CAPITOLUL I
1.
Avionul aluneca printre nori, în noaptea sumbră cu risipă de întuneric, hublourile luminate căscau ochi incandescenţi. Pasagerii îşi scoseseră centurile de siguranţă şi, răsturnaţi în fotolii însăilau conversaţii indiferente, răsfoiau absent reviste oprindu-se doar la fotografii şi caricaturi sau urmăreau stewardesa înaltă cu gât de lebădă. Se mişca graţios şi zâmbea amabil primind comanda: ţigări, cafea, coniac.
Cineva se uită la ceas. Zburau de cincisprezece minute.
- Mai avem două ore.
Lumina se stinse brusc. Avionul se cambră şi îşi continuă zborul sfredelind negura.
Apoi lumina se aprinse. Călătorii se priviră surprinşi, fără glas. Stewardesa se repezi în cabina de comandă. Prin uşa deschisă se vedeau două trupuri însângerate, prăbuşite peste aparatele de la bord.
Ambii piloţi fuseseră înjunghiaţi.
2.
Lividă, stewardesa confirmă dublul asasinat. Înainte de crimă, fusese pus în funcţiune pilotul automat. Vor continua să zboare deci atâta timp cât există carburant.
Afară doar dacă vreunul din pasageri e în stare să readucă aparatul la sol.
Oamenii se priviră cu disperare mută. Fata măsură lung chipul fiecăruia apoi rosti împleticit:
- Peste patru ore ne prăbuşim!
Incidentul a avut loc în noaptea de 13 iulie la puţin timp după decolarea cursei de Viena.
Un ceas şi jumătate mai devreme pasagerii se îndreptau spre aeroport.
3.
Elena Hagianu închise flaconul de colonie şi privi în lungul odăii. Se opri în faţa unei fotografii vechi făcute cu patruzeci de ani în urmă. Purta o rochie uşoară de muselină. Florentina uriaşă, albă îi acoperea o parte din obraz. "Să nu te fotografiezi niciodată cu pălărie. Se demodează şi după aceea pari teribil de caraghioasă ".
Riri, drăcoaica aceea mică, avea dreptate.
- Ei, eşti gata?
Dimitrie Hagianu îşi îmbrăcă trenciul din mers. Era un bătrân distins, cu nas mare, cărnos şi o linie amară a gurii.
Femeia zâmbi tulburată.
- Ştii, am emoţii.
O bătu uşurel pe obraz:
- Copilării! Grăbeşte-te te rog. Trebuie să fim la aeroport cu cel puţin o oră înainte.
În urma lor, mult timp după aceea, stărui un parfum vag de violete. Femeia cu florentină din ramă continua să surâdă trist, ca unei aduceri aminte.
4.
Caricaturistul Val Iacobescu privi încă o dată spre fereastra luminată de la etajul doi. Nevastă-sa, în bluză roz, cu un şal subţire azvârlit pe umeri, îşi flutură degetele în dreptul buzelor.
- Nu uita ce mi-ai promis! Te rog!
Bărbatul zvelt, elegant, cu alură de sportsman, zâmbi făcându-i şmechereşte cu ochiul.
- În regulă!
Femeia se simţi înduioşată.
"Ştrengarul. La aproape 60 de ani. N-o să se schimbe niciodată".
Iacobescu îşi mută valiza în mâna cealaltă. Opri un taxi:
- Aeroportul Otopeni!
5.
Iustin Făgădău îşi încheie rasa până sus la ultimul nasture, îşi potrivi pe frunte pălăria popească, luă geamantanul şi ieşi. Încuie de două ori, lăsând pe uşă un bilet:
"Revin peste două săptămâni".
6.
Ovidiu Diamantopol abandonă cârjele pe canapeaua maşinii răsuflând uşurat.
Şoferul întrebă fără să se întoarcă, căutându-i ochii în oglinda retrovizoare:
- Unde mergem?
- Aeroportul Otopeni.
- Aha! înţelese celălalt. Cursa de Viena, 22 şi 5.
Diamantopol zâmbi distrat.
- Da, da. Cursa de Viena.
Abia îşi stăpânea tremurul mâinilor.
"În sfârşit! Dumnezeule! În sfârşit. Nu, n-a fost în zadar!"
Tot drumul nu văzu nimic. În faţa ochilor avea o singură figură. O figură fără trăsături: Diavolul Alb.
7.
Vasile Mareş îşi sprijinise tâmpla de fereastră. Înregistra prin sticla rece vibraţiile motorului iar la fiecare hurducătură capul îi tresărea. Ţinea gura uşor întredeschisă ca oamenii care nu pot respira pe nas.
Economistul Anton Oprişan îl examină cu coada ochiului:
"Mde... I-o fi plăcând să-şi zgâlţâie creierii".
Apoi îl uită. Departe, se vedeau luminile Otopenilor.
8.
Laurenţiu Pantelimon Ciolac anunţă răspicat, fără să-l întrebe nimeni:
- Am bilet pentru cursa de Viena de la orele 22 şi 5!
Funcţionarul îi privi indiferent:
- Şi?
Ciolac îşi ridică bărbia şi traversă plin de importanţă holul. În drum mai opri două tinere în uniformă. Ştia foarte bine ce are de făcut dar nu se putea sătura de savoarea celor trei cuvinte emise de fiecare dată pe cel puţin două tonuri mai sus decât era necesar pentru a fi înregistrate: Cursa de Viena.
9.
Miss Dorothy James-Porter se opri în mijlocul holului privind amuzată mulţimea: călători care soseau sau care plecau, hamali împingând cărucioare pline de valize, gură-cască, funcţionari. Auzi vocea difuzorului:
- Les passagers pour la course...
Zâmbi. Îi plăcea agitaţia. Înşfăcă valiza, cutia de pălării, apoi o geantă de voiaj şi se îndreptă cu paşi ţepeni spre biroul de informaţii.
În urma ei câţiva întoarseră capul. Era o apariţie stranie. O femeie între două vârste cu un aer teribil de saxon. Deasupra bascului maro, pleoştit pe-o ureche, o pană extrem de fină desena zglobiu un semn de întrebare.
Bărbatul din spatele biroului îşi astâmpără zâmbetul:
- Nu, n-aţi întârziat. Avionul decolează la 22 şi 5. Vama e la stânga.
O urmări lung cu privirea: "Ce chestie! Numai babalâci pleacă astăzi la Viena".
Ridică din umeri şi îşi aprinse o ţigară.
10.
Bătrânelul părăsi oficiul vamal cu un steguleţ galben în mână. Ţinea braţul îndoit şi pe faţă i se citea o încordare maximă. Expresia amintea pe aceea a unui copil căruia i s-a încredinţat o sarcină ce depăşeşte în mod cert posibilităţile sale şi e conştient de asta.
Stewardesa Nina Aldea îl aşeză în fotoliu mângâindu-l uşor pe umăr:
- Suntem cuminţi, da?
Preotul Iustin Făgădău îşi ridică privirea. Avea o figură comună, cu un aer blajin.
Nu-i puteai ghici vârsta. O faţă placidă, fără riduri.
"Cam 48-50, maximum", aprecie stewardesa.
- E bolnav?
Fata păru să ezite. Oftă:
- Senil. Ni l-a încredinţat familia. La Viena e aşteptat. Se foi neliniştită: Am puţină treabă şi mi-e frică să nu facă vreo prostie.
- Du-te, fiica mea, zâmbi preotul.
Bătrânelul nu le dădu nici o atenţie. Flutura steguleţul de hârtie suspinând încetişor:
- Uu! Uu! Uu!
11.
Prin peretele uriaş de cristal se vedea pista luminată iar în fund, la distanţe mari, trei avioane.
- Cel din mijloc e al nostru, preciză cu vădită intenţie de conversaţie revizorul contabil Laurenţiu Pantelimon-Ciolac: BAC-l-l1 prototip 1965.
Era un bărbat în vârstă, uscat. Când vorbea îşi fixa bărbia în piept încreţind pielea maxilarelor în pliuri adânci. În general, emana un aer de suficienţă accentuat de glasul autoritar care părea să decreteze chiar atunci când emitea simple banalităţi.
Elena Hagianu zâmbi în gol, ca miopii. Un zâmbet amabil şi distant în acelaşi timp. Era limpede că nu avea de gând să se lase abordată. Amănuntul nu ţinea de o uscăciune înnăscută, femeia părea blândă şi delicată, ci de o mentalitate seniorială în privinţa cunoştinţelor ocazionale. Se strânse lângă bărbatu-său suspinând uşor.
"Mă întreb dacă în viaţa ei a deschis singură o uşă, gândi Iustin Făgădău îndreptându-şi anteriul pe genunchi. Dar expresia e divină. Resemnată şi fericită în acelaşi timp".
- Excelent avion! conchise Pantelimon-Ciolac.
Economistul Anton Oprişan îşi strâmbă acru colţurile gurii:
- Vacs!
Nichita Dumitrescu abandonă brusc steguleţul galben şi arătând cu degetul spre ceasornicul preotului, cu broderii emailate pe capac, scânci:
- Asta. Asta.
Iustin Făgădău îl examină în linişte. Ochii bătrânelului, avizi, nu se puteau desprinde de jucăria strălucitoare. Aproape că-i vedeai lacrimile. Zâmbi şi i-l întinse împreună cu lanţul. Celălalt îl apucă cu amândouă mâinile. Îl strânse la piept şi începu să se legene. Din când în când, desfăcea pumnii şi-l privea pe furiş, apoi îi strângea repede la loc.
- De ce întârzie ăştia? se interesă brusc iritat Anton Oprişan. Totdeauna întârzie! Parcă ar fi personalul de Buhuşi! O porcărie!
Ochii mărunţi, împlântaţi la rădăcina nasului, clipeau fără încetare fulgerând scurt figura ascuţită de şobolan. Purta un trenchcoat căptuşit, croit larg. Fularul gros îi îmbrobodea gura până în dreptul nărilor. Părea obsedat de-o singură idee: curenţi de aer vrăjmaşi, uşi deschise, răceli fatale.
- Probabil, opină preotul, încă n-au terminat revizia.
Contabilul interveni prompt:
- Ba de loc, domnilor, deloc! Mai sunt, nu-i aşa, 22 de minute până la decolare. Îşi privi încă o dată ceasornicul ridicând mult manşeta. Exact 22 de minute şi 18 secunde. În maximum un sfert de oră ne invită la autobuz.
Celălalt clătină sceptic capul.
- Aiurea!
- Îmi permiteţi? Laurenţiu Pantelimon-Ciolac, revizor contabil. Se apropie scoţându-şi pălăria cu un gest larg: Şi dumneavoastră tot la Viena, desigur.
- Tot! mormăi în silă Oprişan înfundându-se în fotoliu şi ridicând strategic gulerul hainei ca pe un paravan.
"Pentru omul ăsta, gândi Iustin Făgădău, nimic nu e în regulă. Îi miroase totul. Un tip obositor".
Val Iacobescu zâmbi subţire. Răsfoia distrat, într-o atitudine plină de eleganţă, revista ilustrată de pe genunchi. Arăta degajat şi distins. Ochii negri foarte tineri sclipeau maliţios: "Totul e să ne simţim bine". Sub mustaţa căruntă, retezată scurt, gura cinică zâmbea mereu. La mână îi strălucea un lănţişor de aur. Podoaba nu deranja, în ciuda vârstei, pentru că nimic nu putea efemina trupul viguros, uşor adus de spate, capul puternic, masculin, construit în unghiuri.
- Îmi daţi voie? Laurenţiu Pantelimon-Ciolac, revizor contabil. Nu sunteţi cumva caricaturistul Val Iacobescu? Mi se pare că v-am văzut la televizor.
Celălalt zâmbi evaziv.
- Da, da, îmi amintesc precis, continuă Ciolac. Împărţeaţi nişte premii. Am urmărit întâmplător emisiunea. În general, nu-i aşa, programul e slab...
- Execrabil! preciză Oprişan înfăşurându-şi fularul.
Se adresă unei stewardese care tocmai intrase:
- Închide uşa, domnişoară! Dumneata nu simţi că-i curent? Hm, ca pe Bărăgan!
- Tânăra generaţie! oftă Ciolac. Nişte neisprăviţi! Nici frică, nici respect. Ce spuneam? A da! Ca să fiu sincer am cumpărat televizorul dintr-un capriciu. Nu mai conta, nu-i aşa.
Iacobescu îi examină pantofii uşor scâlciaţi dar lustruiţi cu grijă, hainele modeste, fără strălucire, pălăria uzată. Individul nu făcea parte dintre aceia pentru care 5000 de lei nu înseamnă nimic.
Dimitrie Hagianu îşi îngropă zâmbetul în colţurile gurii amare. Ţinea tot timpul o sprânceană ridicată. Te aşteptai ca în orbita căscată să strălucească un monoclu, dar ciobul de sticlă lipsea.
"Hm, îşi zise preotul. E incapabil să-şi ascundă originea. Şi în zdrenţe, tot boier ar arăta."
Elena Hagianu întoarse capul spre Miss Dorothy James-Porter. Pana sensibilă cocoţată deasupra bascului maron dansă câteva clipe pe motivul aceluiaşi semn de întrebare. Stătea ţeapănă, cu buzele strânse şi mâinile încleştate pe rama poşetei enorme. În ureche avea un aparat acustic.
- Ce-aţi spus? întrebă în engleză.
Bătrâna tresări. Se înclină politicos:
- Nimic, scuzaţi-mă.
Miss Dorothy James-Porter reveni la aceeaşi atitudine încremenită.
- Hi! Hi! chicoti brusc Nichita Dumitrescu mângâind ceasornicul ca pe un copil.
Diamantopol îşi trecu nervos degetele peste buze. Oamenii evitau să-l privească sau, delicaţi, simulau că nu-i observă infirmitatea. Nu te poţi uita fix la o caricatură jalnică, o epavă umană. Trupul schilodit părea să n-aibă oase. O masă de ţesuturi fără coloană vertebrală, prinsă într-un corset de piele cu articulaţii metalice. De la aşa ceva, îţi întorci penibil privirea indiferent, sau cu inima strânsă, dar păstrând aceeaşi impresie de penibil. Se întreba, undeva în subconştient, ce va deveni existenţa lui începând de mâine. Când timp de decenii eşti victima aceleiaşi obsesii, aceluiaşi vis, aceleiaşi idei fixe, împlinirea e însoţită de un sentiment de frustrare. Rămâi dintr-o dată buimac, îţi lipseşte ceva, intri într-o lungă vacanţă de care nu ştii cum să te bucuri. Îşi ridică privirea:
"Oare m-a recunoscut? Sunt totuşi peste treizeci de ani. O viaţă!".
Se simţea uşor toropit, ca după un anestezic.
- Puf! Puf! Puf! Puf! suflă încetişor Nichita Dumitrescu.
Dădea din coate aşa cum fac copiii când îşi imaginează că sunt locomotivă.
Neatent, îl atinse cu mâna pe Vasile Mareş.
Scriitorul tresări puternic, parcă electrocutat. Ţigara i se frânse între degete.
Preotul zâmbi jenat:
- Nu vă supăraţi.
Mareş îl privi cu aerul că nu înţelege. Pe figura întunecată ochii aprindeau vâlvătăi.
"Abia se stăpâneşte". Iustin Făgădău îl examină pe sub pleoapele coborâte.
"Mâinile îi tremură, nu se poate concentra un singur minut asupra aceluiaşi lucru. Curios..."
Scriitorul îşi aprinse neîndemânatec altă ţigară. Pantelimon Ciolac se aşeză lângă Oprişan dregându-şi glasul.
- Cunoaşteţi vreo adresă la Viena? Am auzit că-s pungaşi mari, nu te poţi apropia de nimic.
Economistul îi răspunse fără să scoată nasul din fular.
- Nu mă duc în aprovizionare.
- De fapt ce vă interesează? întrebă Val Iacobescu.
- O cameră.
- Există un hotel lângă Westbahnhof. Fux sau Fox.
Curat şi cu preţuri accesibile.
- Rahat! O porcărie! mormăi Oprişan. Două sute de şilingi pe noapte!
- Cât?! se sperie contabilul, 200 de şilingi?!
Caricaturistul îşi netezi mustaţa:
- Sunt şi hoteluri mai rezonabile. Cu doi poli rezolvaţi problema.
- Unde? sări Ciolac scoţându-şi carnetul şi stiloul.
- La Caracal.
Diamantopol îşi mângâie cârjele. Spuse încet:
- Încercaţi pe Mariahilfer Strasse, la o pensiune.
Revizorul se îndreptă spre infirm cu mâna întinsă:
- Laurenţiu Pantelimon-Ciolac. Îmi pare bine. Îşi deschise din nou carnetul: Unde aţi spus?
Scriitorul Vasile Mareş îi aruncă o privire urâtă şi desfăcu revista. Ochii alunecau distraţi peste paginile ilustrate. Soţii Hagianu urmăreau absenţi forfota mulţimii.
Bătrânul se întoarse la steguleţul galben abandonând ceasul preotului. Iustin Făgădău îl băgă în buzunar.
Revizorul contabil îşi înşurubă cu grijă capacul stiloului:
- Vă mulţumesc. Peste două ore şi jumătate suntem la Viena. Aşa că...
- La 13 februarie 1960 declară amuzat caricaturistul, cursa Londra - Roma s-a prăbuşit deasupra Alpilor. La 13 aprilie acelaşi an, un avion de pasageri cade în Pacific.
O lună mai târziu, dar în aceeaşi zi, 13 mai, un Boeing explodează în aer cu 140 de călători la bord. Se interesă amabil: Ştiţi în câte suntem astăzi?
- 13 iulie, bâlbâi Laurenţiu Pantelimon-Ciolac.
Toţi se întoarseră surprinşi. Economistul Oprişan decretă scurt:
- Vacs!
- Cine mai crede azi in superstiţii? întări contabilul ciocănind în acelaşi timp cu degetul îndoit în banca de lemn.
Val Iacobescu îi privi surâzând pe fiecare apoi îşi reluă lectura.
12.
- Oare cum o să ni se pară Viena după atâţia ani, nici n-am curajul să spun câţi? şopti Elena Hagianu.
Bărbatu-său îşi holbă ochiul fără monoclu.
- Neschimbată. Tot ce s-a construit nou e la margine. Au lăsat centrul intact.
- Catedrala Sf. Ştefan. Acolo am ascultat prima oară Missa solemnis a lui Beethoven. Ce splendoare! A doua oară.
- Ştiu. La Lise Marcian, în timpul războiului.
- Ţii minte? Îşi întoarse faţa veştejită: Era în aprilie. Uşa spre verandă rămăsese deschisă şi toată camera de muzică mirosea a liliac. Parcă văd ciorchinii aceia grei. E curios ce rar ne gândim la lucrurile astea. Ce-o mai fi făcând Lise?
Făgădău prinsese crâmpeie din conversaţie:
"Lise. Camera de muzică. Hm. Vremuri apuse".
13.
Elena Hagianu scoase din sacul de voiaj o carte: Saint Bernard.
Miss Dorothy James-Porter văzu titlul şi sări ca un cintezoi.
- Oh! Saint Bernard.
Oamenii o măsurară surprinşi. Femeia prinsese viaţă pe neaşteptate, surâdea fermecător. Nu dădu atenţie stupefacţiei generale şi continuă netulburată:
- Totdeauna am susţinut că Saint Bernard este o rasă superioară. Un câine amabil, plin de sensibilitate. Îl recomand călduros ori de câte ori am ocazia. Când îmi amintesc de Parry, îmi dau lacrimile.
- Parry? întrebă surprinsă Elena Hagianu.
- Yes, Parry. Închipuiţi-vă, a salvat şaizeci de oameni prinşi de o avalanşă şi i-a cărat la mănăstire. Un darling.
Şi sărută aerul.
Vorbele i se buluceau la gură. Se temea să nu fie întreruptă.
- Desigur, e foarte inteligent şi Dingo, dar lipsit de inimă. Urăşte celelalte rase şi mai ales pe europeni. Dacă vă amintiţi, când a sosit la Paris a început să urle de îndată ce a făcut cunoştinţă cu câini civilizaţi. Fireşte! În 1699, abia a fost descoperit în Australia. N-a avut timp să se stileze.
- Ce vrea? se interesă în surdină Ciolac.
Iacobescu ciocăni discret cu degetul pe tâmplă.
- O chestie cu câini. Bate câmpii la modul cel mai voios.
Celălalt îl măsură buimac. Englezoaica se desfăşura cu pânzele întinse:
- Basetul e un câine admirabil de interior. Capricios desigur, puţin ipocrit dar foarte puţin. Admirabil pentru oameni în vârstă, plin de atenţii delicate. Ca să nu mai vorbesc de caniche.
Prin faţa peretelui de sticlă trecu o pereche înlănţuită. Fata cu fusta foarte scurtă se rezemase de umărul tânărului care o săruta din mers.
Laurenţiu Pantelimon-Ciolac îşi ridică arogant bărbia:
- Elementară lipsă de decenţă! Sau mai degrabă nesimţire! Da, ăsta e termenul: Nesimţire! Aţi văzut ce fustă avea? Aproape că i se vedea instalaţia. Mă întreb, domnilor, nu-i aşa, unde o să ajungem cu manierele astea deşănţate?! Păi pe vremea mea, când intra tata în odaie săream de pe scaun şi-i pupam mâna.
- Impresionant. Şi? A contribuit cu ceva chestia asta la reuşita dumitale în viaţă? se interesă amuzat caricaturistul.
- Da! strigă Ciolac şi Mareş scăpă revista. Mi-a trasat o linie de conduită în societate, m-a învăţat ce înseamnă cinstea, bunul simţ şi respectul faţă de bătrâni. Dar iată că există din nefericire, nu-i aşa, de-alde dumneata degeaba de superi care încurajează astfel de purtări.
- Nu mă supăr, domnule Ciolan.
- Pardon! Ciolac! rectifică înţepat contabilul. Laurenţiu Pantelimon-Ciolac.
- Mă rog. Trebuie să recunoşti însă că fata avea nişte picioare trăznet. De milioane! Păcat să nu le arate. Dacă ar fi după mine aş decreta prin lege, care-s bine făcute, să umble goale. Ciolac îl privea sufocat. S-au schimbat vremurile! Acum, când prelaţii joacă fotbal la Vatican şi fie vorba între noi nu-i nimic rău în asta, de ce să se anchilozeze nefericiţii, numai pentru că sunt funcţionarii lui Dumnezeu? Te necăjeşte faptul că o fustă are patruzeci de centimetri mai puţin decât erai obişnuit să vezi la mama dumitale?!
Făgădău primi săgeata cu acelaşi zâmbet blând. Profitând de pauză, englezoaica se ridicase în picioare perorând înfierbântată. Făcea impresia că uitase unde se află.
- Scottish-terrier-ul, fox-terrier-ul şi loulou de Pomeranie sunt fără egal! Când lady Elisabeth Winston a cumpărat un chow-chow, eu i-am spus: Ei bine, lady Elisabeth, n-o să mă convingeţi că afurisitul acela de negustor n-a încercat să vă influenţeze. O englezoaică şi o lady ar fi ales un griffon ori în cel mai rău caz un fox-hound jurancon, şi atunci n-aş fi avut nicio pretenţie. Da, aşa i-am spus! Noi, în cadrul societăţii pentru protecţia animalelor.
- E clar! înţelese în sfârşit Iacobescu.
Elena Hagianu se strânse lângă braţul bărbatului.
- Ţii minte când am plecat la Madrid? Era o noapte asemănătoare. Ceaţă, rece. În vagon se făcuse frig şi tu mi-ai pus pe umeri pardesiul tău. Ai desfăcut sticluţa de Cointreau. Parcă simt aroma. În cuşeta de alături se afla o pereche în voiaj de nuntă. Erau teribil de jenaţi.
- Sunt şi ei bătrâni acum, mormăi Hagianu.
- Hi! Hi!
Bătrânul îşi ridicase picioarele în dreptul gurii pedalând în aer. Făgădău îi mângâie braţul.
Stewardesa Nina Aldea apăru cu o mapă sub braţ:
- Poftiţi la autobuz, vă rog.
Caricaturistul o măsură cu un zâmbet de golan bătrân. Şopti la urechea contabilului:
- Hm! Curăţică! Oare cine o lucrează?
Fata luă în primire bătrânelul mulţumindu-i din ochi preotului. Ovidiu Diamantopol îşi potrivi cârjele şi încercă anevoie să se ridice. Nina Aldea păru să ezite.
- Am să-l ajut eu pe dumnealui, şopti Făgădău, uitându-se la infirm.
Mareş şi Oprişan ieşiră primii.
Sprijinit de braţul preotului, Diamantopol îmbrăţişă pista luminată. Reflectoarele, terenul plat îi amintiră cu un şoc alt peisagiu. Şi străveziu, în contururi neclare, o siluetă de coşmar: Diavolul Alb.
Revizorul contabil Laurenţiu Pantelimon-Ciolac îl ajunse din urmă pe Iacobescu:
- Spune-mi te rog, chestia cu accidentele în aer a fost nu-i aşa, o glumă.
Caricaturistul surâse enigmatic:
- Desigur. Îl privi ţintă: Mai ai timp totuşi să te răzgândeşti.
CAPITOLUL II
Ciudăţenii la zece mii de metri
1.
Trenul de aterizare părăsi pista şi avionul începu să urce spintecând noaptea. Bucureştiul rămăsese jos, în prăpastie, ghem de lumini tivite cu negură.
Val Iacobescu încercă să-şi imagineze Calea Victoriei. Calea Victoriei aşa cum o ştia el, la două sau trei dimineaţa, cu cheflii rătăciţi căutând o bombă unde ar mai putea găsi ceva de băut, cu taxiurile goale încetinind brusc în preajma pietonilor solitari. Calea Victoriei, cu stopuri adormite şi ferestre mute în spatele cărora oamenii visează la te miri ce, cu câte un câine vagabond adulmecându-ţi poalele şi cerşind adăpost. Se gândi apoi la nevastă-sa. Un zâmbet cald îi înflori pe buze.
Iustin Făgădău îşi făcu o cruce mare şi îngână o rugăciune surdă cu ochii închişi.
Stewardesa înveli picioarele moşneagului cu o pătură cadrilată. Nichita Dumitrescu ţinea în mână două creioane colorate şi o bucată de hârtie.
- Hi! Fac o căsuţă!
- Bon voyage, cheri, suflă Elena Hagianu.
În ochi avea lacrimi. Bărbatul îi strânse degetele.
Economistul Anton Oprişan smulse pardesiul din cârlig şi se ridică ostentativ.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Nina Aldea.
- M-aţi luat de tâmpit, aşa-i?!
- Nu înţeleg.
- Dumneata nu vezi că stau pe aripă? N-am nicio perspectivă!
Caricaturistul râse:
- E noapte, dom'le! Ce perspectivă să ai?
Economistul păru deconcertat dar nu abandonă.
- Treaba mea! E o chestiune de principiu în primul rând. Adică de ce să-şi bată ăştia joc de mine!?
Studie poziţia locurilor goale şi alese, nu prea convins, un scaun alături de Pantelimon-Ciolac.
- Nu cred că eşti prea inspirat, observă Iacobescu ascunzându-şi zâmbetul. În caz de accident, Doamne fereşte, cei mai expuşi sunt călătorii din faţă. Vreau să spun, cei din imediata apropiere a cabinei de comandă.
Brusc, ca la un semnal, Ciolac şi economistul se ridicară precipitându-se spre coada avionului.
Miss Dorothy James-Porter îi privi nedumerită fără să înţeleagă nimic.
Ovidiu Diamantopol îşi lăsă capul pe spate.
...A suta călătorie cu avionul. Lumea traversată în lung şi-n lat. Bregenz-La Paz-Bombay-Fort de France-Viena, cu barca pe Amazoane sau în sanie, orbit de gheţurile Alaskăi. Voiajuri încăpăţânate, dictate de o fantezie străină, de o himeră. Acum, cea mai scurtă şi poate ultima călătorie.
Vasile Mareş îşi privi ceasul.
"Au trecut abia cinci minute".
Simţi o atingere pe umăr.
- Cu dumneata n-am făcut cunoştinţă. Revizorul contabil îşi trecu braţul pe sub nasul lui Oprişan pentru a putea da mâna. Îmi dai voie? Laurenţiu Pantelimon-Ciolac.
- A, da. Mareş. Vasile Mareş, scriitor.
- Extraordinar! Ştii că am auzit de dumneata! După ton, celălalt urma să-i fie recunoscător. Da, da, am citit ceva în Revista literară, dacă nu mă înşel...
- Vă înşelaţi, se strâmbă Mareş. Sublinie: în România literară, n-am publicat niciodată.
- Exclus! Probabil nu-ţi mai aminteşti. Chiar m-a izbit numele. Am o mătuşă din partea mamei, Marie-Jeanne Mareş, nevasta generalului. Râse din gât: Om fi rude, mai ştii.
- Nu cred.
- Cunoşti Viena?
- Puţin.
- Frumos oraş, se ambală Ciolac. Iar vienezii... amabilitatea personificată! Am făcut studiile acolo. Asta se întâmpla prin '31-'32. Mi-aduc aminte, aveam o gazdă pe lângă Prater. Fiică-sa.
Mareş se agăţă de stewardesă ca de un colac de salvare.
- Domnişoară, dacă eşti amabilă, o cafea şi un coniac mare.
Ciolac îşi umezi buzele.
- Şi mie o oranjadă.
Caricaturistul nu rezistă ispitei:
- Ştii cât costă, domnule Ciolan?
- Pardon! Ciolac! Laurenţiu Pantelimon-Ciolac. Ai să mai auzi de numele ăsta!
- Sunt convins.
Fata dădu să plece dar contabilul o opri:
- Cu titlu informativ, nu-i aşa. Cât costă o oranjadă?
- Servim numai jus. Cincisprezece cincizeci.
Omul rămase cu gura căscată:
- Cât?! 15,50?! Dar unde vă treziţi?
- La drumul mare! făcu Oprişan ridicându-se. Bandiţi, domnule! Sunt în stare să te dezbrace!
- Bine c-am întrebat.
Stewardesa se interesă zâmbind subţire:
- Menţineţi comanda?
- Ei bravo! Crezi că eu fur? Ce te tot foieşti, domnule?
Oprişan aştepta în picioare cu pardesiul pe braţ:
- Nu-mi place aici. E prea izolat. Merg mai in faţă.
Ciolac se luă după el.
- Ai dreptate. Dumneata rămâi?
Scriitorul nu-i răspunse. Iacobescu se uită amuzat la economist.
- Tot nu ţi-ai găsit locul? Dacă nutreşti convingerea că te avantajează, sunt gata să ţi-l cedez pe-al meu.
Oprişan cântări poziţia apoi clătină din cap nemulţumit.
- Trage. Totdeauna trage lângă fereastră.
Pipăi îndelung stofa, încercă suspensia câtorva fotolii şi în sfârşit se aşeză lângă Ciolac.
Revizorul contabil îşi reluă amintirile:
- Şi cum vă spuneam, domnilor, în 1932 studiam la Viena. Tinerel, de familie, bani, evident fata gazdei a pus ochii pe mine. Uite aşa nişte cozi avea! Îşi arătă antebraţul: Blonde ca mătasea de porumb. Şi un ten carminat. Petală de roză. Când roşea, ziceai că a dat cu chinoroz.
- Dar ea, sugeră caricaturistul, nimic! Naturală!
- Sută la sută, domnule!
- Gretchen! pufni dispreţuitor economistul Oprişan.
Ciolac îi privi nasul ascuţit, ochii mici, gura cârtitoare şi clătină capul:
- Un boboc de fată, ascultaţi-mă pe mine! Ce buziţe! Ce ochişori! Adoptă subit tonul de idilă: Sâmbătă seara mergeam la o berărie pe lângă Opernring. Eu luam doi ţapi şi ea ronţăia covrigi cu susan...
- Bănuiesc că-i dădeau lacrimile de recunoştinţă, observă caricaturistul.
- Dar ce, interesate ca deşănţatele astea de azi?! E posibil?! Vine fiu-meu la mine şi zice: "Tată, atinge-mă cu un pol, să-mi scot gagica".
- Şi junele culant! Calcă bine.
- "Un pol!" Ca să nu mai vorbim de vocabular! "Un pol? zic. Ai înnebunit?! Un pol? Adică zece pâini?"
Val Iacobescu continua să se amuze.
- Clar! O să-l ruineze femeile.
- Ţine minte de la mine! Pe maică-ta o duceam la un film şi ăla colea, la Rahova, că era 2,50 lei biletul. Nu ştie că eşti student?
Caricaturistul izbucni în râs.
- Hai că ai haz, nene! Zi mai departe cum e cu buziţele nemţoaicei.
- Oribil! Miss James Porter îşi fixă mai bine aparatul în ureche. Singurul animal care nu mi-e prieten: şobolanul! Numai când mă gândesc.
Făgădău o asculta resemnat clătinând capul la intervale regulate.
- A venit în Europa în 1727 traversând Volga înot. Îmi amintesc că atunci când secretara asociaţiei, Miss Susan Stevenson o fată adorabilă cu un păr minunat m-a anunţat că în cartierul de vest a început o campanie împotriva şobolanilor, nu m-am opus. Mi-am întărit inima şi mi-am întors obrazul. Exact cum vă spun. Mi-am întors obrazul. Dorothy James Porter strânse pumnii. Înţelegeţi?
Preotul îi dădu toate asigurările că înţelege foarte bine.
- Nu, nimeni nu va afirma despre mine că sunt o femeie fără suflet. Am înfiinţat orfelinate, un spital, chiar un cimitir pentru animale şi nu mi-e ruşine să recunosc că tot eu am iniţiat rubrica "Adoptaţi-mă" din magazinele ilustrate.
- Adoptaţi-mă?
- Nostim, nu? Ştiţi cum procedăm? Fotografiem câinii şi pisicile găsite şi le publicăm pozele în reviste. Nu vă puteţi închipui câţi bieţi micuţi am reuşit să cazăm până acum.
Ciolac îl trase de mânecă pe caricaturist:
- Ce tot cârâie aia?
- Despre pisicile orfane.
- E limpede. Scleroza...
- Avem oameni devotaţi.
Când vorbea, Miss James-Porter pulveriza stropi de salivă şi Făgădău îşi ducea mereu mâna la nas, vânându-i ca pe ţânţari.
- Chiar această domnişoară Stevenson, secretara. Ce fată admirabilă! Luna viitoare împlineşte şaptezeci de ani. Ne-am gândit să-i comandăm o pendulă cu doi ogari din bronz. Nu credeţi că e minunat?
Preotul se înecă.
- Desigur.
Elena Hagianu îşi netezi părul fără culoare:
- Sunt atât de fericită, cheri. Nu mâine, dar poimâine am s-o caut pe Anne-Marie Von Toghman. Avu un râs mic: Mi-am amintit ceva nostim. Ştii, ea era externă. Se purtau ghete înalte cu şireturi. Perechea care-i plăcea avea trei numere mai mult. Le-a cumpărat aşa. Tot pensionul a murit de râs, până şi belgianca, domnişoara Levrier, profesoara de pian.
- Uu Uu Uu, chiui prelung bătrânelul.
Îşi umfla şi-şi dezumfla obrajii pufăind ritmic.
- Le malheureux.
Umerii doamnei Hagianu se înfiorară: Nu mi-ar place să ajung ca el. Prefer câţiva ani mai puţin. Şi încă ceva: să mor pe neaşteptate. Să nu ştiu de dimineaţă că seara, ori peste câteva ore îmi voi da sufletul. Asta-i cel mai chinuitor: agonia. Agonia conştientă.
Stewardesa aduse cina. Tăvi apetisante cu pacheţele aseptice: şuncă, ouă, pui rece, caşcaval, tartine cu ciuperci.
Anton Oprişan aruncă o privire circumspectă spre porţiile celorlalţi, apoi strâmbă din nas. Chemă piţigăiat:
- Domnişoară!
Fata veni precipitat. Economistul nu era un pasager comod. Cunoştea genul.
- Aş putea afla de ce tocmai mie trebuie să-mi daţi piciorul? Nu suport picior de zburătoare! Vreau piept!
- Imediat!
Oprişan reţinu tava:
- Un moment! În al doilea rînd, caşcavalul e numai coajă, ciupercile un pretext, chifla cea mai mică!
- Ştiţi, ne vin gata ambalate.
- He, he! râse economistul ca unul pe care nu-l poţi păcăli, arătând cu degetul gros spre ceilalţi: Ale dumnealor nu tot ambalate vin? Se compară?! Începu să se monteze: Nu înţeleg ce aveţi cu mine?! Vă sunt antipatic? Par mai tâmpit decât... Găsi: Amicul Laurenţiu Pantelimon-Ciolac?
Contabilul ţâşni în picioare:
- Domnule! Cere-ţi scuze imediat!
- De ce? Eu te consider un om normal. Etalon de măsură.
Nina Aldea luă tava şi dispăru în oficiu. Iacobescu râdea sincer amuzat:
- Eşti teribil! Mă întreb din ce ţi se trage.
Oprişan respinse provocarea. Colţul gurii îi zvâcnea. Studie îndelung a doua porţie şi începu să mănânce cu aer de martir.
Pantelimon Ciolac îl privea otrăvit. Când stewardesa îi întinse cina, refuză scuturându-şi mâinile.
- Nu domnişoară, mulţumesc. Seara nu mănânc. E, nu-i aşa, mai sănătos, şi privi important peste capetele călătorilor.
- Individul nu ştie că cina intră în preţul biletului, suflă caricaturistul la urechea lui Diamantopol. Îi e frică să nu plătească. Abia aştept să i-o spun. Evident, când ajungem la Viena.
Infirmul îl privi lung:
- Ai o inimă...
- Dă-l naibii! Mă enervează!
Ochii caricaturistului alunecară în lungul avionului. Scriitorul Vasile Mareş mânca absent, părea că înghite greu. Făgădău, delicat, cu gesturi mici de femeie.
Hagianca, sub pretexte străvezii, ceda bucăţile cele mai bune bărbatului care se opunea de circumstanţă. Diamantopol aproape nu se atinsese, englezoaica mesteca saxon şi conştiincios, iar Ciolac răbda stoic.
Val Iacobescu râse încetişor. O idee îi trecu prin minte:
- Ştii ceva?
- Îm? făcu Oprişan puricând bucatele şi izolând dezgustat ceea ce i se părea suspect.
Caricaturistul se aplecă mângâindu-şi mustaţa scurtă.
- Am făcut un calcul! Suntem, va să zică, zece pasageri.
- Îl pui şi pe ăsta cu steguleţul la socoteală? Mă rog, să zicem zece. Şi ce-i cu asta?
- Ai răbdare! Cu stewardesa fac unsprezece. Plus doi piloţi.
Oprişan îşi holbă ochii mici.
- Ştii că ai dreptate? Suntem 13.
- Exact! exclamă satisfăcut Iacobescu. Un număr al naibi de norocos!
2.
Oamenii tăcură. Gândurile li se încrucişau:
"Diamantopol! Ce caută aici? Să fie o simplă întâmplare?"
"Încă zece minute. Ar fi trebuit să pun cuţitul în buzunarul hainei. Oare m-a recunoscut?"
"Nu bănuieşte nimic. Nu are cum să bănuiască. Până acum, totul a decurs perfect".
"Doamne, Dumnezeule, ajută-mă! Dacă şi de data asta îl pierd."
"Totul e să-mi păstrez calmul. Poate că nu e decât o coincidenţă, deşi omul ăsta ar fi în stare să mă caute şi pe lumea cealaltă. Hans! Imbecilul! L-a avut în mână."
"Încă nouă minute".
CAPITOLUL III
Verdictul
1.
Peste hublouri se aşternuse o pojghiţă uşoară, un abur compact ca o crustă. Şi dintr-o dată, pasărea uriaşă orbi. Lumina se stinse. Avionul ezită apoi îşi continuă zborul.
Vocile se învălmăşiră în întuneric:
- Ce-i porcăria asta? Lumina!
- Hei! Domnişoară!
- Lumina!
- Ah, piciorul, Dumnezeule!
- Ce se întâmplă?
- Ajutor!
Lumina se aprinse. Nina Aldea apăsă pe rând butoanele roşii de la siguranţele tabloului electric.
- Un scurtcircuit provocat. Mă întreb.
Nu-şi termină gândul. N-o asculta nimeni. Pasagerii priveau înspăimântaţi spre cabina de comandă.
Cu un strigăt de groază, fata se repezi spre unul din piloţi. Îi luă capul în mâini, hohotind.
Reveni după câteva minute, închise uşa şi se sprijini cu tot trupul de ea. Faţa i se golise de sânge.
- Vă rog să vă păstraţi calmul.
Încerca din răsputeri să se stăpânească. Oamenii aşteptau încremeniţi cu gâturile întinse, cu mâinile încleştate pe fotoliu.
- Membrii echipajului au fost asasinaţi. Conduce pilotul automat. Lăsaţi-mă să vorbesc. Vom zbura în linie dreaptă până când, se va termina combustibilul. Afară doar. Îi privi cu o intensitate dureroasă: Doar dacă cineva dintre dumneavoastră poate să readucă aparatul la sol.
Nu se auzi niciun zgomot. Doar ţiuitul prelung, obsedant al motoarelor. Se uitau mut unii la alţii scormonindu-şi feţele. Într-un târziu, ridicară din umeri.
Nina Aldea respiră adânc:
- N-am voie sa vă ascund adevărul. Peste patru ore ne prăbuşim!
Era ora 22 şi 35 de minute.
2.
Avionul continua să zboare în spaţiul negru fără sfârşit. Întunericul îi da târcoale aşteptând.
3.
Compuneau un fragment din halucinantul tablou al lui Goya Pelerinaj la San Isidro. Figuri hâde, expresii demenţiale, ochi ieşiţi din orbite.
Revizorul contabil Pantelimon-Ciolac rămăsese cu gura căscată. Placa îi căzuse descoperind gingiile devitalizate. Buza superioară încreţită aduna sudoarea în picături mărunte. Din chipul lui Oprişan nu se zăreau decât ochii congestionaţi, de fiară înjunghiată. Scriitorul Vasile Mareş tresărea convulsiv. Dimitrie Hagianu, cu sprânceana ridicată, părea o caricatură. Nevastă-sa încremenise cu mâna pe gât.
Prăbuşită într-un fotoliu, Nina Aldea plângea în hohote. Iustin Făgădău privea în gol bolborosind.
- Doamne Dumnezeule.
Val Iacobescu încercă să zâmbească. Îi trecu în revistă pe fiecare apoi ochii i se pironiră asupra lui Pantelimon-Ciolac:
- Imbecilule! N-ai toaletă?
Apoi izbucniră dintr-o dată. Contabilul se agăţă de hainele celor din jur, întrebând fără să aştepte răspunsul:
- Cum e posibil?! Cum e posibil?! Aşa din senin? De ce?
- Cine-i nemernicul? ţipă isteric Anton Oprişan. Cu mâinile mele îl ucid!
Elena Hagianu îşi frământă degetele spasmodic.
- Ce se întâmplă, Dim?
Bărbatul nu-i răspunse. Maxilarul lui Pantelimon Ciolac tremura.
- Cum e posibil?! Cum laşi să urce un criminal în avion?
Caricaturistul continua să zâmbească. Se aplecă spre Diamantopol precizând cu tâlc:
- Treisprezece!
Pleoapele infirmului zvâcniră:
- Niciodată nu te înşeală intuiţia?
În panica generală, Miss Dorothy James-Porter scăpase aparatul acustic. Ciolac îl călcase fără să vrea, zdrobindu-l. Femeia examină neputincioasă carcasa strivită, izolată dintr-o dată, scutită de groaza celorlalţi. Sesiză totuşi agitaţia din jur şi atinse braţul infirmului:
- Ce se întâmplă?
Diamantopol ezită câteva clipe apoi îi comunică prin semne că totul e în regulă.
Anton Oprişan ţipă piţigăiat:
- Cine-i nemernicul?
Ciolac o apucă pe stewardesă de umăr:
- Tovarăşe! Dumneata n-auzi?!
Fata ridică încet capul. Lacrimile amestecate cu rimei desenaseră pe obraji două pârtii lungi, murdare. Se uită la el rătăcită. Contabilul perora agresiv:
- Răspunzi în faţa legii de tot ce s-a întâmplat! Ce înseamnă ne prăbuşim?! Nu mă interesează! Faci parte din echipaj. Obligaţia dumitale...
- Cretin! scrâşni scârbit caricaturistul.
Pantelimon-Ciolac realiză absurdul situaţiei şi se îndepărtă gesticulând dezordonat.
- Oricum. Ce vină am eu.
- Cuţitul! sugeră Oprişan. Trebuie să aibă cuţitul la el! Canalia!
Nina Aldea îşi apăsă palmele pe ochi.
- Calmaţi-vă! Pentru numele lui Dumnezeu calmaţi-vă! Se agăţă de preot: Părinte, fă ceva! Ajută-mă!
Ciolac strigă împungându-l cu degetul pe economist:
- Tu i-ai ucis! Te-ai ridicat de cincisprezece ori. A fost un simplu pretext ca să provoci scurtcircuitul fără să atragi atenţia.
Oprişan se contorsionă în fotoliu. Ochii îi alergau neliniştiţi:
- Idiot bătrân! De fiecare dată când m-am mutat ai venit după mine. Iar ultima oară, ocupai fotoliul din margine. Căutaţi-l! Trebuie să aibă arma la el.
Întinse mâna spre buzunarul contabilului. Pantelimon-Ciolac se feri.
- Nu mă atinge!
Vasile Mareş îşi concentră privirea asupra lui Hagianu.
- Înainte de a se stinge lumina stăteai în fotoliu lângă soţia dumitale.
- Exact.
- Când s-a aprins, te-am văzut în picioare. Preciză: Departe de ea.
Hagianu se ridică ameninţător. Vorbi rar, răspicat, cu tonul specific al individului foarte stăpân pe sine:
- Dacă-ţi pocnesc o palmă ai să vezi mai bine!
- Dim, te rog, n-are rost... Dumnealui s-a înşelat, desigur.
- Nu, doamnă, nu m-am înşelat.
- Ce imbecil!
- Căutaţi-l! strigă Oprişan. Unul din ei trebuie să aibă cuţitul.
Nina Aldea îşi astupă urechile. Preotul continua să se roage cu voce scăzută.
Fulgerat de un gând Pantelimon Ciolac se întoarse spre Iacobescu:
- Îmi aduc perfect aminte că pe aeroport, încercai să ne familiarizezi cu accidentele aeriene.
- Iar ceva mai târziu se asocie scriitorul te obseda al naibii cifra 13. Poţi să ne explici şi nouă cum ai intuit catastrofa?
- Căutaţi-l! sugeră surescitat Oprişan.
Caricaturistul întoarse încet capul spre Diamantopol. Rosti calm:
- E pentru prima oară în viaţă când văd atâţia cretini adunaţi la un loc!
- Ce s-a întâmplat? întrebă contrariată Miss Dorothy James-Porter.
Adâncit în rugăciune, preotul nu-i răspunse. Ciolac se apropie privind-o lung. Explodă:
- Englezoaica e! înainte de crimă s-a dus la toaletă. Am văzut-o cu ochii mei!
Femeia zâmbi nedumerită, neştiind ce să spună. Găsi ceva de circumstanţă:
- Sper ca vă simţiţi bine. O călătorie plăcută, nu-i aşa?
- Face pe tâmpită! se îndoi revizorul contabil. Crede că ne aiureşte.
- De ce? De ce? ţipă răguşit Oprişan.
- Într-adevăr, mormăi pe gânduri Hagianu. De ce?
Iacobescu se ridică:
- Aţi înnebunit! E o idioţenie, nu vă daţi seama? Avea o voce puternică care le acoperea pe toate celelalte: Ce vă pasă cine şi de ce a ucis? Evident, e unul dintre noi. Urmăreşte ceva. Nu asta-i important! Vreţi să faceţi justiţie acum, cu patru ore înainte de a crăpa? Nu înţelegeţi că o să crăpăm?!
4.
Amuţiră.
"M-a recunoscut! Atunci?! De ce a trebuit să ucidă piloţii?"
"Hm! E ceva în neregulă! Prea e liniştit".
"Nu mă slăbeşte din ochi. Ştie că eu. Precis ştie!"
"Calm! Calm! În fond, mai sunt aproape patru ore".
5.
Elena Hagianu îşi şterse lacrimile. Încercă să zâmbească:
- Poate nu va fi atât de îngrozitor. Adăugă într-un târziu: Eram prea fericită.
- Hi! chicoti bătrânelul ridicând în sus o hârtiuţă mâzgălită cu creioane colorate, apoi îşi reluă concentrat activitatea.
Contabilul omul ideilor bizare ţâşni în picioare:
- Paraşute nu aveţi?
- Nu. Cine s-ar mai urca în avion văzându-le?
- Ucigaşilor! izbucni Oprişan. Cea mai elementară măsură de precauţie!
- Nu se poate! Trebuie să existe o soluţie. Dacă ne-am lăsa pe-o aripă cumva, undeva pe o apă, sugeră aiurea Pantelimon-Ciolac.
Iacobescu îl repezi enervat:
- Baţi câmpii rău, amice! Ce apă? Care apă? Ai măcar idee unde te afli? Sau îţi închipui că porcăria asta e o raţă sălbatecă?! Auzi! Pe o aripă!!!
Iustin Făgădău se desprinse din rugăciune. Figura îi devenise cenuşie dar nu-şi pierduse calmul. Şopti, mai mult pentru el.
- Toate au fost demult hotărâte.
Ciolac se ridică din nou în picioare.
- Cred că ar mai fi o şansă. Pilotul automat dirijează aparatul deasupra aeroportului din Viena. Văzând că nu aterizăm, că nu răspundem la apelul lor, vor trimite un avion în recunoaştere. Un pilot încercat ar putea cu puţin noroc să sară pe aripa noastră.
Caricaturistul fluieră a pagubă.
- Ăsta are un fix cu aripa! Pe-o aripă! Ha, ha! Ca la circ! De ce nu pe coadă?!
Dorothy James-Porter trase de mâneca lui Făgădău. Vorbi neaşteptat de tare:
- Mi-am adus aminte, vroiam sa vă spun că ogarii de bronz comandaţi pentru Miss Stevenson sunt ruseşti. Spre deosebire de cei englezeşti, au botul mai scurt şi ţin urechile spre spate. Am văzut schiţele. Adorabili. Expresia e tot ce poate fi mai izbutit. Cred că o să fie foarte încântată.
- Deci practic, n-avem nicio şansă, conchise revizorul contabil.
Pe buzele lui Oprişan apăruse o spumă uşoară:
- Ucigaşilor! Ucigaşilor!
Iacobescu îşi muşcă degetele.
- Într-adevăr, nici una. Îl privi pe preot cu ironie lugubră: Doar dacă nu intervine cumva şeful dumnealui. Pune o pilă, părinte!
Ciolac privea în gol, cu gura căscată. Vasile Mareş începuse să scrie într-un caiet. Dorothy James-Porter îşi potrivi panglica înfoiată de la gât. Declară plină de importanţă:
- La Viena sunt aşteptată de Frau Dagmar Schultz, preşedinta de onoare a Asociaţiei din Austria. Închipuiţi-vă, corespondăm de doi ani fără să ne cunoaştem. O respect foarte mult. Ea a propus prima oară la Congresul de la Vancouver renunţarea la zgardă sugerând lesa căptuşită cu vatelină. Domnule pastor femeia râse cochet, am fost pur şi simplu invidioasă. Cum de nu mi-a trecut mie prin cap ideea asta pentru bieţii micuţi?!
- Ce zice? întrebă răguşit Ciolac.
Făgădău zâmbi trist.
- Că o aşteaptă cineva la Viena.
- Poate pe lumea ailaltă! Contabilul se proţăpi în faţa englezoaicei. Din ochi îi ţâşnea otravă. Ţipă: Murim cucoană! Ai să mori! Ne prăbuşim!
Pe obrazul femeii alunecă un surâs tremurat. Îl privea speriată fără să înţeleagă.
- Lăsaţi-o în pace, interveni preotul.
- Să ştie! răcni Ciolac. Să ştie şi ea! De ce să nu ştie?
Arătă cu mâinile cum se vor prăbuşi. Nu păru mulţumit şi smulse hârtia bătrânelului ca să-i deseneze. Moşneagul clipi nedumerit şi începu să plângă.
- Să ştie! Să se chinuiască şi ea! scuipă cuvintele Ciolac.
- De ce? întrebă Făgădău. Cu ce te linişteşte asta pe dumneata? Cu ce te ajută?
Bătrânul continua să-şi reclame scâncind bucata de hârtie. Iacobescu o luă din mâinile contabilului. Şopti printre dinţi, cu ură:
- Canalie!
- Mai avem trei ore şi patruzeci de minute.
Nichita Dumitrescu desena o casă cu acoperiş albastru.
6.
Radionavigatorul Ştefan Sima se pregătea să-şi încheie ziua de lucru. Deschise registrul şi începu să noteze datele meteorologice.
13 iulie 197. Plafonul de nori ridicat. Peste 8 mii de metri. Viteza vântului, 15 km pe oră. Vizibilitatea, 4.000 de metri. Marja scade.
Pe ecranul radiolocatorului apăru un punct minuscul. Îşi privi ceasornicul: "Cursa de Viena". Oftă: "Şi cu asta, basta!"
Puse în funcţiune aparatele de emisie:
- Sunt turnul de control Sibiu. Confirmaţi recepţia!
În căşti se auziră pocnete scurte. Repetă:
- Sunt turnul de control Sibiu. Vă rog să confirmaţi recepţia!
Aşteptă un timp apoi se întoarse spre comandant:
- Cursa de Viena nu răspunde.
- S-or fi supărat pe noi! Insistă!
Ştefan Sima îşi apăsă căştile pe urechi:
- Sunt turnul de control Sibiu. M-auzi? Răspunde!
Comandantul aeroportului se apropie de pupitru. Urmări punctul de pe ecran. Pierdea treptat din intensitate.
- Ne-au depăşit. Privi pe gânduri cerul întunecat: Mda! Acolo sus s-a întâmplat ceva. Cheamă Bucureştiul!
CAPITOLUL IV
Rendez-vous cu moartea
1.
Minute lungi, nu vorbi nimeni. Pe feţele tuturor sentimentul de neputinţă şi conştiinţa acută a inevitabilului zugrăviseră în tonuri livide aceeaşi expresie. Stăteau încremeniţi în atitudini rigide, incomode, uitaseră să-şi mişte braţul sau umărul amorţit.
Spectrul morţii îi anesteziase.
Priviţi din afară, ofereau un tablou deprimant. Un grup de oameni care-şi aşteaptă sfârşitul într-o ambianţă de rafinat confort: fotoliile roşii, mocheta, perdelele moi, zecile de butoane răspunzând unor comodităţi imediate. Te pregăteau pentru vacanţe colorate şi luminoase aşa cum ţi le sugerează prospectele acelea splendide unde avionul ajuns la destinaţie îşi revarsă pasagerii toţi eleganţi, tineri şi frumoşi în mijlocul unui peisaj de basm. Cerul e albastru acuarelă, marea ondulează valuri diamantine, băştinaşe cu figuri exotice întind ghirlande de flori purpurii. Sunt extrem de fericite, sosirea avionului companiei Lufthansa ori Sabena pare să le fi îndeplinit cea mai arzătoare dorinţă. Discret, se profilează silueta de manechin a stewardesei.
Diamantopol închise ochii. Pentru el avionul însemnase toată viaţa altceva. Lupta cu timpul. Timpul ostil şi implacabil.
"...A plecat acum zece minute. L-a văzut lift-boyul dispărând pe scara de serviciu... Dacă veneaţi cu o jumătate de oră mai devreme..."
Gemu şi-şi încleştă mâinile pe cârjă.
Elena Hagianu îi şopti ceva lui bărbatu-său. Omul o privi surprins, apoi se adresă stewardesei:
- Regret că trebuie să te deranjez, domnişoară. Un coniac pentru doamna, dacă se poate. Se gândi puţin: Şi unul pentru mine.
Fata dădu din cap şi dispăru în oficiu. Uitase mersul de cadână. Păşea acum greu, cu umerii prăbuşiţi.
"Ce repede a îmbătrânit" îşi zise Iustin Făgădău. Deschisese o carte de rugăciuni murmurând încetişor.
Pantelimon Ciolac îl privea fără expresie. Respira greu, pe gură, ai fi zis că în ce-l priveşte agonia începuse.
Bătrânelul adormise cu creionul în mână.
Miss Dorothy James-Porter zâmbi echivoc.
Economistul Oprişan icnea cu trupul scuturat de convulsii. Întrebă:
- Cât e ceasul?
- 190 de minute până la ora H, răspunse uscat caricaturistul. Dacă începi să le numeri, înnebuneşti. Îi îmbrăţişă pe toţi cu o privire ascuţită: Propun să ne îmbătăm. Cine izbuteşte e un norocos!
2.
Caricaturistul se apropie cu paharul în mână.
- Nu bei ceva, părinte? Bănuiesc că empireul nu e prea dotat cu asemenea articole. Ar trebui să ne asigurăm.
Dădu paharul peste cap.
- Dacă la judecata de apoi s-o întâmpla să fiu prea beat, te rog să pledezi şi pentru mine. Spune-i şerifului că principial m-am conformat dispoziţiilor. N-am ucis, n-am furat. În chestia cu râvnitul la femeia altuia, am mai încurcat-o...
Făgădău spuse încet:
- Când cuvioasa Maria Egipteanca, după o viaţă risipită în desfrâu, a fugit în pustiul Iordanului...
- Lasă părinte, îl opri plictisit Iacobescu. Dacă simţi o plăcere în trup, consideră-mă mântuit, dar scuteşte-mă de predici. Făcu o pauză apoi adăugă pe un ton răstit: Toată viaţa am crezut în două lucruri: în mine vreau să spun în ce pot face eu şi în şansă! Nu există nimic altceva! Închipuieşte-ţi, mi-a mers grozav! Astăzi însă, eu nu pot face nimic, iar şansa mi-a întors popoul. În consecinţă, aştept calm deznodământul. Calmul marelui dezastru. Mi-ar fi plăcut ca ultimele două ore să fi fost mai agreabile. Dădu din mâini neputincios: Compania lasă de dorit.
Dim Hagianu încremenise într-o atitudine rigidă. Stewardesa privea în gol, legănându-şi bustul. Ovidiu Diamantopol mângâia absent cârjele. Englezoaica răsfoia surâzând o revistă cu exponate canine.
Anton Oprişan întrebă aproape strigând:
- Cât e ceasul?
Nu-i răspunse nimeni.
3.
Revizorul contabil Laurenţiu Pantelimon Ciolac isprăvise desenul. Un avion rudimentar care se prăbuşea. Prin hublouri ţâşneau S.O.S-uri. Schiţă alături acelaşi avion în flăcări. Chibzui câteva clipe apoi scrise pe ambele aeronave: BAC-1-11 Bucureşti-Viena.
Împături hârtia strâns şi încercă să o strecoare neobservat englezoaicei.
Caricaturistul îi prinse pumnul în aer. Privi desenul, alb la faţă, şi pe neaşteptate, ca un resort declanşat brusc, cârpi cu sete obrazul boţit al contabilului.
- Căzătură!
4.
Vasile Mareş scria agitat, ferind paginile cu cotul. Mişcările dezordonate sugerau un scris grăbit şi mare. Din când în când se întrerupea. Privirea strălucitoare, aprinsă de febră, aţintea feţele celorlalţi. Îl însufleţea o energie stranie.
Bătrânul se trezi aşa cum adormise. Trecerile de la o stare la alta se consumau pe nesimţite. Rămase nemişcat un timp apoi scoţând o forfecuţă începu să decupeze figuri ciudate de hârtie. Zâmbea fericit.
- Cât e ceasul?
Lui Hagianu îi sticli ochiul căscat. Oprişan tremura din toate încheieturile.
Repetă:
- Cât e ceasul?
- Ăsta-i sadism, remarcă Iacobescu. N-ai decât să te torturezi singur dacă-ţi face plăcere, dar ce ai cu noi?
- Lasă-mă-n pace!
Hagianu scoase Longines-ul de aur cu patru capace.
- Unşpe şi cinci. Oftă: Mai avem o sută optzeci de minute. Încă trei ore!
Economistul îşi duse mâna la gât:
- Trei ore! Nu se poate!
Preotul îi atinse umărul. Întrebă blând:
- Ţi-e frică?
Oprişan tresări. Semăna cu un şoarece prins în cuşcă.
- Ce vrei?
- Să te ajut. Dumnezeu a orânduit astfel lucrurile...
- Dumnezeu! Mie-mi vorbeşti de Dumnezeu?! urlă împroşcând cu salivă. Cincizeci de ani l-am slujit pe Dumnezeul tău. l-am adus laude şi ofrande! Am umplut bisericile cu candelabre! Şi care-i mulţumirea? Acum îşi întoarce faţa de la mine. E surd? E orb? Îşi rupse gulerul cămăşii smulgând de la gât o cruce mică de aur cu răstignirea lui Crist: Poftim! Scuip pe Dumnezeul tău!
Şi o azvârli. Oamenii îl priveau încremeniţi Elena Hagianu îşi duse îngrozită degetele la gură. În ochii preotului stăruia o tristeţe nemărginită. Se întoarse.
Economistul îl apucă de poala anteriului:
- Stai! Rămâi! Mi-e frică! Îşi luă capul în mâini şi izbucni în plâns: Nu vreau să mor.
5.
- Dim!
Hagianu nu-i răspunse. Privea în noapte. Bătrâna se aplecă. Şopti:
- De un singur lucru mi-e frică, cheri. Să nu supravieţuiesc. Schiloadă. Ar fi oribil! Oribil.
6.
Laurenţiu Pantelimon-Ciolac se apropie de infirm. Bolborosi precipitat:
- Te-ai întrebat de ce au fost ucişi piloţii?
- Crezi că are vreo importanţă?
- Oricum, să crăpăm aşa, e stupid! Îi încolţiră lacrimile: Ştii, treizeci de ani am visat să revăd Viena. După război a urmat seceta, foametea, pe urmă copiii. Am strâns ban lângă ban. Nu mi-am permis un ştrand ca să pot pleca. Oftă: Teribil de caraghios, nu? Aşa, din senin. Şi nici nu ştii pentru ce. Pentru ce, Dumnezeule? Pentru ce? Cine e ticălosul?
- Ticălos sau nebun. Numai un dement poate pune la cale aşa ceva.
Pantelimon Ciolac nu-l ascultă. Repeta într-una frângându-şi mâinile:
- Pentru ce? Pentru ce să mor? Pentru ce?!
7.
Printr-o stranie coincidenţă, Miss Dorothy James-Porter se gândea tot la moarte:
- Cimitirul e instalat pe terenul din spatele sediului. L-am cumpărat de la foştii baroni M. Zâmbi modest: Din economiile mele. Mister Wilkes m-a felicitat călduros cu ocazia întrunirii anuale. La capul fiecărui biet micuţ există o placă: numele, rasa, vârsta şi câte un gând pios. Mândria noastră o reprezintă însă mormântul căţeluşului Gipsy. A aparţinut bunei doamne Lily Garth. Închipuiţi-vă, o excelentă bucată de marmură roz! În medalion, cea mai reuşită fotografie a lui Gipsy un pechinez delicios. A murit stupid, călcat de furgoneta lăptarului. Băiatul acela cu părul roşu e cel mai zăpăcit pe care l-am văzut vreodată. Cum vă spuneam... Pe plăcuţă e gravată cu litere de aur o poezie duioasă: Dear Gipsy, tu ai murit, din cauza unui lăptar afurisit / Nicicând amintirea-ţi nu va păli, ţi-o jură a ta prietenă Lily! Vă rog să mă credeţi, nu există un singur vizitator care să nu-i fotografieze mormântul.
- Nu vreau sa mor! hohotea Oprişan bătând cu pumnii în fereastră.
Caricaturistul sorbi ultima picătură de coniac. Se uită la paharul gol şi, pe neaşteptate, îl azvârli furios în peretele cabinei de comandă.
Dorothy James-Porter privi absentă cioburile. În ochi îi strălucea o lumină ciudată.
- Cred că te înşeli.
Val Iacobescu strângea în palme bolul de coniac. Amprentele înfloreau ca nişte petale pe pereţii de sticlă.
Ovidiu Diamantopol clătină trist capul.
- E deprimant!
- Bilanţurile sunt totdeauna deprimante. Fie chiar numai pentru ce lăsăm în urmă. La ce bun să mai înşirăm pe hârtie tot ce-a fost, ce ar fi putut să fie?
Infirmul îl cercetă câteva clipe. Caricaturistul, distins, subţire, elegant, degaja o atmosferă tonică. Doar zâmbetul ceva mai nervos şi mobilitatea nărilor trădau circumstanţele particulare.
- Adineauri, oftă Diamantopol, ai făcut o afirmaţie: "Mi-a mers bine."
- Al dracului de bine! rânji Iacobescu.
- Mi se pare fantastic să poţi spune asta la urmă. Dumneata eşti ceea ce se numeşte un realizat.
- Din punctul meu de vedere, da.
- Singurul care contează. Nu te-ai auzit, dar era atâta satisfacţie în vocea dumitale încât te-am invidiat. Eu în schimb... Oftă: Ştii ce înseamnă să goneşti toată viaţa după o fantomă?
- Îmi închipui.
Destul de incomod. Goli paharul: Scuză-mă, dar cred că ai plecat de la o premisă falsă. Fatal.
- Greşeşti. Fantomă devine astăzi când, vorba dumitale, îmi fac socotelile. Câteva ore, un accident infernal, stupid, şi iată-mă contemplând un fiasco total.
- Destin idiot. Hai să ne îmbătăm!
Diamantopol îşi ţuguie buzele.
- Destin idiot! Nu mă satisface. Dacă as fi crezut în el, n-aş mai fi luptat. Or, totdeauna, m-am pus de-a curmezişul.
- E un non sens, nu-ţi dai seama? Nu poţi lupta cu ceea ce nu există. Armele, inerent, le-ai îndreptat împotriva cuiva. Eu îi zic destin, dumneata Popescu. Îi privi inconştient silueta oloagă: A mai fost ceva. Pare superficial, dar să ştii că reprezintă filozofia sănătoasă a unui creier încă nesclerozat. Ai luat viata în serios şi pe dumneata în primul rând.
- N-am arătat totdeauna aşa, zâmbi trist Diamantopol. Nu m-am născut deci cu o mentalitate schiloadă, rodul unui trup schilod. Vezi, m-am întrebat mereu când voi muri, unde, cine va fi lângă mine...
- Ce ţi-am spus eu? Obsesii morbide! Ce ai fi câştigat dacă ţi-ar fi răspuns cineva? Ai fi făcut cunoştinţă cu idioţii ăştia înainte de vreme. În liceu, profesorul de logică ne-a dat un exemplu de sofism. O pildă tâmpită însă, fără îndoială, plastică, dovadă că am reţinut-o. Premisa: Luna e în tabachera mea. Raţionamentul: Bag tabachera în buzunar, deci luna se află în buzunarul meu. Cam aşa bănuiesc că s-au întâmplat lucrurile cu dumneata. Ai acceptat, nu ştiu în ce circumstanţe, o premisă falsă, ţi-ai consumat existenţa dezvoltând-o mai departe pe coordonate verosimile, dacă vrei logice, însă nu şi reale. Iar acum, în sfârşit eşti grozav de supărat că scoţi tabachera din haină şi nu găseşti luna înăuntru.
Infirmul zâmbi enigmatic:
- Şi dacă aş fi găsit-o?
- Te-aş fi rugat frumos, râse caricaturistul, să mi-o arăţi şi mie şi mi-aş fi scos pălăria!
8.
Elena Hagianu îşi desprinsese perlele de la gât. Le ţinea în poală, numărându-le una câte una, ca pe nişte mătănii.
- Cheri!
Izbit de tonul exclamaţiei, bărbatul ridică privirea.
- Cheri, continuă surescitată, am impresia că văd nişte lumini. Uite-le!
Toţi se buluciră la hublouri. Îşi turteau fetele împingându-le în sticla groasă ca şi cum anulând câţiva milimetri, vedeau mai bine.
- Sunt avioane, observă Val Iacobescu. Probabil cei de jos alertaţi...
- Ce fel de avioane? îl întrerupse agitat economistul. Falca îi tremura. Se uită la stewardesă: Ce fel de avioane?
Nina Aldea nu răspunse. Privea în gol clătinându-se încet.
- Zburăm de o oră. Deci, româneşti, conchise Diamantopol. Ne aflăm încă pe teritoriul nostru.
- Ura! ţipă Ciolac. Suntem salvaţi!
Începu să facă semne disperate la ferestre.
- De ce nu scoţi un steag? întrebă glacial Iacobescu.
Celălalt îl privi buimac.
- Steag?! Ce fel de steag?
- Cam aşa bănuiam că se manifestă bucuria. Scrâşni: Dobitoc! Iremediabil dobitoc!
Revizorul contabil nu-l luă în seamă:
- Au venit după noi! Ne salvează, o să vedeţi!
Iacobescu rânji:
- Fii atent să nu scapi mişcarea, ştii, când o să sară ăla pe aripă.
Miss Dorothy James-Porter se înveseli grozav.
- Ce obicei minunat! Ne escortează ca pe preşedinţii de republică. Câtă amabilitate! Abia aştept să-i povestesc lui Miss Stevenson.
- Parcă fac nişte semne, observă zgâindu-se Oprişan. Începu să ţipe cu voce spartă: Aici! Aici! Salvaţi-ne!
- Da, le văd şi eu, bâlbâi Ciolac. Ne fac semne. Ce-or fi vrând să spună?
Caricaturistul scoase o ţigară. Gestul era dezinvolt dar mâinile îi tremurau.
- Se interesează dacă ştim rugăciunea aia cu şi ne iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Habar n-au că avem printre noi o autoritate competentă. Râse: ăsta zic şi eu noroc!
Pantelimon Ciolac se asocie economistului. Strigau din răsputeri:
- Salvaţi-ne! Salvaţi-ne!
- Se îndepărtează, observă Dim Hagianu.
- Hei! Unde plecaţi? Unde plecaţi?!!!
9.
Luminile mai pâlpâiră un pic apoi se topiră în noapte. Oamenii rămaseră lângă hublouri scrutând întunericul. Se desprinseră într-un târziu, cu umeri doborâţi şi ochi umezi.
- S-au dus! murmură sleit revizorul contabil năruindu-se în fotoliu.
Sprânceana lui Hagianu zvâcnea. Şopti întunecat:
- Şi cu asta basta!
- Nu se poate!
Oprişan gâfâia. Îşi mută privirea de la unul la celălalt, cerşind o speranţă. Sesiză resemnarea generală şi vorbele i se opriră în gât.
- Da, s-a terminat! îngână scriitorul.
Iacobescu se răsuci spre Iustin Făgădău:
- De, părinte, ai ghinion! Ultima şansă de a asista la un miracol a fost ratată.
Vâlvătaia din privirea lui Ciolac se stinsese. Abia acum părea să fi pierdut cu adevărat orice nădejde.
"Ochi stinşi, gândi Făgădău. E prima oară când îi văd cu adevărat".
Miss Dorothy James-Porter surâdea fermecată.
În colţul lui, Vasile Mareş continuă să scrie.
Nichita Dumitrescu flutură degetele în faţa hubloului:
- Pa. Pa.
CAPITOLUL V
Love story
1.
Preotul ridică privirea şi se cutremură. Figuri cadaverice cu cearcăne negre, pomeţi năruiţi, ochi tulburi, expresii pe care numai conştiinţa acută a sfârşitului le imprimă.
..........................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu