3 - 7
- Ca să mă înţelegi, părinte, trebuie să-ţi spun că încă păstrează presate primele garoafe de la mine, caietele cu suveniruri răsuflate din pension, o batistă cu care i-am legat poignet-ul scrântit pe vremea logodnei. Afară ploua. M-am oferit să caut şalul prin vie...Un colţ al gurii se deschise, i se vedeau dinţii puternici îngălbeniţi. Am râcâit uşor la uşa Ilincăi. O nebună! L-a lăsat pe bărbatu-său, senatorul, dormind şi a ieşit. La vreo trei sute de metri de conac se afla un soi de pavilion, cândva seră. Era cam umed, apa intra prin sticlele sparte...
- M-am întors la 4 dimineaţa, murdar, plin de noroi. Nevastă-mea mă aştepta. Credeam c-o să moară de recunoştinţă.
5.
Bătrâna îşi şterse ochii.
- Riscase o pneumonie de dragul meu. I-am făcut un ceai fierbinte şi l-am vegheat până dimineaţa. A dormit ca un prunc. Culmea, şalul l-a găsit camerista într-un vas din salon. Alunecase probabil. Când ne-am căsătorit, avusesem emoţii ca Riri, băieţelul meu, să nu-l incomodeze. Ştii cum se întâmplă. Papa îmi sugerase să las copilul la ei sau să-l trimit într-un pension în Anglia. Ţinea enorm la educaţia englezească pentru băieţi. Mi-ar fi fost greu să mă despart de el, şi apoi era atât de micuţ. Nici cinci ani. Ne-am înşelat cu toţii. Dim adora băiatul. Îl răsfăţa, se jucau împreună, îi dăruia cele mai splendide jucării. Riri a fost însă un copil capricios. În prezenţa soţului meu devenea dezagreabil, mofturos, într-adevăr incomod. Dim nu dezarma.
- Ce a devenit băiatul? întrebă Nina Aldea.
Bătrâna îşi strânse buzele.
- E singura amintire oribilă care mi-a întunecat viaţa de la căsătoria mea cu Hagianu. Am sărăcit, n-am mai voiajat, a trebuit să dau lecţii traversând în lung şi-n lat Bucureştiul, umblu aproape în zdrenţe, dar sufleteşte sunt fericită. Dim e mereu lângă mine şi nu cer altceva nimic. A fost şi atunci, fără el probabil aş fi înnebunit. Am zăcut aproape inconştientă două luni. Băieţelul a murit. Un accident groaznic. Abia împlinise şase ani. Ne mutaserăm într-o vilă gen cabană, la şosea. Două etaje şi o terasă. Terasa aceea blestemată... Eram în oraş, la dentist. Mi s-a povestit mult mai târziu. Guvernanta, o franţuzoaică din Bretania, coborâse în bucătărie să-i aducă laptele. Riri a urcat sus după o jucărie, o paiaţă. Nu mânca fără ea. A găsit terasa deschisă. Pesemne l-a atras un zgomot. S-a urcat pe scăunel. S-a aplecat prea tare şi a căzut. Două etaje... Jos era ciment. Dimitrie a suferit ca un nebun. Vroia s-o urmărim penal pe guvernantă. Ce-am fi realizat? Şi-apoi nenorocita n-avea nicio vină.
Hagianu stinse ţigara. Declară uscat, fără inflexiuni:
- Eu l-am omorât, părinte.
6.
Bătrâna povestea cu voce scăzută. Val Iacobescu sorbea lung din sticla de coniac cercetându-i eticheta. Oprişan îşi continua plimbarea oprindu-se din când în când în dreptul contabilului.
- Cât mai avem?
- 98 de minute!
7.
- Băiatul acela debil devenise o obsesie. La majorat intra în posesia averii Comeştilor, după taică-său. Pe de altă parte, dacă nevastă-mea ar fi murit înaintea mea, rămâneam iarăşi lefter. Contractul de căsătorie fusese încheiat sub regimul separaţiei de bunuri. Familia ei insistase. O considerau pe nevastă-mea tâmpită, iar în mine n-aveau încredere. Prodigalitatea mea făcuse vâlvă. Mare brânză nu moşteneşte soţul nici azi în concurs cu descendentul direct. Pe vremuri, însă, legislaţia prevedea restricţii şi mai dure. Puteam foarte bine peste un an sau peste zece să rămân mofluz. Aveam chiar toate şansele. Elena a luptat toată viaţa cu o anemie pernicioasă. Abia după cincizeci de ani s-a consolidat. Terasa mi-a dat ideea. Nevastă-mea era plecată la dentist, guvernanta la bucătărie după lapte. L-am luat în braţe. Se zbătea îngrozitor. Copilul acela neputincios ca un vierme avea instinct. Nu mă suferise niciodată. L-am trecut peste balustrada terasei. Se agăţa cu braţele de mine. Curios, nu ţipa. M-am desprins din strânsoare şi i-am dat drumul. N-a zis nici pâs. M-am strecurat după aceea în birou. Guvernanta l-a găsit după aproape un sfert de ceas. Credea că se ascunde prin casă. La înmormântare, am fost doar eu. Elena intrase în sanatoriu.
Preotul îşi ridică faţa. Hagianu avu o mişcare de recul. Expresia de pe chipul lui Făgădău era zguduitoare.
CAPITOLUL IX
"Pentru un pumn de dolari"
1.
- 96 de minute!
Val Iacobescu se ridică ameninţător. Îl înhăţă pe Ciolac de guler.
- Ascultă, hodorogule! Am stârpit cândva tot soiul de lighioane. Specia ta n-am întâlnit-o. Dacă mai cobeşti, te ucid, auzi? Te ucid!
Contabilul nu schiţă niciun gest. Continua să privească fascinat acele ceasornicului. Val Iacobescu îşi aprinse o ţigară şi reveni lângă Diamantopol.
Miss Dorothy James-Porter clipea mărunt.
- Nu înţeleg ce se întâmplă!? Au trecut aproape trei ore.
Nu-i răspunse nimeni şi deschise afectată o revistă de specialitate. Se zăreau, în fotografii reclamă, câini de toate seminţiile din profil, din faţă, ori surprinşi în poziţii drăgălaşe care dincolo de intenţiile iniţiatorilor sugerau numere de circ.
Femeia trăgea cu coada ochiului încercând să zărească un licăr de interes. Nimeni nu-i dădea atenţie, începu să-şi comenteze singură impresiile cu gestică şi exclamaţii zgomotoase. Izbea cu palma câte o pagină, clătina din cap extaziată, apoi ridica revista într-un brusc acces de miopie până în dreptul nasului. Obosită în cele din urmă de indiferenţa pasagerilor, se mută lângă Nichita Dumitrescu.
Bătrânul tăia hârtii extrem de absorbit. Englezoaica îl bătu pe mână arătându-i pozele. Ochii moşneagului se aprinseră brusc. Râse înveselit abandonând foarfeca.
- Miau.
Apucase revista pe dos admirând imaginile răsturnate. Amănuntul nu-l deranja.
- Ce v-am spus! exclamă încântată englezoaica. Priviţi la acest gentleman. Şi-a recăpătat interesul pentru viaţă.
Nina Aldea îl urmărea cu ochi umezi. Caricaturistul desfăcu altă sticlă de coniac.
Beau acuma şi Hagianu, încălzind bolul între mâinile noduroase cu urme de schije, şi Ciolac. Se vedea că nu e obişnuit. Lua înghiţituri mari care-l cutremurau.
Iacobescu se întoarse. În spatele lui gâfâia Mareş.
- A mai rămas o oră şi ceva. 95 de minute. Încă nu e târziu. Pot să reconstitui prima parte. Restul vine de la sine. O nuvelă impresionantă. Un studiu. Best-seller mai răsunător decât cel al lui Papillon. Vom fi celebri! Oameni de pe cele cinci continente.
- Şase, corectă placid Iacobescu.
- Îşi vor smulge cartea din mâini.
Continuă febril trăgându-l de umeri. Cuvintele i se prăvăleau din gura plină de salivă.
- Cum nu-ţi dai seama? Cum nu înţelegi? Dacă vrei, putem colabora. Se agăţă de idee: E şi mai bine! Da, da, e mult mai bine aşa. Dumneata faci desenele. Surprinzi expresia: Ciolac numărându-şi clipele. Priveşte-i ochii! Uită-te la Oprişan. Lui e suficient să-i desenezi mâinile. Sau Hagianu cu sprânceana lui încremenită în mijlocul frunţii. Poţi să-l faci cu gura deschisă. Are dinţi de lup. Sau schilodul. Pare calm dar e cel mai neliniştit. Nu mă înşel! Ascunde o mare dramă. O rumegă tăcut cu maxilarele crispate. Fă-i silueta în câteva linii şi insistă pe fălci. Un cap unic de expresie... Prin contrast, seninătatea ramolitului care-şi agită steguleţul. În timpul ăsta eu voi descrie reacţiile. Ce zici?
- Du-te dracului!
- De ce nu i-l dai, întrebă Diamantopol. Acum nu mai contează.
- Nu, sări Ciolac dintr-o dată atent. O să se afle totul! E o nebunie! Nu vă daţi seama!?
- Idiotule! Ai să fii celebru! peroră Mareş cu ochi ficşi. Grăbiţi-vă! O oră şi 38 de minute. Se uită la Val Iacobescu. Grăbeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu!
- Ucigaşule! ţipă Oprişan. Ridică pumnii ameninţător: N-ai să mai scrii un singur cuvinţel. Ţi-ai bătut destul joc de noi! Ucigaşule!
Diamantopol îl privi lung:
- Dumneata ce ai de ascuns?
Economistul rămase o clipă fără aer. Se redresă:
- Treaba mea! Ce te bagi? E o chestiune de principiu...
- S-a molipsit şi ăsta de la Ciolac, remarcă Iacobescu. A luat-o cu principiile.
- Cât sunt şi eu aici, continuă Oprişan, n-ai să scrii o literă, auzi?!
Stewardesa se ridică. Obrajii îi dogoreau. Vorbi cu ochii aplecaţi:
- Cred că are dreptate.
Iustin Făgădău o măsură surprins.
- Mi se pare că ai o datorie faţă de cineva, fiica mea. Ar putea fi o soluţie.
Nina Aldea tăcu. Oprişan repetă întărâtat:
- Niciun cuvânt!
- Mie, unul, mi-e egal, mormăi Hagianu trăgând adânc din ţigară. Acolo jos, nu mai există nimeni a cărui opinie să mă intereseze. Rânji trivial: Scrie, flăcăule! Poate o izbeşti la urmă, mai ştii!
Nevastă-sa tresări. Tonul, cuvintele, o nedumereau. Vru să zică ceva dar se răzgândi.
- Încă nu e târziu, îngână Mareş. Dă-mi caietul! Dă-mi-l!
Caricaturistul se întoarse plictisit.
- Şterge-o!
- Te rog! Căzu în genunchi: E singura mea şansă. N-o pot rata şi pe asta. Toată viaţa mea a fost un şir neîntrerupt de rateuri. Se agăţă de pulpanele hainelor implorând cu vocea plină de obidă: Vă rog! Arătaţi-mi cel puţin milă dacă nu înţelegere.
- Înfiorător!
- Sunt la un pas de a-mi realiza visul! Lăsaţi-mă să-l fac! Nu pot să cred că până în ceasul morţii mă va urmări ghinionul. Un pic de omenie, pentru Dumnezeu! Nu mai aveţi nimic de pierdut şi puteţi câştiga totul! Gândiţi-vă! Asasinaţi o capodoperă!
Trăsăturile caricaturistului se înăspriră. Vorbi încet, abia stăpânindu-se:
- Să nu vorbeşti de crimă! Ai asasinat deliberat treisprezece oameni!
- Dă-mi caietul! Îl prinse de gât: Dă-mi-l!
Iacobescu se descotorosi răsucind cu un gest scurt mâinile scriitorului. Rosti apăsat:
- Dacă mintea ta bolnavă mai e în stare să priceapă ceva, bagă-ţi în cap un lucru: Am trăit fiecare după cât ne-au ţinut puterile. Am greşit, am pătimit, sau am împărţit bine. Pe toate acestea avem dreptul să le luăm cu noi în mormânt pentru că ţine numai de fiinţa noastră. Ne propui o autopsie care ne va aduce celebritatea, iar pe noi ne interesează o linişte decentă. Ne-ai condamnat la moarte deliberat. Ei bine, nu-ţi vom îngădui să ne ucizi a doua oară!
Mareş se prăvăli pe covor. Începu să se zvârcolească izbindu-se de picioarele fotoliului. Bolborosea sincopat, muşca tijele de metal. Prin pleoapele întredeschise i se vedea corneea.
- E insuportabil! suflă Diamantopol. A doua criză.
Iacobescu duse paharul la gură. Declară glacial:
- Fii liniştit. O să obosească.
- 93 de minute!
Caricaturistul îşi încleştă pumnii.
- Iar a început!
- Poate că aşteaptă să te ţii de cuvânt, opină Diamantopol. L-ai avertizat că îl ucizi.
- Merită ticălosul ăsta să-mi încarc conştiinţa
Aprinse o ţigară şi trase o linie roşie oblică pe harta TAROM-ului. Îşi privi ceasul şi calculă cu degetele ciorchine la buze:
- Zburăm de aproximativ trei ore. Trebuie să fim în Cehoslovacia, cam la sud de Pilsen. Cred că ne prăbuşim. Un moment!
Zvârli creionul clătinând din cap.
- Omul e teribil! Vorbesc în general. Vreau să ştiu unde voi muri. Mi se pare esenţial. De ce? Şi încă ceva. Mă trage aţa acasă. Mi-aduc aminte că în ultimii ani de viaţă, bunică-mea nu mai pleca din Băileşti de teamă să n-o prindă moartea în altă parte. Şi uite, mi se întâmplă acelaşi lucru. De ce?
- Poate pentru că ai îmbătrânit şi n-ai observat până astăzi.
Caricaturistul ridică din umeri:
- Poate. Deşi, ar trebui să-mi fie indiferent dacă mor în Honolulu sau în Balta Albă. Curios, nu m-am gândit niciodată la ziua în care îmi voi încheia socotelile. Nici cum voi arăta şi ce se va întâmpla cu mine. Fac înot, joc tenis, mă rog, jucam. Noţiunea de moarte lipsea din vocabularul meu.
- Mă gândesc, spuse Dim Hagianu, ce-o fi în capul ălora de jos.
Oprişan se apropie:
- Poate că ne-au şi îngropat deja, ticăloşii. Spune-mi, domnişoară, e adevărat că uneori scapă cei care în momentul prăbuşirii se află în spate, pe ultimele locuri?
- Uneori.
- Pentru ca apoi, interveni Pantelimon Ciolac să se târască restul zilelor în cârje. Epave în faţa cărora întorci capul ca să nu visezi urât noaptea. Îşi aminti de infirm şi retractă penibil: Sigur nu toţi sunt.
Iacobescu oftă.
- Las-o aşa. Ştie că eşti iremediabil tâmpit!
Se trânti într-un fotoliu şi desfăcu harta.
- Unde ne aflăm? se interesă Dim Hagianu.
- În Cehoslovacia. La sud-vest de Borno.
Oprişan deveni atent.
- Pe lângă Jihlava?
- Da.
- Destinul! murmură economistul. Cine şi-ar fi putut închipui?!
- Cât mai avem?
- 89 de minute!
Iustin Făgădău surprinse de câteva ori privirea lui Oprişan. Îşi rodea unghiile clipind nervos.
"Vrea să-mi vorbească şi nu îndrăzneşte. Îi vine greu după."
Preotul netezi poalele anteriului. Încercă o senzaţie curioasă. Avu brusc impresia că pe oamenii aceştia îi cunoaşte dintotdeauna. Chipurile, destinele lor îi deveniseră extrem de familiare, ştia despre ei cu mult mai mult decât îi este dat unui om să cunoască despre semenii săi. Nu şi-i simţea prieteni ci parcă intraseră în viaţa sa aşa cum la un moment dat un frontispiciu pe care-l vezi zi de zi, ori o frântură de zid, ţi se apropie, încep să însemne ceva: simbol de permanenţă, garanţia apăsătoare uneori că mâine nu se va deosebi de astăzi. Iar oamenii aceştia dobândiseră o semnificaţie în existenţa lui.
Încercă să-şi amintească alte chipuri, rememoră peisaje dar dinaintea ochilor închişi stăruia acelaşi decor deprimant: avionul cu fotolii roşii, unde unsprezece fiinţe îşi aşteaptă crispat moartea.
Hagianu sec, cu monoclu, desprinzându-se brutal din braţele copilului anemic. Apoi trupul însângerat zăcând pe cimentul grădinii orânduită la fel ca altele o sută de pe Şoseaua Jianu.
Ciolac, într-un interior sordid, neaerisit, refuzând bătrânei neputincioase câteva înghiţituri de mâncare. Femeia nu poate vorbi. Blestema cu ochii...
Val Iacobescu, tânăr, îngrozitor de tânăr în mijlocul unor privelişti exotice. În privirea dură mai străluceşte ceva pe care puţini îl păstrează: suflul copilăriei, o anumită tentă de inocenţă.
Nina Aldea. Frumoasă, sveltă ca o vergea, strecurându-şi mâna în poşeta rivalei.
"Da, fireşte, nu mi-i pot închipui altfel".
Privirea lui Oprişan îl apăsa ca o mână grea uitată pe umăr sau pe braţ.
"În cele din urmă se va apropia, va începe să vorbească. Poate a ucis, a chinuit sau cine ştie."
Tresări.
- Îmi pare rău părinte, îngână Oprişan apropiindu-se.
Vorbea precipitat trăgând cu coada ochilor spre ceilalţi. Nasul ascuţit pălise în dreptul nărilor. Peste obrazul lui Făgădău trecu o umbră.
- A fost o ieşire necontrolată. Nervii nu mai rezistă. Cine a făcut frontul?
Se opri aşteptând o confirmare, ceva de circumstanţă. Preotul tăcea cu mâinile încrucişate pe pântece.
- N-am vrut să jignesc pe nimeni. Sunt creştin, ortodox, nu-i aşa. Părinţii mei au fost credincioşi. Şi soru-mea. Chiar eu. Am icoane splendide acasă. O colecţie.
- Te închini la ele, fiule?
Economistul înghiţi în sec.
- Vreau să spun... Nu-şi găsea cuvintele: Când am. În sfârşit, când am hulit, ştii, n-am crezut-o cu adevărat. O simplă izbucnire. Nicio legătură cu formaţia mea spirituală. Oftă: Trebuie să-ţi spun ceva, părinte. Ceva care mă apasă de douăzeci şi cinci de ani.
Făgădău zâmbi:
- Te ascult.
Oprişan trase de nodul cravatei slăbindu-l.
- De fapt, nu m-am gândit niciodată înainte. Nu-mi dau seama de ce acum. Poate că, e bine să...
- Fiule! îl întrerupse preotul. Expresia era severă, ochii sfredelitori: Dumnezeu nu încheie tranzacţii. Dacă simţi nevoia să te spovedeşti, să-ţi uşurezi cugetul, vorbeşte.
- Da, părinte. Aşa e. Simt nevoia. Sunt şapte chipuri care mă obsedează. Le văd fiecare trăsătură, îi cunosc, ştiu cum îşi aprind ţigara, cum caută în înaltul cerului, cum râd, cum... Mai sunt alţii, mulţi. Ascunşi într-o ceaţă. Trupurile lor n-au chip dar sunt acolo, în spatele celor şapte. Toate mi se încurcă în cap. Când nemţii au intrat în Cehoslovacia, mă aflam la Praga. Din punctul meu de vedere, ocupaţia germană reprezenta o mană cerească. Speculam alimente, ţigări, efecte militare, obţinând beneficii fabuloase. Din cauza unei imprudenţe, poliţia a început să se ocupe de mine. Am reuşit să fug în ultima clipă la partizani. Le-am spus că sunt urmărit de Gestapo. Desigur, improvizasem o istorioară asortată. În iarna lui '44 participam la o acţiune periculoasă. Aici, lângă Jilava Trebuia să-l răpim pe comandantul oraşului, colonelul Herman, sau să aruncăm în aer comandamentul. Asta se întâmpla pe 6 decembrie. Exact de sfântul Nicolae.
Era noapte. Un ger îngrozitor. Ne învelisem bocancii în cârpe, să nu ne trădeze scrâşnetul tălpilor pe zăpada îngheţată. Am pătruns în oraş printr-o subterană tainică.
Străbăteai un tunel şi te trezeai dintr-o dată în inima târgului.
Comandamentul german se instalase într-o casă ridicată pe un dâmb. Ne-am apropiat greu. Nu intru în amănunte. Am imobilizat santinelele şi am pătruns în clădire.
Se auzea muzică. Camarazii mei au coborât în pivniţă să instaleze explozibilul, iar eu m-am furişat pe scară. Ţineam automatul sub braţ, gata să trag. Am ajuns pe palier. În faţa mea se aflau patru uşi. Ezitam. Dintr-o dată, una din ele s-a deschis. O fetiţă de vreo zece ani, în cămaşă de noapte, a traversat culoarul şi a intrat în altă cameră. Abia avusesem timp să mă ascund. Am apăsat la întâmplare o clanţă. Încăperea era luminată, dar înăuntru nimeni. Un birou somptuos. În cămin ardea focul. Mirosea a tutun bun şi a alcool. Continuam să stau cu degetul pe trăgaci. Şi dintr-o dată a apărut colonelul Herman.
Oprişan vorbea sacadat. Pe fruntea îngustă apăruseră broboane de sudoare. Mâinile frământau tivul pardesiului.
- A tresărit dar şi-a revenit imediat. Omul ăla trebuie să fi avut o stăpânire de sine drăcească. A început să zâmbească. De dincolo se auzea patefonul. O melodie cu Tino Rossi: Je suis seul ce soir, avec mes reves. Înainte de război o cânta Gică Petrescu la Mon Jardin. Economistul încleştă pumnii: ţin minte totul, fiecare amănunt. Neamţul zâmbea mereu:
"O vizită, deci."
A încercat să se apropie. Am săltat arma:
"Fiţi atent, trag!"
"Ce doreşti?"
l-am explicat în câteva cuvinte misiunea noastră, l-am avertizat că în pivniţă camarazii mei instalau explozibil. Nu s-a speriat deloc. Înţelesese de la început.
- Ce? întrebă Făgădău.
- Totul. Ştia înainte ca eu să deschid gura. O citise pe faţa mea. A ridicat din umeri.
"După cum se vede, situaţia e disperată. Nu-mi rămâne decât să te însoţesc".
Şi-a apucat haina de casă.
"Îmi permiţi să mă schimb? Măcar paltonul..."
Continua să zâmbească. Din ce în ce mai insinuant. A făcut o pauză.
"Sau poate mai există o soluţie..."
"Există".
"Care?"
"Banii!"
A clătinat din cap. Mi s-a părut în mod absurd că mă compătimeşte.
"Aşa... Şi ce voi avea în schimbul lor?"
"Cei şapte sunt jos în pivniţă. Pot fi uşor imobilizaţi".
"Adică îmi oferi camarazii dumitale..."
"Afară de asta, vă pot indica drumul subteran pentru a cădea în mijlocul detaşamentului".
A exclamat ironic:
"Minunat! În principiu, cam o sută de oameni. Asta vinzi dumneata."
"Şi desigur viaţa dumneavoastră."
"Care e preţul?"
"Douăzeci şi cinci de mii de dolari. Acum."
"Absurd! Nimeni nu are atâţia bani lichizi."
"Dumneavoastră aveţi. Sunteţi comandantul unui oraş ocupat. Ce depăşeşte numerarul de care dispuneţi, mi-l plătiţi în aur sau bijuterii. E bine să vă hotărâţi mai repede."
S-a gândit câteva clipe şi s-a îndreptat spre seif:
"De acord!"
Mi-a mai spus ceva. N-am uitat-o niciodată:
"Aş prefera ca Germania să piardă de trei ori războiul, decât să aibă luptători ca dumneata!"
2.
Val Iacobescu îl privea incapabil să spună un cuvânt. Respira greu. Emise un sunet ciudat şi-şi prinse capul în palme.
3.
- Cât mai avem?
- Optzeci şi cinci de minute.
CAPITOLUL X
Sturmbannfuhrer SS, doctor Iosif Potra, mă recunoşti?
1.
Noaptea cu mii de braţe învăluia avionul lipindu-şi de hublouri obrazul infinit. Din când în când stele mici zvoneau palid lumină. Apoi întunericul se umplea, redevenea dens, înfricoşător.
Feţele oamenilor păreau mânjite cu zgură. Trăsăturile contractate sugerau agonii lungi când viaţa se agaţă dureros, devine vrăjmaşă, când moartea întârzie să picure din vârful degetelor îngheţate alinarea.
Privirea preotului căzu pe braţul lui Iacobescu. Avea un Doxa extraplat. Pe cadranul negru, arătătoarele aurii desluşeau limpede timpul. Îşi tamponă cu batista fruntea şi obrajii.
- Încă 84 de minute!
Apoi se întâmplă ceva ciudat. Ovidiu Diamantopol îşi luă cârjele şi parcurse anevoie culoarul, oprindu-se în capătul avionului. Avea o expresie stranie. Abia îşi stăpânea emoţia. Buzele îi tremurau, ochii de o strălucire insuportabilă incendiau. Îi privi pe fiecare în parte, inventariindu-i, vrând parcă să se asigure că sunt acolo, la locurile lor.
Hagianu, impenetrabil, cu gura înţepenită într-un rictus amar. Alături, nevastă-sa, sfioasă, veştejită, mângâie amintiri pe care timpul le-a rotunjit, le-a îmbujorat.
Nina Aldea, dintr-o dată bătrână, desfigurată de ultimele ceasuri, se uită în gol.
Mareş îşi roade neputinţa. Şi ultima şansă a fost ratată! Oprişan tresare aruncând priviri furişe. Miss Dorothy James-Porter citeşte. Încă nu ştie ce se întâmplă cu ea.
Ciolac înghite mereu în sec. Nu are destulă salivă. Pe chip i-a rămas un semn de întrebare. Preotul a încetat să se mai roage. Lângă ei, Nichita Dumitrescu moţăie. În faţă de tot, Val Iacobescu bea şi aruncă mucurile de ţigară aprinse direct pe mochetă.
Ovidiu Diamantopol se propti în cârje. Corpul lipsit parcă de oase, crucificat, semăna cu o broască. Prin cămaşa deschisă se vedea un corset de piele care îl încingea până la gât. Picioarele moi, inegale, abia atingeau mocheta. Rămase aşa minute lungi.
Îţi făcea impresia că se arată, că încearcă o voluptate dureroasă, perversă, expunându-şi trupul respingător.
Elena Hagianu se întoarse.
Priveliştea era îngrozitoare.
Glasul infirmului izbucni pe neaşteptate, făcându-i să tresară:
- Priveşte-ţi opera, doctore!
Se uitară buimaci unii la alţii fără să înţeleagă nimic.
Diamantopol încleştă pumnii:
- Diavolul Alb, "omul" care m-a schilodit ştiinţific într-un lagăr de exterminare se află aici, printre voi! De 28 de ani îl caut!
Închise ochii şi strigă din toate puterile. O voce înspăimântătoare, venită din mormânt.
- Sturmbannfuhrer SS, doctor Iosif Potra, mă recunoşti?
2.
"Morţii n-au voie să se întoarcă, gândi abstract preotul. Trebuie să rămână acolo. Oamenii nu iubesc strigoii".
Se uită la Diamantopol. Vibra. Tot ce rămăsese viu în el părea să se fi concentrat în privire şi în mâini. Mâini expresive, ferme, în necontenită mişcare.
- Diavolul Alb e aici printre voi! Nu-i mai ştiu chipul. După război şi-a făcut o operaţie estetică, iar ochii nu i-am văzut niciodată. Purta veşnic ochelari cu lentile negre. Îşi duse pumnii la gură. Totul a fost inutil! Decenii de suferinţe şi decepţii, şi speranţe, iar la capătul lor o întâmplare idioată care zădărniceşte totul! Clătină din cap deznădăjduit, izbucnind cu patimă sfâşietoare: Cine a spus că există un Dumnezeu?
- Nu pe el l-ai căutat, fiule, şopti trist Făgădău, ci pe Nemesis.
- Atâţia ani! repetă Diamantopol. Atâţia ani pentru o moarte absurdă, nemeritat de blândă! Nu aşa ai dreptul să mori, Iosif Potra! Altfel trebuia să plăteşti. Ca Eichmann, într-o cuşcă de sticlă, să te vadă oamenii şi să se înspăimânte! Să le auzi blestemele. Ale lor şi ale morţilor lor! Cele 4600 de victime asasinate cu sânge rece în lagărul blestemat din D! Fantomele sutelor de mii de nefericiţi selectaţi pentru crematoriu!
3.
Respiră adânc şi închise ochii de parcă flacăra lor l-ar fi ars în primul rând pe el.
Ceilalţi îl urmăreau livizi. Fantezia deschidea poteci în negura unor suferinţe de neînchipuit. Disecau trupul infirmului cu privirea, căutându-le amprenta, intuiau crispaţi orori destinate de soartă copiilor săi vitregi. Orori despre care se obişnuiseră să citească ori să audă, grozăvii abstracte întâmplate aiurea, departe, dincolo de cercul familiei sau al cunoştinţelor imediate. Amintiri sinistre ignorate la un moment dat: "Iar chestiile astea cu Auschwitz? Au trecut aproape treizeci de ani, ce naiba! N-am chef să mă indispun..."
- Vroiam să-l vadă toţi, suflă Diamantopol cu voce sugrumată. Ţinea capul aplecat, ochii închişi: într-o zi, la Frankfurt, un tânăr, nu prea convins de ororile comise în lagăre, remarca ironic: "Eraţi zeci de mii de deţinuţi împotriva a o sută sau două sute de nemţi. Ştiu, aveau mitraliere, dar calculaţi raportul. Câteva mii la unul singur. Trebuia să-i înghiţiţi cu mitraliere cu tot! La Linz în octombrie '58, spectacolul cu Anna Frank a fost boicotat. O adevărată manifestaţie contestând autenticitatea jurnalului. Până l-au detectat pe Silberbauer, omul care arestase familia Frank. Şi dacă nu l-ar fi găsit? Tinerii aceştia au învăţat istoria de la părinţii lor. O istorie deformată, menită să le camufleze propriile crime. Ne acuză de ficţiune. Inventăm monştri. Ei bine, vroiam să le arăt unul adevărat, în carne şi oase. Pentru asta şi pentru ceea ce Diavolul Alb.
Reluă cu un surâs amar:
- Ce caraghios. Auzind că X a ucis pe cineva, ne indignăm, reprobăm, nu găsim suficiente cuvinte pentru a înfiera fapta. Un accident pe stradă victima însângerată ne cutremură. Suntem indispuşi toată ziua, ne gândim la familia nefericitului. Criminalul, victima, ne urmăresc. În timp ce 4600 de oameni asasinaţi îşi pierd semnificaţia. Devin o cifră, eventual o informaţie cu caracter statistic. O citim în Larousse sau în vreun almanah. Nu ne mai înspăimântă. Scandalul celor 4600 de crime se apără prin propria sa enormitate. Psihologie perversă!
Îşi ridică în sfârşit ochii. Oamenii îi ocoliră privirea. Miss Dorothy James-Porter zâmbea tâmp scuzându-şi infirmitatea, dând parcă asigurări că se simte foarte bine şi speră din toată inima că nu incomodează pe nimeni. Val Iacobescu asculta încruntat.
Gâtul îi intrase complet între umerii puternici.
4.
Oprişan scânci:
- Câte.....
Privirea sălbatică a caricaturistului îi opri cuvintele în gât.
- Ochii nu se împiedicau de nimic, copac, ori fir de iarbă. Doar piatră şi sârmă ghimpată. Kilometri întregi. Şi un fum gros. Printre SS-işti circula un spirit: "La noi oamenii intră pe uşă şi ies pe coş". Săptămânile se scurgeau una după alta, epuizând surprizele din lagăr. De fapt nu existau surprize. Ne ştiam toţi aprioric condamnaţi la moarte, fără drept de apel. La 3-4 zile, Diavolul Alb tria deţinuţii hotărându-le cu indiferenţă soarta. Ceasuri crispate când aşteptai să-ţi vină rândul. În ochi ţi se aduna toată viaţa. O dorinţă pătimaşă de a trăi în ciuda condiţiilor inumane. O privire şi un gest al Diavolului Alb îţi acorda un răgaz ori te trimiteau la crematoriu. Supravieţuiau cei mai puternici, cei mai sănătoşi, capabili încă să muncească. Dar era imposibil să rezişti. Munca epuizantă, între douăsprezece sau paisprezece ore, sub ochii vigilenţi ai gardienilor, apelul ucigător din fiecare dimineaţă, acel dorrgemuse ghiveci de legume, hrana insuficientă, complet lipsită de calorii şi vitamine, transformau în epave chiar pe cei mai robuşti dintre noi.
Timp de câteva săptămâni am umblat ca năuc. Atmosfera era ucigătoare. Priveliştea pleşuvă, fără nimic verde proaspăt, deţinuţii storşi, cu feţe împietrite de-o spaimă animalică, execuţii arbitrare, fumul de la crematoriu lăţindu-se peste albastrul cerului. În spatele lui, soarele părea un bec murdar. Mirosul de carne arsă ne urmărea peste tot. Noaptea, în baraca unde lumina nu se stingea niciodată, îl simţeam agăţat în cerul gurii, îţi venea să-l smulgi cu unghiile, ca pe ceva concret.
Adeseori ne trezeau coşmarurile. Oamenii plângeau în somn, urlau. Îşi zgâriau feţele. Nu l-am văzut pe nici unul râzând. Nici măcar în vis. În rarele clipe de răgaz se întocmeau menu-uri pantagruelice, sofisticate, unde fiecare îşi aducea contribuţia. Era subiectul cel mai frecvent. Rămâneam după aceea sleiţi. Unii îşi răsfirau amintirile. Pătrundeai astfel, dintr-o dată, într-un univers necunoscut.
Îl vedeai în faţa ochilor pe "tata", un bătrânel hazliu cu vestă de lână şi gulere moi, pe unchiul Gilbert, escrocul familiei care fugise cu toată averea în Canada, pe tanti Suzana, îngrozitor de avară, care ştie să facă cozonac din două ouă. Făceai cunoştinţă cu Mara, o fâşneaţă suplă, funcţionară la bancă, cu un profesor de latină fără dinţi, cu un colţ de stradă, cu o odaie luminoasă unde Lili, cea mai mică dintre surori, îşi îngrijea păpuşile şi iepuraşul mereu bolnav. Eram foarte tânăr pe atunci şi mi se părea ciudat ce loc îşi găseau în amintirile acelea, ce semnificaţie căpătau o creangă de liliac, ceaşca de lapte din faianţă roşie, un tablou mic de deasupra pianului. Toate erau descrise în amănunţime, cu ochi strălucitori, adunau în simbolul lor tot ce oamenii lăsaseră în urmă. Însemnau acasă.
5.
Nu ştiam cum îl cheamă Nu ştia nimeni, nici deţinuţii mai vechi. Îl găsiseră aici, învăluit în acelaşi mister. Toţi îi spuneau Herr Doktor. Atât. Renumele însă şi l-a cucerit din primele zile. Wenceslas, polonezul, avea certitudinea că îndeplineşte o misiune secretă şi că funcţia de medic şef al lagărului din D. e o acoperire.
Eu eram de altă părere. Aliaţii deschiseseră al doilea front, războiul se apropia de sfârşit, iar pronosticuri în favoarea Germaniei nu dădeau nici cei mai fanatici adepţi ai Fuhrerului. Presupuneam deci că intuind catastrofa finală, şi-a luat unele măsuri de precauţie pentru inevitabilul după.
Şi totuşi. Era teribil de imprudent să-ţi manifeşti neîncrederea în victoria celui de al III-lea Reich. Ce explicaţie găsise oare Diavolul Alb pentru a-şi determina superiorii să-i respecte enigma? Cu atât mai mult cu cât numele celorlalţi şefi ai lagărului, inclusiv al comandantului, fluturau pe toate buzele.
În general, avea o mulţime de ciudăţenii. De pildă, eu unul nu l-am auzit niciodată adresându-se cuiva fără pronumele de reverenţă. Mi-aduc aminte de-o scenă uimitoare. Se împărţea masa.
Oamenii se înghesuiau în jurul cazanelor încercând să ajungă primii. Bătrânii şi bolnavii, prea slabi, aşteptau resemnaţi. Nu o dată rămâneau nemâncaţi, fiertura aceea blestemată, din legume uscate, isprăvindu-se înainte de a le veni rândul.
Un deţinut în vârstă alerga spre grămadă. În fugă, şi-a scăpat boneta. Urmăream scena de la fereastra infirmeriei, alături de Wenceslas. Diavolul Alb trecând întâmplător pe acolo s-a aplecat şi i-a ridicat-o. Bătrînul i-a mulţumit buimac urmărindu-l înspăimântat cum intră în blocul experimental. Nu-i venea să-şi creadă ochilor şi nici mie. L-am văzut a doua zi pe Diavolul Alb umplându-şi seringa cu nitrocridină şi inoculând-o în braţul aceluiaşi bătrân care-şi primea moartea surâzând, convins că i se face o injecţie cu calciu.
Diavolul Alb zâmbea victimelor sale. Şi-atunci când le inocula benzină sau fenol în regiunea inimii căutând formula cu maximum de eficacitate, şi atunci când se deda operaţiilor sălbatice, acele monstruoase vivisecţii, transplant de oase şi muşchi fără anestezic. Zâmbea serafic tinerelor poloneze când le extirpa ovarele sau când le umplea ţesuturile deschise cu cârpe şi gunoaie pentru a urmări ştiinţific fazele septicemiei.
Tot cu zâmbetul pe buze se adresa viitoarelor ţinte vii pentru exerciţiul de tir într-o încăpere special amenajată.
"Vă rog să vă întoarceţi cu spatele".
Diavolul Alb trăgea numai în ceafă.
6.
Revizorul contabil Pantelimon Ciolac se smulsese din vraja ceasornicului. Asculta cu sufletul la gură povestea infirmului.
CAPITOLUL XI
Diavolul Alb surâde
1.
- Câteva zile după sosirea mea în lagăr, am fost trimis la blocul experimental. Un bărbat fierbea nişte seringi. Stătea întors cu spatele. Sub halatul alb se vedeau hainele de deţinut. Părea la vreo patruzeci de ani. Trăsăturile slăbite aveau personalitate. Un nas acvilin, ochii înguşti, inteligenţi.
"Mă numesc Ovidiu Diamantopol, medic...".
I-am întins mâna. Ignorând-o, întrebă abia mişcându-şi buzele într-o germană stâlcită:
"Nu ţi s-a dat un număr?".
"Ba da. 012 365".
"Ăsta-i numele dumitale! Nume, profesie, vârstă, biografie. Zilele trecute l-au ucis în bătaie pe unul cu bastoanele de cauciuc. Îşi amintise că a fost învăţător."
2.
Pleoapele lui Diamantopol zvâcniră.
- Era polonez. Îl chema Wenceslas. Se afla în lagăr de un an şi jumătate. El mi-a vorbit pentru prima oară de Diavolul Alb.
"Au nevoie de cadre sanitare. De aceea te-au chemat".
L-am privit în ochi:
"Am avut noroc?"
"La D., nimeni nu are noroc".
Apoi amuţi brusc. Clanţa începuse să se mişte uşor.
- Aveam să observ mai târziu că era una dintre ciudăţeniile Diavolului Alb. Nu intra niciodată, chiar într-o încăpere goală, fără să încerce în prealabil clanţa. Ferea parcă liniştea odăii. Şi azi mă întreb care poate fi explicaţia. Un tic simptomatic, ecoul îndepărtat al unor refulări din copilărie, nu ştiu. În prezenţa lui, încercai o ciudată senzaţie de nelinişte. Ceva curios, asemănător vertijului. Simţeai nelămurit că eşti în pericol. Era prima întâlnire cu Diavolul Alb dintr-un război pe care aveam să-l ducem peste un sfert de veac. Pe atunci oamenii, Europa, nu cunoşteau prea multe despre lagărele de exterminare. Desigur, circulau unele zvonuri dar abia azi sunt în măsură să-mi dau seama cât de dezinformaţi eram. Nu mă aşteptam câtuşi de puţin ca D. să fie un sanatoriu. Dar ceea ce găsisem aici depăşea orice închipuire. Mi-amintesc că, în timp ce îl urmăream cum se spală la chiuvetă, reflectam stupefiat că în viaţa mea nu văzusem oameni atât de slabi ca cei din lagăr. Aproape te mirai că mai umblă, că nu le auzi oasele ciocnindu-se.
Şi-a şters tacticos mâinile şi l-a expediat cu un gest scurt pe polonez. Abia după aceea m-a privit. Era un bărbat de statură mijlocie, cam de vârsta mea. Douăzeci şi patru poate douăzeci şi cinci de ani. Avea o faţă lată, cu trăsături regulate. Unul dintre acele chipuri despre care nu poţi să spui nimic. Poate doar faptul că-şi ascundea ochii.
Căci îi ascundea! E o certitudine. Am fost în preajma lui patru luni. O singură dată nu şi-a scos ochelarii. Nici măcar în gestul acela de oboseală, când masezi rădăcina nasului sau colţul ochilor. Mi-am dat imediat seama că am de-a face cu un individ pedant.
Cabinetul, instrumentele, străluceau de curăţenie. Purta numai haine albe: halat impecabil, pantaloni, şosete, pantofi. Punea uniforma doar când părăsea lagărul. S-a aşezat în faţa biroului.
"Dumneavoastră?".
Am luat instinctiv poziţia de drepţi:
"Sunt deţinutul 012 365".
"Mă interesează numele şi specialitatea. Ştiu că sunteţi medic, altfel n-aţi fi fost adus aici".
Glasul era plăcut, cu inflexiuni amabile.
Am ezitat. Wenceslas mă avertizase că singura mea identitate e numărul.
"Sunt deţinut 012 365".
"Aici, în încăperea asta, domnule doctor, puteţi răspunde fără grijă. O să vă convingeţi de altfel foarte curând".
"Ovidiu Diamantopol, neurolog".
Şi-a ridicat sprâncenele apoi s-a lăsat pe spate zâmbind amuzat.
"O, neurolog. Interesant, extrem de interesant! Luaţi loc. Unde v-aţi făcut studiile?".
"La Bucureşti".
"Aşa! Înseamnă că aţi fost studentul profesorului Paul Dragomirescu".
L-am privit surprins.
"Ce vă miră? E un savant de talie mondială. Tratatul lui de patologie excepţională a fost tradus şi la noi. O minte îndrăzneaţă."
Am avut impresia nedesluşită că se justifică dar n-am zăbovit asupra gândului. Eram prea copleşit de ciudăţenia situaţiei. Trebuie să fi trecut cineva prin lagăr pentru ca să-mi înţeleagă uluiala. Făcând abstracţie de hainele mele vărgate şi de peisajul apăsător, mă puteam crede în timpuri normale, discutând degajat în cabinetul unui confrate.
Mi-a întins apoi pachetul de ţigări. A scos dintr-un dulap o sticlă de coniac şi două păhărele. Când a turnat, i-am observat mâinile. Am fost totdeauna convins de sinceritatea lor. Ochii, obrazul, pot minţi. Mâinile niciodată. Erau scurte, cu muchia exterioară extrem de bombată. Mâini brutale, lipsite de sensibilitate. Contrastau strident cu glasul plăcut, învăluitor. N-a ciocnit. A ridicat doar paharul înclinând uşor capul.
"De ce aţi fost internat?"
Mi-am ridicat privirea.
"Pentru că am ascuns nişte evrei. O familie."
"De ce i-aţi ascuns?"
Am tăcut. Diavolul Alb a zâmbit.
"Înţeleg, vă e teamă. Da. Veniţi deci din România. Frumoasă ţară".
"O cunoaşteţi?"
"Din auzite. Zâmbi: Se spune că nu ne prea iubiţi. E adevărat?"
Încercam să mă eschivez. N-aveau sens eroismele gratuite.
"Sunt din Bucureşti. În Ardeal şi Banat se vorbeşte mult limba germană."
"Dar preferinţele se îndreaptă totuşi către Franţa. Şi-a tras scaunul mai aproape întinzându-mi paharul de care nu mă atinsesem: Nu trebuie să vă fie teamă. Suntem amândoi medici. Ipostaza de deţinut al lagărului D. e subsidiară. O întâmplare nefericită pe care eu o ignor. Cel puţin în acest cabinet. Aş vrea să aveţi deplină încredere în mine".
M-am înclinat de circumstanţă. Simţeam că-mi vâjâie urechile.
"Trebuie să aveţi încredere! Este prima condiţie a unei colaborări fructuoase".
"Colaborare?!"
"Ce vă surprinde?"
"Nu, nimic...", am răspuns mecanic.
Mi-a oferit încă o dată pachetul cu ţigări:
"Domnule Diamantopol, vă dau cuvântul meu de onoare că indiferent care sunt opiniile dumneavoastră, nu veţi suporta nicio consecinţă".
"Aş putea şti cărui fapt datorez acest tratament? Primul lucru pe care l-am aflat sosind în lagăr a fost că nu trebuie să ai opinii".
"Practicăm amândoi o profesiune umanitară. Avem planuri grandioase pentru a căror îndeplinire vor fi necesare eforturile a două sau trei generaţii. Vă cerem să ne ajutaţi".
"Cum?"'
"Punându-ne la îndemână cunoştinţele dumneavoastră".
L-am privit lung. Printre deţinuţi se aflau sute de medici cu experienţă, unii dintre ei veritabili savanţi. De ce mă alesese tocmai pe mine? Coniacul băut pe stomacul gol îmi crease o stare de uşoară euforie. Glasul îmi tremura. Am avut senzaţia că mă arunc în gol. Un salt dement.
"N-am învăţat să omor".
"În sfârşit!" Părea satisfăcut. "Acum aţi fost sincer. Apropo, v-aţi întrebat vreodată de ce omorâm?"
"Nu. Nu în sensul la care vă gândiţi dumneavoastră. Crima nu poate avea niciodată justificare...".
"Maxime, domnule Diamantopol! Superstiţii caracteristice unei civilizaţii obosite, descompuse. Prejudecăţi de tip creştino-iudaic. Când un organ e bolnav îl operăm. De ce nu ne-am imagina lumea ca pe un imens organism pe care avem menirea să-l însănătoşim, să-i extirpăm ţesuturile putrede?".
Ştiam că risc enorm dar nu m-am putut abţine să-l întreb:
"Cine v-a menit, domnule doctor? Şi cine a trasat coordonatele pe care urmează să evoluaţi?"
"Viaţa. Aşa cum va arăta ea peste câteva decenii. Va recompensa până şi pe cei sceptici".
M-am foit neliniştit pe scaun. Pentru ce mă provoca? Unde vroia să ajungă? Mult mai târziu, aveam să-mi dau seama că discuţia urmărea un scop precis. Era prima etapă a experienţei fără precedent pe care Diavolul Alb o încerca cu mine. Intuiam că doreşte să-l contrazic fără reţineri şi că-mi cântăreşte atent fiecare argument.
"Viaţa nu poate să ceară moarte. Nu poate condamna la pieire popoare întregi pentru că au pielea oacheşă ori pistrui şi nu corespund unui anumit standard de frumuseţe. Ea însăşi i-a creat, nu-şi poate asasina propriii copii. Am clătinat hotărât din cap: Şi nimeni nu are dreptul s-o facă!".
"Forţa creează dreptul, domnule Diamantopol. Noi suntem cei mai puternici. Şi suntem în acelaşi timp capabili să scrutăm viitorul cu ochi lucizi pentru că ne-am debarasat de balastul unor mentalităţi neroade. Ne-am înălţat pe piscuri inaccesibile, de unde privim în perspectivă istorică. Imaginea e de o limpezime îmbătătoare. Un popor tânăr, viguros, rod al mâinilor noastre, va sălăşlui pe un pământ asanat. Căci asta facem noi: asanăm. Zămislim un popor genial."
M-am uitat la el. Oare delirul acela de grandoare al Fuhrerului îi contaminase pe toţi?
"Da, repetă liniştit, fără ostentaţie. Un uriaş popor de genii. Ţelul nu vi se pare îndeajuns de nobil?"
"Înălţător... Dar nu pot scăpa de-o imagine. Etalaţi precepte morale, pline de mărinimie după ce în prealabil aţi azvârlit Biblia pe foc".
"E o imagine foarte plastică. Într-adevăr, asta am făcut la propriu şi la figurat. O cărticică dulceagă şi inutilă."
"...Şi incomodă" am completat moale.
"Şi incomodă! Adevăratul crez al popoarelor, altă biblie se scrie astăzi! Ea reprezintă opera noilor demiurgi. Avem şansa de a trăi o extraordinară aventură. Transformarea din temelii a omenirii".
"Hm, nu toţi am putea numi asta şansă".
"Nimic nu vatămă un scop grandios, domnule Diamantopol. A ştiut-o Machiavelli, o ştim şi noi. Când oamenii vor culege mere de aur, cine va mai sta să răscolească istoria numărând câte victime au murit la D.? Cine ne-o va mai reproşa? Nici peste douăzeci de ani n-or s-o mai facă".
"S-ar putea ca într-adevăr poporul acela de genii să n-o facă."
Mi-a turnat din nou coniac. Declară fără urmă de iritare.
"Sesizez ironia. Dumneavoastră nu vă puteţi debarasa de-o povară. În fond nici nu vă daţi seama că o purtaţi. Tot acel bagaj de principii aşa-zise umanitare deprinse în abecedar, acasă, la biserică. Ele vă împăienjenesc imaginea, vă împiedică să vedeţi limpede. Când veţi izbuti să le depăşiţi, să vă curăţaţi de această zgură, veţi trăi zile extraordinare. O senzaţie de beatitudine, de purificare, veţi respira alt aer, vă veţi simţi nou, puternic, liber".
"Încercaţi să mă convingeţi sau vă justificaţi? Oricum efortul e inutil. Ştiţi bine că vrând-nevrând sunt la dispoziţia dumneavoastră".
"Trebuie să vă conving!"
"De ce?"
A zâmbit, sigur de efect:
"Tot n-aţi înţeles, domnule Diamantopol?".
M-am sprijinit de masă. Diavolul Alb vorbise româneşte.
3.
- Puf! Puf! Puf!
Nichita Dumitrescu se juca de-a trenuleţul.
CAPITOLUL XII
Plan de evadare
1.
- M-a reţinut la blocul experimental. Îmi crease un regim preferenţial. În fiecare dimineaţă găseam câte un pachet cu hrană: carne, grăsimi, fructe şi pâine. Fuma liniştit în timp ce eu mâncam. O dată am oprit ceva cu gândul să duc seara celor din baracă. Mi-a interzis. Aveam impresia idioată că sunt în situaţia puştiului din poveste pus la îngrăşat de căpcăun în perspectiva unei mese copioase. Ce intenţiona cu mine Diavolul Alb?
Răsuceam problema în fel şi chip fără să-i găsesc soluţia. Când în sfârşit mi-am dat seama, m-am cutremurat. Eram cobai. Şi nu pentru o experienţă obişnuită de extirpare a oaselor sau a măduvei.
Uneori vorbea româneşte. Pentru mine era limpede că deprinsese limba în copilărie şi că cel puţin câţiva ani de şcoală îi făcuse în ţară. Sunt fleacuri, amănunte, un anumit accent pe care nu le înveţi din cărţi.
Nu mai suportam fumul gros, ochii nenorociţilor obligaţi de cele mai multe ori să-şi privească moartea în faţă, ultimul spasm al trupului. Nu mai suportam glasul Diavolului Alb, mâinile lui sigure, pachetele lui. Devenisem apatic, noaptea mă sufocau miile de schelete care-mi apăsau pieptul şi grumajii. Şi totul mirosea a carne arsă. Îmi era indiferent dacă mor.
Într-o zi, pe la sfârşitul lui octombrie, am văzut trecând deasupra lagărului un cârd de cocori. Urmăream păsările cu ochi înlăcrimaţi. Mă revedeam la Beştepe, un sat în Deltă, unde toamna vânam raţe sălbatice.
Încropisem acolo o bojdeucă pe care iarna o îngrijea Diadia Mihail, un pescar lipovean. Cam prin perioada asta obişnuiam să-i fac o vizită. Probabil mă aştepta.
Şi dintr-o dată mi-a venit ideea. Cocorii, păsările acelea cenuşii, elegante, mi-o dăduseră: trebuia să evadez!
Ştiam că practic e imposibil, nimeni nu evadase dintr-un astfel de lagăr, dar aveam convingerea că eu voi reuşi. Mi se părea că am un atu în plus: nu mai mi-era teamă de moarte şi deci puteam risca. Mă înşelam. În fiecare noapte, căutam înfierbântat soluţia. Un fapt rămânea cert. Singur nu voi izbuti niciodată. Aveam nevoie de un complice. M-am gândit reflex ia Wenceslas.
Multă vreme nu încetase să mă privească neîncrezător. Privilegiile evidente pe care mi le acorda Diavolul Alb îl făceau circumspect. Vorbea puţin, aproape niciodată neinterpelat. Părea un om închis, făcea impresia că ştie multe şi le ţine pentru el, că încearcă o voluptate specială la gândul că este singurul care cunoaşte un amănunt esenţial, semnificativ, dedesubtul unor fapte. O discreţie înnăscută.
Niciodată, nici la el la Klawek, nu fusese mai expansiv. Din ziua cînd m-a surprins subtilizând medicamente pentru cei din baraca noastră a devenit mai comunicativ. După câteva săptămâni nu se mai ascundea de mine. În absenţa Diavolului Alb, întocmea note despre experienţele efectuate. Le transcria mărunt pe prospectele subţiri de la medicamente.
"Ce faci cu ele?" l-am întrebat.
"Sunt pentru americani. Vor să ştie! Cineva trebuie să plătească atrocităţile acestea într-o bună zi. Au înfiinţat o secţie care se ocupă cu crimele de război: Psychological Service".
"Cum ajung la ei?"
M-a privit lung. Ochii înguşti n-aveau culoare, dar erau plini de dârzenie.
"Le ascund într-un bulgăre de humă. Când oamenii pleacă la lucru, cineva îl scapă într-un anumit punct. Un agent de-al lor îl ridică. Nu ştiu când, dar îl ridică".
Am simţit că-mi vine ameţeala. Legătura asta cu cei de-afară mi se părea extraordinară. Parcă ar fi răsărit dintr-o dată soarele, un soare mare, roşu, parcă din fundul unei prăpăstii primeam o frânghie de care să mă agăţ. Nu eram complet uitaţi, continuam să trăim, exista cineva care se interesează de noi. Mi-am luat capul în mâini.
"La ce te gândeşti?" a şoptit Wenceslas cu ochii pe clanţă.
I-am răspuns emoţionat:
"Vreau să evadez!"
"Eşti nebun?"
"Nu. Evadez sau termin cu viaţa!"
"Au ei grijă de asta. Nu înţeleg de ce trebuie să te grăbeşti. A clătinat din cap: Din D. nu pleacă nimeni, decât pe lumea cealaltă".
"Eu voi pleca!"
Mi-a pus mâna pe umeri. Germana lui stâlcită îmi păru mai caldă.
"Sunt de patru ani aici. Crede-mă, nimeni n-a izbutit".
"Eu voi izbuti! E singura raţiune de a mai exista".
"Crezi că eşti primul căruia i-a venit ideea?"
"Probabil. Oamenii nici nu îndrăznesc s-o gândească. Nu-i învinuiesc. Prea sunt înspăimântaţi. Dar eu trebuie să încerc! Atâta timp cât mai am forţa s-o fac".
"Cum?"
"Nu ştiu. Voi găsi".
"Am căutat înaintea ta. Nu există nicio posibilitate. Absolut nici una. Pricepi? Sârmă ghimpată, curent de înaltă tensiune, reflectoare, santinele înarmate până-n dinţi, câini. Cum vrei să fugi de-aici?"
"Am furat o fiolă de otravă. Mai pot face rost de una. E de ajuns. La bucătăria lor lucrează un deţinut din blocul B. Îl cunosc din România".
"Naiv! Chiar dacă reuşeşti să-l convingi pe românul tău, e inutil. Mâncarea gardienilor se verifică înainte. Sunt folosiţi drept cobai câţiva Kapo care se consideră norocoşi. Îţi faci iluzii. Şi-au luat toate măsurile de precauţie!".
"Dacă am organiza o răscoală? În fond, suntem o mie contra unul".
Wenceslas râse:
"Ai făcut armata? Ştii ce înseamnă un cuib de mitralieră? Poate ţine uşor piept unei companii în atac. Iar noi n-avem o sârmă să ne legăm pingelele."
"Trebuie să găsesc ceva!"
"Lângă biroul comandantului, surâse polonezul, există o săliţă. Sunt acolo câteva automate. Ţi-o spun eu. Şi tot eu îţi spun că nu poţi ajunge acolo. Uşa are gratii, se deschide cu două chei".
"De unde ştii toate astea?"
"Înainte, am fost inspector de poliţie. Şi nu dintre cei mai proşti."
2.
Mi-a povestit ulterior. Orăşelul în care trăise sese aproape ras de pe faţa pământului. Nemţii îl incendiaseră. Arsese atunci şi imobilul poliţiei. L-au arestat cu ocazia unei razii pe străzile Varşoviei. A putut să-şi ascundă profesia. L-am întrebat:
"De ce-ai făcut-o?"
"Mi s-a părut că mă avantajează mai mult profesiunea iniţială: felcer. Calculul a fost just. Sunt aici de patru ani. Adică supravieţuiesc".
Discuţiile pe tema unei eventuale evadări au continuat zile de-a rândul. Născocisem soluţii absurde, fanteziste, fără o singură şansă de izbândă. Wenceslas cunoştea toate secretele lagărului. Răsfirase cu mult înaintea mea orice posibilitate de fugă. Apoi se resemnase. Şi totuşi se întâmpla ceva interesant cu el. Deşi respingea aprioric ideea de evadare, ca unul care-şi formase o opinie fermă în legătură cu un fenomen şi în consecinţă nici nu mai vrea să se gândească la el, se lăsa antrenat în discuţii. În zilele acelea, polonezul îmi amintea de bătrânii care caută anturajul tinerilor.
Nu speră nimic, tinereţea e o maladie care trece dar nu se ia, prezenţa lor însă îi înviorează. Încearcă impresia nedesluşită că emană un aer tonic, şi se grăbesc să-l inhaleze până în adâncul plămânilor. Cam acelaşi lucru se întâmpla cu Wenceslas.
Buzele lui cârteau sceptic, dar ochii, ochii aceia înguşti, fără culoare, străluceau altfel. Ştiam că în cele din urmă mă va ajuta chiar într-o întreprindere riscantă.
Într-o dimineaţă l-am prins de umăr:
"Cred că am găsit!"
Vorbeam ca de obicei, în şoaptă abia articulând cuvintele cu privirea pe clanţa galbenă.
"Ce ne împiedică să ieşim noaptea din lagăr? Sârma ghimpată prin care trece curentul şi reflectoarele, nu? Într-un cuvânt, electricitatea. Nu ne rămâne decât să aruncăm uzina electrică în aer!"
S-a uitat lung la mine:
"Eşti în toate minţile?"
"Ascultă-mă, Wenceslas, m-am gândit mult. E formula cea mai eficace şi cea mai simplă. În primul rând, anulează sârma aceea blestemată care înconjoară lagărul ca o centură de foc. Cazarma gardienilor şi depozitul de muniţii sunt lângă uzină. Nu-i exclus să se extindă explozia. În panica generală, ne vom strecura afară. Şi apoi faci abstracţie de un element esenţial. Vom avea un răgaz de câteva ore în care să ne îndepărtăm".
Un licăr nou îi apăru în priviri.
"Ştii ce înseamnă să alergi peste câmp hăituit de câini în pijamalele astea?"
"Deci accepţi că prima etapă, şi cu siguranţă cea mai dificilă, ieşirea din lagăr, e posibilă?"
"Să zicem. Apoi?"
"Îl vei înştiinţa pe omul tău. Trebuie să ne ajute. Avem nevoie de câteva boarfe şi un loc unde să ne ascundem. Mă rog, astea-s fleacuri. Totul e să ieşim. După aceea..."
"Într-adevăr. Întâi să ieşim. Cum ai de gînd să arunci uzina în aer? Cu ce? De unde iei explozibil?"
"îl fabricăm noi, Wenceslas! Nitroglicerina ţi se pare destul de bună? Mai clar: glicerină şi acid azotic. Dacă le amestecăm cu humă, obţinem dinamita".
L-am simţit dintr-o dată încordat, arc. Maxilarele îi jucau sub pielea întinsă. Ochii se îngustaseră şi mai mult.
"Înţeleg. Cred că înţeleg".
În infirmerie se afla un dulap blindat. Nu-l văzusem niciodată deschis. Cu alt prilej, polonezul îmi povestise ce se află înăuntru. Îngrozitoarele fiole de cyclon B., cianură, acid clorhidric, diferite substanţe chimice, documente secrete privitoare la experienţele din lagăr, statistici etc.
Glicerina, inofensivă ca atare, o aveam la îndemână. Totul era s-o sustragem în cantităţi mici fără să atragem atenţia. Ne lipsea în schimb acidul azotic. Pentru asta trebuia să deschidem dulapul safe.
Wenceslas continua să tacă privindu-mă intens. Ştiam că de fapt nu mă vede. Am supralicitat:
"Înăuntru sunt şi hârtii care i-ar putea interesa pe aliaţi. Ei, ce zici?"
A şoptit palid la faţă:
"Ar fi ceva. Cheile sunt la Diavolul Alb. Nu se desparte niciodată de ele. Murmură pe gânduri: O bucată de ceară."
Dimineaţa, când Diavolul Alb îmbrăca halatul scotea cheile din buzunarul hainei.
Rămâneau pe birou exact două sau trei minute cît se spăla pe mâini.
Wenceslas nu mă slăbea din ochi.
"E singurul moment în care putem lua mulajul. Foarte primejdios! O privire în oglindă şi ne împuşcă pe amândoi".
"Ţi-e frică?"
A ridicat din umeri:
"Merită încercat".
Câştigasem. Desigur, mai erau multe, foarte multe de pus la punct: procurarea unei chei brute, pila, legătura cu omul din afara lagărului şi asentimentul său, dar mie mi se părea că obţinusem lucrul cel mai dificil: consimţământul lui Wenceslas. Vom colabora. I-am întins mâna:
"Riscăm?"
Mi-a strâns-o. I-am simţit degetele îngheţate.
"Riscăm".
În clipa aceea a intrat Diavolul Alb. L-am privit speriaţi. Până atunci, afectasem unul faţă de celălalt indiferenţă, uneori chiar ostilitate, înlăturând orice idee de bună înţelegere care ar fi putut genera în perspectivă o complicitate. Ne surprindea acum mână în mână.
Ne-a măsurat câteva clipe şi a zâmbit:
"Îmi pare bine că aţi început să vă înţelegeţi. Nu mi-a plăcut niciodată să lucrez cu oameni care se detestă".
Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, polonezul mi-a şoptit:
"A început prost. De aci înainte va fi cu ochii în patru".
"Numai să nu ne despartă. N-aş rezista!"
M-a privit trist:
"Nu ăsta ar fi lucrul cel mai rău".
Şi a tăcut. Ca mulţi oameni de acţiune, Wenceslas era superstiţios. Credea în tot felul de semne, parte preluate prin tradiţie, parte inventate de el însuşi. Înainte de a fi arestat, avusese un porte-bonheur, un papuc mic de argint ca un imineu. I-l luaseră. În lagăr, îşi găsise altă mascotă. O pietricică albă, rotundă, uşor translucidă care semăna cu o boabă de naftalină. Îşi băgase în cap că-i poartă noroc. Încerca să tragă soarta de limbă cu o naivitate înduioşătoare: Dacă Osiris se va vedea la noapte sau dacă distanţa dintre două obstacole dă un număr de paşi cu soţ, însemna că e bine, poate acţiona.
Semnele însă se arătau defavorabile.
Trecuseră câteva zile. Atitudinea Diavolului Alb rămăsese în ce ne priveşte neschimbată. Părea să fi alunecat pe lângă un incident fără să-i caute semnificaţia. Asta i-a dat curaj lui Wenceslas alungându-i în cele din urmă temerile. Începusem să furăm glicerina pe care o depozitam într-o cutie goală de conserve. Mai greu era să obţinem cheia brută şi ciotul de pilă.
Am hotărât să acţionăm imediat. O întâmplare pe care polonezul o considera providenţială, şi în consecinţă de bun augur, ne oferea un prilej unic. La temelia uzinei electrice se formase o pânză de apă. Deţinuţii începuseră săpăturile în vederea unor infiltraţii cu beton. Acolo trebuia introdus explozibilul.
Ne-am înţeles ca în dimineaţa următoare să luăm mulajul cheii pe o bucată de ceară. Avea să opereze Wenceslas, mai abil, în timp ce eu sub un pretext oarecare urma să mă interpun între el şi Diavolul Alb astupând imaginea din oglindă.
"Zece secunde, repeta la infinit polonezul. Atâta am nevoie: zece secunde!"
Îl aşteptam cenuşii la faţă, cu maxilarele încleştate, incapabili să schimbăm o vorbă. A intrat ca de obicei, la ora 8 fix. Şi-a scos haina, a pus cheile pe masă, a îmbrăcat halatul. Îi urmăream crispaţi fiecare gest. S-a îndreptat spre chiuvetă. În clipa aceea, uşa s-a deschis brusc şi un căpitan l-a chemat afară. I-am aruncat o privire lui Wenceslas.
"Acum!"
Mâinile îi tremurau. Cheile se aflau lângă el, la câţiva centimetri. A ales-o pe cea de la safe. Zgomotul sec, mi s-a părut un dangăt de clopot. I-a luat mulajul.
Diavolul Alb s-a întors pe neaşteptate. După direcţia capului puteam să jur că se uitase la Wenceslas. Acesta, cu fruntea năpădită de sudoare, abia avu timpul să pună o scrumieră mare de birou cu fundul scobit peste bucata de ceară.
3.
Apoi a început tortura. Părea că în dimineaţa aceea Diavolul Alb nu are de gând să părăsească nici o clipă masa de lucru. L-a expediat pe polonez şi rămaşi singuri mi-a zâmbit.
"Nu prea sunt în apele mele azi, ce-ar fi să flecărim puţin!"
Şi-a aprins ţigara şi a tras scrumiera mai aproape. Nu-mi amintesc să fi trecut vreodată în viaţa mea prin momente mai grele. Diavolul Alb mă privea insistent. Pe buze îi stăruia un zâmbet pe care nu reuşeam să-l înţeleg. Trist, uşor zeflemitor.
Făceam eforturi îngrozitoare să nu mă uit la scrumieră. Începuse să mă doară capul, iar mâinile îmi transpiraseră. Încercam din răsputeri să mă stăpânesc. Niciodată nu fusesem un tip tare, cu nervi de oţel. În timpul studenţiei, examenele constituiseră pentru mine un calvar.
"Vă aflaţi de două luni în lagăr", constată Diavolul Alb.
Am repetat mecanic:
"Da, de două luni".
"Cred că am ajuns să vă cunosc. Reprezentaţi exponentul tipic al generaţiei dumneavoastră, al Europei stoarse de vlagă din secolul XX. Şi totuşi nu sunteţi lipsit de curaj..."
Am încercat să zâmbesc. Diavolul Alb se răsuci brusc aţintindu-şi privirea pe fereastră. Afară, deţinuţii săpau la temelia uzinei electrice sub un cer scund şi opac ca o pastă cenuşie. Strigătele SS-iştilor răzbăteau până la mine.
"Nu mă înşel. Vă urmăresc cu deosebită atenţie. Posedaţi o stranie încrucişare între morbid şi vital, în ciuda paradoxului. Lăcrimaţi de milă pentru ceea ce vedeţi în jurul dumneavoastră şi în acelaşi timp vă răzvrătiţi, continuaţi să luptaţi. Aşa se numesc aici actele filantropice. Cedaţi din hrana dumneavoastră, subtilizaţi medicamente riscându-vă viaţa. Unii au fost împuşcaţi pentru mult mai puţin".
Am înghiţit în sec. Diavolul Alb a ridicat mâna:
"Între noi există un mic pact. Speram să fiţi leal."
Şi-a scuturat ţigara privind intens scrumiera.
"Aţi fost leal cu mine, domnule Diamantopol?"
Îmi simţeam colţurile gurii zvâcnind. Mâna mi s-a desprins de pe genunchi pipăind taburetul mic de metal. L-am apucat.
Dacă ridică scrumiera îl ucid! Oricum, nu mai am nicio şansă.
"E un eufemism, domnule doctor. Asociaţia presupune aceeaşi platformă pentru ambii parteneri. Un singur gest din partea dumneavoastră şi în definitiv, dacă-mi este îngăduit să vă întreb, ce urmăriţi?"
"Credeam că aţi înţeles. Mă interesează omul de mâine, posibilităţile de a-l crea. Omul, aşa cum vă spuneam, eliberat de prejudecăţi. Cei de rând, brutele, constituie un material ordinar. Dumneavoastră însă sunteţi medic, un ins instruit, fin, expresia şlefuită de milenii a lui homo-sapiens. Din păcate, sufocat de himere: conştiinţă, milă etc. Găsesc că este esenţial să aflăm dacă o asemenea construcţie poate fi modificată radical".
Începu să mângâie distrat marginile scrumierei. M-am interesat crispat, cu intenţia de a-l distrage:
"Adică?"
"Vă creez toate condiţiile unei evoluţii pe care noi o considerăm firească. Rezultatul, sunt convins, nu va întârzia".
"Ce rezultat aşteptaţi, domnule doctor?"
Răspunsul veni repede, brutal:
"Ziua când veţi putea ucide cu sânge rece."
4.
- Orice s-ar spune, câinele rămâne animalul cel mai fidel, exclamă Miss Dorothy James-Porter. Desigur, se povestesc multe întâmplări în care delfinii. Mă ascultaţi, domnule pastor?
Iustin Făgădău nu-i răspunse. Privea cu luare-aminte chipul infirmului. Ovidiu Diamantopol goli paharul cu apă, apoi continuă:
- Am tresărit. Desigur, întâlnisem în scurta mea carieră simptome de dezechilibru grefate pe un fond criminal, dar oamenii aceia se mulţumeau să scoată din senin cuţitul şi să-l înfigă în spinarea primului trecător ieşit în cale. Teoretizarea crimei însă, inventarea unor jaloane legale care s-o încadreze, s-o transforme în crez, în ideal, mai mult dorinţa de a descoperi în om germenele răului şi de a-l cultiva mi se păreau forme de demenţă fără precedent. Şi totuşi Diavolul Alb nu-şi pierduse minţile.
"Da, reluă, veţi ucide. V-am urmărit foarte atent în prima noastră discuţie, domnule Diamantopol. Aţi riscat îngrozitor. Ştiu cât preţuieşte în ochii dumneavoastră cuvântul de onoare al unui SS-ist, care vă dă anumite asigurări. Şi totuşi aţi riscat. De fapt, este ceea ce mi-am dorit. Aţi riscat şi mai mult, nebuneşte în lipsa mea. Stinse ţigara în scrumieră fără să mă slăbească din priviri. Întrebă: Ce s-a întâmplat?"
"Nimic".
"Nervos?"
"Nu, vă înşelaţi, domnule doctor".
"Probabil. Aşadar, corespundeţi din toate punctele de vedere. Reprezentaţi o anumită categorie socială, intelectualitatea, aveţi o profesiune umanitară, un psihic robust, şi vârsta când te arunci primul pe baricadă. Am notat de asemenea voinţa, încăpăţânarea, tăria opiniilor. Într-un cuvânt, sunteţi ultimul om de la care te poţi aştepta să-şi uite convingerile".
"Nădăjduiesc din tot sufletul".
"Şi eu. Făcu o pauză: Şi cu toate acestea, în cele din urmă le veţi uita, domnule Diamantopol".
"Mă îndoiesc".
"O să vă ajut să le uitaţi".
"Cum? Cu pistolul în ceafă?"
"Nu, râse, nu aşa. Pe la sfârşitul secolului XIX, signor Cesare Lombroso îşi trecea încântat degetele prin barbă. Găsise o explicaţie a omuciderii. Vă amintiţi? După opinia domniei sale, anumiţi indivizi se nasc predestinaţi pentru crimă. Mai mult, oferea omenirii date după care aceştia pot fi identificaţi sugerând unele măsuri preventive".
"Vă referiţi la Crima, cauzele şi remediile ei?"
"Desigur".
"O aberaţie! Un manual de scuze la îndemâna ucigaşilor".
"O lucrare excelentă, domnule Diamantopol! Din păcate premisa lui Lombroso e incompletă. A rămas la un pas de adevăr. Instinctul criminal există în toţi indivizii!"
"Căutaţi cumva circumstanţe atenuante pentru clipa când va trebui să daţi socoteală?"
"N-am de ce, şi în primul rând cui?"
"S-ar putea ca într-o bună zi să se găsească totuşi cineva. Mă întreb cum veţi explica atunci milioanele de cadavre".
"Când oamenii sunt fericiţi, nu mai pun întrebări. În sfârşit, ăsta e deja alt aspect. Vorbeam de instinctul criminal. Există în fiecare din noi, deci şi în dumneavoastră. Nu aţi ucis până acum pentru că nu v-au favorizat împrejurările".
"Sunt un ghinionist... V-ati decis să-mi oferiţi prilejul?"
"Da. O mică experienţă. Repet, plec de la ideea că în accepţiunea unei Europe depăşite, lipsite de vlagă, reprezentaţi tipul perfect moral. Se aplecă peste masă şoptind cu patimă: Şi totuşi veţi ucide! Veţi cunoaşte marea bucurie a dreptului de viaţă şi moarte asupra celorlalţi. Problema asanării umane nu vi se va mai părea o monstruozitate ci o chestiune vitală. Imperios necesară".
"Sunteţi convins?"
"Veţi ucide sau vă veţi sinucide. În ultimă analiză e acelaşi lucru".
5.
M-a privit printre gene apoi a ridicat brusc scrumiera. Am simţit că-mi pierd respiraţia. Diavolul Alb se uită la bucata de ceară lipită de fund. Strigă:
"Domnule Wenceslas!"
Polonezul intră. Era alb la fată.
"Domnule Wenceslas, ăsta e bloc experimental, nu cocină. Vă rog să curăţaţi scrumiera"...
6.
Seara, după apel, am rămas în sfârşit singuri, Polonezul mi-a şoptit emoţionat:
"Ce noroc, Dumnezeule! Dacă nu se lipea de fundul scrumierei vedea mulajul".
"Sunt convins că l-a văzut".
"Fii serios, ne împuşca pe amândoi, nu-ţi dai seama?"
"Sunt convins, Wenceslas! în orice caz a mirosit ceva. Tot timpul a sucit şi învârtit blestemata aia de scrumieră".
"Ţi s-a părut".
"Poate. În fine, ce-i cu mulajul?"
"În regulă".
"Pila?"
"Cheia şi pila mi le va procura bavarezul. Sper. Lucrează afară".
Am rămas pe gânduri. În urechi îmi răsuna încă glasul Diavolului Alb: Ziua în care veţi ucide cu sânge rece, domnule Diamantopol, sau vă veţi sinucide!
Polonezul mă apucă de braţ:
"Nu mi-ai spus ce-a vrut".
"Să facă din mine un ucigaş".
CAPITOLUL XIII
O experienţă fără precedent
1.
- Apoi a început coşmarul. Şi astăzi mă cutremur când îmi amintesc. Diavolul Alb m-a condus pas cu pas pe drumul întortocheat al disperării. Selecta cu grijă nefericiţii care-şi pierduseră orice urmă de demnitate umană, răscolea în cotloanele sufletului lor atrăgându-mi atenţia asupra aspectelor celor mai jalnice.
"Şefii de baracă, mi-a spus, sunt şi ei deţinuţi. Uitaţi-vă cum bat. Mai rău decât gardienii. Înjură, fură mâncare, torturează şi uneori ucid. Ucid, domnule Diamantopol!"
"Fiecare popor îşi are denaturaţii lui. Nenorocirea nu-i face mai buni. Dimpotrivă".
"E altceva. Am reuşit să realizăm, să ne întoarcem la climatul primar al individului. Puterea asupra celorlalţi e o băutură care ameţeşte repede, mai ales când n-ai gustat-o niciodată. Ieşirea din anonimat, dorinţa legitimă de a supravieţui, invidia, ura, rapacitatea, sunt aspecte premergătoare ale aceluiaşi fenomen: crima. Chiar şi dragostea..."
"Dragostea?"
"Ce vă surprinde? Câte femei nu şi-au ucis soţul pentru a se putea bucura în linişte de îmbrăţişările amanţilor? Sau copilul indezirabil din prima căsnicie. Răsfoiţi presa de scandal. Instinctul de conservare îţi pune cuţitul în mână. Veţi avea prilejul să vă convingeţi".
M-a condus într-una din încăperile blocului experimental. De camera alăturată ne despărţea o uşă prevăzută cu geam şi gratii. Diavolul Alb mi-a făcut semn să mă apropii.
"Priviţi, domnule Diamantopol".
Cinci bărbaţi complet goi zăceau pe duşumea. Văzusem mulţi oameni-epave în lagăr dar era pentru prima dată când mi-a fost dat să asist la asemenea spectacol. Cinci schelete, cinci grămezi de oase articulate în care mai pulsa viaţa.
"I-am selectat cu deosebită grijă. Sunt de naţionalităţi, profesii şi religii distincte. De trei săptămâni nu au primit hrană. Numai apă".
Vorbea calm, cu liniştea aceea a ghidului care însoţeşte turiştii prin catacombele sfintei inchiziţii.
"După cum desigur observaţi, trăiesc şi vor continua să trăiască dacă le funcţionează instinctul de conservare. Eu sunt convins că da".
Dădu la o parte o draperie şi dispuse sec:
"Puteţi începe!"
În camera celor cinci fu introdus un bărbat gras, un olandez ales dintre deţinuţii sosiţi cu o zi în urmă. Privea îngrozit scheletele care începuseră să se agite. Diavolul Alb deschise uşa:
"Vă rog să vă dezbrăcaţi. Complet".
Îşi lepădă hainele rostogolindu-şi ochii speriat.
Diavolul Alb se adresă celor cinci.
"Inaniţia totală, cu consum de apă se suportă aproximativ patruzeci de zile. Dumneavoastră sunteţi la mijlocul drumului. Manifestaţi primele edeme. Simptomele următoare, halucinaţii, delir, convulsii şi moartea. Mă auziţi?"
Spectacolul era înfiorător. Cinci cranii se clătinau dând senzaţia că sunt gata să se desprindă de pe umeri. Nenorociţii dădeau astfel asigurări că nu şi-au pierdut capacitatea de percepere.
"Există o singură şansă să supravieţuiţi. Nu o dată, s-a întâmplat ca marinari lipsiţi de hrană să tragă la sorţi victima ce urma să fie sacrificată. Carnea de om este..."
Am strigat înnebunit:
"Herr Doktor!"
"Păstraţi-vă calmul, domnule Diamantopol!"
"Ce vreţi să faceţi?!"
"Experimentez".
"E monstruos! Un act dement! Nu vă daţi seama?"
M-a fulgerat cu privirea.
"V-aş sugera să vă amintiţi unde vă aflaţi şi mai cu seamă în ce calitate".
"Herr Doktor, pentru Dumnezeu!"
"Numele ăsta nu-mi spune nimic, v-am avertizat. Şi apoi nu vă înţeleg neliniştea. Aţi făcut risipă de argumente demonstrându-mi performanţele civilizaţiei, ale educaţiei în spiritul respectului faţă de tine însuţi, a omeniei etc. Păreaţi sceptic când am afirmat că în fiecare există germenele crimei. De ce vă neliniştiţi? Dacă m-am înşelat, nu se va întâmpla nimic. Dar se pare că nu m-am înşelat. Nu-i aşa, domnule Diamantopol? Priviţi-i! Au început să le sticlească ochii. Ultimul din stânga e profesor de filozofie. Ani de-a rândul a lătrat despre Platon, Socrate, Hegel. Urmăriţi-l! Încearcă să se ridice. Va muşca primul din osânza olandezului. Celălalt e scriitor. A intoxicat o generaţie întreagă cu baliverne despre copii milostivi. Hm, salivează. Iată că şi domnul judecător dă semne de interes. Individul ăsta mi-a ţinut cândva o prelegere despre infamie. Evident, înainte de război, când reprezenta justiţia. Întâmplarea a hotărât să ne întâlnim."
Ochii îi sticleau demenţial. Urmărea evoluţia fiecăruia, cu sufletul la gură.
"Iată-i, s-au ridicat!"
Olandezul scoase deodată un urlet sfâşietor.
Mi-am pierdut cunoştinţa.
2.
- Proceda cu o exactitate de cronometru. Excelent psiholog, Diavolul Alb reuşise să mă cunoască perfect. Spectacolele sale variau astfel ca durată şi intensitate oferindu-mi un repertoriu de atrocităţi pe care mintea omenească refuză să le imagineze. Ani în şir, nu am putut scăpa de priveliştea celor doisprezece cobai din salonul C.
........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu