei, o pâine neagră de 2 lei pe zi, o mâncărică de legume cu slănină, sau caltaboşi de 8. Când eram invitaţi undeva, îi speriam pe toţi cu apetitul. În '57, pe mama a lovit-o damblaua. A rămas paralizată. Nu putea nici să vorbească. Am mutat-o împotriva voinţei ei, în camera de trecere. Copiii simt imediat când cineva e indezirabil. O înţepau cu acul, o gâdilau cu pana, îi băgau degetele în ochi, fiind siguri că nu vor fi pedepsiţi.
Făgădău ridică ochii şi îi coborî imediat. Ciolac vorbea într-una:
- De, îmi ziceam ipocrit, se joacă şi ei acolo. Şi îi încurajam... Nevastă-mea îşi înfigea exasperată mâinile în păr ţipând la bătrână: "Când ai de gând să crăpi, hoaşco? Dă-ţi silinţa, fir-ai a dracului! Lasă-i şi pe alţii să trăiască!" Îţi spun sincer, părinte, cred că mama fusese o femeie blestemată. Era pentru ea mai bine la azil. A avut o vitalitate fantastică. Împlinise nouăzeci şi unu de ani şi nu vroia să moară. Deşi ţintuită la pat, torturată, batjocorită, nu vroia să moară. Era de ajuns să-i vezi doar ochii. Mă rugam în fiecare zi s-o strângă Dumnezeu. Dădeam acatiste echivoce la biserică: "Împlineşte-mi, Doamne gândul". Mă înăsprise copilăria săracă. Respectul şi aviditatea pentru lucruri şi boarfe îmi anula orice alt sentiment. Cu câtă voluptate mă gândeam că după moartea bătrânei toate vor fi ale noastre. Şi pianul, şi scrinul, şi covoarele moi, argintăria! Un medic consultat întâmplător afirmase că maică-mea poate s-o mai ducă aşa şi zece ani: "Totul e cum o îngrijiţi". Ajunsesem la capătul puterilor. Băiatul cel mare crescuse, îi trebuia odaia lui. Şi, într-o noapte, mi-a venit ideea: s-o las să moară de foame!
3.
Făgădău tresări puternic. Ciolac nu observă.
- Da, să moară de foame. Orice altă modalitate de crimă putea fi descoperită. Chiar dacă s-ar fi întâmplat să se constate subnutriţia, explicaţia era simplă: "Refuzase cu încăpăţânare hrana". Îşi încleştă pumnii: Nevastă-mea şi copiii erau la munte. A rezistat trei săptămâni nemâncată. Azi mă întreb ce-o fi fost în sufletul ei. Ce-o fi gândit.
- Fii fără grijă, interveni Iacobescu, o să ţi-o spună ea singură în curând. Scuipă scârbit: Pentru o odaie şi un blid de ciorbă! Eşti cel mai respingător individ pe care l-am văzut în viaţa mea! Şi te asigur că am întâlnit câţiva de soiul tău.
Ciolac se agăţă de braţul preotului:
- Mă căiesc, părinte! Fă ceva pentru mine.
- E un păcat greu, îngână cutremurat preotul. Începu să se roage.
Miss Dorothy James-Porter exclamă vioaie:
- Aş vrea să vă vorbesc despre setter. Acest câine extrem de fidel e dotat cu o inteligenţă ieşită din comun. Însuşi regele George al V-lea.
Brusc, fără niciun motiv, Nichita Dumitrescu începu să plângă.
CAPITOLUL VII
Ucigaşul
1.
- De ce plânge? se interesă Dimitrie Hagianu.
Nichita Dumitrescu scâncea. Expresia aceea de copil bătut pe chipul ostenit, bătrân, era sfâşietoare. Nina Aldea se ridică greu.
- Nu ştiu. Poate că îi e foame. Mănâncă des.
Îi aduse din oficiu două tartine şi un pahar cu lapte. Bătrânul întinse mâinile lacom.
- Înspăimântător! suflă Elena Hagianu. Îşi prinse gâtul între palme: Înspăimântător!
- Cum ai putut?! Cum e posibil? Mi-o închipui pe biata nenorocită. Se lipi de el: Mulţumesc lui Dumnezeu că nu ducem astfel de orori în mormânt!
Hagianu zâmbi. Linia amară a gurii îi alunecase. Dură, subţire ca o cicatrice.
Miss Dorothy James Porter privi în jur. Soţii Hagianu, inseparabili, discutau împreună, Făgădău se ruga, Mareş continua să acopere înfrigurat pagină după pagină cu un scris nervos şi lătăreţ. Oprişan ţinea obrazul ascuns în perdeaua hubloului. Îi veni o idee. Puse mâna pe braţul stewardesei abordând un zâmbet fermecător:
- Mă gândeam la acest gentleman cu steguleţul. Îl indică discret pe Nichita Dumitrescu: Cel mai recomandabil ar fi să i se ofere un câine. Asta l-ar uşura extrem de mult. Trebuie discutat cu familia. Sunt sigură că-şi va redobândi reflexele. Când Mister Dodsworth din Sussex, un bărbat plin de demnitate, a suferit un mic accident asemănător, i s-a cumpărat un baset. Închipuiţi-vă, îl îndrăgise atât de mult încât ulterior pretindea să stea împreună la masă. Lui Tim, vreau să spun câinelui, i se punea tacâmul alături de al stăpânului său. Ce tablou adorabil! îşi recăpătase interesul pentru viaţă. Fiul său a fost ales după aceea în parlament.
Se uită triumfătoare la stewardesă. Nina Aldea clătină uşor capul. Legătura dintre Tim şi alegerea în parlament a fiului lui Mister Dodsworth avea să rămână pentru totdeauna un mister.
Pantelimon-Ciolac descoperise spectacolul infailibil al clipelor. Ţinea în palmă ceasul vechi, demodat, un Anker din timpul războiului, privind fascinat goana acului care marca secundele. Limba subţire tăia timpul mărunt, egal, implacabil. Spuse fără să-şi ridice ochii de pe cronometru:
- Am citit undeva nişte versuri. Sau le-am auzit. "Arătătoarele îmi taie beregata!" Unde naiba le-am auzit?
Încerca un reviriment cumplit, dureros, înregistrând fiecare rotire completă a secundarului cu o înclinare scurtă a capului. Buzele uscate articulau în şoaptă:
- Minut, minut, minut.
2.
Val Iacobescu pocni din degete:
- Ciudat!
- E ceva care nu merge? se interesă Diamantopol cu ironie amară.
Caricaturistul îşi întinse confortabil picioarele.
- Al dracului de ciudat! Am dus o viaţă nu tocmai onorabilă...
Tonul sugera o intenţie de confesiune şi Diamantopol zâmbi:
- Eşti decis să nu uzezi de serviciile preotului?
Val Iacobescu îl privi contrariat:
- Te deranjez?
- Fii serios! Mă gândeam însă la mântuirea sufletului. Desfăcu braţele: Eu.
- Mântuire... Vacs! Sunt gata să trag toate ponoasele. Îmi vine să râd... Mă gândesc la ce-a fost viaţa mea şi pur şi simplu mă cutremur de râs. Evident, vizavi de ce se întâmplă astăzi, acum. La şaisprezece ani m-am cărat de-acasă. Cu ghiozdanul plecasem de dimineaţă la liceu şi cu puşculiţa mamei, câteva mii de lei. În '23, ăştia erau bani. Am azvârlit cărţile în lacul Cişmigiu, cu excepţia Geografiei lui Mehedinţi, şi am urcat în primul tren. Existase dintotdeauna ceva sălbatec, nedomolit în mine. Un nonconformism, un soi de răzvrătire împotriva canoanelor impuse de civilizaţie. Tata, preşedinte la înalta Curte de Casaţie vezi genul, redingotă, tomurile lui Alexandresco, pincenez şi onorabil până în vârful unghiilor îşi zdrobea creierii căutându-mi strămoşul corespondent în arborele genealogic. Mama era născută Jianu, dar nu ramura oltenească. Tata persevera însă în ideea unei legături cu haiducul. Îmi proorocea în fiecare zi la prânz, având grijă să nu-l audă slugile: "Ai să ajungi la galere, băiete! Să-ţi aduci aminte de vorbele mele!"
Începu să râdă încetişor. Diamantopol întrebă:
- S-a înşelat?
- În orice caz, n-a fost prea departe. Proiectasem fuga de luni de zile. Chestia era să mă hotărăsc. Se răsuci spre infirm: Aveam impresia că trăiesc într-un ţarc, iar când îl auzeam pe tata făcând proiecte îmi venea ameţeală: "Termini liceul şi mergi la Paris. Ai să urmezi Dreptul sau ceva cumsecade. N-ai decât să pictezi acasă cât îţi place. Da Vinci nu eşti şi chiar dacă ai fi, trebuie să ai şi norocul lui. Ftizia şi foamea în mansardele din Montmartre sunt nostime numai pentru turişti". Găseam că oamenii, în tâmpenia lor, mutilaseră viaţa, o croiseră anapoda. Cum, îmi spuneam, când eşti tânăr şi puternic în loc să zburzi, să fii liber, să vânezi urşi polari sau antilope, să cutreieri lumea sau să te dai peste cap, în fine, sunt atâtea de făcut, în loc de asta să-ţi rozi coatele într-o bibliotecă deasupra tratatului unui individ cu ochelari şi barbişon care şi-a consumat existenţa căutând chichiţe la Digestele lui Justinian?! Idiot!
- E un punct de vedere, comentă neutru Diamantopol.
- Verificat. Din fragedă adolescenţă, am înţeles ce mare atu reprezintă tinereţea. În accepţiunea tatei, mi-am risipit-o. În a mea, chiar cea de acum, am câştigat-o. Sunt lucruri pe care le poţi face doar atunci iar eu o intuiam, o simţeam prin toţi porii. Îmi vine şi azi să-l sărut pe puştiul ăla de şaisprezece ani care şi-a azvârlit manualele în Cişmigiu şi a cheltuit o treime din bani pentru achiziţionarea unui costum de vânătoare lansat de Casa Worth din Londra. Trombon de-al lui Mitică Oprescu, croitorul de pe Calea Victoriei, evident. Asta era în capul meu! Să omor crocodili şi rinoceri, să mă dau cu patinele prin Alaska şi să caut perle în Marea Roşie.
Trase un gât de coniac. Avea în ochi luciri blânde, surâs luminos, adresat trecutului.
Oprişan tresări. Întrebă speriat:
- Cât mai avem?
- 127 de minute! anunţă Pantelimon Ciolac incapabil să-şi desprindă ochii de pe ceas.
- Cum trece timpul, Dumnezeule!
Începu să se plimbe parcurgând precipitat culoarul de la un capăt la celălalt.
- 126 de minute!
Caricaturistul se întoarse:
- Ascultă... Ezita neştiind ce epitet să aleagă: Aşa ai de gând să o ţii?!
Pantelimon Ciolac nu-i dădu atenţie. Aşteptă rotirea completă a secundarului precizând:
- 125 de minute.
Caricaturistul sări în picioare:
- Dacă mai scoţi o singură silabă îţi bag ceasul pe gât!
- Lasă-l în plata Domnului, interveni Diamantopol. Spune mai departe.
- Ăsta-i de groaza lumii! Se aşeză: Hm, în sfârşit, n-are rost să-ţi povestesc prin câte am trecut. Păcat că n-am condei, mă rog, n-am avut, aş fi stârnit fără îndoială invidia lui Panait Istrati chiar şi pe lumea cealaltă. Oricum, spre deosebire de cei mai mulţi care abandonează proiectele adolescenţei, mai grav le uită chiar îşi amintesc nostalgic la un pahar de pelin "vroiam să devin marinar" eu am făcut aproape tot ce proiectasem acasă, sub ochiul vigilent şi îngrijorat a lui papa Iacobescu. Am măturat străzile din Zurich o chestie rentabilă, ăia sunt obsedaţi de curăţenie şi snobi, treaba-i declasează am făcut, pentru câţiva franci, caricaturi în Place du Tertre. Am lustruit pantofi în New York şi Chicago, am dat mâna cu Al Capone. Eram în al şaptelea cer, poţi să mă crezi! Am vânat de toate, în afară de bizoni, m-am jucat de-a scafandrul, am încălecat mustangi în rodeo-urile din California şi Arkansas. Am avut un bar în Mexic şi am dat faliment la Philadelphia. Din cauza unei încurcături, am naufragiat în Legiunea Străină: Congo, Alger, Maroc... În fine, am făcut destule. N-am fost totdeauna bun, viaţa însăşi te împiedică, dar am satisfacţia că niciodată nu mi-am pierdut respectul faţă de mine însumi. Cele câteva principii din ghiozdanul puştiului de şaisprezece ani au rămas intacte.
Ovidiu Diamantopol îl privi gânditor:
- Chiar intacte, intacte?
- Nu-ţi prea vine să crezi, aşa-i? Nu se asortează cu cele ce ţi-am povestit.
- Alcoolul te face susceptibil, surâse infirmul. Sunt curios. Eşti un om interesant.
- Aventurier, zicea tata. Când a primit prima veste de la mine, îi scrisesem din Brazilia şi-ţi poţi închipui că i-am trimis o fotografie trăznită, tot ce putusem găsi mai exotic sarong, cizme, şi un lassou petrecut pe după umeri, bătrânul mi-a povestit soru-mea ulterior a comentat îngrozit: "Nenorocitul! Face greşeli de ortografie!" Pe urmă a deschis Larousse-ul: "Hm, sper că a învăţat să se păzească de crocodili!"
O spusese la modul cel mai serios. Mă întrebai de principii. N-au fost multe: să te descurci singur, să ai simţul proporţiilor, să nu pretinzi doi dolari doar pentru unul, prietenul, adevăratul prieten e un dar divin şi râse jurist prin filiaţie totuşi, să fiu totdeauna drept. De fapt vroiam să spun altceva. Am avut câteva momente dificile.
Tăcu o vreme, învăluit în fumul gros de ţigară.
"Seamănă cu un vultur" gândi Diamantopol privindu-i profilul puternic. Ţi-o sugerau nu trăsăturile ci ţinuta mândră a capului, îndrăzneala din priviri.
Caricaturistul apucă o sticlă neîncepută de gin. O decapită expert izbind-o de rama fotoliului şi-şi turnă în pahar. Îl bău dintr-o răsuflare.
- Te ajută? se interesă Diamantopol.
Celălalt ridică din umeri.
- Fleacuri! Ai auzit de garoşi?
- Vag.
- Sunt nişte oameni foarte nostimi. Ca să ajungi la ei, iei avionul din Calcutta până la Nowgong. De-acolo mergi pe jos. Eram cu un amic, un italian. Încercasem împreună o afacere cu spaghete la Delhi dar nu ţinuse. Rajahii şi frumoasele lor cu benghi în frunte nu se lăsaseră ademeniţi de deliciile macaroanelor. Ne-am gândit că o schimbare de aer ne-ar prii, mai ales că poliţia ne luase în reflector, şi ne-am decis pentru vânătoarea de elefanţi.
- Ce-i drept, n-am fost decepţionaţi. Erau destui. Ne instalaserăm cortul într-unui din sate. O mentalitate interesantă! Cel puţin eu n-am mai întâlnit-o pe nicăieri. La garoşi, adevăraţii conducători sunt femeile. Ele stăpânesc casa şi pământul, dau numele copiilor, sunt şefi de trib, îşi aleg soţul, uneori chiar împotriva voinţei acestuia. În fine, tot ce ne-am obişnuit a considera atribuţii prin excelenţă masculine, aparţin femeilor. Am stat acolo până a început musonul. Între timp, mă încurcasem cu o "garoşoaică", o femeie destul de amabilă care îşi imagina că oferindu-mi zilnic o combinaţie de orez, sânge de taur şi ardei iute, nu mai am dreptul să pretind nimic de la zei. Într-o zi mi s-a făcut dor de Londra. Nu ţin minte de ce tocmai de Londra, dar mă şi vedeam luând ceaiul la Claridge porţia de snobism şi o cină zdravănă într-o cârciumă chinezească din Soho. Lucrurile n-au mers chiar atât de simplu. Dezertarea soţului e considerată de garoşi drept o crimă. După o evadare neizbutită, "nevastă-mea", ultragiată a hotărât să mă omoare. Începu să râdă: N-a fost prea vesel. Italianul, mai şmecher, evitase complicaţiile matrimoniale: "Femeile! Nu poţi să ştii niciodată ce iese de aici..."
- 121 de minute! anunţă Pantelimon Ciolac.
Caricaturistul oftă resemnat:
- A doua oară, am văzut moartea în Araguaia. Probabil ţi-e mai limpede dacă-ţi spun Mato Grosso. Flăcăii ăia au un fix: scapi cu adevărat de duşman doar dacă-l faci tocană. Şi ca să te păzeşti de duşmani, trebuie să le păstrezi capetele. Deci nu e o chestie de apetit ci de filozofie. Am avut ghinionul să-l supăr pe şeful de trib. Câteva zile am asistat terifiat la prelucrarea unui biet irlandez. Dumnezeule. Şi azi mă cutremur! Uneori, noaptea, în apartamentul din Magheru, alături de nevastă-mea, sub plapumă, mă scaldă încă sudorile. Îţi spuneam de irlandez. L-au decapitat, i-au retezat limba şi i-au băgat capul într-o saramură de humă. După câteva zile l-au expus la soare.
- Oribil!
- Stai că n-am terminat, l-au extras apoi oasele craniului şi l-au umplut cu pietricele încinse, pe urmă l-au afumat cu nu ştiu ce drac de rădăcini. O dată isprăvite toate operaţiile, l-au vopsit în toate culorile. Habar n-avea irlandezul ce mândreţe de trofeu ajunsese scăfârlia lui. Asistam, legat de un copac, aşteptându-mi rândul.
Râse sinistru:
- Ştii de ce ţi-am povestit prostiile astea? Pentru că totdeauna, indiferent de situaţia în care m-am găsit, am continuat să sper. Mă obişnuisem să scap din toate betelile. Şi eram sigur că, până la urmă, voi reuşi să născocesc ceva. Eu voi reuşi, nu arhanghelii dumnealui arată cu degetul gros înspre Făgădău: Nu te supăra, părinte! Acum ştiu, simt că e sfârşitul. Vârsta, faptul că ne zbenguim în aer şi nu simţim pământul sub picioare, conştiinţa neputinţei sau luciditatea. N-are importanţă, dar povestea s-a isprăvit.
Duse paharul la gură, bău şi respiră adânc:
- De fapt ce mă surprinde? Am ştiut că, în cele din urmă, doamna cu coasa îmi va face o vizită de la care nu mă voi putea eschiva. Îmi vine să râd doar că m-a găsit aici, la zece mii de metri înălţime. Grozav de caraghios.....
3.
Oprişan se opri în dreptul contabilului.
- Cât mai avem?
- 117 minute!
Lui Iacobescu îi sticliră ochii. Rânji:
- Încă o oră şi 57, băieţaş! Atâta ţi-a rămas! După care ai să crapi! Înţelegi? Ai să te desfaci în bucăţele! O să-ţi sară întâi vata din urechi şi cu siguranţă vei pierde fularul. Mă întreb, ce-ai să te faci fără fular pe lumea cealaltă?
Oprişan îşi muşcă buzele. Răcni:
- Încetează!
- De ce te superi, drăguţă? Vorbesc foarte serios. Cine ştie cum o fi pe-acolo? Cât despre hoit... Eu, în locul tău, mi-aş însemna ciolanele cu creion chimic. Vor putea să te reconstituie. Unde mai pui că în felul ăsta previi eventuale confuzii. Nu-i exclus să apară mâine în ziare cu litere de-o şchioapă vestea că într-un avion de pasageri prăbuşit s-au găsit rămăşiţele unui animal neidentificate.
"E beat, gândi Iustin Făgădău. Atât cât poate fi el de beat. Nu se clatină, nu se bâlbâie, pare lucid dar e îmbibat ca un burete. Specia care ştie să bea".
- 116 minute! anunţă Ciolac răguşit. De s-ar termina dracului o dată! Acuma. Nu-mi mai pasă.
Caricaturistul îl privi iute:
- Aş da mult să asist la clipa când buna ta mamă, topită de dor, te va îmbrăţişa. Întrebă brusc: Or fi cârciumi pe-acolo?
- Unde?! întrebă surprins scriitorul.
- Ascultă, domnule, toată viaţa ai fost aşa de idiot?
- Nu-i bine ce faci, observă Diamantopol. Lasă-i în pace...
Caricaturistul se scutură.
- Auzi, unde! Încă una din nenumăratele fisuri în opera lui Dumnezeu! Crearea caraliilor şi imbecililor. Cine avea nevoie de ăştia? Pufni: Dobitoci înspăimântaţi! Sinistru spectacol.
Făgădău îl privi trist:
- Şi dumitale ţi-e greu.
Un zâmbet rău schimonosi chipul lui Iacobescu.
- Eşti perspicace, părinte! Îţi umblă mintea, nu glumă!
Miss Dorothy James-Porter se ridică:
- Nu înţeleg de ce nu aterizăm.
E ceaţă pe aeroport, scrise Diamantopol şi englezoaica păru mulţumită de explicaţie.
- În sfârşit... Duminică sunt invitată la lady Elisabeth. Aşa ne-am înţeles: prima duminică după sosire. Garden-party-urile ei sunt extraordinare. Are un grădinar extrem de devotat. Până şi prinţul Charles a apreciat rondoul de panseluţe. Le-a răsădit împrejurul lebedei de marmoră. Chicoti: Ce idee fermecătoare!
- Să tacă! urlă pe neaşteptate Oprişan cu mâinile la urechi. Nu mai pot! Să tacăăă! Să tacă dracului, o dată!
Doamna Hagianu zâmbi unui gând:
- Mi-a amintit de grădina Dragăi Miclescu. Cred că era cea mai frumoasă din Bucureşti. Ce gust avea femeia asta! Dădea câte un garden-party de fiecare sezon floral. Ţii minte, după petrecere, toate cucoanele primeau câte un coşuleţ cu floarea respectivă. În aprilie, lăcrămioare sau liliac, în mai bujori, în iunie trandafiri. Delicios...
Tăcu brusc, izbită de liniştea din jur. Neauzit, Iacobescu se apropiase de Vasile Mareş. Omul continua să scrie. Pe faţa răvăşită se citea o concentrare maximă. Ochii îi ardeau, iar buzele articulau cuvinte mute.
Caricaturistul îi smulse cu o mişcare iute caietul. Se uită la prima pagină cu o expresie de nemărginită surpriză.
Mareş, după un moment de stupoare, se năpusti:
- Dă-mi-l! Nu-ţi permit! Nemernicule!
Iacobescu îl înlătură cu o singură mână.
- Interesant... Ascultaţi, vă rog, un moment!
- Nu! Nu citi!
Oamenii îşi întoarseră privirile spectrale.
Caricaturistul parcurse cu voce domoală, accentuând, primele rânduri:
- La 15 minute şi jumătate după decolare, am provocat un scurtcircuit. Profitând de panică şi de întuneric, i-am ucis pe cei doi piloţi. Prima şi cea mai grea parte a planului fusese astfel îndeplinită....
4.
Şapte perechi de ochi fixau figura scriitorului. Se strânsese în privirile acelea totul. Oroarea ultimelor ceasuri, ura, ura direcţionată în sfârşit, împotriva cuiva concret, dorinţa pătimaşă de răzbunare.
Mareş făcu câţiva paşi înapoi. Se clătina. Ochii sticloşi, dilataţi, aveau o expresie dementă.
Oprişan ridică pumnul:
- Criminalul!
Fu ca un semnal. Oamenii dădură frâu liber nervilor. Se năpustiră, fiare descătuşate, asupra scriitorului, doborându-l pe Făgădău care încerca să-i oprească.
Pe neaşteptate, Mareş scoase cuţitul.
- Cine se apropie e un om mort!
Râse. Un râs isteric ce părea că nu se poate opri. Din colţul gurii i se prelingea un firicel alb.
Îl priveau pietrificaţi. Englezoaica clipea des, contrariată.
- Dumnezeule, e nebun! suspina îngrozită Elena Hagianu.
Iacobescu se desprinse de grup. Înaintă încet, elastic, cu mâinile lipite de coapse, cu umeri ţepeni. Părea calm dar îl simţeai încordat până la ultima fibră.
Nina Aldea îşi înfipse unghiile în palmă. O imagine clasică îi răsări înaintea ochilor: şeriful păşind în piaţa pustie. De pe acoperişuri îl pândesc puştile vrăjmaşe. La ferestrele saloon-ului, oamenii aşteaptă cu sufletul la gură deznodământul.
"Da, exact acelaşi mers".
- Stai pe loc! ţipă Mareş. Sudoarea îi năpădise fruntea.
Caricaturistul nu clipi. Îl privea în adâncul ochilor. O privire fixă concentrată.
- Stai!
Iacobescu nu se opri. Ochii duri aveau sclipiri drăceşti, ardeau.
Celălalt se dădu încă un pas înapoi. Avertiză a treia oară, strângând crispat plăselele până când degetele i se înălbiră.
Caricaturistul întinse mâna. Spuse abia auzit, cu o linişte de gheaţă:
- Dă-mi-l!
Privirea fixă nu părăsea nicio clipă ochii scriitorului.
Şi dintr-o dată, omul se nărui. Emise câteva sunete neinteligibile. Un scheunat jalnic. Umerii începură să-i tremure şi arma îi scăpă din mână.
- Nu-l omorâţi! Făgădău se aşezase în faţa scriitorului împingând mâinile înainte: Nu vă încărcaţi sufletul de păcate tocmai acum! Gândiţi-vă că în curând veţi da socoteală!
- Nemernicul! Bestia! ţipă Oprişan. Din cauza lui!
Caricaturistul îşi şterse fruntea asudată.
- De fapt, observă Diamantopol, nu e vorba de două asasinate ci de treisprezece.
Miss Dorothy James-Porter îi privea înnebunită:
- Ce se întâmplă? Ce-a fost asta?
- O glumă, explică prin semne Iacobescu. Un joc de societate. Rânji: Se practică la noi. Apoi, spre Diamantopol: Popa are dreptate! Tot o să crape, barem să ştim ce-a fost în capul lui.
Oprişan, surescitat, izbea cu pumnii peste umerii lui Făgădău:
- Nu mă interesează! Trebuie să crape înaintea mea! Măcar cu o oră înainte!
Iacobescu se adresă soţilor Hagianu:
- Dumneavoastră ce părere aveţi?
Bărbatul ridică trist din umeri.
- Aşa ar fi drept. Acum însă totul a devenit îngrozitor de inutil. Adăugă încet: Pe mine nu mă mai încălzeşte cu nimic.
Elena Hagianu se ralie:
- Ce rost are?
Bătrânul agita triumfător steguleţul galben deasupra capului.
- Da, mormăi Dorothy James-Porter. Un căţeluş drăgălaş i-ar schimba ideile. Baset sau caniche. Pechinezul e prea răutăcios.
5.
Iacobescu îi întinse un pahar cu gin.
- Dă-l pe gât.
Mareş îl luă absent. Li se părea că acum îl văd prima oară faţa. Mişcările erau dezordonate, ca şi cum ar fi fost incapabil să-şi stăpânească membrele. Ochii terni trădau neliniştea aceea singulară a ideii fixe devenită obsesie şi coşmar.
- Am vrut ceva extraordinar. Nu, nu e bine. Sunt un ghinionist.
Iacobescu surâse trist:
- De data asta cred ca ghinionul mare noi l-am avut. Nu puteai să iei naibii avionul de mâine?
Mareş ţinea paharul strâns cu amândouă mâinile. Îl măsură cu dispreţ:
- Idiot bătrân, ţi-am oferit o şansă pe care n-ai fi îndrăznit s-o întrevezi nici în cele mai frumoase vise: celebritatea! Cine eşti tu? Un boşorog caraghios, plin de ifose. Personalitate construită din amintiri vînătoreşti îndoielnice şi filme cu cowboy. Peste un an doi, urma să crapi într-un şanţ cu sticla de coniac în mână, dacă nu cumva la azil. Poţi să-mi povesteşti ce laşi în urmă? Cine o să-şi amintească de tine? Sau nemernicul de Ciolac...
Economistul îşi ridică ochii apoi lăsă capul să-i cadă.
- E un om cu principii şi personalitate! E demn! Personalitate, demnitate, principii, judecă moralitatea tinerilor. Izbucni cu ochii ieşiţi din orbite: Dar când urmăreai cum se stinge maică-ta, ce-ai făcut cu principiile, porcule!?
Brusc, trăsăturile i se destinseră. Se uită jur-împrejur.
- Cu ce drept mă judecaţi? Cine sunteţi voi? Ce vreţi de la mine? Afară! John! condu-i pe dumnealor! Astăzi nu mai dau autografe. Îşi luă capul în mâini scâncind: Nu mai pot. Am obosit.
6.
Oamenii îl priveau îngeoziţi. Iustin Făgădău îi puse mâna pe umeri.
- Linişteşte-te.
Vasile Mareş ridică într-un târziu privirea. Avea ochii uzi dar criza trecuse. Spuse încet:
- Da... Am vrut să devin celebru... Celebru! Râse amar: Viaţa mea a fost un şir de întâmplări idioate. Nu mi-a reuşit nimic! Nimic!! Am sosit totdeauna al doilea, sau prea târziu. O nevastă m-a lăsat, cealaltă a murit, a treia mă dispreţuieşte. Din cinci trenuri scap patru. Accident, pană, sau trece o defilare. Mi se întâmplă tot ce e mai absurd. O singură bombă a căzut în cartier. Evident, pe casa mea. În tinereţe am luat în arendă nişte pământ. Doi ani la rând am avut grindină.
Bău lacom şi continuă pe nerăsuflate:
- Asta n-a fost viaţă! Am lucrat zece ani la un roman. Unic: atmosferă, personaje, idee. Mai ales ideea. Se bătu cu pumnii în piept: L-am scris cu sânge! Hălci din fiinţa mea am lăsat în paginile acelea! Iarna m-am dus la Sinaia să lucrez în linişte. Ultima etapă, finisarea. Fiecare virgulă, fiecare cuvânt cântărit de zece ori, de o sută de ori. Muncă de rob. Ştersături, adăugiri. În sfârşit, m-am hotărât să-l predau. La gară, în timp ce scoteam biletul de tren, cineva mi-a furat valiza. Înăuntru se afla manuscrisul.
Val Iacobescu clătină capul.
- Cumplit!
- Înspăimântător! Zece ani de muncă! 867 de pagini! Am dat anunţ în toate ziarele, am oferit recompense. Nimic. Trei săptămâni mai târziu, m-au internat. Dezechilibru... Îşi flutură mâna ca şi cum ar fi vrut să alunge un gând neplăcut: Ce spuneam? În '45 am scris un roman de război. Vocea i se frânse: Cu puţin înainte de a fi publicat, a apărut în librării o carte identică scrisă de un american. Exact aceeaşi idee, acelaşi subiect. Am ratat totul. Editorul a refuzat să mi-l mai tipărească, ba m-a şi huiduit. Da, am visat să fiu un scriitor mare şi am făcut totul pentru asta. Ştiţi ce înseamnă să stai trei zile la o pagină? Coşmarul colii albe care ţi se aşterne în faţă... Ai impresia că nu vei reuşi niciodată s-o umpli.
Se ridică în picioare cu paharul la piept:
- Te scoli de dimineaţă. Eşti bine dispus, deschizi fereastra. Afară miroase a verde, a primăvară, a busuioc. Îţi faci o cafea. Abia aştepţi să te apuci de lucru. Eşti plin de nerv, capul îţi vâjâie de idei. Le şi vezi înşiruite grafic: paragrafe, dialog, semne de întrebare, lei tocul în mână. Prima frază se lasă totdeauna mai greu spusă. Sorbi din ceaşcă. A trecut jumătate de oră. Scrii un rând. După zece minute îl ştergi. Şi nu mai scrii absolut nimic. Coala blestemată, goală, te inhibă. Topul gros rânjeşte. Te ridici la prânz stors. Tâmplele sunt tobe în care pulsează sângele. A doua zi o iei de la cap. Munceşti un an de zile la câteva zeci de pagini: Am cumpărat un magnetofon. Nu mai suportam hârtie în faţa ochilor. Toate cuvintele care mi se buluceau pe buze secau în momentul când începeam înregistrarea.
Îşi şterse sudoarea cu palma:
- Nu râdeţi? De ce nu râdeţi?! Am perseverat. Simţeam chemarea literelor tipărite, ştiam că am ce să vă spun. Dar voi aţi rămas surzi! Indiferenţi şi surzi! Idioţilor! Spunea cineva că-s nebun. Da, sunt nebun! Voi m-aţi înnebunit! Voi, ticăloşilor! Aşteptam cu sufletul la gură să iasă volumul pe piaţă. Pândeam apoi în spatele vitrinei cum se vinde cartea. Nu v-aţi uitat la ea. În jurul buzelor avea o spumă albă. Puteţi să-mi spuneţi şi mie de ce nu vă uitaţi? De ce n-aţi luat-o măcar în mână? De unde ştiaţi că e proastă? O dată, la librăria Academiei, am surprins o discuţie. Tocmai scosesem Indescifrabila, volum de mare subtilitate psihologică. Doi tineri răscoleau prin rafturi. Unul a început să răsfoiască romanul. Celălalt s-a uitat peste umăr:
"Cine?"
"Vasile Mareş".
"Dă-l în mă-sa! Uite ce-au scos la Enigma!"
- Îmi venea să-l strâng de gât! Indiferenţa voastră, nesimţirea criticilor m-au ucis! Cinci lucrări publicate în patruzeci de ani de muncă şi o singură recenzie! Nici măcar nu m-a desfiinţat. Ceva călduţ, moale, fără adjective. Transpira din totul mediocritatea.
Oamenii din jur:
"Vasile Mareş? N-am auzit. Ceva la consiliul popular?".
Nevastă-mea:
"E ridicol! Nu ştiu ce să le spun vecinilor când mă întreabă cu ce te ocupi. În artă, ori te ştie toată lumea, ori faci figură stupidă, nu-ţi dai seama?"
Un amic statistician:
"Ca să vezi! Sunt vreo 700 de scriitori în Bucureşti şi numai 620 de avocaţi. Parol!"
Lovi cu pumnul în perete:
- Şi totuşi am perseverat! Am proiectat un roman cu peisaj miner. Am lucrat un an în subterane, ruinându-mi sănătatea. Degeaba! Degeaba a fost totul. Copiii mei şoptesc în spate:
"Îi dă zor cu zăpăcelile lui. Incurabil."
- Nici măcar ei nu mă citesc! Vă daţi seama, nici măcar ei! Şi dintr-o dată mi-a venit ideea. Ideea genială: "Reportaj cu ştreangul de gât". Ei, mi-am zis, de ce n-aş face şi eu ceva asemănător. Am socotit mult, domnilor, am socotit mult! Ştiam cu luni în urmă, când am depus cererea de plecare, că veţi muri alături de mine.
Pălălaia din privire devenise insuportabilă. Oamenii îl ascultau înspăimântaţi.
Iacobescu zâmbea, dar ochii străpungeau.
- Ştiam, spuse Mareş cu gura plină de salivă. Pusesem totul la punct. Cum voi ascunde cuţitul în sacul stewardesei, cum îl voi recupera. Scurtcircuitul, înjunghierea piloţilor, tot, tot, tot! După aceea începea relatarea. Colile albe nu aveau să mă mai sperie. Trebuia doar să privesc în jurul meu şi să aştern. Reacţiile unor oameni care urmează să moară peste trei ore, două ore, o oră, cinci minute, ultimul minut. Ce fac, ce zic, ce simt. Cu zece secunde înainte de a ne prăbuşi îl închid într-o cutie metalică. Ce credeţi voi, am calculat totul! O s-o găsească cineva! O operă unică care va zgudui lumea! Răzbunarea mea!
Râse fericit:
- Închipuiţi-vă publicitatea extraordinară! Condiţiile, ideea, autenticul! Roman-verite. Aţi colaborat cu toţii. Strigă: Sunteţi imortalizaţi! Celebri! Generaţiile viitoare vor citi despre voi! Nu veţi avea morminte, în schimb, nu veţi muri niciodată. Numele voastre vor flutura pe buzele cetăţenilor anului 2000! Ale voastre şi al meu!
Iacobescu scrâşni din dinţi. Calm, luă caietul scriitorului şi începu să rupă metodic foile scrise.
- Nu! urlă Mareş aruncându-se asupra caricaturistului. Ce faci? Nu!
Se agăţă disperat de braţul lui Iacobescu. Saliva i se prelingea pe bărbie. Icni scurt şi îşi pierdu cunoştinţa.
CAPITOLUL VIII
Omul cu două feţe
1.
- 109 minute!
În glasul revizorului contabil Pantelimon Ciolac se strecurase o undă de satisfacţie.
Dintr-o dată, simţiră că se prăbuşesc. Avionul pierduse brusc din înălţime. Apoi, cu o convulsie a scheletului de fier, se redresă.
- Un gol de aer, explică Iacobescu.
- Cât mai avem? întrebă răpus Oprişan.
Pierduse orice vlagă. Câte un scâncet jalnic, îi semnala prezenţa.
- 108 minute!
Hagianu socoti pe gânduri:
- Am depăşit Viena.
- Da, confirmă fata suspinând. Zburăm deasupra Cehoslovaciei.
- După calculele mele, interveni Val Iacobescu, ne prăbuşim în Irlanda. Se răsuci spre infirm: Ce chestie uluitoare! M-am născut pe malul Dâmboviţei şi dau ortul popii ia Dublin.
- Ţi se părea mai firesc în Mato Grosso?
- De fapt, ai dreptate. Mă obişnuisem însă cu gândul că personal am epuizat surprizele. Anul trecut, nevastă-mea s-a apucat să repare cavoul la Belu. Clipi şiret, arătând spre Hagieni: Chestiunea n-are nici o legătură cu tradiţia... N-am vrut să mă duc să-l văd. Nu mă dau în vânt după exhibiţii macabre. Fără îndoială, viaţa e un banc excelent. Problema e să poţi râde totdeauna.
- Dumneata am impresia că poţi.
Mareş se ghemuise pe covor cu pumnii la gură. Arunca priviri rătăcite care nu desluşeau nimic. Părea să-şi fi pierdut complet minţile.
- Uită-te la nenorocitul ăsta, continuă Val Iacobescu. A avut toată viaţa beguin la celebritate. S-a dat peste cap, a mâncat nori, treaba lui! Omul are o singură viaţă şi e dator să scoată ce e mai bun din ea. Dar ce vină avem noi? Abia mă abţin să nu-l strâng de gât.
- Un nefericit, conchise infirmul. Îl înţeleg. A vrut mereu să facă ceva şi n-a izbutit. În fond, semănăm. O să te surprindă, dar mi-e milă de el.
Caricaturistul se enervă:
- Milă?! Un ratat! Un impotent! Ieri încă, habar n-aveam de existenţa lui. Cu ce drept intră într-a mea, îi determină sensul, mi-o asasinează?! Mă duceam la Viena, trebuia să aranjez o expoziţie, voiam să mă amuz, eram bine dispus şi poftim! Cad în balamucul ăsta pentru că un idiot patentat n-a izbutit toată viaţa să mâzgălească hârtia mai cu aptitudine. Şi vrei să-mi fie milă?!
- Cât e ceasul? întrebă din senin Miss Dorothy James-Porter. Apoi, fără să aştepte răspunsul lui Ciolac: Abia aştept să-i comunic rezultatul lui Mrs. Book.
Val Iacobescu o măsură cu ochi lucioşi şi se interesă prin semne:
- Ce rezultat?
Femeia era fericită:
- Am venit in Bucureşti pentru a tatona şansele înfiinţării unei sucursale. Societatea noastră are peste tot reprezentanţe. M-au trimis de colo până colo. În cele din urmă am obţinut o audienţă. M-a primit un domn foarte amabil, plin de răbdare. Mi-a dat chiar speranţe şi m-a condus cu multă solicitudine până la uşă. Chestiunea se va decide la o conferinţă luna viitoare. Conchise cu satisfacţie: Oh, a fost o călătorie cu adevărat fructuoasă.
Oprişan sări brusc de pe fotoliu:
- Dumnezeule! exclamă înspăimântat. Am uitat toate robinetele deschise acasă. Opriseră apa. Mi-a ieşit complet din minte. Ce nenorocire!
- Alt damblagiu! comentă fals uimit caricaturistul. Pe asta o obsedează soarta câinilor valahi, ăstuilalt îi pasă de nişte boarfe inundate cu un ceas înainte de a da ortul popii! Unde-am picat, domnule, unde am picat!
Economistul îşi reluă agitat plimbarea printre şirurile de fotolii. Făgădău îl privea deprimat, aşteptând din clipă în clipă să izbucnească. Oprişan, la capătul puterilor, nu mai făcea niciun efort să se stăpânească. La un moment dat, începu să alerge urlând răguşit:
- Nu vreau să mor! Criminali! Asasini! Bestii! Nu vreau să mor! Ajută-mă, Doamne! Scapă-mă!
- Hi! Hi! râse fericit Nichita Dumitrescu.
Ţinea degetul gros în gură şi părea că se amuză grozav.
Oprişan rupea hainele de pe el, părul îi cădea în ochi:
- Ucigaşilor!
- 105 minute!
- Gura! strigă Val Iacobescu.
Oprişan îl privi speriat. Tremura din toate mădularele, i se auzea clănţănitul dinţilor.
Revizorul contabil interveni cu voce nu prea sigură:
- De ce strigi?
- Hai sictir!
Oamenii tresăriră. Izbise nu injuria, ci ura şi dispreţul din glas. Cântăreau tone. Hagianu se ridică. Măsură de câteva ori culoarul acoperit cu mochetă roşie apoi, cuprins de-o hotărâre bruscă, luă loc lângă Făgădău. Nevastă-sa zâmbi clătinând încetişor capul.
- Pauvre Dim! şi îşi sprijini fruntea de hublou.
Afară, întunericul era de nepătruns.
2.
Zburau în necunoscut, oamenii zăceau epuizaţi.
Economistul se plimba agitat. Mareş îl urmărea cu ochi sticloşi. Avea în privire o atenţie încăpăţânată, caracteristică alienaţilor mintali capabili să contemple ceasuri întregi o bucată de cârpă, o frunză, sau un fleac oarecare. Când Oprişan ajungea în dreptul lui, se vâra între umeri gemând scurt.
Hagianu vorbea încet cu Făgădău. Pe faţă i se întipărise o expresie curioasă. Părea în mod straniu descătuşat.
"Ceva nu de ordin divin, fără îndoială", gândi preotul.
Avu impresia că jos, la picioarele bărbatului de lângă el, zac lanţuri cu inelele zdrobite. Îşi trecu mâna peste ochi.
Doamna Hagianu zâmbea transportată. Era evident pentru toţi că femeia îi părăsise. Ochii bătrânei se desfătau răsfirând imagini vechi, peisaje luminoase, unde cândva fusese fericită, crâmpeie de culoare: o rochie galbenă de bal, trei garoafe într-un vas zvelt, pe secretaire-ul din dormitor, prosoapele acelea caraghioase de la Lausanne.
- Niciodată n-aş fi crezut că voi putea povesti lucruri atât de intime unui străin. E de prost gust.
Nina Aldea clipi des:
- Poftiţi? Da, aşa e...
Bătrâna tăcu un timp.
- Dacă am putea face întotdeauna ce ne place! Detestam petrecerile la conac. Mi se păreau imorale. Arboram, desigur lucruri simple, de dimineaţă. Chicoti: Rochiţe de la Molyneux, sandale uşoare de la Raoul... Peste gard mă priveau chiorâş oamenii aceia desculţi, parcă flămânzi. Toată lumea râdea: "Sunt avari, ma chere, strâng bani la ciorap". Încercam unele îndoieli, desigur, dar preferam să cred că au dreptate. Prima căsătorie. Nu trebuia.
O umbră trecu peste faţa veştejită.
- Iubeam pe altcineva. Papa n-avea nimic contra lui: familie, relaţii, avere. La logodnă, a pus o singură condiţie şi un termen. Într-un an, să se apuce de ceva. Să aibă o ocupaţie. Oftă: Era cel mai bun tenisman, frumos ca o cadră, se îmbrăca admirabil. Anul a trecut repede... A trebuit să rup logodna. Nunta cu Cornescu, savantul, s-a făcut imediat. Să n-am timp să mă dezmeticesc. M-am trezit dintr-o dată soţia unui om pentru care nu simţeam nimic. Evident, soţul meu ştia de celălalt. Locuiam la Craiova. Ani de zile, n-am avut voie să vin în Bucureşti pentru a nu da ochii cu fostul logodnic. Oricâte voiajuri în străinătate, dar nu în Capitală. Ce caraghios! L-am întâlnit totuşi pe un vapor în Pacific. Purtam o rochie de organdi alb, şi o florentină cu cireşe... Atunci l-am văzut ultima oară. Cornescu a murit după cinci ani. Am avut un băieţel împreună.
Îşi şterse ochii:
- Totul e atât de vechi. Fusese un om bun, delicat, dar n-am reuşit să-l iubesc niciodată. La moartea lui n-am simţit nimic. Îmi părea rău doar pentru copil. Mă străduiam să plâng.
Stewardesa o privi impresionată:
- De ce nu v-aţi recăsătorit cu primul logodnic?
Doamna Hagianu dădu trist din umeri.
- Eşti tânără, fetiţo! Nu reînnozi viaţa acolo unde ţi-ar plăcea. Nu te poţi întoarce înapoi ca într-un roman. Sari paginile dezagreabile, le ştergi şi ajungi unde-ţi convine. Ar fi prea simplu. De altfel, la scurt timp l-am cunoscut pe Hagianu. Împlinisem abia douăzeci şi opt de ani. Ochii îi licăriră: Cea mai splendidă dragoste. Mulţumesc Cerului că mi-a fost dat s-o trăiesc.
Dimitrie Hagianu îşi răsfrânse buza de jos:
- Eram un mauvais sujet. Asta pentru babele care cleveteau la ora 5 în saloanele lor onorabile. Pentru ceilalţi, un tip şic.
Avea un ton cinic accentuat de glasul sec şi gutural. Aprinse o ţigară. Ochiul holbat, fără monoclu, privea peste capul lui Făgădău.
- La treizeci de ani pierdusem tot, eram complet decavat. Sur le pave. Până atunci însă, aş păcătui, mă distrasem admirabil. Petreceri de pomină, Riviera, ultimul tip de maşină, femei rasate, cazinouri. S-au dus pe rând puţurile cu petrol de la Ploieşti, moşia, apoi imobilele. Rânji: Pe mine unul, naţionalizarea m-a găsit proletar. În '33, rămăsesem doar cu solda şi un teanc de cărţi de vizită: Dimitrie Hagianu, căpitan de cavalerie. Asta îmi lăsaseră portăreii şi, nostim, un platou de majolică. Depăşeau datoriile. Eram în timpul grevelor din februarie. Oribilă iarnă! Lapoviţă, mizerie, Bucureştiul murdar. Luam dejunul la Continental într-o dispoziţie sumbră. Un amic s-a aşezat la masa mea. Cel mai mic dintre fraţii Brătescu. Şnapanul e acum la Frankfurt. El mi-a dat ideea. Mormăi: Intre consomme şi medalionul cu ciuperci.
- Cunoştinţa noastră a fost extrem de romantică, suspină Elena Hagianu. Eram invitată la Lise Marcian. Fuseserăm colege de pension. Ţinea cu orice preţ să mă mărit din nou: "E absurd de la vârsta asta să faci pe văduva. Şi ce dacă ai un copil?" La un moment dat, a intrat în salon Iliuţă Brătescu împreună cu un ofiţer. Nu-l cunoşteam, dar de cum l-am văzut am simţit un şoc. Privirea lui magnetiza. Eram vreo zece cucoane. S-a uitat jur împrejur şi şi-a oprit ochii asupra mea. Asta a durat toată seara. Îl simţeam incapabil să se uite în altă parte. Lise râdea: "L-ai dat gata pe căpitan!". Am plecat destul de tulburată acasă, mai ales că nu ceruse să-mi fie prezentat. În dimineaţa următoare primeam un coş uriaş cu garoafe. Fără nicio carte de vizită. Zâmbi: De atunci le ador... Timp de o săptămână sosea în fiecare zi câte un buchet de altă culoare. După aceea mi-a telefonat Iliuţă. Cerea permisiunea să mă vadă împreună cu un prieten, oribil de timid.
3.
- Hm, Brătescu a pus totul la cale. Mi-a descris persoana şi perspectivele. "Teribil de bogată, mon cheri. Dacă-ţi spun că e fata lui Nea Ionică Poştalion, ăla care îi cerea lui Mackensen vagoane ca să-şi transporte caii la laşi, şi fosta nevastă a lui Cornescu, devine mai mult decât interesantă".
"Cum arată?"
"Fadă, bleagă, romanţioasă. De când e văduvă, suspină în fiecare seară cu Valery şi Musset. Ştiu de la soru-mea. În consecinţă şi neprihănită. Ce dracu' mai vrei?"
"Crezi că marşează? Nu prea sunt în dispoziţie de serenade".
"Trebuie izbită frontal. Coup de foudre. Îi plac masculii cu trup de Siegfried şi suflet de fecioară. Corespunzi!"
- Şi a început să urle de râs. Am comandat o sticlă de Cotnari şi am pus totul la cale. O întâlnire întâmplătoare, la Lise Marcian unde se făcea în fiecare vineri, seară de muzică preclasică, o săptămână de flori fără expeditor şi, în sfârşit, cunoştinţa. A mers ca pe roate. Peste două luni o ceream în căsătorie.
Doamna Hagianu îşi mângâie perlele:
- Ce să-ţi spun, draga mea, după două luni ne căsătoream. Găsisem un soţ, un amant şi un camarad perfect. Suntem prea aproape de au-dela ca să nu îţi pot spune lucrurile acestea fără a roşi. Prietenele mă priveau surprinse, maman şi papa circumspecţi. Există un dezacord în Dim. Când îl vezi dur, întunecat, închis în el e cu neputinţă să-i intuieşti delicateţea sufletului. La început, când intra pe neaşteptate în camera mea, tresăream. Dincolo de expresia sumbră, timp de câteva secunde nu reuşeam să văd nimic. Inima îmi bătea în panică. Târziu de tot am reuşit să-i înfrâng rezervele. O copilărie nefericită îi ucisese expansivitatea.
Stewardesa o privea cu ochii larg deschişi:
- E minunat, doamnă. Să poţi vorbi astfel, acum...
- Da, fetiţo, e minunat, o întrerupse Elena Hagianu. Reluă repede: Era capabil de atenţii şi sacrificii uneori absurde. Am atâtea în fata ochilor. Mi-amintesc de ceva caraghios, dacă vrei, dar mie încă îmi dau lacrimile. Ne aflam cu un grup de prieteni la vie, la Panciu... Asta se întâmpla în toamna lui '35. Invitaţia la cules de struguri reprezenta, bineînţeles, un pretext de a ne amuza. Seara am dansat. Ne-am retras pe la ora unu. În dormitor, mi-am dat seama că rătăcisem un şal alb de dantelă... Întâmplarea m-a afectat. Nu conta un şal, îl primisem însă de la Dim. Mi-l cumpărase la Veneţia. Fără să spună un cuvânt, Dim s-a sculat din pat şi a început să se îmbrace:
"Ce vrei să faci?"
"Şalul ăla. Ţi-l aduc chiar de-ar fi ascuns în fundul pământului!"
M-am speriat. "Plouă, unde vrei să te duci? Sunt convinsă că l-am lăsat afară, o să-l găsim mâine dimineaţă".
"Toată noaptea n-ai să te gândeşti decât la asta. Culcă-te".
- Am început să plâng. M-a sărutat pe frunte şi a ieşit. Eram copleşită de atâta sensibilitate...
4.
Hagianu îşi drese glasul. Făgădău asculta nemişcat.
- În realitate, avusesem noroc. Desigur, ea nu-mi stârnea nici un apetit. Când mă gândeam la patul conjugal, îmi imaginam totdeauna o broască lăfăită în aşternut princiar. Este femeia cu cele mai reci mâini şi picioare din câte mi-a fost dat să întâlnesc. Mai bine zis râse sec, cu care m-am culcat. N-a fost urâtă, nefericita. Mai mult insignifiantă, prea albă, ceva nesănătos, limfatic, fără nerv. Norocul meu şi-al ei, eu pentru că puteam să-mi fac nestingherit de cap, ea pentru că n-a avut de suferit, jură şi azi pentru căsnicia noastră model, nici nu putea visa ceva mai perfect norocul deci, a fost că toată viaţa a plutit în nori. S-a mistificat inconştient. Apucase să creadă c-o iubesc şi aşa a ţinut-o până la urmă. Bineînţeles, cu oarecari menajamente din partea mea. E genul care refuză organic ororile existenţei. De fapt nu poate să le vadă. Trebuie s-o izbească prea brutal pentru a găsi calificative. De pildă, n-am auzit-o niciodată spunând despre vreo femeie că e urâtă. Izbutea să-i găsească câte ceva. O gură frumoasă, siluetă, sau măcar sprâncene: "Cum poţi să spui de Lise că e urâtă! Are atâta stil!" Şi Lise arăta ca o pocitanie, evident. Puteam s-o păcălesc cum vream. Mi-amintesc o întâmplare petrecută la Panciu. Cules de vii cu tam-tam şi vin de-o jumătate de secol, desigur din pivniţele lui nea Ionică. Mă învârtisem toată seara în jurul unei prietene de-a nevesti-mi încântată că mă ocup de societate. O oarecare Ilinca Stroiescu. Era urâtă foc dar scotea flăcări. Ochi mici negri, pe o faţă de tip mongoloid, pomeţi pronunţaţi, gură mare. N-ar fi zis nu, dar trebuiau create condiţiile. În dormitor, nevastă-mea a avut impresia că pierduse un şal pe care i-l cumpărasem la Veneţia. Suferea grozav legat de valoarea afectivă a broboadei condiţiile în care i-o dăruisem, voiaj de nuntă, tot felul de aiureli sentimentale.
..................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu