6 - 9
Fata își coborâse mâna de la gură, iar acum și le ținea pe amândouă încleștate pe piept. Ochii ei erau deznădăjuiți, toată expresia feței sale descompuse, îi cerșeau milă.Un timp, Beaumont o studie cu gravitate. Prin fereastră și perete răsuna sunetul ploii care izbea clădirea în rafale puternice, iar printre rafale se auzea vuietul râului din apropiere. Ochii lui o studiau cu o expresie rece, calculată. După un timp, îi vorbi pe un ton destul de blând, dar și categoric:
- Nu de-asta ai venit aici?
- Te rog, nu! îl imploră ea, cu voce răgușită.
Ned Beaumont își arcui buzele într-un zâmbet subțire, care i se regăsea și în ochi, întrebând-o:
- Nimeni n-are voie să vorbească despre asta, decât tu și ceilalți dușmani ai tatălui tău?
Fata își lăsă mâinile pe lângă corp, cu pumnii strânși, ridică fața spre el, furioasă, și spuse cu voce dură, răsunătoare:
- El l-a omorât pe Taylor.
Rezemându-se iar în mâna pe care și-o ținea la spate, Ned ridică privirea spre Eloise Mathews.
- Vezi, ce ți-am spus eu? zise el, tărăgănat. Convinsă de lucrul ăsta, s-a dus la soțul tău, după ce a văzut mizeriile pe care le-a publicat azi-dimineață. Sigur că Hal nu-l credea pe Paul vinovat de nicio crimă; doar că se află într-o situație cam strâmtorată - cu ipotecile în posesia Companiei Centrale de Stat, care e proprietatea candidatului lui Shad pentru Senat - așa că trebuie să facă ceea ce i se spune. Iar pe ea o interesa să....
Mathews interveni. Glasul editorului era subțire și disperat:
- Încetează cu prostiile, Beaumont! N-ai nici....
Calm, melodios, glasul lui O Rory îl întrerupse pe Mathews.
- Lasă-l să vorbească, Mathews. Să auzim ce are de spus.
- Mersi, Shad, replică nepăsător Ned, fără a întoarce capul, și continuă: Opal s-a dus la soțul tău ca să-i ceară să-i confirme bănuielile, dar el nu-i putea arăta nicio dovadă în sensul ăsta - nu putea decât s-o mintă. De fapt, nu știe nimic. Nu face decât să arunce cu noroi unde-i ordonă Shad. Însă iată ce poate să facă - și va face: poate să publice în ziarul de mâine un articol în care să relateze cum a venit Opal la el și i-a spus că-l crede pe tatăl ei vinovat de a-i fi ucis amantul. Ar fi o bombă de toată frumusețea: „Opal Madvig își acuză tatăl de crimă; fiica șefului spune că el l-a ucis pe fiul senatorului!” Parcă și văd titlul ăsta, cu litere negre, groase, pe prima pagină din „Observer” - tu nu?
Eloise Mathews, cu ochii mari, albă în obraji, îl asculta cu răsuflarea tăiată, aplecată înainte, cu fața deasupra lui. Ploaia bătută de vânt lovea pereții și ferestrele. Rusty își umplu și-și goli plămânii, cu o respirație prelungă, șuierătoare.
Ned își scoase vârful limbii printre buzele zâmbitoare, apoi și-l retrase și continuă:
- De-asta a adus-o aici, ca s-o țină sub acoperire până apare articolul. S-ar putea să fi știut că Shad și băieții erau aici, ori poate nu. Oricum, n-are nici cea mai mică importanță. A adus-o aici, unde nu putea să afle nimeni ce-a făcut, până la apariția ziarului. Nu vreau să spun că ar fi adus-o sau ar fi reținut-o aici, împotriva voinței ei - n-ar fi deloc inteligent din partea lui, după cum stau lucrurile acum - dar, oricum, n-ar fi fost nevoie. Opal e-n stare de orice, ca să-și distrugă tatăl.
Într-o șoaptă scăzută, dar distinctă, Opal repetă:
- El l-a omorât!
Ned Beaumont se îndreptă de spate, privind-o. Se uită un moment la ea, solemn, apoi zâmbi, clătină din cap cu un aer de resemnare amuzată, și se rezemă în coate.
Eloise Mathews își privea soțul cu ochi mari, în care predomina nedumerirea. Editorul se așezase, având capul plecat și chipul ascuns în mâini.
Shad O Rory își schimbă poziția picioarelor, unul peste celălalt, și-și scoase o țigară.
- Ai terminat? întrebă el, molatic.
Ned, care stătea întors cu spatele spre el, nu se întoarse când îi răspunse:
- Nici n-o să-ți vină să crezi, cât de definitiv am terminat.
Glasul îi era neutru, dar pe chip i se citea dintr-odată oboseala, epuizarea.
O Rory își aprinse țigara.
- Ei, spuse el, după aceea, și care naiba e concluzia? Acum e rândul nostru să-ți agățăm una mare, și-o s-o facem. Fata a venit cu povestea din proprie inițiativă. Ea a vrut să vină aici, nimeni n-a silit-o. Și tu la fel. Voi doi, și oricine din țara asta, puteți să mergeți unde vreți, și când vreți.
Se ridică în picioare.
- Personal, eu vreau să merg acum la culcare. Unde-am să dorm, Mathews?
Eloise Mathews spuse:
- Nu-i adevărat, Hal.
Era o afirmație, nu o întrebare.
Încet, Mathews își coborî mâinile de pe față. Reuși să-și păstreze demnitatea, în timp ce spunea:
- Iubito, există de-o duzină de ori mai multe probe contra lui Madvig decât ne-ar fi necesare ca să insistăm ca poliția să-l interogheze măcar. Asta-i tot ce-am făcut.
- N-am vrut să spun asta.... replică soția lui.
- Ei, iubito, când a venit domnișoara Madvig....
Ezită, se opri, cenușiu la față, cutremurându-se la vederea expresiei din ochii soției lui, și-și acoperi iar chipul cu mâinile.
V
Eloise Mathews și Ned Beaumont erau singuri în camera cea mare de la parter, așezați în două fotolii, la câțiva pași distanță, având șemineul în fața lor. Femeia stătea aplecată înainte, privind cu o expresie tragică spre ultimul buștean care ardea în cămin. Beaumont stătea picior peste picior, cu un braț petrecut peste spătarul fotoliului. Fuma o țigară și o privea pe furiș.
Treptele scârțâiră, iar soțul ei coborî până la jumătatea scării. Era complet îmbrăcat încă, doar gulerul și-l scosese. Cravata, lărgită parțial, îi atârna peste vestă.
- Iubito, nu vii la culcare? o întrebă el. E trecut de miezul nopții.
Eloise nu se clinti.
- Domnule Beaumont, încercă din nou Mathews, dumneata n-ai vrea să....?
Auzindu-și rostit numele, Beaumont se întoarse spre omul de pe scară, cu o expresie crud placidă. Când glasul lui Mathews se frânse, Beaumont privea cu atenție la țigară și la soția editorului.
După scurt timp, Mathews se întoarse la etaj.
Eloise Mathews vorbi fără să-și ia privirea dinspre foc.
- În scrin e o sticlă de whisky. Vrei s-o aduci?
- Sigur.
Ned scoase sticla și i-o aduse, apoi găsi și niște pahare.
- Sec? întrebă el.
Femeia dădu din cap. Sânii ei rotunzi mișcau mătasea roșie a rochiei, în același ritm cu respirația.
Beaumont turnă două porții mari.
Eloise nu-și luă privirea de la foc decât atunci când el îi puse un pahar în mână. Se uită la el cu un zâmbet strâmb, arcuindu-și într-o parte buzele subțiri, rujate. Ochii ei, în care se reflecta lumina roșie a focului, erau peste măsură de strălucitori.
Ned îi zâmbi.
Ridicând paharul, Eloise murmură dulce:
- Pentru soțul meu!
- Nu, replică simplu Ned și vărsă conținutul paharului său în șemineu, unde alcoolul făcu să se învăpăieze câteva vâlvătăi.
Râzând încântată, Eloise sări în picioare.
- Mai toarnă unul! îi ceru ea.
Ned luă sticla de pe podea și-i umplu din nou paharul. Eloise îl ridică deasupra capului.
- Pentru tine!
Băură. Femeia se cutremură.
- Mai ia ceva, alături sau după, îi propuse el.
- Așa vreau, clătină ea din cap.
Îi puse o mână pe braț și se ghemui lângă el, întorcându-se cu spatele la foc.
- Hai să aducem banca aia aici.
- E o idee, fu el de acord.
Dădură la o parte fotoliile din fața căminului și traseră în locul lor bancheta, ducându-o fiecare de câte un capăt. Era joasă, lată și fără spătar.
- Și acum, mai ceru ea, stinge luminile.
Ned se conformă. Când reveni la banchetă, Eloise stătea așezată pe ea, turnând whisky în pahare.
- De data asta, bem pentru tine, anunță ea.
Băură și ea iar se cutremură.
Beaumont se așeză alături. Lumina flăcărilor le înroșea fețele.
Treptele trosniră, și soțul ei apăru din nou. Se opri pe ultima treaptă și o chemă iar:
- Te org, iubito!
Eloise îi șopti lui Ned în ureche, sălbatic:
- Aruncă-i cu ceva-n cap!
Ned chicoti.
Luând sticla de whisky, femeia întrebă:
- Unde ți-e paharul?
În timp ce el umplea iar paharele, soțul ei se întoarse la etaj.
Îi dădu lui Ned paharul și-l atinse cu al ei. În lumina roșiatică a focului, ochii-i erau înnebuniți. O șuviță de păr negru i se desprinsese, căzându-i pe frunte. Respira pe gură, gâfâind ușor.
- Pentru noi, închină ea încă o dată.
Băură. Lăsă paharul gol să-i cadă din mână și veni în brațele lui Beaumont. Când se cutremură din cauza alcoolului, gura i se lipi de a lui. Paharul căzut se sparse pe podea de lemn, cu zgomot. Ochii lui Ned erau îngustați, vicleni. Ai ei se închiseseră strâns.
Când scara scârțâi din nou, nu se mișcaseră din acea poziție. Ned nu se mișcă nici acum. Brațele subțiri ale femeii se strânseră și mai tare în jurul lui. Așa cum stătea, nu putea să vadă scara. Amândoi respirau mai greu.
Apoi treptele trosniră iar și, nu peste mult, își îndepărtară capetele, deși rămaseră îmbrățișați. Ned se uită spre scară. Acolo nu mai era nimeni.
Eloise își ridică încet mâna pe după capul lui, trecându-i prin păr cu degetele, înfingându-i unghiile în scalp. Ochii nu-i mai erau complet închiși; printre pleoapele strânse se zărea o lucire veselă.
- Așa e viața, spuse ea cu voce mică, amar-batjocoritoare, lăsându-se cu spatele pe banchetă și trăgându-l după ea, cu gura peste a ei.
Se aflau în aceeași poziție, când auziră detunătura.
Ned sări imediat din brațele ei, în picioare.
- Unde-i camera lui? întrebă el tăios.
Femeia îl privi clipind din ochi, cu groază buimacă.
- Camera lui! repetă el.
Mâna ei se mișcă vag.
- În față.... spuse, cu voce groasă.
Ned alergă la scară și începu s-o urce, în salturi prelungi. În capul scării se pomeni față-n față cu maimuțoiul de Jeff, care n-avea pe el decât pantalonii și clipea din ochii umflați de somn. Jeff își propti o mână în șold, iar pe cealaltă o întinse spre Beaumont ca să-l oprească, mârâind:
- Ei, da ce se-ntâmplă aici?
Ned îi evită mâna întinsă, se strecură pe lângă ea și-și trânti pumnul stâng în botul de maimuță al lui Jeff. Acesta se împletici înapoi, mârâind. Repezindu-se pe lângă el, Beaumont o luă la fugă spre partea din față a casei. O Rory ieși și el dintr-o cameră, luând-o la fugă pe urmele lui.
De la parter se auzi zbieretul doamnei Mathews.
Ned dădu de perete ușa și se opri. Mathews zăcea pe podeaua dormitorului, cu fața în sus, sub o lampă. Avea gura deschisă, și din ea i se prelinsese un firișor de sânge. Un braț îi căzuse desfăcut într-o parte, iar celălalt stătea îndoit pe piept. Lângă perete, în locul spre care părea să arate brațul întins, zăcea un revolver negru. Pe masa de lângă fereastră se afla o călimară - cu dopul alături, întors cu susul în jos - un toc și o coală de hârtie. Lângă masă, cu fața spre ea, se mai găsea și un scaun.
Shad O Rory se îmbulzi pe lângă Ned și îngenunche peste omul căzut la podea. Între timp, Ned, în spatele lui, aruncă o privire scurtă spre hârtia de pe masă și o vârî în buzunar.
Jeff intră și el, urmat de Rusty, gol.
O Rory se ridică în picioare, desfăcându-și mâinile într-un gest de finalitate.
- S-a împușcat prin cerul gurii. Adios!
Ned se întoarse spre ușă și ieși din cameră. În hol o întâlni pe Opal Madvig.
- Ce e, Ned? întrebă ea, cu o voce speriată.
- Mathews s-a împușcat. Eu mă duc jos și stau cu ea până-ți iei niște haine pe tine. Nu intra acolo. Nu e nimic de văzut.
Și coborî la parter.
O văzu pe Eloise Mathews ca pe o formă neclară, zăcând pe podea, lângă banchetă. Făcu doi pași grăbiți spre ea, se opri și privi în jur cu ochi reci și vicleni. Apoi se apropie de femeia leșinată, se lăsă într-un genunchi, alături, și-i luă pulsul. O privi cât putea de atent în lumina slabă a focului care se stingea. Eloise nu dădea niciun semn că și-ar fi recăpătat cunoștința. Scoase din buzunar hârtia pe care o luase de pe masa de scris a soțului ei și se târî în genunchi până la șemineu, unde citi în lucirea roșiatică a jăraticului:
Eu, Howard Keith Mathews, în deplinătatea facultăților mele mintale și de memorie, declar aceasta ca fiind ultima mea dorință și testamentul meu.
Îi las iubitei mele soții, Eloise Braden Mathews, moștenitorilor ei și celor numiți de ea, toate proprietățile mele reale și personale, de orice natură sau fel.
Prin aceasta numesc Compania Centrală de Credit a Statului singurul executor al acestui testament.
Pentru conformitate am semnat cu numele meu acest....
Beaumont, cu un zâmbet sumbru, se opri din citit și rupse hârtia de trei ori. Se ridică, întinse mâna peste paravanul de protecție și aruncă bucățile rupte de hârtie în jarul aprins. Fragmentele se învăpăiară un moment, apoi dispărură. Luă vătraiul de lângp șemineu și amestecă scrumul hârtiei printre tăciunii aprinși.
Apoi se întoarse lângă doamna Mathews, turnă puțin whisky în paharul din care băuse, îi ridică capul și-i prelinse băutura printre buze. Femeia se trezi parțial și începu să tușească, în timp ce pe scară cobora Opal Marvig.
VI
Shad O Rory coborî scara, urmat de Jeff și Rusty. Toți trei se îmbrăcaseră. Beaumont stătea lângă ușă, în impermeabil și cu pălăria pe cap.
- Unde te duci, Ned? îl întrebă Shad.
- Să dau un telefon.
O Rory dădu din cap.
- Nu-i rea ideea, spuse el, dar înainte aș vrea să te întreb ceva.
Coborî și restul treptelor, cu cei doi haidamaci imediat pe urmele lui.
- Da? întrebă Beaumont, scoțându-și mâna din buzunar.
O Rory și ceilalți doi din spatele lui i-o vedea bine, dar trupul lui Beaumont o camufla față de banca unde Opal o ținea în brațe pe Eloise, astfel încât cele două femei să nu vadă pistolul pătrățos.
- Doar ca să nu facă nimeni vreo prostie. Sunt grăbit.
O Rory nu păru să vadă pistolul, deși nici nu veni mai aproape. Spuse, pe un ton meditativ:
- Mă gândeam că, dacă pe masă era un toc și o călimară deschisă, iar alături, un scaun, mi se pare cam ciudat că n-am găsit nimic scris.
Beaumont zâmbi cu falsă uimire.
- Ce vorbești - n-a scris nimic....?!
Făcu un pas înapoi, spre ușă.
- Foarte ciudat, într-adevăr. O să discutăm despre asta câte ore vreți, când mă întorc de la telefon.
- Acum ar fi mai bine, insistă O Rory.
- Regret.
Beaumont se retrase rapid până la ușă, duse mâna la spate după clanță, o găsi și deschise ușa.
- N-am să lipsesc mult.
Și sări afară, trântind ușa în urma lui.
Ploaia se oprise. Părăsi cărarea și o luă la fugă prin iarba înaltă, ocolind casa până în partea cealaltă. Din spatele casei răsună zgomotul unei alte uși trântite. Râul se auzea nu departe, la stânga lui Beaumont. Acesta își croi drum prin vegetația înaltă, spre el.
Un șuierat ascuțit, nu prea puternic, se auzi din spatele lui. Beaumont străbătu o zonă cu noroi moale, până la un pâlc de copaci, de unde se întoarse iar în direcția opusă râului. Șuieratul se auzi din nou, de la dreapta lui. Dincolo de copaci se aflau niște tufișuri înalte până la piept. Porni printre ele, aplecându-se ca să se ascundă, deși bezna nopții era aproape totală.
Urca pe o pantă de multe ori alunecoasă, denivelată peste tot, prin hățișuri care-l zgâriau pe față și pe mâini și i se agățau de haine. Căzu de trei ori. De mult mai multe ori se împiedică. Șuieratul nu se mai auzi. Nu găsi Buick-ul. Nu găsi drumul pe care venise.
Își târa tot mai greu picioarele și începu să se poticnească și pe unde nu era niciun obstacol, iar într-un târziu, când trecu de culmea colinei și coborî pe panta opusă, căzăturile i se îndesiră. La poalele dealului, găsi un drum și coti la dreapta. Argila i se prindea de picioare, tot mai grea, așa că trebuia să se oprească mereu ca să și-o desprindă, cu ajutorul pistolului.
Când auzi un câine lătrând în spatele lui, se opri și se întoarse clătinat, ca să se uite înapoi. Aproape de drum, la cincizeci de pași în urmă, se distingea conturul vag al unei case pe lângă care trecuse. Reveni pe urmele propriilor lui pașiși ajunse la o poartă înaltă. Câinele - un monstru diform în noapte - se agita dincolo de poartă, lătrând înfiorător.
Ned bâjbâi la o margine a porții, găsi ivărul, îl desfăcu și intră în curte împleticit. Câinele se retrase, alergând în cerc, simulând că voia să atace și umplând noaptea de larmă.
O fereastră se deschise scârțâind subțire, și un glas gros strigă:
- Ce dracu-i faci la cățeaua aia?
Ned râse fără vlagă. Apoi se scutură și spuse pe un ton cât putea de autoritar:
- Sunt Beaumont, de la Procuratura Districtuală. Vreau să dau un telefon. E un mort în casa vecinilor.
Glasul cel gros mugi:
- Nu-nțeleg ce spui! Gura, Jeanie!
Cățeaua mai lătră de trei ori, cu energie sporită, apoi tăcu.
- Ei, acu zi: ce e?
- Trebuie să dau un telefon. Sunt de la Procuratura Districtuală. În casa de alături e un mort.
Glasul cel gros exclamă:
- Ei, nu mai spune!
Și fereastra se închise cu zgomot.
Cățeaua începu iar să latre și să dea târcoale. Ned Beaumont aruncă în ea cu pistolul plin de noroi. Întorcându-se, cățeaua fugi să se ascundă în spatele casei. Ușa din față se deschise și apăru un bărbat scund, cu trupul ca un butoi, roșu la față, într-o cămașă de noapte lungă, albastră.
- Maică Precistă, în ce hal ești! strigă el, când Ned apăru în lumina care ieșea pe ușă.
- Telefonul, spuse Beaumont.
Omul roșu la față îl prinse în timp ce se clătina.
- Haide, spuse el ursuz, spune-mi pe cine să sun și ce să zic. Abia te mai ții pe picioare.
- Telefonul..... repetă Beaumont.
Gazda îl conduse pe culoar, deschise o ușă și-i spuse:
- Aicea-i, și ai mare noroc că bătrâna nu-i acasă, altfel în veci n-ai fi intrat, cu tot noroiul ăsta pe mata.
Ned căzu pe scaunul din fața telefonului, dar nu întinse imadiat mâna spre aparat. Se încruntă spre omul cu cămașă albastră și-i spuse cu glas gros:
- Ieși afară și-nchide ușa.
Omul, care nici măcar nu intrase în cameră, închise ușa.
Beaumont ridică receptorul, se aplecă înainte, rezemându-se cu coatele pe masă, și formă numărul lui Paul Madvig. În timp ce aștepta, ochii i se închiseră de vreo șase ori, dar de fiecare dată și-i forțăă să se deschidă din nou și, când, în sfârșit, i se răspunse, reuși să vorbească deslușit:
- Sal, Paul, Ned... Lasă asta. Ascultă aici. Mathews s-a sinucis în casa lui de pe malul râului, și n-a lăsat niciun testament.... Ascultă-mă. E foarte important. Cu toate datoriile pe care le are, și niciun testament care să numească un executor, tribunalelor le va reveni misiunea de a însărcina pe cineva să-i administreze proprietățile. Înțelegi?.... Da. Vezi să ajungă la un judecător potrivit - Phelps, să zicem - și să putem ține „Observer”-ul neimplicat în luptă - sau, eventual, de partea noastră - până după alegerei. Ai înțeles?.... În regulă, în regulă, acum ascultă. Asta-i doar o parte din toată povestea. Fii atent ce mai trebuie rezolvat imediat. Numărul de dimineață din „Observer” e încărcat cu dinamită. Trebuie să-l oprești. Aș zice să-l scoți pe Phepls din pat și să obții de la el o interdicție - orice, numai să nu apară până ai să le poți arăta celor angajați acolo cum stau acum, când ziarul se va afla pentru o lună sau mai mult sub conducerea prietenilor noștri.... Nu pot să-ți spun acum, Paul, dar e dinamită curată, să trebuie să-l împiedici să iasă la vânzare. Trezește-l pe Phelps din somn și duceți-vă acolo să-l vedeți cu ochii voștri. Mai ai doar vreo trei ore, cel mult, până să ajungă pe tarabe.... Da, exact.... Ce? Opal? A, n-are nimic. E cu mine.... Da, am s-o aduc acasă.... Și-ai să le dai telefon celor de la comitat în legătură cu Mathews? Eu mă întorc acolo acum..... Da.
Puse receptorul pe masă și se ridică, mergând clătinat până la ușă. O deschise după a doua încercare și căzu pe culoar, unde doar peretele îl împiedică să nu se prăbușească pe podea. Omul roșu la față se apropie grăbit.
- Rezeamă-te de mine, frate, și-am să te ajut eu să stai bine, Am întins pe divan o pătură, așa că nu mai ai de ce să-ți faci griji pentru noroi și....
- Vreau să împrumut o mașină, îl întrerupse Beaumont. Trebuie să mă întorc la Mathews.
- El e ăl de-a murit?
- Da.
Omul roșu la față înălță din sprâncene și scoase un fluierat țiuitor.
- Îmi împrumuți mașina? îl întrebă Ned.
- Dumnezeule mare, frate, fii rezonabil! Cum să poți conduce o mașină?
Nesigur pe picioare, Beaumont se retrase de lângă el.
- Atunci, merg pe jos.
Celălalt îl privi încruntat.
- Ba nici așa n-ai să te duci. Dacă mai ai răbdare până-mi iau nădragii pe mine, te duc eu, deși tare mi-e c-ai să-mi mori în brațe, pe drum.
Opal Madvig și Eloise Mathews erau împreună în camera cea mare de la parter, când apăru Beaumont, adus mai mult în brațe de omul roșu la față. Intraseră fără să bată la ușă. Cele două tinere stăteau una lângă alta, cu ochii măriți de spaimă.
Beaumont se desprinse din brațele tovarășului său și privi prin cameră, amețit.
- Unde-i Shad? întrebă el.
- S-a dus, îi răspunse Opal. Toți au plecat.
- Bine..... murmură Beaumont, vorbind cu mare greutate. Vreau să vorbesc cu tine între patru ochi.
Eloise Mathews alergă spre el.
- Tu l-ai omorât! țipă ea.
Cu un chicotit prostesc, Ned încercă s-o cuprindă cu brațele.
Femeia zbieră și-l lovi cu palma în față.
Beaumont căzu pe spate, drept ca o scândură, fără să se îndoaie din mijloc. Omul roșu la față încercă să-l prindă, dar nu reuși. După ce se izbi de podea, nu mai făcu nicio mișcare.
7.
MERCENARII
I
Senatorul Henry își puse șervetul pe masă și se ridică. În picioare, părea mai înalt și mai tânăr.Capul lui cam mic, sub părul cărunt și rar, avea o formă de o simetrie remarcabilă. Mușchii îmbătrâniți îi atârnau pe chipul patrician, accentuându-i ridurile verticale, dar moliciunea încă nu-i ajunsese la buze, și nu se vedea nici dacă anii îi afectaseră sau nu, în vreun fel, ochii: aceștia erau de un cenușiu-verzui, adânciți în orbite, nu prea mari, dar foarte sclipitori și cu pleoape ferme. Vorbea cu o curtoazie gravă, studiată:
- Mă veți ierta dacă-l iau pe Paul cu mine sus, pentru scurt timp?
Fiica lui replică:
- Da, dacă mi-l lași mie pe domnul Beaumont și dacă-mi promiți că n-o să stați toată seara.
Beaumont zâmbi politicos, înclinând capul.
El și Janet Henry intrară în camera cu pereți albi unde cărbunii ardeau mocnit în cămin, sub o consolă albă, aruncând luciri roșii-închise pe mobila din mahon.
Janet aprinse lampa de lângă pian și se așeză acolo, cu spatele spre clape și capul către Ned și lampă. Părul ei blond capta lumina lămpii, formând o aureolă în jurul capului. Rochia neagră era dintr-un material mat, ca pielea de căprioară, care nu reflecta lumina, iar bijuterii nu purta.
Ned se aplecă să scuture scrumul țigării peste tăciunii aprinși. Perla neagră pe care o purta pe pieptul cămășii, lucind în văpaia focului cu acea mișcare, părea un ochi roșu care clipea. Când se îndreptă din nou, o întrebă:
- Ai să cânți ceva?
- Da, dacă dorești - deși nu cânt excepțional de bine - dar ceva mai târziu. Acum, aș dori să-ți vorbesc, cât am ocazia.
Își ținea mâinile împreunate în poală. Brațele ei, ținute drept, îi împingeau cu forța umerii în sus și înăuntru, spre gât.
Beaumont dădu politicos din cap, dar nu spuse nimic. Plecă de lângă șemineu, așezându-se nu departe de ea, pe o canapea cu capete în formă de liră. Deși era atent, pe chipul lui nu se citea nici urmă de curiozitate.
Întorcându-se pe bancheta pianului, cu fața spre el, Janet Henry îl întrebă:
- Ce face Opal?
Vocea-i era înceată, intimă.
Glasul lui Ned, în schimb, rămase absolut firesc când îi răspunse:
- Cum nu se poate mai bine, din câte știu, deși n-am mai văzut-o de săptămâna trecută.
Ridică țigara cu cincisprezece centimetri spre gură, apoi o coborî, ca și cum abia atunci i-ar fi venit ideea, și întrebă:
- De ce?
Ochii căprui ai lui Janet se dilatară larg:
- Nu zace la pat, răpusă de un colaps nervos?
- A, aia! replică el nepăsător, zâmbind. Paul nu ți-a spus?
- Ba da, mi-a spus că a suferit o cădere nervoasă și că stă în pat, răspunse ea, privindu-l nedumerită. Asta mi-a spus.
Zâmbetul lui Ned deveni mai blând.
- Cred că este cam sensibil în legătură cu asta, spuse el încet, privindu-și țigara; apoi ridică iar ochii spre ea, înălțând din umeri. Nu e nimic grav. Atâta doar că i-a venit ideea aiurită că el l-ar fi omorât pe fratele dumitale și - o aiureală și mai mare - voia să-nceapă să spună asta în dreapta și-n stânga. Și-ți dai seama că Paul nu-și putea lăsa propria fiică să umble pe străzi acuzându-l de crimă, așa că a trebuit s-o țină acasă până-i iese din cap prostia asta.
- Vrei să zici că e....
Ezită; ochii-i străluceau.
- ....că este.... în fine.... prizonieră?
- Pe ce ton melodramatic vorbești! protestă el într-o doară. E doar un copil. Obiceiul de a închide copiii în camera lor, oare nu e unul dintre cele mai obișnuite moduri de a-i învăța să fie disciplinați?
Janet răspunse în grabă:
- A, da! Numai că.....
Își privea mâinile din poală, apoi ridică iar ochii spre chipul lui.
- Dar cum a ajuns să creadă una ca asta?
Glasul lui Ned era la fel de slab ca și zâmbetul.
- Cine n-o crede? întrebă el.
Rezemându-și mâinile pe marginile băncuței din fața pianului, Janet se aplecă înainte. Fața ei albă era crispată, dar sinceră.
- Asta voiam să te întreb, domnule Beaumont. Oamenii chiar cred așa ceva?
Cu o expresie placidă, Ned dădu din cap.
Degetele fetei se albiseră pe marginea banchetei. Cu o voce uscată, îl întrebă:
- De ce?
Ned se ridică de pe canapea și se duse la șemineu ca să arunce în foc restul țigării. Când reveni la locul lui, puse picior peste picior și se rezemă de spătar, relaxat.
- Partea adversă crede că ar fi o politică bună să-i facă pe oameni să creadă una ca asta, spuse el.
În glasul lui, pe chip, în felul de a fi, nu se vedea nimic care să arate că lucrurile despre care vorbea ar fi prezentat vreun interes pentru el.
Janet se încruntă.
- Dar, domnule Beaumont, de ce-ar crede oamenii așa ceva, dacă nu există vreo dovadă sau altceva care să poată să țină loc de dovadă?
O privi curios și amuzat.
- Există, desigur, spuse el. Credeam că știi.
Își netezi o parte a mustății cu unghia degetului mare.
- N-ai primit niciuna dintre scrisorile anonime care au început să circule.
Janet se ridică brusc în picioare, cu fața transfigurată de emoție.
- Ba da, chiar azi! exclamă ea. Voiam să ți-o arăt, să te întreb ce....
Râzând încetișor, Ned ridică o mână, cu palma în față, pentru a o opri.
- Nu te deranja. Toate sunt cam la fel, și am văzut o mulțime.
Fata se așeză la loc, încet, fără tragere de inimă.
- Ei bine, continuă Beaumont, acestr scrisori, articolele care apăreau în „Observer” până l-am scos din joc, zvonurile pe care le punea în circulație alții.....
Ridică din umerii lui slabi.
- ....s-au combinat cu faptele reale și au format un caz destul de solid împotriva lui Paul.
Janet își eliberă dintre dinți buza de jos, ca să-l întrebe:
- Chiar.... chiar e în pericol?
Ned dădu din cap, vorbind cu o certitudine calmă:
- Dacă pierde alegerile, își va pierde și influența asupra conducerii orașului și a statului și au să-l trimită pe scaunul electric.
Înfiorându-se, Janet îl întrebă cu voce tremurătoare:
- Dar dacă le câștigă, va fi în siguranță?
Încă o dată, Beaumont dădu din cap:
- Categoric.
Fetei i se tăie respirația. Acum buzele îi tremurau atât de tare, încât cuvintele-i ieșeau întretăiate.
- O să câștige?
- Cred că da.
- Și atunci n-o să mai conteze câte probe există împotriva lui, n-o să mai....
Vocea i se frânse:
- ....n-o să mai fie.... în pericol?
- Nu va fi judecat, îi spuse Beaumont.
Dintr-o dată, se îndreptă de spate. Închise strâns ochii, apoi îi deschise și-i privi fața încordată, palidă. În ochi i se ivi o lumină veselă, după care bucuria îi cuprinse toată fața. Râse - nu prea tare, dar cu deplină mulțumire - și se ridică în picioare, exclamând:
- Iudita însăși!
Janet Henry îl privea cu răsuflarea tăiată și ochii căprui, holbați pe fața ei albă, lipsită de orice expresie, fără să înțeleagă nimic.
Ned Beaumont începu să se plimbe prin cameră, pe un traseu neregulat, vorbind de unul singur - nu cu ea - satisfăcut, deși din când în când întorcea capul ca să-i zâmbească peste umăr.
- Asta-i ideea, desigur, spuse el. Ar putea să-l suporte pe Paul, să fie politicoasă cu el, de dragul susținerii politice de care are nevoie tatăl ei, dar așa ceva ar avea anumite limite. Sau, asta-i tot ce-ar fi necesar, Paul fiind atât de îndrăgostit de ea. Dar, când a tras concluzia că Paul i-a omorât fratele și avea să scape de pedeapsă dacă ea nu.... Splendid! Fiica lui Paul, și iubita lui, amândouă încercând să-l mâne spre scaunul electric! Fără doar și poate, mare noroc are la femei!
În mână îi apăruse țigara de foi cu pete verzi, palide. Se opri în fața lui Janet Henry, tăie capătul țigării și spuse, nu pe un ton acuzator, ci ca și cum i-ar fi împărtășit o descoperire:
- Dumneata ai trimis scrisorile alea anonime. Sigur că dumneata le-ai trimis. Erau scrise la mașina din camera unde obișnuiau să se întâlnească fratele dumitale și Opal. Și el și ea aveau câte o cheie. Nu le-a scris ea, fiindcă era stârnită de ele. Dumneata le-ai scris. Ai luat cheia când poliția v-a dat camera în primire, dumitale și tatălui dumitale, împreună cu toate lucrurile, apoi te-ai strecurat înăuntru și le-ai scris. Foarte bine.
Începu iar să se plimbe. Continuă:
- Ei bine, va trebui să-l convingem pe senator să aducă o trupă de surori medicale, în cea mai bună formă fizică, și să te încuie în camera ta, din cauza unei căderi nervoase. Asta începe să devină o adevărată epidemie printre fiicele politicenilor noștri, dar trebuie să ne asigurăm pentru alegeri, fie și dacă în fiecare casă din oraș va exista câte un pacient închis.
Întoarse capul spre ea, zâmbindu-i binevoitor peste umăr.
Janet Henry își duse o mână la gât. Altă mișcare nu făcu. Nici nu vorbi.
Beaumont continuă:
- Noroc că senatorul n-o să ne dea prea mult de furcă. Lui nu-i pasă de nimic - nici de dumneata, nici de fiul său care a murit - cât îi pasă să fie reales, și știe că pe-asta n-o poate face fără Paul.
Râse.
- Asta te-a făcut să intri în rolul Iuditei, nu? Știai că tatăl dumitale n-ar rupe relațiile cu Paul - chiar și dacă l-ar crede vinovat - până nu câștigă alegerile. Ei bine, asta-i o veste încurajatoare - pentru noi.
Când Beaumont se întrerupse din vorbit ca să-și aprindă țigara, Janet răspunse în sfârșit. și coborâse mâna de la gât, iar acum și le ținea pe amândouă în poală. Stătea dreaptă, dar nu și țeapănă. Vocea-i era calmă și stăpânită, când spuse:
- Nu mă pricep să mint. Știu că Paul l-a omorât pe Taylor. Eu am scris scrisorile.
Ned Beaumont își scoase din gură țigara aprinsă, se întoarse la canapeaua cu capete în formă de liră și se așeză cu fața spre ea. Expresia îi era gravă, dar lipsită de ostilitate.
- Îl urăști pe Paul, nu-i așa? o întrebă el. Chiar dacă ți-aș dovedi că nu el l-a ucis pe Taylor, tot ai vrea să-l distrugi, așa e?
- Da. răspunse ea, privindu-l fix în ochi cu ai ei, de un căprui mai deschis. Cred că aș face-oo.
- Deci, așa stau lucrurile. Nu-l urăști deoarece crezi că l-a omorât pe fratele dumitale. Crezi că l-a omorât pe fratele dumitale fiindcă îl urăști.
Fata clătină încet din cap.
- Nu, spuse ea.
Cu un zâmbet sceptic, Beaumont o întrebă:
- Ai discutat despre asta cu tatăl dumitale?
Roșind ușor, Janet își mușcă buza. Beaumont zâmbi din nou, înțelegând:
- Iar el ți-a spus că e ridicol.
Bujorii din obrajii ei se accentuară. Dădu să spună ceva, dar n-o făcu.
- Dacă Paul l-ar fi omorât pe fratele dumitale, spuse el, tatăl dumitale ar trebui să știe.
Janet își privi mâinile împreunate în poală și spuse cu o voce surdă, nefericită.
- Chiar dacă ar ști, ar refuza să creadă.
- Ar fi cazul să știe, spuse Ned, îngustându-și ochii. Paul nu i-a spus nimic în seara aceea despre Taylor și Opal?
Uimită, Janet ridică privirea spre el.
- Nu știi ce s-a întâmplat în seara aceea?
- Nu.
- N-a avut nicio legătură cu Taylor și Opal, spuse ea, cuvintele rostogolindu-i-se aproape de-a valma, în graba de a le rosti cât mai repede. S-a....
Întoarse fața spre ușă, cu o mișcare smucită, și închise zgomotos gura. De afară se auzea sunetul unor pași apropiindu-se, însoțit de un râs gros, din piept. Janet îl privi iar pe Beaumont, în grabă, ridicându-și mâinile într-un gest rugător.
- Trebuie să-ți spun, șopti ea, diperată și sinceră. Ne putem vedea mâine?
- Da.
- Unde?
- La mine? propuse el.
Janet dădu repede din cap. Beaumont avu timp să-i murmure adresa lui, la care ea întrebă în șoaptă:
- După zece?
Imediat, senatorul Henry și Paul Madvig intrară în cameră.
II
La ora zece și jumătate, Paul Madvig și Ned Beaumont le urarp noapte bună celor doi membri ai familiei Henry și se urcară într-un sedan închis la culoare, cu care Madvig porni pe Charles Street. După prima intersecție, Madvig expiră cu o pufnitură satisfăcută și spuse:
- Isuse, Ned, nici nu știi cât mă bucur că tu și Janet vă înțelegeți așa de bine.
Privind pieziș profilul blondului, Ned Beaumont spuse:
- Eu pot să mă înțeleg cu oricine.
Madvig chicoti.
- Într-adevăr, spuse el, pe un ton indulgent. Te înțelegi pe dracu.
Buzele lui Ned Beaumont se arcuiră într-un zâmbet subțire, secretos.
- E un lucru despre care vreau să vorbesc cu tine, mâine. Unde vei fi, să zicem, pe la jumătatea după-amiezii?
Madvig coti pe Strada China.
- La birou, spuse el. Mâine e întâi ale lunii. De ce nu-mi spui chiar acum? Ne-a mai rămas destul timp din noaptea asta.
- Încă nu știu totul. Opal ce mai face?
- E bine, răspunse mohorât Madvig, după care exclamă: Hristoase! Aș vrea să mă pot supăra pe ea. Mi-ar fi mult mai ușor să suport totul.
Trecură pe la un semafor. Deodată, Madvig izbucni:
- Nu e gravidă.
Beaumont nu spuse nimic. Chipul îi era lipsit de orice expresie.
Madvig reduse viteza sedanului, în timp ce se apropiau de Log Cabin Club. Era roșu la față. Întrebă, cu glas răgușit:
- Ce crezi, Ned? A fost chiar....
Își drese glasul, zgomotos.
- .....amanta lui? Sau n-a foost decât așa, o zbenguială ca între un băiat și o fată.
- Nu știu, răspunse Beaumont. Și nici nu-mi pasă. Să n-o întrebi, Paul.
Madvig opri sedanul și rămase un moment la volan, cu privirea ațintită drept înainte. Apoi își drese din nou glasul și vorbi răgușit, încet:
- Nu ești tocmai cel mai rău tip din lume, Ned.
- Mhm, îi dădu dreptate Beaumont, în timp ce coborau din mașină.
Intrară în club, despărțindu-se cu un aer firesc sub portretul guvernatorului, aflat în capul scării, la primul etaj.
Ned Beaumont intră într-o cameră destul de mică din spate, unde cinci oameni jucau poker și alți trei chibițau. Jucătorii îi făcură loc la masă și, pe la ora trei, când partida luă sfârșit, câștigase vreo patru sute de dolari.
III
Era aproape ora amiezii, când Janet Henry sosi acasă la Ned Beaumont. Acesta se plimbase prin cameră, alternativ rozându-și unghiile și pufăind din havană, timp de peste o oră. Când auzi soneria, se duse la ușă fără grabă, deschise și, zâmbind cu un aer de surpriză ușoară, dar plăcută, spuse:
- Bună dimineața.
- Îmi pare îngrozitor de rău că am întârziat, începu ea, dar....
- Dar nu ai întârziat deloc, o asigură Beaumont. Ne înțelesesem să vii după zece, la orice oră.
Și o conduse în living.
- Îmi place, spuse ea, întorcându-se încet în loc, pentru a examina camera de modă veche, înălțimea plafonului, lățimea ferestrelor, oglinda imensă de deasupra șemineului, plușul roșu de pe mobilă. E încântător.
Își îndreptă ochii căprui spre o ușă întredeschisă.
- Acolo e dormitorul?
- Da. Vrei să-l vezi?
- Mi-ar face plăcere.
Ned îi arătă dormitorul, apoi baia și bucătăria.
- E perfect, spuse ea, în timp ce se întorceau în living. N-am știut că au mai putut rămâne asemenea apartamente într-un oraș atât de nesuferit de modern cum a devenit al nostru.
Beaumont făcu o mică plecăciune, în semn de mulțumire pentru complimentele ei.
- Cred că e destul de frumos și, după cum poți vedea, aici nu e nimeni care să tragă cu urechea la ce vorbim, decâtdacă nu care cumva s-o fi ascuns prin vreun dulap, ceea ce e cam improbabil.
Îndreptându-se de spate, Janet Henry îl privi drept în ochi.
- Nu m-am gândit la așa ceva. S-ar putea să nu fim de acord, e posibil chiar să devenim - sau să fim deja - dușmani, dar știu că ești un gentleman, altfel nu m-aș afla acum aici.
Ned Beaumont o întrebă pe un ton amuzat:
- Vrei să zici că am învățat să nu port pantofi bej la costume albastre? Lucruri de soiul ăsta?
- Nu la așa ceva m-am referit.
- Atunci, te înșeli, îi zâmbi el. Îmi plac jocurile de noroc și sunt un om bun la toate al unui politician.
- Ba nu mă înșel, insistă Janet, cu o expresie rugătoare apărându-i în ochi. Te rog hai să nu ne certăm sau cel puțin să n-o facem decât dacă va trebui neapărat.
- Scuză-mă. Nu vrei să stai jos?
Se așeză. Ned luă loc în alt fotoliu roșu și încăpător, îndreptat cu fața spre ea, spunând:
- Era vorba c-ai să-mi spui ce s-a întâmplat la voi acasă în noaptea când a fost omorât fratele dumitale.
- Da.... murmură ea, abia auzit.
Fața i se înroșea treptat și-și mută privirea în podea. Când ridică iar ochii, aceștia deveniseră sfioși. Vocea-i era gâtuită de stânjeneală.
- Voiam să știi.... Ești prietenul lui Paul, iar asta.... asta ar putea să te facă să fii dușmanul meu, dar.... Cred că, dacă vei afla ce s-a întâmplat.... când ai să știi adevărul.... n-ai să fii.... cel puțin mie nu-mi vei mai fi dușman. Nu știu. Poate ai să.... Dar e mai bine să știi. Atunci vei putea decide singur. Iar el nu ți-a spus.
Îl privi intens, pe când sfiala i se ștergea treptat din privire.
- Sau ți-a spus?
- Nu știu ce s-a întâmplat la voi acasă în seara aceea, răspunse el. Paul nu mi-a spus nimic.
Aplecându-se repede spre el, Janet îl întrebă:
- Asta nu înseamnă că e un lucru pe care vrea să-l ascundă, ceva ce trebuie să țină secret?
Ned ridică din umeri.
- Și dacă o fi așa? replică el, pe un ton indiferent, lipsit de orice emoție.
Janet se încruntă.
- Dar nu se poate să nu-ți dai seama.... În fine, lasă asta acum. Am să-ți spun ce s-a întâmplat și vei putea vedea și singur.
Continua să se aplece tot mai în față, privindu-l fix cu ochii ei căprui și pătrunzători.
- A venit la cină, era prima dată când îl invitaserăm la cină.
- Știam asa, răspunse Ned. Iar fratele dumitale nu era acolo.
- Taylor nu era la masă cu noi, se grăbi ea să-l corecteze, dar era acasă - sus, în camera lui. La masă, nu eram decât tata, Paul și cu mine. Taylor urma să ia cina în oraș. La masă nu eram decât tata, Paul și cu mine. Nu.... nu voia să mănânce împreună cu Paul, din cauza problemelor pe care le avuseseră în legătură cu Opal.
Ned Beaumont dădu din cap, atent, dar fără căldură.
- După cină, Paul și cu mine am rămas singuri câtva timp, în.... în camera unde am stat de vorbă cu dumneata, aseară, și deodată el m-a cuprins în brațe și m-a sărutat.
La auzul acestor cuvinte, Ned râse - nu foarte zgomotos, dar cu un amuzament brusc și imposibil de stăpânit.
Janet îl privi surprinsă.
Zâmbind în continuare, Beaumont îi spuse:
- Scuză-mă. Zi mai departe. Am să-ți spun pe urmă de ce am râs.
Totuși, când Janet vru să continue, o întrerupse:
- Stai o clipă. Când te-a sărutat, a spus ceva?
- Nu.... Adică, s-ar putea să fi spus, dar eu n-am înțeles nimic.
Expresia îi devenea tot mai nedumerită.
- De ce?
Beaumont râse din nou.
- Ar fi trebuit să spună ceva despre livra lui de carne. Probabil, eu am fost de vină. Încercasem să-l conving să nu-l susțină pe tatăl dumitale în alegeri, îi spusesem că tatăl dumitale se folosea de dumneata ca de o momeală ca să-i obțină sprijinul, și-l sfătuisem ca, dacă voia totuși să încheie un asemenea târg, să aibă grijă neapărat să-și primească livra de carne înainte de alegeri, altfel în veci n-avea s-o mai capete.
Ochii ei se dilatară și mai mult, deși acum nu mai erau atât de uimiți.
- Asta a fost în aceeași după-amiază, deși nu m-am așteptat să fiu prea convingător, continuă Ned, încrețindu-și fruntea. Ce i-ai făcut? Voia să se însoare cu dumneata și dădea pe dinafară de respect și te miri ce. Trebuie să-l fi luat în răspăr rău de tot, de s-a repezit așa la dumneata.
- Nu i-am făcut nimic, replică ea încet, deși fusese o seară dificilă. Niciunul dintre noi nu se simțea prea comod. M-am gândit.... am încercat să nu-i arăt.... în fine.... că-mi displăcea ideea de a-l distra. Și el se simțea stingherit, înțelegi, și cred că.... jena.... și poate o suspiciune că avuseseși dreptate.... l-au făcut....
Și-și încheie fraza cu o mișcare scurtă și rapidă, în exterior a ambelor mâini.
Ned dădu din cap.
- Și pe urmă ce s-a mai întâmplat?
- M-am înfuriat, bineînțeles, și l-am lăsat singur.
- I-ai spus ceva? o întrebă el, cu o lucire de veselie prost disimulată în ochi.
- Nu, și nici el n-a spus nimic clar. M-am dus la etaj, și pe scară m-am întâlnit cu tata, care tocmai cobora. În timp ce-i spuneam ce se întâmplase - și pe el eram la fel de furioasă ca și pe Paul, fiindcă numai din vina tatei venis Paul la noi - l-am auzit pe Paul ieșind pe ușa din față. Abia atunci a coborât și Taylor din camera lui.
Fața îi deveni albă și încordată, iar vocea, răgușită de emoție.
- Mă auzise vorbind cu tata și m-a întrebat ce se întâmplase, dar eu i-am lăsat pe amândoi acolo și m-am dus în camera mea, prea furioasă ca să mai vorbesc despre asta. Și nu l-am mai văzut pe niciunul dintre ei la noi, până când tata a venit la mine-n cameră ca să-mi spună că Taylor fusese.... fusese omorât.
Se opri din vorbit și-l privi pe Beaumont, albă la față, frângându-și degetele, în așteptatea răspunsului.
În loc de răspuns, Ned întrebă:
- Ei, și ce-i cu asta?
- Ce-i cu asta?! repetă ea, uimită. Nu-ți dai seama? Mi-am dar seama imediat că Taylor fugise după Paul, îl ajunsese din urmă și fusese omorât de el. Era furios și....
Se lumină la față.
- Știi bine că pălăria lui n-a fost găsită. Era prea grăbit.... prea furios.... ca să se mai oprească să-și ia pălăria. A plecat fără....
Clătinând încet din cap, într-o parte și-n cealaltă, Ned o întrerupse. În glasul lui se simțea cea mai deplină certitudine.
- Nu, spuse el, nu ține. Paul nu avea de ce să fie nevoit să-l omoare pe Taylor, și, oricum, n-ar fi făcut-o. I-ar fi putut face față doar cu o singură mână, iar el nu-i omul care să-și piardă capul într-o luptă. Știu bine toate astea, l-am văzut pe Paul luptându-se și m-am luptat și eu cu el. Nu se leagă.
Își strânse pleoapele în jurul ochilor care-i deveniseră duri ca două pietricele.
- Dar dacă totuși a făcut-o? Accidental, vreau să zic, deși nici chiar pe asta nu pot s-o cred. Însă ai putea s-o iei altfel decât ca pe un caz de legitimă apărare?
Janet Henry ridică disprețuitoare capul:
- Dacă a fost legitimă apărare, de ce să se ascundă?
Nu păru să-l impresioneze.
- Vrea să se însoare cu dumneata, îi explică el. Nu prea i-ar fi de folos să recunoască faptul că ți-a omorât fratele, chiar și....
Chicoti.
- Hai să încep să fiu la fel de rău ca dumneata. Nu Paul l-a omorât, domnișoară Henry.
Ochii ei erau la fel de duri pe cât fuseseră ai lui. Îl privi fără să scoată o vorbă.
Expresia lui deveni îngândurată. O întrebă, mișcându-și în sus degetele unei mâini:
- Tot ce ai e acel doi plus doi pe care crezi că l-ai calculat, de-ai dedus că fratele dumitale a alergat după Paul în noaptea aceea?
- E de ajuns! insistă ea. A făcut-o. Trebuie s-o fi făcut. Altfel..... păi, altfel ce să fi căutat acolo, pe Strada China, cu capul gol?
- Tatăl dumitale nu l-a văzut ieșind din casă?
- Nu. Și nici n-a știut nimic, până am auzit....
Ned Beaumont o întrerupse:
- E de aceeași părere cu dumneata?
- Trebuie să fie! strigă ea. Nu încape nicio îndoială! Trebuie, orice-ar zice el, la fel cum și dumneata trebuie să mă crezi!
Ochii i se umpluseră de lacrimi.
- Nu te poți să-mi închipui că nu mă crezi, domnule Beaumont! Habar n-am se știai înainte. L-ai găsit pe Taylor mort. Nu știu ce altceva ai mai găsit, dar acum trebuie să știi adevărul!
Mâinile lui Ned Beaumont începură să tremure. Se aplecă și mai mult în scaun, ca să și le poată înfunda în buzunarele pantalonilor. Chipul îi era liniștit, cu excepția ridurilor adânci, de încordare, din jurul gurii. Spuse doar atât:
- L-am găsit mort. Altcineva nu era acolo. Și nici altceva nu am găsit.
- L-ai găsit acum, spuse ea.
Gura lui tresări sub mustața închisă la culoare. Ochii i se înfierbântară de furie. Vorbi încet, aspru, pe un ton de o înverșunare deliberată:
- Știu că omul care l-a omorât pe fratele dumitale, oricine-ar fi el, i-a făcut lumii o mare favoare.
Janet se chirci pe scaun, la început repezindu-și o mână la gât, dar aproape imediat groaza i se șterse de pe față și se îndreptă de spate, privindu-l cu compasiune. Spuse încet:
- Știu. Ești prietenul lui Paul. Și te doare.
Coborân capul în piept, Ned murmură:
- A fost o mojicie din partea mea să spun asta.
Apoi zâmbi amar.
- Vezi, am avut dreptate când am spus că nu sunt un gentleman.
Apoi zâmbetul îi pieri de pebuze, ca și rușinea din ochi, lăsându-i expresia limpede și fermă. Spuse încet:
- Într-adevăr, sunt prietenul lui Paul. Și așa voi rămâne, indiferent pe cine a omorât sau nu.
După câteva momente în care îl privi drept în ochi, cu deplină sinceritate, Janet Henry întrebă cu o voce mică și plată:
- Atunci, totul e degeaba? Credeam că, dacă reușeam să-ți arăt adevărul....
Se întrerupse, cu un gest neputincios, la care participară mâinile, umerii și capul.
Încet, Beaumont clătină din cap.
Oftând, Jante se ridică în picioare și-i întinse mâna.
- Sunt abătută și dezamăgită, dar nu e nevoie să rămânem dușmani, nu-i așa?
Se ridică și el, stăteau față-n față, dar nu-i strânse mâna. În schimb, răspunse:
- Acea parte din dumneata care l-a păcălit pe Paul și încearcă să mă păcălească și pe mine mi-e potrivnică.
Rămânând cu mâna întinsă, Janet îl întrebă:
- Și cealaltă parte din mine, cea care n-are nicio legătură cu toate astea?
Ned Beaumont îi luă mâna și se înclină asupra ei.
IV
După plecarea lui Janet Henry, Beaumont se duse la telefon, formă un număr și spuse:
- Alo, aici domnul Beaumont. Domnul Madvig a venit?.... Când vine, vă rog să-i spuneți că l-am sunat și voi trece pe la dumnealui, da?... Da, vă mulțumesc.
Se uită la ceasul de la mână. Era ora unu și ceva. Își aprinse o țigară și se așeză la o fereastră, fumând și privind spre zidurile cenușii ale bisericii de pe cealaltă parte a străzii. Fumul de țigară pe care-l sufla, ricoșa prin geamuri, în nori albăstrui, pe deasupra capului său. Strângea în dinți capătul țigării de foi. Stătu astfel vreo zece minute, până auzi sunând telefonul.
Se duse să răspundă.
- Alo.... Da, Harry.... Sigur. Unde ești?.... Vin acum în centru. Așteaptă-mă acolo.... Într-o jumătate de oră.... Exact.
Își aruncă țigara în șemineu, își puse pălăria și pardesiul, și ieși. Merse pe jos șase cvartale până la un restaurant, mâncă o salată și niște chifle, bău o cafea, apoi mai merse patru cvartale până la un hotel numit Majestic, unde urcă la etajul trei cu liftul acționat de un tânăr pipernicit, care i se adresă lui Ned și-l întrebă ce părere avea despre a treia cursă.
După un moment de gândire, Beaumont îi răspunse:
- Lord Byron o să câștige.
Liftierul spuse:
- Spre să te înșeli. Am pariat pe Pipe-organ.
Ned Beaumont ridică din umeri:
- Poate, dar atârnă cam greu.
Se duse la camera 417 și bătu la ușă.
Îi deschise Harry Sloss, în cămașă. Sloss era un bărbat de treizeci și cinci de ani, cu fața lată și chelie parțială.
- La fix, spuse el. Hai, intră.
După ce Sloss închise ușa, Beaumont îl întrebă:
- Care-i daravela?
...................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu