7 - 9
Omul cel îndesat se duse la pat și se așeză, încruntându-se la el, neliniștit.
- Nu-mi miroase a bine, Ned.
- De ce?
- Treaba asta cu Ben, care s-a dus la primărie cu toată povestea....
Iritat, Beaumont spuse:
- În regulă. Când ai de gând să-mi spui și mie clar despre ce e vorba, n-am să mă supăr.
Sloss ridică o mână lată și palidă.
- Stai, Ned, că-ți spun eu acum despre ce e vorba. Tu stai și-ascultă doar.
Își cătă țigările prin buzunare, scotând în cele din urmă un pachet complet terciuit.
- Mai ții minte noaptea când a dat în primire Henry ăla micu?
- Hhm, murmură neglijent Beaumont.
- Mai știi că Ben și cu mine tocmai veniserăm, când ai ajuns și tu acolo, la club?
- Da.
- Ei bine, acum ascultă: îl văzuserăm pe Paul și pe puști certându-se, mai încolo, sub copaci.
Ned Beaumont își netezi o latură a mustății cu unghia degetului mare, o dată, și rosti rar, nedumerit:
- Dar v-am văzut coborând din mașină în fața clublui, imediat după ce-l găsisem, și voi veneați din direcția opusă, arătă el cu degetul. Iar Paul era deja în club, sosise înaintea voastră.
Sloss dădu viguros din capul său lătăreț.
- Chiar așa, spuse el, dar merseserăm pe Strada China până la Pinky Klein, pe care nu l-am găsit, așa că ne-am întors și am intrat în club.
Ned Beaumont dădu din cap.
- Și ce-ați văzut?
- I-am văzut pe Paul și pe puști, cum stăteau acolo, sub copaci, certându-se.
- Ați putut să vedeți asta în timp ce treceați cu mașina?
Sloss confirmă din nou, la fel de energic.
- Locul era întunecos, îi reaminti Beaumont. Nu-mi dau seama cum le-ați putut distinge fețele, din mersul mașinii - decât dacă încetineați sau chiar vă opreați.
- Păi nu, că nu le-am deslușit fețele, da pe Paul l-aș recunoaște oriunde, insistă Sloss.
- Poate, dar cum v-ați prins că omul celălalt era puștiul?
- El era. Mai mult ca sigur. L-am văzut destul de bine ca să ne dăm seama.
- Și ați mai putut să vă dați seama și că se certau? Cum se certau - strigau, răcneau?
- Nu,dar stăteau ca doi oameni care se ceartă. Știi că, uneori, poți să-ți dai seama că unii se ceartă, doar după modul cum stau.
Beaumont zâmbi fără chef.
- Da, dacă unul dintre ei îl calcă-n picioare pe celălalt.
Apoi, zâmbetul îi pieri de pe buze.
- Și asta-i povestea cu care s-a dus Ben la primărie?
- Da. Nu știu dacă s-a dus de capul lui sau dacă Farr a prins de veste și a trimis după el, da oricum, i-a spus lui Farr totul. Ieri a fost.
- Și tu cum ai aflat, Harry?
- Farr mă caută și pe mine, răspunse Sloss. Așa am auzit. Ben i-a spus că eram împreună, iar Farr mi-a trimis vorbă să trec pe la el, da eu nu vreau să mă amestec.
- Sper să nu te amesteci, Harry, încuviință Beaumont. Dacă Farr te prinde, ce-ai să-i spui?
- N-o să-l las să mă prindă, dacă-i după mine. În legătură cu asta voiam să te văd.
Își drese glasul și-și umezi buzele.
- Mă gândeam că poate ar fi bine să plec din oraș, pentru o săptămână, două, până se liniștește totul, și pentru asta aș avea nevoie de niște bani.
Beaumont zâmbi, clătinând din cap.
- Nu e soluția cea mai potrivită, îi spuse el. Dacă vrei să-l ajuți pe Paul, du-te la Farr și spune-i că nu i-ai putut recunoaște pe cei doi oameni de sub copaci, și că nu crezi că altcineva din mașina ta i-ar fi putut recunoaște.
- În regulă, așa am să fac, se grăbi Sloss să răspundă, da ascultă, Ned, ar trebui să m-aleg și eu cu ceva la afacerea asta. Îmi asum un risc și... mă rog... știi și tu cum e.
Beaumont dădu din cap.
- O să-ți găsim un locșor moale și cald după alegeri, într-o slujbă unde să nu fie nevoie să apari mai mult de-o oră pe zi.
- Asta ar fi....
Sloss se ridică. Ochii săi spălăciți, cu punctișoare verzi, erau insistenți.
- Îți spun eu, Ned, sunt falit. N-ai putea să-mi dai acum ceva lovele, în schimb? Tare bine mi-ar pica.
- Poate. Am să vorbesc cu Paul.
- Așa să faci, Ned, și să mă suni și pe mine.
- Sigur. La revedere.
V
De la Hotelul Majestic, Beaumont se duse la primărie, unde intră în Procuratura Districtuală și spuse că avea treabă cu domnul Farr.
Tânărul rotund la față, cu care vorbise, ieși din anticameră pentru a reveni peste un minut cu o expresie de scuză.
- Îmi pare rău, domnule Beaumont, dar domnul Farr nu e în birou.
- Și când se-ntoarce?
- Nu știu. Secretara lui mi-a spus că n-a lăsat vorbă.
- Bine, atunci am să risc. Îl aștept în birou la el.
Tânărul cu fața rotundă îi ținu calea.
- A, dar nu se poate....
Afișând cel mai amabil zâmbet al său, Beaumont îl întrebă încet:
- Nu-ți place slujba asta, fiule?
Tânărul ezită, se foi în loc și, în sfârșit, se dădu la o parte din fața lui Ned. Acesta intră pe coridorul interior care ducea la ușa procurorului districtual și o deschise.
La birou, Farr ridică privirea și imediat sări în picioare.
- Tu erai? strigă el. Dracu să-l ia pe băiatul ăla, niciodată nu pricepe ce-i spun. Un anume domn Bauman, zice.
- Nicio problemă, răspunse blajin Beaumont. Tot am intrat.
Îl lăsă pe procurorul districtual să-i scutre mâna în sus și-n jos și să-l conducă spre un fotoliu. După ce se așezaseră, întrebă alene:
- Ceva nou?
- Nimic, răspunse Farr, legănându-și înapoi scaunul, cu degetele agățate în buzunarele de jos ale vestei. Aceleași și-aceleași, Dumnezeu mi-e martor cât m-am săturat.
- Cum mai merge campania electorală?
- Se poate și mai bine, spuse procurorul districtual, în timp ce o umbră trecea peste chipul său puhav și roșu, deși cred că ne descurcăm destul de bine.
Pe același ton moale, Beaumont întrebă:
- Ce probleme aveți?
- Unele, altele.... Se ivesc mereu tot felul - c-așa-i în politică, știi vorba aia.
- Putem face ceva, eu sau Paul, ca să dăm o mână de ajutor?
Când Farr clărină din capul său acoperit cu țepi roșcați, Beaumont continuă:
- Toată povestea asta, cum că Paul ar avea vreun amestec în moartea lui Henry, e chestia cea mai aiurită cu care ai de-a face?
În ochii lui Farr se ivi o lucire de spaimă, care dispăru în momentul când clipi. Se îndreptă de spate, în scaun.
- Păi, începu el, prudent,multă lume e de părere că ar trebui să elucidăm crima înainte de alegeri. E și asta o chestie - poate una dintre cele mai importante.
- Ați mai făcut vreun progres de când te-am văzut ultima oară? Ați găsit ceva nou?
Farr clătină din cap; ochii-i erau prudenți.
Beaumont zâmbi fără căldură.
- Încă o luați încet, pe unele direcții?
Procurorul districtual se foi în scaun.
- Păi, da, desigur, Ned.
Beaumont dădu din cap, aprobator. Ochii luceau malițios, iar glasul îi deveni sâcâitor:
- Direcția Ben Ferriss e una dintre alea pe care ați luat-o încet?
Gura cu prognatism a lui Farr se căscă, apoi se închise la loc. Își frecă buzele între ele. Ochii lui, după ce se măriră vizibil, deveniră lipsiți de orice expresie. Spuse:
- Nu știu dacă povestea lui Ferriss are vreo bază sau nu, Ned. Cred că n-are niciuna. Nici măcar nu m-am gândit la ea destul de mult ca să-mi formez o părere.
Beaumont râse disprețuitor.
- Știi bine, continuă Farr, că nu v-aș ascunde nimic, ție și lui Paul - nimic important, vreau să zic. Mă cunoști destul de bine pentru asta.
- Te cunoșteam dinainte de a-ți fi venit nervii, replică Beaumont. Dar nu-i nimic: dacă-l vrei pe tipul care era în mașină cu Ferriss, poți să-l salți chiar acum de la Majestic, din camera 417.
Farr își privea serviciul verde de birou, statueta nud care dansa ținând sus un avion, între două tocuri înclinate. Chipul i se pleoștise. Nu spuse nimic.
Cu un zâmbet fin pe buze, Beaumont se ridică din fotoliu, continuând:
- Paul îi ajută mereu cu plăcere pe băieți să iasă la liman. Crezi că ar fi de vreun folos dacă s-ar lăsa arestat și judecat pentru moartea lui Henry?
Procurorul districtual nu-și luă ochii de pe setul de birou. Spuse posomorât:
- N-am eu căderea să-l învăț pe Paul ce să facă.
- Asta ar fi o idee! exclamă Beaumont.
Se aplecă peste marginea biroului, ajungând cu gura lângă urechea procurorului districtual, căruia îi spuse încet, pe un ton confidențial:
- Și mai e încă o idee care merge mână-n mână cu ea: n-ai cădereasă faci prea multe lucruri pe care Paul nu ți-ar spune să le faci.
Și ieși pe ușă, zâmbind, dar, când ajunse pe culoar, surâsul i se șterse de pe buze.
8
DESPĂRȚIREA
I
Ned Beaumont deschise o ușă cu inscripția „East State Construction Contracting Company” și schimbă câteva cuvinte de salut cu cele două doamne așezate la birouri, înăuntru, după care trecu printr-o cameră mai mare, în care se aflau vreo șase bărbați cu care vorbi, de asemenea, și, în sfârșit, deschise o ușă pe care scria Private. Intră într-o încăpere pătrată, unde Paul Madvig stătea la un birou plin cu zgârieturi, privind niște hârtii puse în fața lui de un om scund, care stătea aplecat respectuos lângă umărul lui.
Madvig ridică imediat capul și-l salută:
- Bună, Ned.
Împinse hârtiile la o parte și-i spuse celuilalt:
- Adu-mi mai târziu fleacurile astea.
Omul cel scund își strânse hârtiile, spunând:
- Desigur, domnule. Bună ziua, domnule Beaumont, ce mai faceți?
Și ieși din încăpere. Rămas singur cu Beaumont, Madvig comentă:
- Pari să fi avut o noapte grea, Ned. Ce-ai mai făcut? Stai jos, te rog.
Ned își scoase pardesiul. Îl puse pe un scaun, își așeză pălăria deasupra și scoase o țigară.
- Nu, n-am nimic. Prin viața ta ce mai e nou? întrebă el, așezându-se pe un colț al biroului.
- Aș vrea să te duci să vorbești cu M Laughlin, spuse blondul. Dacă e cineva care poate să se descurce cu el, tu ești ăla.
- În regulă. Care-i problema cu el?
Madvig se strâmbă.
- Dumnezeu știe! Credeam că e-n ordine, dar am impresia că ne face figuri.
În ochii întunecoși ai lui Beaumont se ivi o lucire sumbră. Privindu-l de sus în jos pe Madvig, îl întrebă:
- Și el, hmm?
După un moment de gândire, Madvig îl întrebă încet:
- Ce vrei să spui cu asta, Ned?
Beaumont îi răspunse tot cu o întrebare:
- Totul merge așa cum vrei tu?
Deși ridică nervos din umeri, Madvig nu-și pierdu expresia atentă.
- Nici prea al naibii de rău nu merge, spuse el. Dacă n-avem încotro, ne putem descurca și fără pachetul de voturi ale lui M Laughlin.
- Poate, răspunse Ned, ale cărui buze se subțiaseră, dar nu putem să le tot pierdem, fără ca de la un moment dat să-ncepem să și simțim.
Își puse țigara într-un colț al gurii, continuând să vorbească pe lângă ea:
- Știi bine că n-o ducem la fel de bine ca acum două săptămâni.
Madvig îi zâmbi indulgent omului așezat pe colțul biroului său.
- Isuse, Ned, da știu că-ți place să găsești nod în papură! Ție nu-ți convine chiar nimic, niciodată?
Nu-i așteptă răspunsul, continuând placid:
- Încă n-am mai trecut niciodată printr-o campanie care să nu arate de parcă s-ar fi dus pe copcă, dintr-un moment în altul. Și totuși, își revine de fiecare dată.
Beaumont își aprindea țigara. Suflă fumul și spuse:
- Asta nu înseamnă că o să meargă la nesfârșit.
Îndreptă jarul țigării spre pieptul lui Madvig.
- Dacă uciderea lui Taylor Henry nu se clarifică imediat, n-o să mai ai de se să-ți faci griji pentru campanie. Oricine-o să câștige, tu tot ai să te scufunzi.
Ochii albaștri ai lui Madvig deveniseră opaci. Altă schimbare nu se văzu pe chipul lui. Glasul îi era neschimbat.
- Ce vrei să spui cu asta, Ned?
- Toată lumea din oraș crede că tu l-ai omorât.
- Serios?
Madvig își ridică o mână la bărbie, frecându-se îngândurat.
- Nu-ți face griji numai pentru atâta lucru. S-au mai spus mizerii despre mine și înainte.
Beaumont zâmbi ușor și întrebă cu falsă admirație:
- Există și ceva prin care n-ai trecut până acum? Ți s-a făcut vreodată un tratament electric?
Blondul râse.
- Nu, și nici nu cred c-am să-l primesc vreodată, spuse el.
- Nu ești foarte departe de el, în clipa asta, Paul, îi aminti încet Beaumont.
Madvig râse din nou.
- Isuse Hristoase! pufni el, disprețuitor.
Ned ridică din umeri.
- Nu ești ocupat? îl întrebă. Nu-ți consum degeaba timpul cu aiurelile mele?
- Te ascult, îi spuse calm Madvig. Ascultându-te pe tine, n-am avut niciodată nimic de pierdut.
- Mulțumesc, domnule. De ce crezi că M Laughlin încreacă să scape de sub control?
Madvig clătină din cap.
- Crede că te-ai ars, își răspunse singur Beaumont. Toată lumea știe că poliția n-a încercat să-l găsească pe ucigașul lui Taylor, și toți cred că e din cauză că tu l-ai omorât. M Laughlin își închipuie că atâta e de ajuns ca să pierzi la urne, de data asta.
- Serios? Crede că alegătorii l-ar prefera pe Shad la conducerea orașului, în locul meu? Își imaginează că faptul de a fi suspectat de o crimă îmi afectează reputația mai rău decât pe-a lui Shad?
Ned se încruntă la el.
- Sau te minți singur, sau încerci să mă tragi pe sfoară. Ce legătură are aici reputația lui Shad? El nu e în câmp deschis, în spatele candidaților lui. Tu ești, iar candidații tăi sunt cei responsabili că nu se face nimic pentru elucidarea crimei ăsteia.
Madvig își duse iar mâna la bărbie și-și rezemă coatele de birou. Chipul său atrăgător și rumen era neridat. Spuse:
- Vorbim foarte mult despre ce-și închipuie și ce nu-și închipuie alții, Ned. Hai să vorbim și despre ce-ți închipui tu. Îți închipui că sunt terminat?
- S-ar putea să fii, îi spuse Beaumont cu un glas scăzut și sigur pe sine. Iar dacă stai cu mâinile-n sân, precis ai să te termini. Dar candidații tăi ar trebui să cadă în picioare.
- Asta, replică flegmatic Madvig, ar trebui să se explice.
Beaumont se aplecă și-și scutură cu grijă scrumul țigării în scuipătoarea de alamă de lângă birou. Apoi spuse, fără nicio emoție:
- Au să ți se pună de-a curmezișul.
- Serios?
- De ce nu? L-ai lăsat pe Shad să adune aproape toate drojdiile din spatele tău. Contezi pe oamenii respectabili, pe elementul cel mai bun, ca să ducă alegerile în cârcă. Iar ei devin lacomi. Ei bine, candidații tăi se dau în spectacol, te arestează pentru crimă, iar cetățenii respectabili - încântați de acelști nobili funcționari publici, care au atâta curaj, încât să te bage-n pușcărie pe tine, șeful lor recunoscut, pentru că ai încălcat legea, se omoară călcându-se-n picioare unii pe alții, în graba lor de a ajunge la urne și a-i alege pe eroi pentru încă patru ani în care să administreze orașul. Nici nu-i poți învinui prea mult pe băieți. Știu că o să le iasă bine, dacă o fac, și că vor rămâne fără slujbe, dacă n-o fac.
Madvig își luă mâna de la bărbie, ca să întrebe:
- Nu contezi prea mult pe loialitatea lor, nu-i așa, Ned?
Beaumont zâmbi.
- Contez pe ea la fel de mult ca și tine, replică el.
Atunci, zâmbetul i se șterse de pe buze.
- Nu ghicesc, Paul. M-am dus la Farr, azi după-amiază. A trebuit să intru cu forța, să dărâm poarta - a încercat să mă fenteze. Se prefăcea că nu scormonise prin datele despre crimă. A încercat să mă ducă cu vorba, în legătură cu tot ce aflase. Până la urmă, n-am scos nimic de la el.
Făcu o mutră disprețuitoare.
- Farr, tipul pe care puteam oricând să-l pun să facă sluj.
- Mă rog, e numai Farr.... începu Madvig.
Beaumont i-o reteză scurt.
- Numai Farr, iar ăsta-i semnalul. Rutlege, Brody sau chiar și Rainey ar putea să te declare ca fiind unul de-a lor, dar dacă Farr face ceva, înseamnă că știe că ceilalți sunt cu el.
Se încruntă privind chipul sceptic al blondului.
- Poți înceta să mă crezi oricând vrei, Paul.
Madvig făcu un gest neglijent cu mâna pe care și-o ținuse la bărbie.
- Am să te-anunț când încetez. De ce te-ai dus la Farr?
- Harry Sloss m-a sunat azi. Se pare că el și Ben Ferriss te-au văzut certându-te cu Taylor pe Strada China în noaptea crimei - sau susțin că te-au văzut, răspunse Ned pe cel mai indiferent ton, privindu-l pe blond cu niște ochi în care nu se citea nicio expresie deosebită. Ben se dusese la Farr să-i spună povestea. Harry voia bani ca să nu se ducă și el. Ăștia nu-s decât doi dintre membrii clubului tău care încep să descifreze semnele. Îl observam de câtva timp pe Farr cum își pierdea entuziasmul, așa că m-am dus să-l verific.
Madvig dădu din cap.
- Ești sigur că mă sapă?
- Da.
Ridicându-se de pe scaun, Madvig se duse la fereastră. Rămase acolo, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, uitându-se pe geam timp de vreo trei minute, poate, în vreme ce Beaumont, așezat pe colțul biroului, îi privea spatele lat, fumând. Apoi, fără a întoarce capul, Madvig îl întrebă:
- Lui Harry ce i-ai spus?
- Să mai aștepte.
Madvig părăsi fereastra și se întoarse la birou, dar nu se așeză. Chipul i se înroșise și mai mult, dar, în rest, nu se observa nicio schimbare. Glasul îi era neutru.
- Ce crezi că ar trebui să facem?
- Cu Sloss? Nimic. Maimuțoiu ălălalt s-a și dus la Farr. Ce face sau nu face Sloss, nu prea mai contează.
- N-am vrut să spun asta. La toată povestea mă refeream.
Beaumont își aruncă țigara în scuipătoare.
- Ți-am spus. Dacă asasinarea lui Taylor Henry nu se rezolvă imediat, te-ai ras. Asta-i toată chestia. E singurul lucru în legătură cu care merită să facem ceva.
Madvig își mută privirea dinspre Ned către un loc gol de pe perete. Își strânse buzele pline, iar pe tâmple îi apărură broboane de sudoare. Spuse, vorbind din adâncul pieptului.
- N-o să meargă.Gândește-te la altceva.
Nările lui Beaumont se mișcau în ritmul respirației, iar pigmentul căprui al ochilor părea la fel de negru ca pupilele. Spuse:
- Altceva nu mai este, Paul. Orice altceva le-ar face jocul fie lui Shad, fie lui Farr și alor lui, și oricare dintre ei o să te distrugă.
Cu glasul cam răgușit, Madvig spuse:
- Trebuie să existe o ieșire, Ned. Gândește-te.
Ned Beaumont se desprinse de birou și veni până în fața blondului, oprindu-se foarte aproape de el.
- Altă cale nu există. Asta-i singura. O vei folosi, vrei nu vrei - sau de nu, am s-o folosesc eu în locul tău.
Madvig clătină din cap cu violență.
- Nu, las-o baltă.
- Ăsta-i singurul lucru pe care n-am să-l fac niciodată pentru tine, Paul.
La asta, Madvig îl privi pe Ned în ochi și spuse, într-o șoaptă aspră:
- Eu l-am omorât, Ned.
Ned trase aer în piept, apoi îl expiră într-un oftat prelung.
Punându-i mâinile pe umeri, Madvig începu să vorbească, pronunțând cuvintele greoi, neclar.
- A fost un accident, Ned. Când am plecat, a luat-o la fugă pe stradă după mine, cu un baston pe care-l luase din antreu, la ieșire. Avuseserăm.... se întâmplaseră niște probleme acolo, iar el m-a ajuns din urmă și a încercat să dea în mine cu bastonul. Nu știu cum s-a întâmplat, dar când i l-am smuls din mâini, l-am lovit în cap cu măciulia.... nu prea tare.... n-aveam cum să-l lovesc foarte tare.... dar el a căzut pe spate și și-a spart capul de bordură.
Ned dădu din cap. Dintr-o dată, chipul i se goli de orice expresie, în afara unei concentrări maxime asupra cuvintelor lui Madvig. Întrebă pe un ton încordat, asemenea feței:
- Ce s-a întâmplat cu bastonul?
- L-am luat cu mine, sub pardesiu, și i-am dat foc. După ce mi-am dat seama că murise, în timp ce mergeam spre club, am văzut că-l țineam în mână, așa că l-am ascuns sub pardesiu și pe urmă l-am pus pe foc.
- Ce fel de baston era?
- Unu maro, aspru și greu.
- Și pălăria?
- Nu știiu, Ned. Cred că i-o fi zburat din cap, și a luat-o cineva.
- O avea pe cap?
- Da, sigur.
Ned își frecă o parte a mustății cu unghia degetului mare.
- Îți amintești să fi trecut prin dreptul vostru mașina lui Sloss?
Madvig clătină din cap.
- Nu, dar s-ar putea să fi trecut.
Beaumont se încruntă la el.
- Ai încurcat o grămadă de treabă fugind cu bastonul și arzându-l, fără să scoți o vorbă atâta timp, mormăi el. Puteai să pledezi clar în legitimă apărare.
- Știu, Ned, dar nu voiam, răspunse răgușit Madvig. O doresc pe Janet mai mult decât mi-am dorit orice altceva în viața mea, și-așa ce șanse aș fi avut, chiar dacă fusese doar un accident?
Celălalt îi râse în față - prelung, amar.
- Șanse mult mai mari decât ai acum.
Privindu-l lung, Madvig nu spuse nimic.
- Întotdeauna a fost convinsă cu tu i-ai omorât fratele, continuă Beaumont. Te urăște. Încearcă să te trimită pe scaunul electric. Ea a fost prima care a răspândit suspiciunile asupra ta, cu ajutorul scrisorilor anonime trimise tuturor celor pe care s-ar fi putut să-i intereseze. Tot ea a întârtat-o și pe Opal împotriva ta. Azi-dimineață a fost la mine acasă, ca să-mi spună asta și să încerce să mă instige și pe mine. Și a mai....
- Destul! îl întrerupse Madvig, ridicându-se în picioare, drept și înalt, cu ochii albaștri ca două discuri albastre. Ce e, Ned? O vrei pentru tine sau....
Se întrerupse, disprețuitor.
- Oricum, nu mai contează.
Arătă cu degetul mare spre ușă, neglijent.
- Ieși afară. Am terminat-o cu tine.
- Am să ies după ce-ți voi spune tot ce am de spus.
- Ba ai să ieși când ți se spune să ieși! nu se lăsă Madvig. N-am să mai cred o vorbă din ce zici. Și nici din tot ce mi-ai spus pân-acum nu cred o iotă. De-acum, gata, s-a zis!
- Ok, răspunse Beaumont.
Își luă pălăria și pardesiul și ieși pe ușă.
II
Ned Beaumont se duse acasă.
Era palid și posomorât. Se tolăni într-unul dintre fotoliile mari și roșii, cu o sticlă de whisky Bourbon și un pahar pe masa de alături, dar nu începu să bea. Își privea morocănos picioarele încălțate cu pantofi negri, rozându-și o unghie.
Telefonul sună. Nu răspunse. În cameră, înserarea începea să înlocuiască lumina zilei. Era aproape întuneric, când Beaumont se ridică și se duse la telefon.
Formă un număr. Apoi:
- Alo, aș dori să vorbesc cu domnișoara Henry.
După o scurtă pauză, în timpul căreia fluieră atonal printre dinți, reluă:
- Alo, domnișoara Henry?.... Da.... Tocmai i-am spus lui Paul totul, și despre dumneata, și.... Da, și ai avut dreptate. A făcut ceea ce prevăzuseși....
Râse.
- Într-adevăr. Ai știut că avea să mă facă mincinos, să refuze să mă asculte, să mă dea afară, și le-a făcut pe toate astea... Nu, nu, e-n regulă. Trebuia să se întâmple.... Nu, serios.... A, probabil, e destul de permanent. S-au spus lucruri care nu se pot uita prea ușor.... Da, toată seara, cred.... O să fie foarte bine.... În regulă. La revedere.
Își turnă, în sfârșit, un pahar de whisky și-l bău. După aceea, intră în dormitorul întunecat, își puse deșteptătorul să sune la ora opt dimineața și se culcă pe spate, complet îmbrăcat, peste cuvertură. Un timp, se uită în tavan. Apoi adormi, respirând neregulat, până sună deșteptătorul.
Se ridică din pat cu mișcări greoaie și, aprinzând luminile, intră în baie, se spălă pe față și pe mâinii, își puse un guler curat și aprinse focul în șemineul din living. Începu să citească un ziar, până când sosi Janet Henry.
Era surescitată. Deși începu imediat să-l asigure pe Ned că nu prevăzuse rezultatul faptului de a-i spune lui Paul despre vizita ei, că nu contase pe asta, ochii-i erau plini de însuflețire și nu-și putea stăpâni zâmbetele care-i tot arcuiau buzele, în timp ce acestea articulau cuvintele de scuză.
- Nu contează, răspunse el. Oricum, ar fi trebuit s-o facă, chiar și dacă știam cum avea să iasă. Cred că, în sinea mea, m-am și așteptat. E una dintre situațiile alea..... Și dacă mi-ai fi spus că urma să se întâmple așa, aș fi luat-o ca pe o provocare și m-aș fi grăbit s-o fac anume.
Janet întinse mâinile spre el.
- Mă bucur, spuse ea. N-am să mă prefac de contrariul.
- Îmi pare rău, îi zise el, în timp ce-i lua mâinile într-ale lui, dar nu m-aș fi abătut nici cu un pas de la drumul meu, ca să evit asta.
- Iar acum, știi că am dreptate. El l-a omorât pe Taylor.
Ochii ei îl priveau iscoditori. Ned dădu din cap.
- Mi-a spus că da.
- Și ai să mă ajuți?
Mâinile ei le apăsau pe ale lui. Veni și mai aproape de el.
Ned ezită, privindu-i încruntat fața agitată.
- A fost legitimă apărare sau un accident, spuse el rar. Nu pot să....
- A fost crimă! strigă ea. Sigur c-ar spune c-a fost legitimă apărare.
Scutură din cap, nervoasă.
- Și chiar și dacă ar fi fost legitimă apărare sau accident, nu trebuie să compară în instanță și s-o dovedească, la fel ca oricine?
- A așteptat prea mult. Luna asta în care a tăcut se va întoarce împotriva lui.
- Bine, și cine-i de vină? întrebă ea. Crezi că ar fi păstrat tăcerea atâta vreme, dacă era doar un caz de legitimă apărare?
Ned Beaumont dădu din cap rar, apăsat.
- Pentru dumneata a făcut-o. Te iubește. Nu voia să știi că el îți omorâse fratele.
- Dar știu! strigă ea cu aprindere. Și-o s-o știe toată lumea.
Mohorât la chip, Beaumont ridică ușor din umeri.
- N-ai să mă ajuți? îl întrebă ea.
- Nu.
- De ce? Doar te-ai certat cu el.
- Îi cred povestea. Știu că e prea târziu pentru el s-o mai declare în instanță. Relațiile noastre s-au rupt, dar n-am să-i fac una ca asta.
Își umezi buzele.
- Lasă-l în pace. Sunt toate șansele să i-o facă alții, și fără ajutorul dumitale sau al meu.
- Ba n-am să-l las! ripostă ea. N-am să-l las în pace până nu-și primește pedeapsa pe care o merită.
Își ținu respirația, iar ochii i se întunecară.
- Îl crezi îndeajuns de tare ca să riști să găsești dovezi că te-a mințit?
- Cum adică? întrebă el, prudent.
- Mă vei ajuta să găsesc dovezi despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, indiferent dacă el minte sau nu? Trebuie să existe undeva probe concludente, vreo dovadă pe care s-o putem găsi. Dacă-l crezi într-adevăr, nu te vei teme să mă ajuți să le găsesc.
Beaumont îi studie un timp fața, îaninte de a o întreba:
- Dacă dumneata și cu mine găsim proba aia concludentă de care spuneai, îmi promiți că o vei accepta indiferent ce dovedește?
- Da, răspunse ea imediat, dacă și dumneata îmi promiți același lucru.
- Și vei ține pentru dumneata ceea ce aflăm, până terminăm treaba - până-ți găsim proba concludentă? Nu vei folosi împotriva lui nimic din ce descoperim, până nu le avem pe toate?
- Da.
- Facem târgul, spuse el.
Janet oftă ușurată, cu ochii umplându-i-se de lacrimi.
- Stai jos, îi ceru Beaumont.
Chipul lui era îngust și dur, și vorbea repezit.
- Trebuie să punem la punct niște planuri. Ai primit vreo veste de la el în după-amiaza sau în seara asta, de când ne-am certat?
- Nu.
- Atunci, nu putem fi siguri care e situația între voi doi. Sunt șanse să fi ajuns mai târziu la concluzia că am avut dreptate. De-acum, asta n-o să schimbe cu nimic relațiile dintre el și mine - am terminat - dar trebuie să aflăm imediat ce putem face.
Se încruntă, privindu-i picioarele, și-și frecă mustața cu unghia degetului mare.
- Va trebui să aștepți până vine el la dumneata. Nu-ți poți permite să-l cauți. Dacă e nesigur în ceea ce te privește, s-ar putea ca asta să-l facă să se hotărască. Cât de sigură ești pe el?
Janet era așezată în fotoliul de lângă masă. Îi răspunse:
- Sunt pe cât de sigură poate fi o femeie de un bărbat.
Râse ușor, jenată.
- Știu cum sună.... Dar ăsta-i adevărul, domnule Beaumont.
Ned dădu din cap.
- Atunci, probabil că e-n regulă, dar până mâine ar trebui să știi clar. Ai încercat vreodată să scoți ceva de la el?
- Nu încă, nu prea.... Așteptam....
- Ei bine, deocamdată, asta nu mai intră în discuție. Oricât de sigură ai fi pe el, de-acum încolo trebuie să ai grijă. Ai aflat ceva ce nu mi-ai spus?
- Nu, răspunse ea, clătinând din cap. N-am știut prea bine cum să-l abordez. De-asta voiam așa de mult să te....
O întrerupse din nou:
- Nu ți-a trecut prin minte să angajezi un detectiv particular?
- Ba da, dar mă temeam, mi-era frică să nu nimeresc peste unul care să se ducă la Paul și să-i spună. Nu știam cui să mă adresez, în cine puteam avea încredere....
- Am eu unul pe care-l putem folosi, spuse Ned, trecându-și degetele prin păr. Acum, sunt două lucruri pe care vreau să le afli, dacă nu le știi cumva. Lipsește cumva vreuna dintre pălăriile fratelui dumitale? Paul spune că avea pălăria pe cap, iar când l-am găsit eu, nu era una acolo. Vezi dacă poți afla cât de multe avea, și dacă n-a dispărut niciuna.... în afară de cea pe care am luat-o eu cu împrumut, preciză el, cu un zâmbet pieziș.
Janet nu-i luă în seamă zâmbetul. Clătină din cap, ridicându-și mâinile cu un mic gest de neputință.
- Nu pot. Ne-am debarasat de toate lucrurile lui, acum câtva timp, și oricum, mă îndoiesc că știa cineva prea bine tot ce avea și ce nu avea.
Ned ridică din umeri.
- Nu credeam că vom ajunge nicăieri cu asta, îi spuse el. Celălalt lucru e un baston: vezi dacă lipsește vreunul - al lui sau al tatălui dumitale - mai ales un baston maro, aspru și greu.
- Al tatei ar trebui să fie, spuse ea imediat, și cred că e la locul lui.
- Verifică, insistă el, mușcându-și unghia. Ajunge dacă faci doar atât, de azi și până mâine, și eventual să afli în ce relații mai ești cu Paul.
- De ce? întrebă ea. La baston mă refer... preciză, ridicându-se în picioare, agitată.
- Paul spune că fratele tău l-a atacat cu acel baston și, în timp ce el încerca să i-l smulgă din mână, l-a lovit accidental. Și mai zice că pe urmă a luat bastonul cu el și i-a dat foc.
- A, sunt sigură că toate bastoanele tatei sunt în casă! exclamă ea, albă la față și cu ochii mari.
- Taylor nu avea niciunul?
- Numai unul negru, cu măciulie de argint.
Îi puse o mână pe încheietură.
- Dacă toate sunt la locurile lor, înseamnă că....
- S-ar putea să însemne ceva, îi spuse el, punând la rândul lui o mână peste a ei. Dar fără șmecherii, o avertiză.
- Fără! îi promise Janet. Numai de-ai ști cât mă bucur că mă ajuți, cât mi-am dorit să-ți dai seama că poți avea încredere în mine!
- Și eu sper, spuse Beaumont, retrăgându-și mâna.
Singur în camerele lui, Beaumont se plimbă un timp prin casă, cu chipul încordat și ochii strălucitori. La ora zece fără douăzeci, își consultă ceasul brățară. Apoi își luă pardesiul și se duse la Hotelul Majestic, unde i se spuse că Harry Sloss nu era în cameră. Ieși din hotel, găsi un taximetru, se urcă și-i ceru șoferului:
- La West Road Inn.
West Road Inn era o clădire albă, pătrată - care noaptea părea gri - contruită între copaci, la mică distanță de drum, după vreo trei mile de la ieșirea din oraș. Avea parterul puternic luminat, iar în fața ei staționa vreo jumătate de duzină de automobile. Altele erau garate într-un șopron lung, întunecat, la stânga intrării.
Ned, dând din cap familiar spre portar, intră într-o sală de mese spațioasă unde un trio instrumental cânta o melodie extravagantă, și vreo opt sau zece persoane dansau. Trecu pe culoarul dintre mese, ocolind ringul de dans, și se opri în fața barului care ocupa un colț al încăperii. Era singurul client aflat în partea dinspre sală a tijghelei.
Barmanul, un om gras cu nasul ca un burete, îl salută:
- Seara, Ned. Nu te-am mai prea văzut pe-aici, în ultima vreme.
- Sal, Jimmy. Am fost cuminte. Un Manhattan.
Omul începu să-i prepare cocktailul. Orhestra își termină piesa. O voce de femeie răsună ascuțit, subțire și stridentă:
- N-am să stau în același loc cu canalia de Beaumont!
Beaumont se întoarse, rezemându-se de marginea barului. Barmanul rămase nemișcat, cu shakerul de cocktail în mână.
Lee Wilshire stătea în mijlocul ringului de dans, privind furioasă spre Ned. Își ținea o mână pe brațul unui tânăr masiv, într-un costum albastru puțin cam prea strâmt pentru el. Și el se uita la Beaumont, cam prostește. Lee insistă:
- E un nenorocit care nu e bun de nimic, și dacă nu-l dai afară, eu plec de-aici.
Toți ceilalți tăcuseră și-i priveau atenți.
Tânărul se înroși la față. Încercarea lui de a se încrunta îi făcu stânjeneala să devină și mai vizibilă.
Fata continuă:
- Mă duc la el și-i trag o palmă cu mâna mea, dacă tu n-o faci!
Zâmbind, Beaumont îi spuse:
- Sal, Lee. L-ai mai văzut pe Bernie, de când a ieșit?
Înjurându-l, Lee făcu un pas spre el.
Tânărul cel voluminos întinse o mână, oprind-o.
- Las că-l aranjez eu, spuse el. Nemernicul.
Își potrivi gulerul vestonului pe gât, își trase poalele vestonului în jos și porni spre marginea ringului de dans, până în fața lui Beaumont.
- Cum îți permiți? îl întrebă. Cum îți permiți să vorbești așa cu duduița?
Ned, privindu-l cu seriozitate, întinse brațul drept într-o parte, rezemându-și mâna pe bar, cu palma în sus.
- Dă-mi ceva să-l pocnesc, Jimmy, ceru el. N-am chef de dat cu pumnii.
Una dintre mâinile barmanului dispăruse deja sub tejghea. O ridică ținând o măciucă mică pe care o puse în mâna lui Beaumont. Acesta o lăsă acolo, fără să se miște, în timp ce spunea:
- I se spune în multe feluri. Ultimul tip cu care-am văzut-o o făcea curcă proastă.
Tânărul își îndreptă umerii, mutându-și privirea dintr-o parte în alta.
- N-am să te uit, și-ntr-o zi o să ne-ntâlnim noi undeva unde nu mai e nimeni să ne vadă, îl amenință el, după care se răsuci pe călcâie, adresându-i-se lui Lee Wilshire: haide, s-o-ntindem din bomba asta.
- N-ai decât și-ntinde-o tu! replică ea cu ciudă. Să mă bată Dumnezeu dacă vin. M-am săturat de tine.
Un bărbat cu trupul gros și aproape cu toți dinții de aur se apropie, mârâind:
- Ba o s-o ștergeți, amândoi. Hai, roiu.
Râzând, Ned spuse:
- Micuța... ăă.... e cu mine, Corky.
- Merge și-așa, răspunse Corky, spunându-i apoi tânărului: valea, mocofane.
Tânărul ieși.
Lee Wilshire se întorsese la masa ei. Stătea așezată acolo, cu obrajii rezemați în pumni, privind fața de masă.
Ned se așeză în fața ei, spunându-i chelnerului:
- Jimmy are un Manhattan care-i al meu. Și vreau și ceva de mâncare. Tu ai mâncat, Lee?
- Da, răspunse ea, fără să ridice privirea. Și vreau un pahar cu sifon.
- Bine, răspunse Beaumont. Eu vreau un biftec la minut, cu ciuperci, orice legume are Tony pe care nu le-a scos din vreo conservă, niște salată verde și roșii cu brânză Roquefort și o cafea.
După plecarea ospătarului, Lee spuse revoltată:
- Bărbații nu-s buni de nimic, niciunii dintre ei. Era mare cât malu, și la ce mi-a folosit?
Și începu să plângă în tăcere.
- Poate că nu-i alegi pe cei mai potriviți, îi sugeră Ned.
- Tu vorbești? replică ea, ridicând spre el o privire furioasă. După porcăria aia pe care mi-ai făcut-o?
- Nu ți-am făcut nicio porcărie, protestă el. N-am fost eu de vină, dacă Bernie a trebuie să-ți vândă bijuteriile, ca să-mi plătească banii pe care mi-i datora.
Orchestra începu să cânte din nou.
- Niciun bărbat nu-i niciodată de vină pentru nimic! se plânse Lee. Hai să dansăm.
- A, în regulă, răspunse el, fără tragere de inimă.
Când reveniră la masă, cocktailul lui și sifonul ei îi așteptau.
- Ce mai face Bernie în ultima vreme? se interesă el în timp ce beau.
- Nu știu. Nu l-am mai văzut de când a ieșit, și nici nu vreau să-l văd. Încă un tip nemaipomenit! Ce mai noroace și pe mine, anu ăsta! El și Taylor, și pe urmă fraierul ăsta de-acum!
- Taylor Henry? întrebă Beaumont.
- Da, da cu el n-am avut prea mult de-a face, se grăbi ea să-i explice, fiindcă-n perioada aia stăteam la Bernie.
Beaumont își termină cocktailul, înainte de a spune:
- Era doar una dintre fetele cu care se întâlnea în camera lui din Charter Street, din când în când.
- Da, confirmă ea, privindu-l cu teamă.
- Cred că ar fi cazul să bem ceva.
Lee începu să se pudreze, în timp ce Beaumont atrase atenția ospătarului și comandă de băut.
IV
Pe Ned Beaumont îl trezi din somn soneria de la ușă. Se dădu jos din pat, buimac, tușind puțin, își luă pe el un kimono și se încălță cu niște papuci. Ceasul deșteptător arăta ora nouă și câteva minute. Se duse la ușă.
Janet Henry intră în casă, scuzându-se:
- Știu că e îngrozitor de devreme, dar, pur și simplu, n-am mai putut să aștept niciun minut. Aseară am încercat și-am tot încercat să te prind la telefon, și pe urmă abia dacă am putut să închid ochii toată noaptea, fiindcă nu te găsisem. Toate bastoanele tatei sunt acolo. Deci, după cum vezi, a mințit.
- Are și unul greu și aspru, maro?
- Da, e cel pe care i l-a adus maiorul Sawbridge din Scoția. Nu-l folosește niciodată, dar și-l ține acolo, încheie ea, cu un zâmbet triumfător.
Ned clipi din ochi, somnoros, trecându-și degetele prin părul ciufulit.
- Deci, a mințit, nici vorbă, spuse el.
- Și, continuă veselă Janet, aseară când am ajuns acasă, l-am găsit și pe el acolo.
- Pe Paul?
- Da. Și m-a cerut în căsătorie.
Somnolența dispăru de pe chipul lui Ned.
- A spus ceva despre cearta noastră?
- Nicio vorbă.
- Și dumneata ce-ai zis?
- I-am spus că e prea curând după moartea lui Taylor ca să măă logodesc măcar, cu el, dar n-am zis că n-aș face-o puțin mai târziu, așa că am ajuns la un fel de înțelegere, cred.
Ned o privi curios.
Veselia se șterse de pe fața lui Janet, în timp ce-i punea o mână pe braț, spunându-i cu vocea cam frântă:
- Te rog să nu crezi că-s complet lipsită de inimă, dar.... o!.... vrea așa de mult să..... să fac ce ne-am înțeles c-o să facem, încât orice altceva pare.... în fine.... pare complet lipsit de importanță.
Beaumont își umezi buzele și spuse cu glas grav și blând:
- În ce situație te-ai mai afla, dacă l-ai iubi la fel de mult pe cât îl urăști!
Bătând din picior, Janet strigă:
- Să nu spui asta! Niciodată să nu mai spui asta!
Pe fruntea lui apărură câteva riduri de iritare, iar buzele i se strânseră laolaltă.
- Te rog, spuse ea spășită. Nu suport.
- Scuză-mă. Ai luat micul dejun?
- Nu, eram prea nerăbdătoare să-ți aduc vestea.
- Perfect. Atunci, ai să mănânci cu mine. Ce ți-ar plăcea? întrebă el, pornind spre telefon.
După ce comandă micul dejun, intră în baie să se spele pe dinți, față și mâini, și să se pieptene.Când reveni în living, Janet își scosese pălăria și mantoul și stătea în picioare lângă șemineu, fumând o țigară. Începu să spună ceva, însă chiar atunci sună telefonul, făcând-o să se oprească.
Ned se duse să răspundă.
- Alo.... Da, Harry, am trecut pe-acolo, dar erai plecat.... Voiam să te întreb despre.... știi.... tipul pe care l-ai văzut cu Paul în noaptea aia. Avea pălărie?.... Da? Sigur?.... Și ținea cumva un baston în mână?.... Ok.... Nu, n-am putut rezolva nimic cu Paul pentru treaba aia, Harry. Mai bine du-te tu la el.... Da.... Pa.
Ochii lui Janet îl priveau întrebători, în timp ce se ridica de pe scaunul de lângă telefon.
- Era unul dintre cei doi băieți care susțin că l-au văzut pe Paul vorbind cu fratele dumitale pe stradă, în seara aia. Zice că a văzut pălăria, dar nu și bastonul. Totuși, era întuneric, iar ei treceau pe stradă, cu o mașină. N-aș pune pariu că au văzut foarte clar totul.
- De ce te interesează așa pălăria? E chiar atât de importantă.
Ned ridică din umeri.
- Nu știu. Eu sunt doar un detectiv amator, dar pare să fie un lucru care ar putea să însemne ceva, într-un sens sau altul.
- Ai mai aflat ceva de ieri încoace?
- Nu. Mi-am petrecut o parte din seară dându-i de băut unei fete cu care-și făcea de cap Taylor, dar pe direcția aia nu era rost de nimic.
- O cunosc?
Beaumont clătină din cap, apoi o privi tăios, spunând:
- Nu era Opal, dacă la asta te gândești.
- Nu crezi că am putea să.... să obținem niște informații de la ea?
- De la Opal? Nu. Și ea își închipuie că taică-său l-a omorât pe Taylor, dar crede că pentru ea a făcut-o. Ceea ce-a pus-o pe jăratic nu era ceva ce să fi știut ea - ceva confidențial - ci scrisorile tale, articolul din „Observer”, chestii din-astea.
Janet dădu din cap, deși nu părea convinsă.
Micul dejun sosi.
În timp ce mâncau sună telefonul. Ned se duse și răspunse:
- Alo.... da, mamă.... Ce?
Ascultă câteva secunde, încruntat, apoi spuse:
- Nu prea avem ce să facem, decât să-i lăsăm în pace, și nu cred c-o să se întâmple nimic rău.... Nu, nu știu unde e, și nici nu cred c-am să aflu.... Lasă, mamă, nu-ți face griji, o să fie bine.... Sigur, chiar așa.... Pa.
Se întoarse la masă, zâmbind.
- Și lui Farr i-a venit acceași idee ca și ție, spuse el, în timp ce se așeza. Mama lui Paul era la telefon. A venit acolo un om de la Procuratura Districtuală, ca s-o interogheze pe Opal.
În ochi i se ivi o lucire puternică.
- N-are cu ce să-i ajute, dar se strânge lațul în jurul lui.
- De ce te-a sunat? întrebă Janet.
- Paul a plecat de-acasă, și nu știe unde să-l găsească.
- N-a aflat că Paul și cu dumneata v-ați certat?
- Se pare că nu, răspunse el, punându-și furculița pe masă. Ascultă, ești sigură că vrei să mergi până la capăt cu toată povestea asta?
- Vreau să merg până la capăt mai mult decât mi-am dorit vreodată-n viața mea să fac ceva, insistă ea.
Cu un râs amar, Ned răspunse:
- Sunt aproape aceleași cuvinte pe care le-a folosit Paul ca să-mi spună cât de mult te dorește.
Janet se cutremură, fața i se înăspri și-l privi cu răceală. Beaumont adăugă:
- Nu știu ce să cred despre Dumnezeu, nu sunt sigur.... Am avut un vis care nu-mi prea place.
La asta, Janet zâmbi:
- Doar nu crezi în vise?
Ned rămase serios:
- Nu cred în nimic, dar mizez prea mult pe noroc ca să nu fiu afectat de o mulțime de lucruri.
Zâmbetul ei deveni mai puțin ironic. Îl întrebă:
- Și ce vis era ăla care te făcea să nu ai încredere-n mine?
Ridică un deget, prefăcându-se serioasă.
- Iar pe urmă, am să-ți spun și eu un vis pe care l-am avut cu dumneata.
- Pescuiam, spuse el, și am prins un pește enorm - un păstrăv curcubeu, dar enorm - iar dumneata ai spus că voiai să te uiți la el, mi l-ai luat din mâini și l-ai aruncat înapoi în apă, înainte ca eu să te pot opri.
Janet râse veselă.
- Și atunci ce-ai făcut?
- Așa s-a terminat visul.
- A fost o minciună, spuse ea. N-am să-ți arunc păstrăvul înapoi în apă. Iar acum, am să ți-l spun pe al meu. Eram....
Deodată făcu ochii mari.
- Când l-ai visat? În noaptea când ai venit la cină?
- Nu, azi-noapte.
- O, ce păcat! Ar fi fost mai frumos și mai impresionant, dacă amândoi visam în aceeași noapte, la aceeași oră și în același minut. Eu pe-al meu l-am avut în noaptea când ai venit la cină. Eram - asta-i în vis - eram într-o pădure, dumneata și cu mine, ne rătăcisem, eram obosiți și ne era foame. Am mers și am tot mers, până am ajuns la o căsuță și am bătut la ușă, dar nu ne-a răspuns nimeni. Am încercat ușa, însă era încuiată. Atunci ne-am uitat pe fereastră și înăuntru am văzut o masă mare, plină cu toate felurile de mâncare pe care ți le poți imagina, dar nu puteam să intrăm nici pe ferestre, fiindcă aveau gratii. Așa că ne-am întors la ușă și iar am bătut și am tot bătut, și nici de data asta n-a venit nimeni. Pe urmă, ne-am gândit că uneori oamenii își lasă cheia sub preș, și ne-am uitat, și era acolo. Dar când am deschis ușa, am văzut sute și sute de șerpi pe podea, unde un putuserăm să-i vedem pe fereastră, și toți veneau spre noi, târându-se și încolăcindu-se. Am trântit ușa la loc și am încuiat-o iar și am rămas acolo, speriați de moarte, auzindu-i cum sâsâiau și se loveau cu capetele de lemnul ușii. Și atunci, dumneata ai spus că dacă deschidem ușa și ne ascundem de șerpi, poate că ei au să iasă și au să plece, și așa am făcut. M-ai ajutat să mă cațăr pe acoperiș - era jos, în partea asta a visului: înainte nu mai țin minte cum fusese - și te-ai urcat după mine, te-ai aplecat și ai descuiat ușa, și toți șerpii s-au târât afară. Noi am stat pe acoperiș, ținându-ne respirația, până când ultimii dintre ei, sute și sute câți erau, au dispărut în pădure. Atunci am sărit jos, am alergat în casă, am încuiat iar ușa și-am început să mâncăm, și-am mâncat și-am tot mâncat, și m-am trezit din somn așezată în pat, bătând din palme și râzând.
- Cred că ai inventat toată povestea asta, spuse Beaumont, după o scurtă pauză.
- De ce?
- Începe ca un coșmar, și se transformă în altceva, și toate visele pe care le-am avut eu vreodată despre mâncare se terminau înainte să apuc să pun gura pe ceva.
Janet Henry râse.
- N-am inventat chiar totul, spuse ea, dar nu e nevoie să întrebi care parte e adevărată. M-ai acuzat că mint, așa că acum n-am să-ți mai spun nimic.
- A, bine.
Ned își luă iar furculița, dar nu se atinse de mâncare. O întrebă cu un aer de parcă tocmai atunci i-ar fi venit ideea:
- Tatăl dumitale știe ceva? Crezi c-am putea să aflăm ceva de la el, dacă ne-am duce să-i spunem ce știm?
- Da, se repezi ea să răspundă, cred că da!
Beaumont se încruntă, gânditor.
- Singura problemă e că s-ar putea să sară-n aer și să compromită totul înainte să terminăm. E cam temperamental, nu-i așa?
Janet îi răspunse fără tragere de inimă:
- Da, dar....
Se lumină la față, cu o expresie rugătoare.
- ....sunt sigură că dacă-i explicăm de ce e important să aștepte până... Dar acum suntem gata, nu?
Beaumont clătină din cap.
- Nu încă.
Fata se bosumflă.
- Poate mâine, adăguă el.
- Serios?
- Nu-ți promit nimic, o preveni, dar cred că s-ar putea să terminăm până atunci.
Janet întinse o mână peste masă, ca s-o ia pe una dintr-ale lui.
- Dar îmi vei promite c-ar să mă anunți chiar în clipa când suntem gata, indiferent la ce oră din zi sau din noapte ar fi?
...........................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu