4 - 7
Era o încăpere mică, pătrată, cu unul din pereţi din sticlă incasabilă. La mijloc se afla o masă încărcată cu bunătăţi: aperitive, grătar, sosuri, toate extrem de condimentate. Au fost introduşi doisprezece deţinuţi aleşi dintre supravieţuitorii cu doi ani de lagăr. Priveau hipnotizaţi bucatele. Diavolul Alb i-a invitat să se servească apoi s-a retras."Vă asigur, domnule Diamantopol că preparatele sunt excelente. Ridică neputincios din umeri: Din păcate, n-am putut să ie ofer şi băutură".
Iniţial nu mi-am dat seama ce-a vrut să spună şi mă întrebam ce urmăreşte. După trei zile am revenit. Cei doisprezece cobai urlau căţărându-se pe pereţi. Mâncaseră tot, fără să primească un strop de apă.
Diavolul Alb şi-a scos ceasornicul:
"Vom urmări împreună efectele setei. Ideea îmi aparţine. Am experimentat-o prima oară la sanatoriul din Hartheim. Doctorul Lohauer era încântat".
În 1962, aveam să aflu că la castelul Hartheim din vecinătatea oraşului austriac Linz funcţionase o şcoală pentru exterminatori. De aici, ieşise cea mai strălucită promoţie de ucigaşi: Christian Wirth, conducătorul lagărelor poloneze de la Berzec, şi Sobibor Franz Stangl comandant la Treblinka, Rudolf Lohauer, Diavolul Alb.
Cobaii se năpustiră la peretele de sticlă. Chipuri descompuse, pe care tortura zugrăvise expresii de coşmar. Şi totuşi n-am putut să-mi întorc privirea. Urmăream terifiat simptomele deshidratării, de la febră, până la starea depresivă.
După un timp mi s-a părut un secol Diavolul Alb şi-a pus ceasornicul în buzunar.
A deschis apoi o vizetă şi s-a adresat celor doisprezece nenorociţi:
"Căutătorii de aur rătăciţi în deşerturile Statelor Unite, ca să nu moară de sete ucideau coyoţii şi le sorbeau sângele."
3.
- Apoi am asistat la o experienţă în "odaia mică", o încăpere perfect izolată, prevăzută cu duşuri care nu funcţionaseră niciodată. Deţinuţii, goi, manipulau nedumerii robinetele. Atunci ţâşneau dintr-un tub fixat într-un ungher substanţe toxice caustice. De obicei acid cianhidric sau sulfuric.
Diavolul Alb îşi nota cronometrând în cât timp se dizolvă picioarele, genunchii etc.
- După trei săptămâni, m-am prăbuşit. Aveam febră, coşmaruri, simţeam că în curând îmi voi pierde minţile. Wenceslas făcea eforturi ca să-mi întreţină moralul.
"Uite cheia. Mâine avem şi pila, iar peste patru zile evadăm. Vom fi liberi, auzi? Liberi!"
Îl ascultam fără să-l aud. Prin faţa ochilor îmi defilau cobaii din camerele morţii. Rânjeau, întindeau spre mine degete uscate ca nişte căngi. I-am mărturisit:
"Am să-l ucid, Wenceslas!"
"Eşti nebun! Vor trimite altul, şi mai odios".
"Mai odios decât monstrul ăsta?"
"Întreabă-i pe cei transferaţi de la Auschwitz ce experienţe efectuează doctorul Mengele sau profesorul Claukberg. Trebuie să rezişti! Patru zile, atât! Azi e miercuri. Duminică noaptea ne aşteaptă americanul meu, dincolo, în pădure. Trebuie să rezişti!"
4.
- Continua să mă privească cu un ochi de expert:
"Mă întreb, domnule Diamantopol, care va fi prima dumneavoastră victimă".
Făceam eforturi supraomeneşti să mă stăpânesc.
"Credeam că aţi ghicit".
"Bănuiesc. Numai că vă faceţi iluzii deşarte."
"Şi dacă până la urmă experienţa se va dovedi ineficace?"
"Exclus! În momentul de faţă, traversaţi o perioadă critică firească ţinând seama de şocul resimţit. Domnul Wenceslas vă dă probabil asigurări că totul se va sfârşi cu bine. Într-un fel are dreptate, evident, nu în sensul dorit. Peste câteva zile se va restabili echilibrul. Alt echilibru, străin pentru dumneavoastră, până acum. Şopti: Veţi pune mâna pe cuţit, domnule Diamantopol. Lucid, perfect conştient de ceea ce faceţi. Pentru că e necesar. Aşa cum sunt necesare aerul, hrana şi apa. Necesitate mai imperioasă, mai desăvârşită decât o noapte cu o femeie pe care ţi-ai dorit-o. Mai ademenitoare decât cocaina. Veţi simţi cum viaţa celuilalt se strecoară în dumneavoastră. O senzaţie unică, fără egal. O otravă dulce de care nu vă veţi putea lipsi niciodată".
L-am privit ţintă:
"Spuneţi-mi, domnule doctor, atenţia de care mă bucur nu se datorează oare faptului că sunt român? Am adăugat subliniind cuvintele: Şi eu?"
Diavolul Alb s-a apropiat de fereastră. A rămas un timp cu spatele la mine.
"Puteţi să-i comunicaţi domnului Wenceslas că pe zi ce trece îmi întăreşte o anumită convingere: nu s-a numărat niciodată printre cei mai buni poliţişti din Klawek".
5.
- Seara, după apel, polonezul mi-a făcut semn discret să nu scot o vorbă. Alături, un deţinut pipernicit, cu faţa ascuţită, se căznea să-şi repare bocancii. Era poreclit Şobolanul.
Multă vreme ne-am întrebat cum reuşise să scape de selecţiile Diavolului Alb. Răspunsul aveam să-l aflu în noaptea aceea.
Wenceslas s-a îndreptat spre toaletă. M-am luat după el. Imediat a apărut şi Şobolanul.
Polonezul i-a pus mâna în beregată şi l-a împins într-o cabină.
"Dacă scoţi un singur sunet te ucid".
Celălalt clipi speriat în semn că a înţeles. Wenceslas slăbi strânsoarea. Îmi şopti:
"Netrebnicul ăsta se ţine scai de noi. Cred că a mirosit ceva".
"Ascultă, am intervenit, Diavolul Alb ştie că ai lucrat în poliţie. Nu cumva..."
Polonezul pricepu. Întrebă privindu-l pieziş:
"Cine te-a pus să ne spionezi?"
"Nimeni. Ţi s-a părut, Wenceslas! Jur că ţi s-a părut!"
"Juri strâmb! Se întoarse spre mine: Goleşte-i buzunarele!"
Am găsit un capăt de sfoară, un colţ de pâine şi o bucată de ciocolată. Polonezul, alb la faţă, îl scuipă scârbit:
"Iudă!"
Celălalt se chirci speriat.
"Cine te-a pus să ne spionezi?"
"Diavolul Alb. Scânci jalnic: Mi-a garantat că voi supravieţui".
"Stârpitură! Polonezul tremura de furie: De unde ştii că am lucrat în poliţie?"
"Te-am recunoscut. Înainte de război, la Klawek. O afacere cu stupefiante... Dumneata mi-ai întocmit dosarul".
"Aha! Ce trebuia să-i raportezi?"
"Discuţiile, starea de spirit... ezită: Preocupările. Adevărul e că n-am turnat mai nimic. Crede-mă Wenceslas. Chestia cu poliţia. Atât".
"Atât ai ştiut, deocamdată".
"Crezi? Clipi şiret cu un aer de complicitate: Pentru unul ca mine, cu câţiva anişori petrecuţi prin închisori, nu-i greu de ghicit ce înseamnă să pileşti o cheie. Vreţi s-o ştergeţi".
"Cu o cheie falsă?"
"O cheie poate să deschidă depozitul de arme, magaziacu echipament, ori safe-ul Diavolului Alb".
"Ca să ieşim prin el."
"Nu. Ca să procuraţi un anumit acid care intră în compoziţia nitroglicerinei. Să-ţi spun şi ce se poate face cu explozibilul? Rânji: Pentru asemenea informaţie mi-aş fi sporit mult creditul. Şi totuşi nu i-am dat-o".
"De ce?"
"Merg pe mâna voastră!"
Situaţia era deosebit de gravă. A doua zi urma să deschidem dulapul, şi delatorul aproape că ghicise combinaţia. În ochii polonezului se ivi o hotărâre bruscă. Scoase un şiş lung, improvizat dintr-o furculiţă, l-am apucat mâna:
"Wenceslas! Ce vrei să faci?!"
"E singura soluţie".
"Nu! Îl luăm şi pe el".
Douăsprezece ore mai târziu aveam să-mi dau seama că am comis o greşeală fatală!
N-am închis ochii toată noaptea. Polonezul mârâia:
"O să avem surprize cu stârpitura asta. Ţine minte. Trebuia ucis".
"Fii serios. E o şansă şi ar fi tâmpit să o piardă. De altfel i-am avertizat pe sârbi să nu-l scape din ochi".
Wenceslas oftă:
"Mda... Am emoţii groaznice. Ca în ziua când mi s-a încredinţat prima anchetă. Şi mai e ceva. Pietricica aceea... ştii tu... mascota... am pierdut-o."
Dimineaţa, imediat după apel ne-am pus pe treabă. Eu pândeam prin uşa întredeschisă, Wenceslas ajusta cheia. Degetele-i tremurau. Din când în când, o introducea în broască apoi o scotea înjurând printre dinţi.
"Nu merge!"
"Mai încearcă, Wenceslas! Avem timp, aproape o oră. N-a venit niciodată înainte de opt. Încearcă!"
S-a auzit un declic uşor, apoi respiraţia precipitată a polonezului. Izbutise. Acidul l-am găsit repede. De pe ultimul raft, Wenceslas trase un dosar voluminos şi două reviste. Le frunzări încetişor.
"Fantastic!"
Materialul era într-adevăr fantastic. Diavolul Alb ţinea o evidenţă meticuloasă, tipic nemţească, a tuturor victimelor din D. Insista în mod deosebit asupra experienţelor efectuate descriind simptomele şi concluziile finale. Unul din registre se ocupa exclusiv de fenomenul exterminărilor în masă. Astfel, am aflat că numărul deţinuţilor selectaţi pentru camerele de gazare numai în ultimele şase luni depăşea cifra de 50 de mii. Am descoperit de asemenea copia unui raport în care medicul îşi exprima nemulţumirea faţă de capacitatea redusă a crematoriului, ceea ce frâna în mod considerabil procentul de exterminare.
"De necrezut!"
"Wenceslas, priveşte!"
Ţineam în mână o notă a secţiei experimentale nr. 5 din Leipzig, expediată de inspectorul Bougrowski, obergruppenfuhrer SS. Era adresată sturmbannfuhrerului SS
Doctor Iosif Potra, medic şef al lagărului D. I se aduceau mulţumiri pentru iniţiativele avute sugerându-i-se să insiste asupra experienţelor cu tifos exantematic, arsuri provocate de fosfor, şi a edemelor pricinuite de foame.
"Iosif Potra! În sfârşit, ştim cum îl cheamă".
"Ce mai doriţi să ştiţi, domnilor?"
Am încremenit. În pragul uşii, Diavolul Alb ne privea surâzând.
6.
Minute lungi am fost incapabil să fac o singură mişcare. Polonezul încremenise. Îi auzeam doar scrâşnetul dinţilor. Iosif Potra intră închizând uşa cu grijă.
M-am uitat la Wenceslas. Pupilele i se dilataseră. Mâna îi coborî încet spre buzunarul în care ţinea şişul. Diavolul Alb continua să zâmbească:
"Staţi liniştiţi, domnilor! La prima mişcare suspectă, sunteţi morţi!"
Se uită spre salonul C. Ne-am întors instinctiv. Un feldwebel îşi îndreptase automatul spre noi.
"Vreau să discutăm fără martori. Treceţi vă rog dincolo".
Am intrat în salon şi feldwebelul s-a retras. Diavolul Alb aruncă o privire în dulap, clătină din cap, apoi se aşeză la birou aprinzând o ţigară. Ne urmărea prin peretele de sticlă cu un amestec de curiozitate şi amuzament.
"Iată, domnule Wenceslas, încă o dată se dovedeşte că intuiţia nu mă înşeală. N-aveţi stofă de poliţist! Cum v-aţi putut imagina că informatorul meu va opta pentru o încercare nesăbuită ca aceea pe care aţi pus-o la cale! Pentru că trebuie să recunoaşteţi, tentativa dumneavoastră e pur şi simplu copilărească. Nimeni nu a evadat din D. Şi nu va evada!"
Polonezul surâse amar:
"De aceea tremuraţi la fiecare apel şi v-aţi dat peste cap să recrutaţi spioni?"
"Elementară măsură de precauţie".
"Noi îi zicem altfel. Frică! Pedepsele s-au înmulţit, hrana a scăzut considerabil. Aţi instituit un regim de intimidare, de vlăguire pentru că vă e frică, domnule doctor! Mai frică vă e dumneavoastră de o răscoală decât nouă de crematoriu".
"Ce utopie!"
"Sunt aici de la înfiinţarea lagărului. Niciun deţinut, nici măcar gardienii nu vă cunosc numele".
"Şi aţi ţinut cu tot dinadinsul să-l aflaţi?"
"Asta înseamnă, continuă polonezul, că de mult nu mai credeţi în victoria Fuhrerului. Altminteri nu v-aţi ascunde identitatea. În ultimă analiză, problema are aceeaşi cheie: frica. Frica de ziua când va trebui să plătiţi. Totul se plăteşte, domnule doctor".
Diavolul Alb se uită la mine.
"Şi dumneavoastră, domnule Diamantopol, dumneavoastră la ce concluzie aţi ajuns?"
Reuşisem să-mi recapăt echilibrul. Partida, oricum, era jucată.
"Doriţi să vorbim în limba natală?"
"Vă obsedează chestiunea. Apropo, nu era nevoie să-mi forţaţi safe-ul pentru atâta lucru. N-aveaţi decât să mă întrebaţi ca să vă răspund. Nu sunt român. Tata, originar din Munchen, a fost trimis înainte de primul război mondial în România cu o anumită misiune".
"Spionaj!"
"După cum observaţi, domnule Wenceslas, nu fac nici un efort ca să-mi ascund identitatea".
"Explicabil. Mă întreb ce soartă ne-aţi hărăzit. Camera de gazare, moarte prin inaniţie, sau ţinte vii în sala de tir?"
"Din nou daţi dovada unei penibile lipse de fantezie. Nu aşa veţi sfârşi. Se întoarse spre mine: Ieri încercam să ghicesc cine va fi prima dumneavoastră victimă. Acum ştiu. Peste un sfert de oră, prietenul Wenceslas va fi dus la interogatoriu. Spre deosebire de dumnealui care pălmuia hoţii de buzunare din Klawek, ca să-şi mărturisească fapta, băieţii noştri ştiu să-şi facă meseria. Toţi care au trecut prin mâinile Gestapoului au sfârşit prin a mărturisi. Va mărturisi deci şi prietenul Wenceslas cui aparţine ideea exploziei şi complicii. Asta înseamnă sfârşitul dumneavoastră, domnule Diamantopol".
Tăcu un timp jucându-se cu scrumiera.
"Există o singură şansă de a supravieţui. Să daţi ascultare instinctului despre care discutam mai demult".
"Adică să-l ucid pe Wenceslas?!"
"Exact. O crimă necesară, lucidă, cu efect dublu: Pe dumneavoastră vă scoate din încurcătură şi mie îmi încununează mica experienţă. Se ridică uitându-se la ceas: aveţi cincisprezece minute ca să vă hotărâţi".
Vroi să iasă. L-am oprit:
"Ascultă-mă, Iosif Potra! Eşti cea mai dezgustătoare creatură din câte mi-a fost dat să întâlnesc! Un măcelar odios, un vierme în halat alb. Mi-e ruşine pentru femeia care te-a zămislit! Mi-ai fluturat prin faţa ochilor, luni de-a rândul, aspectele cele mai înjositoare pentru o fiinţă omenească, m-ai plimbat printre epave, mi-ai demonstrat pas cu pas cât de uşor se poate trezi instinctul criminal. Într-adevăr, sunt, au existat dintotdeauna oameni slabi. În condiţiile înspăimântătoare din lagăr s-au pretat la josnicii. Dar ceilalţi? Actele de emoţionantă solidaritate de care dau dovadă oamenii ăştia flămânzi şi bolnavi, le-ai remarcat? Ştii câţi îşi împart bucata de pâine cu cel de alături care nu mai rezistă? Câţi au vrut să se ofere ca să-i înlocuiască pe cei aleşi de dumneata pentru camerele de gazare? Pe Frantisek, cehul, l-ai trimis la moarte întrucât nu avea înălţimea corespunzătoare. Dar era sănătos şi putea să reziste. Peste noapte, l-a înlocuit unul din baraca noastră. Jivko, un sârb. Bănuia că nu mai are multe zile de trăit. Putea totuşi să supravieţuiască. Frantisek a fost selecţionat a doua oară dar gestul lui Jivko rămâne! Ai crezut că mirosul de sânge va face din mine un ucigaş. Crimă de dragul crimei. Acum condiţionezi. Vrei cu orice preţ să dau curs unor elucubraţii pe care doar un creier bolnav le poate închipui. Ai o excelentă părere despre dumneata şi visezi nemurirea printr-o operă de răsunet sau cam aşa ceva. Eroare! Eşti doar un măcelar sadic!"
Diavolul Alb m-a ascultat cu atenţie, apoi mi-a declarat surâzând:
"Izbucnirea dumneavoastră, domnule Diamantopol o pun pe seama atmosferei încărcate şi a încordării din ultima vreme. Cu alte cuvinte, trec peste invective. În ceea ce priveşte mica mea experienţă, trebuie să vă avertizez că v-aţi grăbit puţin. Faptul că nu-l veţi ucide pe Wenceslas, sau că în general nu sunteţi dispus s-o faceţi, nu înseamnă nimic. Dacă vă amintiţi, când anticipam rezultatul experienţei, vorbeam despre crimă sau sinucidere, precizând că în ultimă analiză este acelaşi lucru. Poate că sinucigaşii sunt cei mai înrăiţi criminali. Lovesc un corp fără apărare. Aşadar, vă veţi sinucide, domnule Diamantopol. Voi avea grijă să vă creez toate condiţiile, ca şi până acum."
Într-adevăr, mi-a creat toate condiţiile. A început prin a-mi inocula sub epidermă acridină şi albastru de metilen născocind în fiecare zi chinuri insuportabile. Nu uita să-mi amintească:
"Alături, pe noptieră e o fiolă cu cianură. O spargeţi între dinţi şi totul ia sfârşit".
În timpul ăsta lui Wenceslas îi smulgeau unghiile, la interogatorii.
A recurs apoi la operaţii de o cruzime cutremurătoare: transplant de oase şi muşchi, extirparea măduvei, toate bineînţeles fără narcoză.
Devenisem o masă de carne însângerată pe care Diavolul Alb continua s-o sfârtece repetându-mi:
"Aveţi la îndemână o fiolă cu cianură, domnule Diamantopol!"
CAPITOLUL XIV
În numele justiţiei
1.
În mai 1945 am fost eliberat. Nu, nu era o zi însorită. O ploaie rece şi piezişă de primăvară târzie spăla ferestrele lagărului. Şi totuşi, când m-am trezit în dimineaţa aceea ţintuit pe patul de tortură, semiinconştient, mi s-a părut că văd un cer limpede. O faţă uscăţivă, cu ochi albaştri, se aplecase deasupra mea observându-mă cu o curiozitate crispată. L-am auzit comentând stupefiat:
"Dumnezeule mare, Mike! Uită-te ce au făcut friţii din flăcăul ăsta!"
Erau primele cuvinte în engleză pe care le auzeam de ani de zile. Am leşinat.
Diamantopol, îngândurat, îşi trecu degetele străvezii peste obraji:
- Sunt amănunte peste care voi trece. Am mai rămas şase luni în lagăr. Medicamentele, alimentarea raţională, libertatea şi tinereţea au tămăduit ce se putea tămădui din trupul meu hăcuit. Wenceslas îşi revenise mai repede. M-a întrebat:
"Şi acum ce ai de gând?"
O fată din serviciul auxiliar al armatei engleze trecea prin faţa noastră. Am urmărit-o lung cu privirea fără s-o văd.
"Îl voi căuta pe Diavolul Alb. Am adăugat după o pauză: Trebuie să-l găsesc! Şi-l voi găsi. Tu?"
Polonezul zâmbi:
"Aş fi vrut să uit. Visam o viaţă normală după aceea. Să mă îndrăgostesc, cămin, copii."
"Ce mai aştepţi?"
A scuturat violent din cap, rostind sălbatic:
"Nu pot! Ideea că trăieşte, că e liber, că respira, mă ucide. Şi-a încleştat degetele în braţul meu: îl vom căuta împreună".
2.
- Îmi închipuiam pe atunci că toată povestea va dura câteva luni. Wenceslas, mai sceptic, apreciind mai realist şansele lui Potra de a se da la fund în condiţiile debandadei de după război, se gândea la un an. De altfel, spunea, făcând apel la cunoştinţele vechiului poliţist, dacă un tip pe care-l urmăreşti reuşeşte să se ascundă mai mult de câteva luni poţi să fii convins că ţi-a scăpat pentru totdeauna. În 99 la sută din cazuri, dosarul e clasat.
Dar lucrurile aveau să se petreacă cu totul altfel. Fosta legătură a polonezului, omul care urma să ne ajute dacă evadarea ar fi izbutit, lucra la unul din birourile lui Psychological Service.
El ne-a procurat acte, arme şi bani. Ne-a urat noroc fiind convins că va apuca să-l cunoască pe Diavolul Alb înainte de-a părăsi Europa.
3.
- Anii 1946 şi `47 au fost infructuoşi. I-am istovit în rătăciri nesfârşite de-a lungul Germaniei şi Austriei urmărind piste vagi, adeseori false. Eram lipsit de experienţă, nu dobândisem încă intuiţia aceea specială care nu ţine atât de instinct, cât de rutină. Învăţam o meserie nouă, investigaţia. Wenceslas, abil şi lucid, se încăpăţâna să verifice toate urmele.
În august, ne aflam la Munchen. Stăteam în holul hotelului privind distrat recepţionera, o femeie încruntată care bea sirop de mentă. Cineva m-a bătut pe umăr.
Era polonezul, leoarcă de sudoare. Venise într-o goană şi-abia putea să vorbească. Mi-a întins extrem de emoţionat un ziar, indicându-mi cu unghia:
"Citeşte asta!"
- În timpul nopţii, fusese găsit în hale un bărbat împuşcat. Un fost deţinut al lagărului D. Îl recunoscuse. Declaraţia sa corespundea cu actele găsite asupra cadavrului. Victima se numea Iosif Potra, de profesiune medic.
Pur şi simplu mi s-au tăiat picioarele:
"Nu se poate!"
Wenceslas frământa braţele fotoliului:
"Sper. E absurd! Trebuia să fie tâmpit ca să mai păstreze actele autentice. Ori Diavolul Alb numai tâmpit nu e!"
"Atunci?"
"Povestea e cusută cu aţă albă. O să vedem. L-am detectat pe fostul deţinut, martorul ocular. Ne întâlnim diseară cu el".
- Individul nu-mi plăcea deloc. O figură ieftină, cu ochi extrem de mobili. Zâmbea tot timpul. Genul pe care superficialii îl califică spontan, băiat bun. Aveam să întâlnesc alţii ca el mai târziu, în porturile italiene. Atunci, pur şi simplu, nu-mi plăcea. Purta o haină de piele americană iar pe cap o şapcă cu cozoroc lung. Flecărea bine dispus, despre mica lui afacere, un garaj modest, accepta fără mofturi băutura plătită de noi.
Wenceslas îl urmărea atent. Părea o pisică pândind o gaură de şoareci. Strecura iscusit întrebări despre viaţa din lagăr, înnădea capcane asociind nume reale cu altele imaginare. Insinua perfid, pe tonul unei discuţii între foşti camarazi, amănunte false.
Celălalt se descurca perfect. Răspundea inteligent, fără ezitări, corecta uneori cu aerul că nu sesizează manevrele polonezului.
Faptul că nici unul din noi nu-l recunoscusem, nu era edificator. Zeci de mii de deţinuţi se perindaseră prin D. În berărie se afla lume multă. Alături, un grup de militari americani îi invidia zgomotos pe colegii lor cantonaţi la Paris.
Individul schiţă un gest evaziv:
"Se distrează! Bravo lor! Au câştigat războiul".
Cu un gest brusc, polonezul îi ridică mâneca. Am privit nedumerit pielea intactă. N-avea faimosul număr tatuat pe braţ.
4.
- În cele din urmă a vorbit. Primise o sută de dolari ca să-l recunoască pe Potra în individul împuşcat.
"Cine ţi-a dat banii?"
Omul ridică din umeri:
"Unul, Karl. Rânji: ăştia nu se prea recomandă. Cred că e şofer".
"Adică?"
"L-am văzut pe un camion transportând presa pentru armata americană. Tot el m-a învăţat ce să povestesc despre lagăr. Îşi consultă ceasul: Nu ştiu dacă vă interesează ce crede unul ca mine, dar eu v-aş da un sfat, măi băieţi: păziţi-vă pielea! În locul vostru m-aş uita mai bine unde calc şi în ce pat mă culc".
Dădu să se ridice. Wenceslas îl opri scurt:
"Mergi cu noi la poliţie. Ai să dai o declaraţie scrisă care să infirme comunicarea din presă".
Celălalt păli:
"Să fiu al dracului dacă fac chestia asta! Mă credeţi tâmpit?"
"Nu, ticălos! N-o să ţi se întâmple nimic. Te-ai înşelat, şi cu asta, basta!"
"Îţi imaginezi cumva că poliţia plăteşte sugaci? Şi ce fac cu Karl? Ăla nu mă iartă în niciun caz".
Wenceslas îl apucă de braţ:
"Dar cum o scalzi cu noi te-ai gândit? Mergi singur, sau te umflu pe sus!"
Îşi desfăcu haina, lăsând să se vadă revolverul agăţat la subsuoară.
Ieşisem din berărie. O dată cu noi părăsise localul un bărbat între două vârste, cu aspect de funcţionar mărunt. N-am dat importanţă amănuntului. Când să traversăm strada, un Plymouth în plină viteză apăru brusc în faţa noastră. Wenceslas a sărit trăgându-mă în ultimul moment. Ne-am prăbuşit amândoi. Martorul mincinos căzuse la câţiva metri de noi. Automobilul îl izbise în plin. Ne-am aplecat asupra lui.
Murise.
5.
- Karl obişnuia să frecventeze aceeaşi berărie de la marginea oraşului. În odaia din spate, fără acces pentru consumatorii ocazionali, se întâlneau în fiecare seară grupuri de foşti "combatanţi". Patronul, un bărbat voinic de vreo şaptezeci de ani, nu se dezlipea de lângă draperie. Se risipeau înainte de miezul nopţii, plecând pe rând, câte unul.
Karl locuia în apropierea berăriei. Se uita des în spate. Ca să nu-i atragem atenţia, îl urmăream de pe trotuare distincte. Când a băgat cheia în uşă, eram lângă el.
A schiţat un gest de surpriză dar polonezul a fost mai iute. L-a împins înăuntru, pipăind imediat în stânga după comutator.
"Ce vreţi?"
Se speriase şi nu încerca s-o ascundă. Era un bărbat înalt, cu umeri laţi şi gură fermă. Mâinile lungi îi atingeau genunchii. O gorilă. S-a lăsat pe un scaun, încordat, gata să sară.
"Ai plătit o sută de dolari unui individ să recunoască în cadavrul găsit la hale pe Iosif Potra".
"Habar n-am despre ce vorbeşti. Karl avea un glas gâtuit: în viaţa mea n-am avut atâţia bani".
"Sunt convins. Cine ţi-a dat dolarii?"
"Ce dolari? Îşi îngustă pleoapele: Cred că aţi încurcat borcanele. Sfatul meu e să vă vedeţi urgent de treabă. E mai sănătos!"
"Încă unul care dă sfaturi, observă Wenceslas privindu-mă. Îl prinsese brutal de braţ: Uite ce e, drăguţă, am stat patru ani în lagărul D., ca invitaţi ai doctorului Potra. Pricepi? Ne-am bucurat de un regim de favoare. Ei bine, tipul ăsta ne-a învăţat ceva carte. De exemplu, cum se descleştează gura cuiva la modul curat şi ştiinţific".
Scoase demonstrativ un briceag lung a cărui limbă ştiam că o frânsese cu o seară în urmă în timp ce deschidea o cutie de conserve.
Karl înghiţi un nod:
"E o confuzie. Vă înşelaţi. Sunt un om cinstit, şofer. Transport presa pentru americani".
"Cu alte cuvinte, colaborezi cu aliaţii. Polonezul îşi ridică bărbia declarând răspicat: Ascultă aici! Te încăpăţânezi şi ai să regreţi. Îmi aruncă briceagul: Doctore, crestează-i ochii."
6.
Diamantopol oftă:
- Karl mărturisi, în cele din urmă, că l-a transportat pe Iosif Potra într-un motel din apropierea oraşului Bregenz. Ne-a comunicat parola. L-am predat poliţiei. Sunt convins că i-am făcut un serviciu. Complicii nu l-ar fi iertat. Comisarul ne-a condus până la uşă strângându-ne mâinile.
"Fiţi extrem de atenţi. În general, nu mă înşel. Am impresia că o s-o păţiţi".
Goneam peste graniţă într-un Topolino pe care ni-l dăruise americanul de la Psychological Service. După două ore, eram la Bregenz.
Când am intrat în holul motelului, hotelierul s-a ridicat prompt. Părea treaz iar în ochi i-am desluşit expresia caracteristică a veghei crispate, neîntrerupte. Ne privea limpede. Doi ochi reci împlântaţi într-un obraz impasibil.
Urcarăm treptele. La un moment dat, scara făcea un cot. Wenceslas m-a oprit brusc. Se auzea până la noi şoapta tulbure a hotelierului. Vorbea la telefon.
"Îl avertizează!" scrâşni polonezul.
Am coborât în goană ieşind din motel. Ne-am oprit o clipă derutaţi. Wenceslas încerca să se orienteze.
"Trebuie să mai fie o ieşire. Ia-o pe partea cealaltă. Ne întâlnim în spate".
Când am dat colţul clădirii, am văzut un Packard care aştepta cu portiera deschisă. Motorul bâzâia uşor. Am recunoscut silueta Diavolului Alb. Tocmai punea piciorul pe scară.
Polonezul apăru cu revolverul în mână. Strigă:
"Potra! Stai! Trag!"
Diavolul Alb se azvârli pe canapea şi automobilul ţâşni, topindu-se în întuneric.
Ne-am repezit la maşina noastră. Wenceslas scuipă o înjurătură groasă.
Micuţul Topolino avea cauciucurile sfârtecate. Din prag, ne privea fără expresie hotelierul.
7.
- Trei zile mai târziu discutam cu un oarecare Hubert, ofiţer al poliţiei din Viena, pe care ni-l recomandase acelaşi american.
Era o seară ploioasă de toamnă. Gazda ne ascultă atent, sorbindu-şi grogul fierbinte. Din când în când, clătina sceptic capul:
"Nu vă daţi seama pe cine aveţi de înfruntat! Doi oameni, cu două revolvere şi un Topolino! Dumnezeule! Îşi trase scaunul mai aproape de masă: Nici Mafia nu-i atât de bine pusă la punct. Au o reţea fantastică! Din 50 în 50 de kilometri există grupe de trei-cinci oameni afectaţi acţiunii. Altă treabă nu au decât să ungă roţile acestui uriaş angrenaj".
"Spuneţi-mi, m-am interesat, cine finanţează toată afacerea?"
"Habar n-am, presupuneri însă se pot face câte vrei. Surâse: Se pare că în ultimele clipe, SS-ul şi-a mai pierdut din fanatism, câştigând în luciditate. În orice caz, judecând după uşurinţa cu care se scurg banii, sacul n-are fund".
"Ni s-a spus că ne puteţi ajuta, interveni Wenceslas".
Hubert împinse paharul pe masă:
"Părerea mea ar fi să vă lăsaţi păgubaşi. Ăsta e un sfat şi ştiu că nu sfaturile vă interesează. În sfârşit... Sunt informat că unul din itinerarii trece prin Tarragona".
"Spania", am fluierat subţire.
"Spania, repetă celălalt. Sforile le trage un individ, Haddad Said, deţinătorul unui paşaport sirian. S-ar putea ca numele autentic să vă fie mai la îndemână: Hauptsturmfuhrerul Franz Rostel. El asigură tranzitul ştabilor din SS spre America Latină".
Ne privi un timp îngândurat apoi notă ceva pe o bucată de hârtie.
"Ce-i asta?" am întrebat.
"Adresa unui bar din Tarragona. Sunt convins că veţi afla câte ceva. Mi-a fost şoptită la ureche cu titlul de confidenţă şi în semn de mare simpatie".
După ce a închis uşa l-am auzit comentând cu nevastă-sa:
"Nişte fanatici! Ţine minte ce-ţi spun, Annelie! Or să-şi rupă amândoi gâtul".
Wenceslas râse scurt:
"Sunt sigur că nu se înşeală."
8.
- Am ajuns la Tarragona abia a doua zi, spre seară. Barul se afla pe o stradă strâmtă şi gălăgioasă, plină de dughene. Mirosea a pizza şi a susan. Am cerut două pahare cu vin şi le-am băut în picioare, sprijiniţi de tejgheaua udă. Barmanul, un individ cu ochi şireţi, ne observa atent. Se interesă în treacăt:
"Veniţi de departe?"
"De la Bregenz", răspunse polonezul privindu-l ţintă.
Omul clătină capul:
"Bregenz. O localitate frumoasă din câte mi s-a povestit".
Vându nişte ţigări apoi se întoarse:
"Staţi mult în Tarragona?"
Wenceslas se aplecă peste bar:
"Depinde, Nouă, ca să fiu sincer, cred că ne-ar prii mai mult aerul din America Latină"...
Barmanul tamburină cu amândouă mâinile pe o sticlă de Scotch:
"Uneori e foarte sănătos".
"Aşa spunea şi prietenul nostru din Austria".
Wenceslas trase adânc din ţigară apoi adăugă:
"Ţine un motel la marginea oraşului".
"O.K., rânji barmanul ducând un degetla tâmplă. Ne-am molipsit... Din toate, cel mai bun e Whisky-ul. Spuse abia mişcându-şi buzele: Încercaţi la hotel Castilia".
9.
- Ne-am îndreptat spre hotel fără întârziere. După aproape un an de peregrinări pe urmele Diavolului Alb, învăţasem să preţuim altfel minutele. Erau de ajuns uneori 30 de secunde pentru a zădărnici eforturi de luni de zile. Azi, cinci minute au pentru mine o semnificaţie teribilă, deosebită de a celor din jur. Mult mai cuprinzătoare, concentrând uneori un univers.
Wenceslas nu ridica piciorul de pe accelerator. Maxilarele îi zvâcneau sub pielea spongioasă de blond trecut de prima tinereţe.
"Câteodată, declară încruntat, îmi vine să cred că suntem nebuni că umblăm după o fantomă. L-am putea, la fel de bine, căuta pe Ptolomeu, sau pe Franz-Josef."
"De fapt tot un Iosif căutăm."
"Are bani! Oftă: Bani, oameni şi o baftă fantastică".
Evenimentele aveau s-o confirme încă o dată. Hotelierul ne ascultă cu multă amabilitate, recunoscu imediat în descrierea semnalmentelor lui Potra pe unul din pasagerii săi şi cercetă registrul:
"Jarko Ştefanovici din Belgrad. A plecat acum zece minute".
- Îşi schimbase numele. Din întâmplare, hotelierul îl cunoştea pe şoferul care îl condusese. Peste două ore, beam cu el calvados într-o cârciumă de la periferia oraşului. Pe piept avea un medalion de aur romboidal. Era un tip expeditiv şi cu intuiţie.
"Sunt gata să pariez pe tot ce am că Ştefanovici nu vă e prieten. Ăla fugea, nu ştia cum să se ascundă mai bine, iar voi doi aveţi mutre de copoi".
Am râs fals.
Şoferul a ridicat din umeri:
"Chestiile voastre nu mă interesează. A întins palma: Număraţi aici cinci mii de pesetas şi mâine-l aveţi pe tavă".
M-am consultat din priviri cu polonezul şi-am consimţit. Omul a adăugat:
"Jumătate acum".
Ne-a dat întâlnire pentru a doua zi. Wenceslas era nervos. Îşi petrecuse toată dimineaţa la hotel, căutând semne favorabile. Din douăzeci de zaruri nu reuşise să dea nicio dublă, odaia strâmtă nu putea fi traversată decât în număr de paşi impar. Spre seară s-a trezit şi mai indispus. Visase copaci carbonizaţi, care în interpretarea unei verişoare bătrâne din Cracovia, amatoare de zubrovcă, nu-mi amintesc ce semnificaţie teribilă aveau.
La ora fixată ne-am îndreptat spre locul de întâlnire. Banca unde trebuia să-l aşteptăm era înconjurată de lume şi poliţişti. Abia am izbutit să ajungem în faţă. Şoferul zăcea împuşcat în ceafă.
10.
- Peste două ore poliţia ne-a arestat. Nici n-am avut timp să ne dezmeticim. Hotelierul anunţase autorităţile că victima îşi petrecuse ultima seară în tovărăşia noastră.
Diamantopol respira greu. Se uită în jur parcă surprins de asistenţă. Apoi privirea i se învălui din nou în acelaşi abur diafan care-l îndepărta. Rămânea în avion doar glasul limpede.
- Am petrecut două luni în penitenciarul din Tarragona. Eram suficient de obişnuiţi cu detenţia pentru a suporta regimul infernal din închisoare. În fiecare dimineaţă, Wenceslas îmi comunica cu o satisfacţie sinistră că presimţirile nu-l înşeală niciodată. Îmi amintea de ghinioniştii notorii care după o întreprindere ratată, exclamă invariabil: Ai văzut? Ştiam de la început! Noaptea, şobolanii se căţărau pe zidurile umede apoi îşi dădeau drumul, plonjau pur şi simplu, pe trupurile puşcăriaşilor. Senzaţia era oribilă.
Deţinuţii reprezentau o harababură de seminţii, vârste, tipuri şi delicte în care abia te puteai descurca. Găseai acolo de toate: negri, europeni, sud-americani, hoţi, criminali şi pederaşti, rechini şi peştişori mărunţi, moşnegi şi copii, oameni fără patrie şi cel mai adesea fără nume. Din prima zi, ne-au dispărut banii şi ţigările.
Wenceslas a zâmbit:
"Abia împlinisem douăzeci de ani şi mi se părea că arăt grozav în uniformă. Şeful, din câte se şoptea, nu tocmai cruce de biserică, m-a măsurat cu un soi de milă şi a mormăit în barbă: Dacă ăştia, a arătat cu degetul undeva sus ar fi deştepţi, n-ar accepta pe nimeni în poliţie fără cel puţin o lună petrecută în prealabil la puşcărie. Înveţi acolo cât nu reuşeşti în zece ani de meserie".
Eram chemaţi aproape în fiecare zi la interogator. Comisarul, un individ mustăcios, sugea pastile parfumate şi ne cerea să repetăm la nesfârşit povestea noastră. Avea certitudinea unor substraturi ascunse pe care se încăpăţâna să le dibuiască şi în general ne trata ca pe nişte infractori ieşiţi din comun, solii unei misiuni misterioase.
Izbutisem să trimitem printr-un deţinut eliberat, în schimbul ceasului meu de aur, o scrisoare americanului de la Psychological Service.
După câteva zile, am primit scuzele sceptice ale comisarului el unul se spăla pe mâini şi am fost îndrumaţi spre senor R., marcantă personalitate politică din Spania.
Diamantopol îşi flutură degetele în dreptul gurii:
- Senor R. Unul din puţinii oameni adevăraţi pe care i-am întâlnit în viaţa mea. Am stat la el câteva zile. Era nebun după Bach şi lăsa magnetofonul să funcţioneze toată noaptea. Adormea şi se trezea în sunete de orgă. Din cauza muzicii şi a pereţilor înalţi îmbinaţi în arcade, aveai impresia că te afli într-o catedrală gotică.
Reuşise să afle că paşaportul emis pe numele de Jarko Ştefanovici fusese vizat cu două luni în urmă pentru Bolivia. La despărţire, ne-a înmânat nişte bani, ne-a îmbrăţişat de mai multe ori şi s-a întors la muzica lui Bach.
Am părăsit casa aceea albă însoţiţi de acorduri funebre.
11.
"Dacă mi-ar fi zis cineva, pe când rezolvam hârtii fără importanţă, şi interogam borfaşi în biroul meu amărât din Klawek că am să văd La Paz-ul, l-aş fi crezut nebun".
Wenceslas nu contenea să se mire. Scotoceam de trei săptămâni oraşul fără niciun rezultat. În primele zile, epuizasem surpriza ineditului: vegetaţia de paradis, poziţia, o extraordinară panoramă pe care o puteai admira de la 4.300 de metri înălţime, rozul şi portocaliul în nuanţe vii al veşmintelor. În schimb, răul de munte, acel blestemat "soroce" nu ne lăsa nici noaptea. Aveam permanent senzaţia de vertij, aproape că nu puteam mânca.
O vizită la poliţie mi-a curmat orice nădejde despre un eventual concurs al autorităţilor. Guvernele ţărilor din America Latină acordau azil politic naziştilor şi, în consecinţă, refuzau să-i extrădeze. În cel mai fericit caz, ne puteam aştepta la o expectativă amabilă. Dictatorii care se perindau, dat fiind instabilitatea guvernamentală, se refugiau adesea ei înşişi în Europa unde solicitau adăpost. Nu vroiau deci să se compromită prin adoptarea unor instituţii care s-ar fi putut întoarce cândva împotriva lor.
Tot atunci am aflat că cea mai mare parte a criminalilor de război notorii stabiliţi în America Latină se supuseseră unor operaţii estetice. Fireşte, numele medicilor erau trecute sub tăcere.
Mituind o infirmieră abandonată de amant chirurg specialist în operaţii de plastică facială am obţinut adresa acestuia.
Era un neamţ stabilit de mult în Bolivia, care îl simpatizase pe Hitler de la distanţă. Ne-a vorbit circa trei sferturi de oră despre geniul Fuhrerului şi mârşava trădare a generalilor săi. Îşi exprima convingerea că ideile sale n-au fost semănate în vânt, apoi ne trânti uşa în nas nu înainte de a ne avertiza că investigaţiile noastre lovesc interesele coloniştilor germani şi în concluzie, s-ar putea să ne rupem gâtul.
- La hotel ne aştepta un nou avertisment. Un plic cu câteva rânduri edificatoare. Eram somaţi să încetăm orice fel de cercetări. În caz contrar, aveam să regretăm amarnic. După stilul naiv pompos, am dedus că producţia aparţinea unui localnic.
Lui Wenceslas i-au strălucit ochii.
"În sfârşit, primul indiciu! Ştiu că din acest moment n-ai găsi un singur individ de bun simţ care să parieze cinci centavos pentru pielea noastră, dar e un indiciu. Suntem pe drumul cel bun, altfel nu-şi băteau capul cu bileţele."
În aceeaşi seară, am vizitat-o din nou pe infirmieră. A primit cadoul nostru şi şi-a încruntat sprâncenele. Avea o faţă frumoasă dar comună. Din o sută de bolivieni, jumătate arătau la fel ca ea.
"Nu sunt sigură, dar s-ar putea să fie ceva."
În timp ce vorbea, îşi înfoia rochia minunată cu flori de portocal. Sunt convins că nu o interesam nici eu, nici Wenceslas dar era genul de femeie incapabilă să-şi uite sexul în prezenţa unui bărbat.
"Există în oraş un tip, medic, rus parcă sau, în sfârşit, nu prea sunt tare la geografie."
"Poate iugoslav", am sugerat cu inima strânsă.
"Cam aşa ceva... Se interesă candid: Toţi sunt urâţi acolo?"
Începusem să mă îndoiesc. Diavolul Alb avea o figură anonimă. Nu puteai spune nimic despre el. Urâţenia, la diapazonul pe care-l folosise femeia, singularizează.
Continuă fără să aştepte răspunsul:
"Poartă tot timpul ochelari negri. Acum un an, când făceam practică la clinica Santa Barbara îl vedeam mereu".
"Acolo lucrează?"
"Doar câteva ore pe zi. Are un cabinet în oraş".
Era o fată cumsecade. Înainte de-a pleca ne-a întins banii:
"Luaţi-i! N-am impresia că aveţi prea mulţi şi apoi s-ar putea ca iugoslavul să nu fie omul pe care-l căutaţi".
În cameră, am găsit a doua scrisoare de avertisment. Polonezul jubila.
"El e! Jur că e el! O simt! Ştii doar, intuiţia nu mă înşeală niciodată."
Eu eram mai sceptic:
"Sunt de acord că am nimerit o pistă, dar nu am deloc convingerea că la capătul ei se află Potra. Posibil să dăm peste un alt grangur".
"Nu, el e! Ochelarii, profesia, cetăţenia... Prea multe coincidenţe. M-a întrebat pe neaşteptate: Ascultă, te-ai gândit vreodată ce ai să faci după ce-l prindem?"
L-am privit surprins. Era prima oară când discutam despre eventualitatea unei vieţi normale. În ce mă priveşte, ştiam un singur lucru; n-aveam să mai fiu niciodată medic. Simpla privelişte a unui cabinet sau a unei săli de operaţie îmi făcea rău.
"Eu m-am gândit. Mă întorc la Varşovia. Cred că n-am să mai călătoresc în viaţa mea. Mi-a ajuns".
A doua zi, s-a trezit prost dispus. Bănuiam că iar a visat şi preferam să nu aflu. Mi-a mărturisit totuşi, la cafea:
"Ce coşmar îngrozitor! O pisică cu un cap uriaş care-mi vorbea. Îmi vorbea în poloneză..."
"Şi ce ţi-a zis?"
"Maica ta te aşteaptă. Şi-a umezit buzele: Mama s-a prăpădit când aveam opt ani. Înţelegi?"
12.
- Peste două ore era mort. Ne îndreptam spre clinica Santa Barbara. În dreptul unei clădiri în construcţie, cineva a prăvălit de sus un drug de fier. Wenceslas a murit pe loc. Pe mine m-au internat în spital cu o fractură a bazei craniene.
CAPITOLUL XV
Layton - omul providenţei
1.
Iacobescu îi întinse paharul plin. Diamantopol sorbi îngândurat:
- Wenceslas fusese un om minunat. Unul dintre puţinii oameni pe care viaţa, vicisitudinile ei nu-l pot mutila. L-am plâns ca pe un frate. Când am ieşit din spital, m-am dus să-i văd mormântul. Un nume fals cel din actele procurate la D. după eliberare pe o cruce rudimentară. În felul acesta lua sfârşit a doua existenţă a lui Wenceslas. Un anonim îngropat într-o margine de cimitir, undeva în Bolivia.
Mi-am petrecut convalescenţa în La Paz. Câteva săptămâni în care străbăteam oraşul în nădejdea absurdă că aş putea da peste firma lui Jarko Ştefanovici. Autorităţile boliviene deveniseră tot mai ostile faţă de investigaţiile particulare. Erau anii aceia zbuciumaţi, când comandouri israeliene vânturau America Latină în căutarea lui Bormann. Drum spinos la capătul căruia, după cum se ştie, aveau să dea peste Eichmann.
Simţindu-şi urmele adulmecate, foştii conducători nazişti se repliau înconjuraţi de mercenari şi adepţi fanatici, se organizau în adevărate fortăreţe.
M-am împrietenit cu un italian, medic secundar la clinica Santa Barbara. De la el am aflat că Potra îşi închisese cabinetul şi părăsise Bolivia cu o lună în urmă.
"Un individ ciudat, constatase italianul. Deşi era îndatoritor şi amabil, când lucram alături de el simţeam fiori pe şira spinării. Nici pacienţii nu-l prea agreau. Nu inspiră încredere. În meseria noastră, asta e o calamitate".
"Ai idee pe unde poate fi?"
"Bănuiesc. Într-o bună zi a dispărut pur şi simplu. Cu o săptămână înainte, l-am văzut studiind oferta extrem de avantajoasă a unui centru de cercetări meteorologice aflat pe o insulă posesie australiană în apropierea Polului Sud. S-ar putea să fi acceptat. Desigur, e o simplă presupunere."
2.
- Potra părăsise staţiunea de curând. Directorul centrului mi-a explicat dezolat că doctorul Ştefanovici nu suportase clima.
Infirmul zâmbi trist:
- Voi împlini în curând şaizeci de ani. Pot să spun că dacă mi-a fost ceva fidel în viaţă, cu adevărat şi tenace fidel, atunci desigur ghinionul e acela. Cel mai greu suportam ideea că Diavolul Alb se află mereu doar cu jumătate de braţ înaintea mea, adică suficient de aproape pentru ca dincolo de fiecare eşec, să-i pot zări rânjetul batjocoritor.
Mă dădusem drept sârb, o rudă a lui Ştefanovici, pentru ca investigaţiile mele să nu pară ciudate. Directorul, un omuleţ serviabil, m-a pus în legătură cu o familie. Fiica lor cea mai mare părăsise insula împreună cu Diavolul Alb. Primiseră tocmai o ilustrată de la ea. Mi-au arătat-o încântaţi de frumuseţea peisajului şi a timbrelor cu fluturi splendizi.
Cei doi se stabiliseră la Tamatave, în Madagascar.
3.
- Am luat la rând spitalele din Tamatave. Mă interesam discret de Ştefanovici, un european cu ochelari negri, venit de curând. După două zile, obţineam în schimbul unui mic bacşiş adresa.
De astă dată eram convins că Diavolul Alb nu-mi va mai scăpa. Am dat o raită prin cartier, privindu-i de departe locuinţa. Era o vilă modestă, înconjurată de grădină.
Pe verandă, citea o femeie tânără, despre care îmi închipuiam că trebuie să fie australianca. M-am adresat autorităţilor malgaşe solicitându-le concursul. Pentru a fi mai convingător, le-am fluturat şi un document de la Psychological Service, fără valoare în fond, dar care dădea o tuşă de oficial întreprinderii. Au fost convinşi probabil că au de-a face cu un agent camuflat al F.B.I.-ului.
La 8 seara, maşinile poliţiei se opreau în faţa locuinţei Diavolului Alb. Cinci oameni rămăseseră afară păzind toate ieşirile. Am pătruns în vilă împreună cu şeful brigăzii şi adjunctul său. Mă simţeam sufocat de emoţie. Când am apăsat pe sonerie, urechile îmi vâjâiau. Ne-a deschis australianca. Avea ochii umflaţi de plâns. Părea complet răvăşită, iar din frânturile de frază scăpate printre sughiţuri am izbutit să înţeleg un singur lucru. Potra o părăsise cu două ore înainte, pradă unei nelinişti subite.
Refuzase orice explicaţe.
4.
- Mă întrebam buimac dacă îl avertizase cineva sau acţionase pur şi simplu sub impulsul unei inspiraţii de moment. Probabil că n-am s-o aflu niciodată. În general, nu am presimţiri, nu intuiesc catastrofa. Momentele dramatice din viaţa mea nu cunosc preludii care să-mi anunţe dezastrul cu cel puţin jumătate de minut înainte. De aceea când surprind fenomenul şi nu-l pot contesta, l-am trăit de nenumărate ori alături de Wenceslas mă simt doborât, demobilizat. E un handicap neleal care într-o competiţie consacră invulnerabilitatea adversarului.
"Avea doar două posibilităţi ca să dispară, mi-a spus şeful poliţiei. Fie că a luat trenul spre Tananarive, fie vaporul. Înclin din toate punctele de vedere pentru a doua ipoteză".
Eram zdrobit. Abia am putut să îngân:
"Ce vapor?"
"Spre Bombay, pleacă de aici la ora 19,30".
Într-adevăr, luase vaporul. Funcţionarii din port observaseră un străin cu o valiză mică şi ochelari care reuşise să se îmbarce în ultimele minute. Tocmai se pregăteau să ridice pasarela.
M-am lăsat pe un scaun:
"Când e următoarea cursă?"
Ne aflam în biroul căpităniei. Un bărbat roşcovan, cu o pipă între dinţi, mă observa atent. Îi simţeam privirea fixă dar eram prea obosit, prea deprimat ca să-mi pese de el.
"Spre Bombay, domnule?"
"Evident".
"Peste două săptămâni. Adăugă scuzându-se: Nu avem destui pasageri".
Mi-am prins capul în mâini şi am închis ochii. Două săptămâni, Dumnezeule! Diavolului Alb îi fusese de ajuns o jumătate de oră ca să dispară...
Cineva mi-a pus mâna pe umăr. N-am reacţionat. Mâna deveni mai insistentă. Mă scutura, gata să mă dea jos de pe scaun. Mi-am ridicat privirea.
Individul roşcovan şi-a scos pipa din gură.
"Bătrâne! Am impresia că un whisky e exact ceea ce-ţi lipseşte. Hai să-l bem împreună!"
L-am urmat ca un automat. Era o cârciumă mică, cu ziduri roşii. La al treilea pahar băut pe nerăsuflate a zâmbit, larg:
"De mult vroiam să fac cunoştinţă cu un român".
Am căscat ochii.
"De unde ştii cine sunt?"
"Mi-a spus şeful poliţiei. Avea un aer extrem de fericit ce care nu mi-l puteam explica. Îşi umflă pieptul: Tocmai mă gândeam că ar fi momentul să fac o vizită în România. Ştii, eu sunt primul aviator american care a bombardat Bucureştiul în aprilie '44. Pocni din degete: ăsta zic şi eu noroc să te întâlnesc!"
Layton era un aventurier înnăscut, de tipul cel mai iresponsabil, gata să se bage în orice dandana cu condiţia să fie convins însă că e vorba despre o dandana sută la sută. Împrejurările făcuseră să nu pună piciorul în România şi să nu cunoască niciun "flăcău cumsecade de pe-acolo". În consecinţă, mă bucuram de simpatia lui spontană şi gălăgioasă.
După război, izbutise să dea o lovitură câştigând câteva sute de mii de dolari. Considerase că din punctul lui de vedere făcuse suficient pentru societate şi că e momentul să se distreze puţin. În sensul ăsta, adoptând mentalitatea britanică efort susţinut în vederea unei confortabile vacanţe viagere, îşi cumpărase un yacht cu care hoinărea de câţiva ani prin toată lumea. Avea o înclinaţie specială pentru complicaţii, indiferent la ce scară şi puteai fi convins că acolo unde s-a tras un foc de revolver, vei da peste el, ca simplu observator sau suporter activ al echipei mai slabe. Era un sportiv excentric care se bucura necontenit că poate face tot ce-i trece prin minte. M-a invitat să-i vizitez yacht-ul.
Se numea Arcaşul verde.
"Este singura carte de bun simţ pe care am citit-o vreodată, m-a asigurat Layton. Într-o bună zi, îi voi face o vizită acestui mister Wallace pentru a-i strânge mâna".
Vasul avea trei dormitoare, o sufragerie, un salon şi un bucătar negru, Slim, care se îmbăta în fiecare seară împreună cu stăpânul său schimbând idei asupra unor itinerarii năstruşnice.
După cină, fumam pe covertă. Privind stelele şi respirând aerul curat, i-am povestit despre Diavolul Alb. M-a ascultat jumătate de noapte cu sufletul la gură, uitând aproape să-şi bea whisky-ul. Slim, bucătarul, ieşea din când în când şi privea îngrijorat cerul.
"Nu trebuia plecat. Furtună vine la noi".
În curând a început să picure. Am coborât în salonul vasului. Mobila trăda nişte intenţii în acest sens dar acum încăperea se transformase în depozit de băuturi. Faţă de capacitatea unui individ normal, se aflau acolo provizii pentru o viaţă.
Când mi-am isprăvit povestirea, ochii albaştri ai lui Layton scoteau flăcări. Mă socotea un individ providenţial. Din cauza emoţiei şi a exploziei de entuziasm abia putea să articuleze cuvintele:
"Merg cu dumneata! Îl vom găsi pe afurisitul ăla de Fritz chiar dacă pentru asta va trebui să răscolim iadul!"
5.
- Mă tem că cei mai mulţi dintre dumneavoastră găsesc existenţa mea de un spectaculos grotesc, file smulse din Dox-uri, sau alte producţii asemănătoare şi înghesuite între coperţi zugrăvite strident. Un caleidoscop în care cioburile închipuie privelişti ieftine, alteori de un exotism căutat şi gratuit sau frizând pur şi simplu imposibilul.
Diamantopol zâmbi:
- Nu mă supăr. Uneori, când privesc îndărăt peste ani, am impresia că viaţa mea a fost inventată. O fantezie satanică, schizofrenică, i-a însemnat punctele cardinale blestemând-o în veci.
Bucătarul nu se înşelase. În noaptea aceea s-a dezlănţuit o furtună năpraznică. Uraganul zgâlţâia mica ambarcaţiune a lui Layton, zvârlind-o ca pe-o jucărie. Trombe de apă măturau puntea.
M-am repezit în cabină. Layton şi Slim, beţi morţi, cântau cât îi ţinea gura: Jessie pune-ţi pălăria!
O jumătate de oră mai târziu, Arcaşul verde se izbea de-o stâncă.
6.
Naufragiasem pe una din insulele arhipelagului Maldivelor. Micul yacht pierise înghiţit de valuri. După ce furtuna încetase, băştinaşii recuperaseră câteva cutii de conserve şi, spre satisfacţia americanului, vreo duzină de sticle cu whisky.
Ne-au salvat de la moarte printr-o minune trimiţând în ajutorul nostru o barcă de pescari. În aceeaşi noapte, trei insule complet inundate dispăruseră în apele oceanului.
Toate acestea aveam să le aflu mult mai târziu. Mi-am revenit greu, sub îngrijirile unui vraci care ne administra de câteva ori pe zi o fiertură tonică. Slim scăpase neatins, iar Layton cu o fractură uşoară a braţului. Când am deschis ochii, eram întins pe un soi de mindir din frunze de cocotier.
Layton pariase pe un tirbuşon că voi trăi. Provocase la rămăşag toată insula, dar băştinaşii nu cunoşteau asemenea practici. Se mulţumise cu Slim care se arătase foarte sceptic. Faptul că-şi pierduse vasul şi desigur era vinovat de catastrofă, nu-i alungase buna dispoziţie.
Am petrecut aproape doi ani printre oamenii aceia cumsecade care se închinau lui Mohamed iar din când în când, se îmbătau cu un soi de rachiu lăptos extras din fructele cocotierilor. Furtul ca noţiune le era cu desăvârşire necunoscut. Puteai abandona orice obiect pe insulă. Îngrădindu-l cu beţişoare, devenea tabu, nimeni nu încerca să-l însuşească. Slim era interpretul nostru şi după şezătorile pe care le organiza în fiecare seară gura nu-i stătea o clipă iar bieţii oameni îl ascultau cu ochii căscaţi de groază puteam să-mi închipui ce năzdrăvănii povesteşte. Când m-a văzut făcând primii paşi, i-a cedat în sfârşit lui Layton tirbuşonul.
Gândul că Diavolul Alb a scăpat încă o dată, poate pentru totdeauna, mă sufoca. Noaptea mă trezeam asudat, cu un gust oribil în cerul gurii. Îl recunoscusem înainte de a-mi da seama unde mă aflu. Fumul gros al crematoriului din D. Coşmarurile mele înlănţuiau o suită delirantă de imagini: Wenceslas, masa de tortură, fiolele sinistre cu cyclon B, crucea sărăcăcioasă din cimitirul bolivian.
Layton zburda de dimineaţă până seara ca un băieţaş în vacanţă. Pescuia, împletea coşuleţe care nu foloseau nimănui şi evident, se îmbăta. Îi surprindeam uneori privirea. Parcă aştepta ceva de la mine. Într-o dimineaţă m-a întrebat:
"Ce ai de gând cu Fritz?"
"Îl caut!"
"O.K. Îl căutăm împreună. Chestia e cum ieşim din ligheanul ăsta".
Americanul era fără îndoială un camarad desăvârşit dar incapabil să evite încurcăturile. L-am luat pe departe:
"Layton, eşti convins că vrei să mergi cu mine?"
"Bineînţeles. Ţin foarte mult să-i văd mutra. Înţelese ezitarea mea şi îşi lăsă capul în jos: Desigur, dacă... Uite, îţi dau cuvântul meu că nu mai pun un strop de whisky în gură, până nu-l dibuim".
Singura posibilitate de a pleca mai departe era să ajungem la Male, capitala arhipelagului. Acolo ne-am fi putut eventual îmbarca pe un vas care asigura legătura între Madagascar şi Coasta de vest a Indiei. Din nefericire, trebuia să mai aşteptăm.
Din mai până în septembrie, nu puteam întreprinde nimic din cauza musonilor şi a ploilor tropicale. Am tocmit doi pescari tineri care să ne ducă la Male. Slim n-a plecat cu noi. Într-o discuţie extrem de agitată cu stăpânul său, i-a explicat că rămâne pe insulă. I se oferea, a pretins, un post de consilier în probleme externe, mă rog, cam pe-aici.
Reflectase asupra propunerii şi ajunsese la concluzia că după aşa ceva a tânjit toată viaţa. Funcţia de bucătar nu-l mai aranja.
Layton epuizase toate argumentele. În cele din urmă a cedat:
"Ei bine băiete, te concediez!"
Au băut toată noaptea plângându-şi pe umăr şi recapitulând isprăvi comune. A doua zi dimineaţă, ne-am luat rămas bun de la indigeni şi am pornit la drum. După vreo două ore, americanul beat mort şi-a bătut o palmă peste, frunte:
"Ştiam că am uitat ceva! Slim avea o reţeta nemaipomenită pentru supa de broască ţestoasă".
Locuisem pe insulă exact un an şi zece luni. Şi era un an şi zece luni de când pierdusem urma Diavolului Alb.
- Primul drum a fost la consulatul american din Bombay. Layton abia aştepta să ia legătura cu omul lui de afaceri, un notar din Louisville. N-aveam un ban, călătorisem pe un vas portorican îndeplinind oficii jalnice, eram morţi de foame şi arătam ca nişte sălbatici. Pe Layton îl frământa o singură idee. Nu dăduse niciun semn de viaţă de aproape doi ani şi se temea ca nu cumva moştenitorii considerându-l dispărut, şi poate mort, îl socoteau în stare de orice excentricitate, să-i fi subtilizat averea. Ruda cea mai apropiată era un văr, pastor în Virginia. Numai când se gândea ia el i se zbârlea părul.
"Ăsta-i un tip nebun! Preciză: Cel mai nebun din familie. Dacă notarul meu a fost destul de tâmpit ca să-şi închipuie că m-am curăţat, pot deja să lustruiesc pantofi. Din dolarii mei n-a rămas nimic. I-a împărţit la fecioare bătrâne şi a ridicat o biserică".
Secretarul, bineînţeles, n-a crezut o iotă din toată povestea noastră. A telefonat totuşi plictisit la Louisville. Notarul lipsea din oraş şi am petrecut vreo două nopţi penibile sub o streaşină. A treia zi, Layton s-a întors triumfător fluturând un teanc de bancnote. Notarul îşi cunoştea clientul, nu se impacientase deloc.
Am intrat într-o baie publică, apoi ne-am cumpărat îmbrăcăminte. Într-unul din elegantele restaurante europene am luat, în sfârşit, prima cină civilizată. Mă gândeam la Diavolul Alb, la pistele pe care va trebui să le abordez. Layton a ridicat paharul:
"Pentru Fritz! Sper că ne aşteaptă teafăr şi sănătos".
Şi-a adus aminte de ceva şi a început să râdă înecat:
"Am uitat să-ţi spun. Vărul meu, pastorul. Şi-a abandonat credincioşii şi s-a înscris la o şcoală de cosmonauţi. Layton crăpa de râs: îşi închipuie că acolo sus. Înţelegi. Vrea să-i strângă mâna lui Dumnezeu."
7.
În Bombay, Potra nu se angajase nicăieri. Era un fapt cert. Răscolisem toate spitalele, clinicile şi sanatoriile. Ne vârâsem nasul contra unui bacşiş oarecare în zeci de registre. Pe de altă parte, poliţia nu eliberase nici o viză pe numele de Jarko Ştefanovici. Amănuntul, evident, nu ni se părea edificator. Era foarte posibil ca Diavolul Alb să-şi fi procurat alt rând de acte false.
Ceva m-a avertizat totuşi că a părăsit Bombay-ul. Există în psihologia urmăritului un soi de nelinişte de care nu poate scăpa. Cel mai mult sunt sfâşiaţi de obsesii nomade. Trenul, avionul, vaporul, pun o distanţă între hingher şi prada sa. Îşi închipuie din senin, nemotivat, că la Delhi vor fi mai feriţi decât la Cairo, ajunşi în Delhi au impresia că au săvârşit o greşeală capitală şi se îndreaptă în panică spre celălalt capăt al lumii. Încep să mizeze prea mult pe instinct, intuiţia suprasolicitată o ia razna ca un ceasornic cu maşinăria dereglată.
Într-o dimineaţă, Layton s-a întors la hotel extrem de agitat. Dăduse peste un prezicător, un şarlatan care avea informatori pretutindeni. În schimbul unei sume triplul taxei încasate în mod obişnuit pentru o şedinţă, am aflat următoarea etapă din itinerariul Diavolului Alb: Martinica.
8.
Peste trei zile eram în avion spre Fort de France. Conform obiceiului, imediat ce am sosit americanul s-a îmbătat crâncen. Dăduse peste romul de Martinica căruia, din câte ştiu eu, i-a rămas credincios şi astăzi.
Cu toate acestea, când am părăsit insula a răsuflat uşurat. Îi era teamă de şerpi.
Layton avea în genere un curaj nebunesc, caracteristic iresponsabililor şi oamenilor lipsiţi de imaginaţie. Reptilele însă făceau asupra lui o impresie ieşită din comun. Pălea, începea să tremure, rămânea ţintuit locului incapabil să se mişte. În fiecare seară, închidea bine ferestrele şi uşile după o inspecţie minuţioasă a tuturor încăperilor. Visa mereu că e muşcat de un jaraka şi se trezea urlând.
A doua zi am început să-l caut pe Potra. M-am adresat autorităţilor franceze, convins că voi fi ascultat cu solicitudine. Sunt poliţe care nu se uită niciodată iar naziştii le semnaseră destule în timpul războiului.
Omul cu care discutam era un francez de vârstă mijlocie. Îşi muşca din când în când mustaţa căruntă, nu în semn de nervozitate, ci vrând parcă să se asigure că e acolo. M-a urmărit cu răbdare, apoi a oftat:
"Ce ghinion!"
L-am privit înspăimântat. Şi-a lăsat braţele obosit pe birou.
"Acum trei luni, l-am arestat pe Ştefanovici în urma unui denunţ. Habar n-aveam de trecutul lui. Fusesem informaţi că provoacă avorturi. L-am prins în flagrant delict. Culmea, îşi opera ibovnica. A fost judecat şi condamnat la cinci ani închisoare".
"Şi?"
"În timp ce era transportat la un penitenciar din Bellefontaine a evadat. O treabă aranjată, desigur. Unul din gardieni fusese cumpărat. Au dispărut amândoi".
Când m-am ridicat, mă clătinam. S-a uitat la mine, plin de compasiune:
"Cred că vă pot oferi o pistă. Din surse sigure, sunt informat că a fost luat de un vas care se îndrepta spre Statele Unite. Mi-a strâns mâna: Vă urez mult noroc, monsieur".
- Am vânturat California, apoi Alaska şi Canada, fiind de fiecare dată la un pas de-a pune mâna pe el. Ghinionul mă urmărea cu încăpăţânare. Între timp, Diavolul Alb devenise pe rând mister Biket, Arthur Collins, Senor Robert.
9.
Eternul "a plecat acum zece minute" mă înnebunea. La Montreal, persoane autorizate mi-au indicat o pistă care ducea în America Latină.
M-am despărţit de Layton. Fauna Amazoanelor nu-l amuza şi-apoi se plictisise să tot joace pe-aceeaşi carte. Cei trei ani în care mă întovărăşise în urmărirea aceluiaşi ţel reprezentau mai mult decât era el în stare de obicei. Mi-a propus să-l dau dracului pe Diavolul Alb.
"Am o poftă nebună să-mi încerc norocul la cazinourile din Monte Carlo. Hai cu mine! O să ne distrăm straşnic împreună. Nu merită Fritz atâtea eforturi, zău aşa".
Am zâmbit obosit. Îl îndrăgisem pe Layton. În ciuda excentricităţilor era un băiat cumsecade şi câtă vreme dispoziţia labilă îl menţinea pe acelaşi meridian cu partenerul, puteai fi încredinţat de camaraderia şi onestitatea lui. Te putea abandona desigur oricând dintr-o trăznaie, ori pentru un capriciu, niciodată însă din interese meschine.
Ghinionul era că avea o grămadă de bani. Asta îi îngăduia să-şi facă de cap la modul năstruşnic. Cheltuia cu pofta unui băieţaş de zece ani lăsat singur într-o cofetărie sau la bâlci.
Ne-am despărţit pe aeroport. El se îmbarca pentru Marsilia, eu mă îndreptam spre Argentina. M-a silit să primesc cinci mii de dolari.
"Am să fiu mai liniştit, înţelegi? Într-un fel, simt că dezertez. Dacă te răzgândeşti, în următoarele trei luni mă găseşti la Saint-Tropez sau Monaco. După aceea, poate îi fac o vizită lui Slim. Îmi lipseşte grozav supa de raci".
Diamantopol surâse unui gând luminos:
- Acum cinci ani am primit o scrisoare de la el. Îmi scria din Polul Nord. Nu înţelegea de ce Slim îşi dă cu pumnii în cap pentru că şi-a abandonat postul de consilier din Maldive.
CAPITOLUL XVI
Urme
1.
Diamantopol stinse ţigara şi îşi încrucişă mâinile la piept. Surprinse mina înspăimântată a doamnei Hagianu. Îl asculta cu gura întredeschisă. Cea mai imaginativă poate dintre toţi, trăia intens fiecare episod relatat de infirm.
- Argentina, Patagonia, Uruguay, Venezuela, din nou Bolivia, Peru, Columbia, Brazilia... Ai impresia că un elev silitor stă în faţa hărţii. Le-am străbătut în lung şi-n lat mânat de aceleaşi nădejdi mereu proaspete, culegând aceleaşi eşecuri. Dorinţa de a-l depista pe Diavolul Alb şi de a-l preda autorităţilor nu m-a părăsit niciodată. În ea am găsit energia şi puterea de a înfrunta acest itinerar fantastic.
Dorinţa şi poate o anumită vigoare sufletească, înnăscută. Numai oamenii slabi uită că au suferit. Nu reproşez supravieţuitorilor din D. că au naufragiat în existenţe comode, că au încercat din răsputeri, şi poate unii au izbutit, să uite, anii aceia petrecuţi între crematoriu, blocurile experimentale şi gloanţele SS-iştilor. Viaţa priveşte dintr-un unghi a cărui perspectivă se deschide numai spre viitor. A te circumscrie în această rază, reprezintă în fond marea victorie. Din nefericire, eu fusesem zămislit altfel. Gândul că Diavolul Alb trăieşte mă obseda într-atâta încât nici nu ştiam, nu observam ce se întâmplă în jurul meu.
Banii lui Layton s-au isprăvit repede. În anul 1953 mi-a murit o mătuşă stabilită în Italia. Se bucurase până la sfârşitul vieţii de uzufructul unei proprietăţi care aparţinuse de fapt tatălui meu. Poate că unii dintre dumneavoastră au auzit de el: Hanibal Diamantopol, istoricul.
Fusese toată viaţa îndrăgostit de Italia şi prin anii '20 cumpărase la Capri un teren pe care ridicase o vilă. Am petrecut câteva vacanţe acolo. Tata îl cunoştea pe Axei Munthe. Omul acela minunat a avut asupra mea o influenţă covârşitoare. Nu e greu de ghicit, că vrând să-i semăn am ales profesiunea de medic.
Infirmul dădu din mână alungând amintirea:
- Vroiam să spun că preţul terenurilor şi al imobilelor la Capri crescuseră între timp atingând cifre astronomice. Astfel, la moartea mătuşii mele, înstrăinând proprietatea, am primit o sumă neaşteptat de mare. Ea mi-a îngăduit să-mi continui cercetările.
La sfârşitul lui 1953, mă aflam la Sao Paulo, orbecăind în plin necunoscut. Deşi dobândisem o experienţă substanţială distingeam, în principiu, o informaţie autentică şi reperam aproape automat escrocii care încercau să-mi stoarcă bani pentru relaţii pur fanteziste mi se întâmpla totuşi să urmăresc piste neinteresante la capătul cărora dădeam peste anonimi, ori infractori de duzină fără relevanţă din punctul meu de vedere.
Pe la sfârşitul verii am primit o scrisoare din partea omului de la Psychological Service. De fapt, răspundea unui anunţ pe care îl publicasem în New York Times: Ovidiu şi Wenceslas.
Îl amintisem şi pe polonez pentru ca americanul să înţeleagă mai uşor despre cine este vorba. În schimbul de scrisori ce au urmat, i-am relatat împrejurările morţii lui Wenceslas. Am înnădit astfel o corespondenţă, care, exceptând aspectul afectiv, părea să nu ducă nicăieri. În ultima scrisoare însă îmi comunica o informaţie de maximă importanţă. În jungla Amazoanelor, pe malurile râului Curaray, se consolidase o puternică colonie germană. Se referea desigur la foşti conducători SS-işti, mercenari şi suporteri fanatici. Toate căile de acces spre citadela nazistă erau tăiate. Americanul îmi atrăgea atenţia că oameni înarmaţi până în dinţi asigură invulnerabilitatea teritoriului iar "personalităţile" sunt însoţite de gărzi puternice. N-ar fi putut garanta însă dacă Diavolul Alb se află sau nu acolo. Din punctul lui de vedere, orice tentativă de apropiere era sortită eşecului. Un eşec dezastruos care, mai mult ca sigur, echivala cu o sinucidere.
În afară de vigilenţa paznicilor nemţi "oamenii aceştia nu vor ezita nicio clipă să te lichideze, orice act asemănător rămâne în iadul acela fără consecinţe" aveam de înfruntat o întâlnire cu indienii tribului Auca. Personal, opina pentru o expectativă atentă şi plină de răbdare urmând să profit de o ieşire a Diavolului Alb pe un teren mai prielnic.
"Din experienţa lui Wenceslas ar fi trebuit să înveţi ceva. Să nu-mi spui că e un destin. Rămâne încă la latitudinea dumitale să nu-i dai curs..."
- Desigur, zâmbi trist Diamantopol, nu l-am ascultat. Pentru a-i urma sfatul, ar fi trebuit să am o răbdare peste puterile unei fiinţe omeneşti. Mângâie absent cârja:
Abia în 1956, o expediţie americană a încercat pentru prima oară să străbată pădurile peruviene. După cum se ştie, cei cinci nenorociţi membri ai expediţiei nu s-au mai întors niciodată. Sunt probabil unul din puţinii oameni de pe glob care-şi poate imagina pe departe ce s-a întâmplat cu ei.
Se cutremură:
- Un adevărat iad. Americanul îl intuise. Orice palmă de pământ pe care urma să păşeşti trebuia cucerită. După câteva ceasuri, braţele nu te mai ascultau. Bilanţul unei zile mă odihneam maximum patru-cinci ore era deprimant. Mă aflam abia cu trei sute de metri mai departe decât în zori. Uneori nici atât.
Lianele împleteau o ţesătură deasă, camuflând jungla. Apărând-o. Kilometri de frânghii verzi o încingeau. Moartea putea sosi în orice clipă. Din stânga, din dreapta, ziua, în timpul nopţii, din văzduh. Mii de ochi pândeau: şerpi, jaguari, caimani, lilieci uriaşi, ibişi, ţânţari, oribila mata-mata. Din nefericire, nu găsisem nici un însoţitor.
Un indian suya americanii îi numesc buzaţi din cauza beţişorului roşu înfipt în buza de jos - pe care mi-l recomandase o cunoştinţă m-a abandonat după două zile.
Zeii îi interziceau să meargă mai departe.
Mi-am continuat drumul singur. Cea mai mare problemă o constituia odihna. Nu mă încumetam să adorm în mijlocul junglei. Până atunci, îmi alternasem orele de somn cu ale indianului.
După trei săptămâni, am observat urme de paşi. Drumul devenise mai uşor. Lianele fuseseră retezate, un soi de potecă se deschidea. M-am decis să aştept căderea nopţii. În orice caz, ştiam că mă aflu în apropierea unei aşezări omeneşti. Nemţi sau indieni, odată cu întunericul, vor aprinde luminiş.
Noaptea m-am apropiat pe furiş. În fundul unei liziere, am zărit mai multe construcţii rudimentare. Forma şi materialele, deşi totul părea improvizat, certificau o viaţă civilizată. Nu nimerisem într-un trib. Dintr-o dată am auzit glasuri. M-am speriat atât de tare încât am făcut un pas înapoi, strivind nişte crengi uscate. Vorbeau în germană. Erau probabil atât de siguri de securitatea meleagurilor încât zgomotul nu i-a tulburat.
Purtau cizme şi pantaloni de piele. Revolverele, fiecare avea câte două, le atârnau pe şolduri. Am înţeles repede că sunt paznici, care îşi fac tura obişnuită. În dimineaţa zilei următoare i-am văzut pe membrii coloniei. Am numărat vreo treizeci. Duceau atât cât am putut să-mi dau eu seama, un regim foarte asemănător cu al fermierilor americani sau, din punct de vedere al plictiselii şi preocupărilor, cu al micilor proprietari rurali din Anglia.
În pantaloni golf şi puşca pe umăr, plecau la vânătoare rătăcind prin junglă. Erau însoţiţi de patru-cinci haidamaci cu guri încleştate, care aruncau priviri automate scrutând toate tufişurile. Asigurau paza repartizaţi în formă de cruce. Unul sau doi păşeau înainte, alţii doi flancau, iar ultimul asigura spatele.
Am încercat să-l depistez pe Diavolul Alb. Mă aflam însă la o distanţă prea mare, iar multora le vedeam doar spatele. La un moment dat, am crezut că-l recunosc pe Mengele, fostul medic şef de la Auschwitz. Nu am nici astăzi certitudinea. Îl ştiam numai din fotografiile publicate în presă. Cred totuşi că nu m-am înşelat. Chipul acela brutal, oacheş - poate de aceea îi detesta pe ţigani - nu putea fi confundat. Pe Potra însă nu l-am văzut sau nu l-am recunoscut.
În noaptea următoare, m-am apropiat mai mult. După toate aparenţele, membrii coloniei sărbătoreau ceva. Ferestrele erau puternic luminate, se auzeau strigăte şi coruri gălăgioase. Mă întrebam dacă e vorba de o petrecere obişnuită sau aniversarea vreunuia dintre ei. Mă despărţeau circa treizeci de metri de prima clădire, când am simţit o mână pe umăr. N-am apucat să mă întorc. Am fost imobilizat şi trântit cu faţa la pământ. Cineva m-a lovit sălbatec cu piciorul în coaste. Îmi atinsese ficatul.
M-a cuprins o senzaţie groaznică de vomă. Nu ştiu prin ce corelaţie absurdă de idei îmi adusesem aminte. Era 20 aprilie, ziua de naştere a lui Adolf Hitler.
La un moment dat, înainte de a leşina, am auzit glasul Diavolului Alb:
"A! Vechiul meu prieten din D., doctorul Diamantopol! Hans, te rog să-i acorzi toată consideraţia."
- M-au bătut cu metodă, cu răbdare, cu ură. Foloseau un par. După două ore, poate două zile, devenisem o masă de carne însângerată. Îmi fracturaseră toate oasele, inclusiv coloana vertebrală.
Diamantopol îşi privi trupul:
- Consecinţele le puteţi constata singuri. Cum de am supravieţuit rămâne şi pentru mine o enigmă. În faţa ochilor, îmi jucau zeci de figuri. N-am putut să desluşesc nimic. Apoi m-am scufundat, simţeam cum cobor într-o mare de întuneric. Lăsam în urmă un chip care rânjea: Diavolul Alb, aşa cum îl cunoscusem în lagăr.
2.
- Şi-au imaginat probabil că nu merit să-mi zboare creierii cu un glonţ. Mă credeau mort sau poate se distrau pervers la gândul agoniei chinuitoare care mă aştepta în junglă. Fiarele aveau să le desăvârşească opera, smulgându-mi cu colţii ultima răsuflare.
..................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu