3 - 9
După ce ajunse în odăile lui, se duse direct la telefon, fără a se opri să-și scoată pălăria sau pardesiul, și formă patru numere, întrebând de fiecare dată dacă Paul Madvig era acolo și dacă nu cumva se știa unde poate fi găsit. După al patrulea apel renunță la încercările de a-l găsi, închise telefonul, își luă țigara din locul unde și-o lăsase pe masă, o aprinse, o puse la loc pe marginea mesei, ridică iar receptorul și formă numărul primăriei, unde ceru cu cabinetul procurorului general.
În timp ce aștepta, își trase un scaun lângă telefon, agățându-l cu piciorul de o șipcă transversală, se așeză și-și puse țigara în gură.
Apoi spuse în telefon:
- Alo, domnul Farr este cumva.... Ned Beaumont.... Da, mulțumesc.
Trase fumul în piept, apoi îl expiră încet.
- Alo, Farr?.... Acum două minute am venit.... Da. Ne putem întâlni acum?.... Exact. Paul ți-a spuse ceva despre asasinarea lui West?.... Nu știu unde e, tu ai cumva idee? În fine, există un anumit aspect despre care aș vrea să-ți vorbesc.... da, într-o juma de oră, să zicem.... Exact.
Puse receptorul în furcă și traversă camera pentru a-și vedea corespondența care-l aștepta pe o masă de lângă ușă. Găsi câteve reviste și nouă scrisori. Frunzări în grabă plicurile, le aruncă la loc pe masă fără a-l fi dechis pe niciunul și se duse în dormitor să se dezbrace, apoi în baie să se bărbierească și să facă duș.
II
Procurorul districtual Michael Joseph Farr era un bărbat îndesat, de patruzeci de ani. Părul îi stătea țepos și zburlit deasupra chipului buhăit și agresiv. Tăblia biroului său din lemn de nuc era goală, cu excepția unui telefon și a unui set mare de birou din onix verde, unde o statuetă metalică nud, care ținea sus un aeroplan, stătea într-un picior între două stilouri negre cu alb, înclinate într-o parte și-n alta, sub unghiuri inegale.
Îi apucă mâna lui Ned între ale lui amândouă și, după ce i-o strânse cu putere, îl așeză într-un fotoliu tapițat cu piele, înainte de a se întoarce la locul lui. Aplecându-se pe spate cu scaunul, întrebă:
- Ai călătorit bine?
În ochi, dincolo de expresia prietenească, i se zărea o lucire tăioasă, iscoditoare.
- A fost în regulă, spuse Ned Beaumont. În legătură cu Francis West ăsta: acum, că nu mai stă în drum, cum se prezintă cazul lui Tim Ivans?
Farr tresări, și imediat își camuflă reacția continuând-o cu o foială deliberată în fotoliu, chipurile pentru a se așeza mai comod.
- Ei, n-o să aibă cine știe ce importanță, spuse el. Adică, nu prea mare, de vreme ce mai e și celălalt frate, ca să depună mărturie contra lui.
Evita vizibil să-l privească pe Ned Beaumont în față, uitându-se în schimb la un colț al biroului din lemn de nuc.
- De ce? La ce te gândești?
Ned Beaumont îl privea cu gravitate pe omul care nu se uita la el.
- Mă întrebam doar.... Totuși, cred că-i în regulă, dacă fratele celălalt poate să-l identifice pe Tim, și o va face.
Neridicând nici acum privirea, Farr spuse doar atât:
- Sigur.
Începu să se legene încet cu scaunul, înainte și înapoi, pe o distanță de câțiva centimetri în fiecare direcție. Obrajii cărnoși i se vălureau mărunt peste mușchii fălcilor. Apoi, își drese glasul și se ridică, privindu-l în sfârșit pe Ned, cu ochi prietenoși.
- Așteaptă puțin, spuse el. Trebuie să mă duc să rezolv o treabă. Ăștia-s în stare să-și uite și capul, dacă nu-i calc mereu pe coadă. Nu pleca. Vreau să vorbim despre Despain.
- Nu e nicio grabă, murmură Ned Beaumont, în timp ce procurorul districtual ieșea din birou.
Cincisprezece minute, cât lipsi Farr, fumă tăcut, în fotoliu. Apoi, procurorul se întoarse, încruntat.
- Îmi pare rău că te-am lăsat să aștepți, spuse el, în timp ce se așeza, dar nu ne mai vedem capul de-atâtea treburi. Dacă o mai ține mult așa....
Nu-și termină fraza, încheind-o doar cu un gest neputincios al ambelor mâini.
- E-n regulă. Vreo noutate în legătură cu asasinarea lui Henry Taylor?
- Aici, nimic. De-asta și voiam să te întreb despre Despain.
Din nou, Farr se uita ostentativ oriunde, numai spre fața lui Ned Beaumont nu. Colțurile gurii acestuia din urmă se arcuiră o clipă într-un mic zâmbet ironic, pe care celălalt nu-l observă.
- Nu prea există probe concludente împotriva lui, dacă stai să te uiți atent.
Farr dădu încet din cap, spre colțul biroului.
- Poate, dar nici faptul c-a întins-o așa din oraș în acea noapte nu dă prea bine.
- Avea alt motiv pentru asta, răspunse Ned Beaumont, un motiv destul de întemeiat.
Zâmbetul acela vag apăru din nou, pentru o clipă, pe buzele sale.
Farr dădu iar din cap, cu aerul unui om care e dispus să se lase convins.
- Nu crezi că ar exista vreo șansă ca într-adevăr el să-l fi omorât?
Ned Beaumont răspunse cu nepăsare:
- Nu cred că el a făcut-o, dar șanse există întotdeauna, și poți găsi destule motive ca să-l arestezi, dacă ții cu tot dinadinsul.
Procurorul districtual ridică încet capul, privindu-l lung pe Ned Beaumont. Apoi zâmbi cu un amestec de slugărnicie și complicitate, spunând:
- Poți să-mi spui să mă duc dracului că nu-i treaba mea, da de ce Dumnezeu te-a trimis Paul la New York, după Bernie Despain?
Câteva clipe, Ned Beaumont întârzie cu răspunsul, îngândurat. Apoi, ridică ușor din umeri și spuse:
- Nu m-a trimis. M-a lăsat să mă duc.
Farr nu zise nimic.
După ce-și umplu plămânii cu fum de țigară și-i goli iar, Ned Beaumont continuă:
- Bernie a încercat să mă țepuiască de-un pariu. De-asta a tulit-o. Întâmplător, numai, Taylor Henry a fost omorât în noaptea de după ce Peggy O Toole a trecut linia de sosire, cu o mie cinci sute de dolari de-ai mei pe ea.
Procurorul districtual se grăbi să răspundă:
- E-n regulă, Ned. Nu mă privește pe mine ce faceți, tu și Paul. Doar că.... înțelegi, nu sunt așa de-al naibii de sigur că poate Despain n-a dat întâmplător peste tânărul Henry, pe stradă, și ce și-a zis, ia să-i dau una. Mă gândesc să-l rețin o vreme, eventual, pentru siguranță.
Gura sa cu prognatism și bărbie degenerată se arcui într-un zâmbet destul de mieros.
- Să nu crezi că vreau să-mi bag nasu-n treburile lui Paul sau în ale tale, dar....
Chipul său buhăit era congestionat și lucios. Dintr-o dată, se aplecă și deschise smucit un sertar. Niște hârtii foșnăiră sub degetele lui, apoi mâna îi ieși din sertar și se îndreptă spre Ned Beaumont, peste birou. Ținea un plic mic, alb, tăiat într-o parte.
- Poftim, spuse el, cu un glas îngroșat. Uită-te la ăsta și vezi ce părere ai despre el - sau o fi doar o nebunie?
Ned Beaumont luă plicul, dar nu se uită imediat la el. Rămase cu ochii, acum reci și strălucitori, ațintiți spre chipul înroșit al procurorului districtual.
Obrajii lui Farr se congestionară și mai tare sub privirea celuilalt, și ridică o mână cărnoasă, cu un gest împăciuitor, spunând pe un ton la fel de blajin:
- Eu nu i-am dat nicio importanță, Ned, dar.... vreau să zic, mereu primim mizerii din-astea, ori de câte ori se ivește vreun caz, și.... în fine, citește și vezi și singur.
După încă o scurtă pauză, Ned Beaumont își mută privirea de la Farr către plic. Adresa era bătută la mașină:
M.J. Farr, Esq.
Procuror Districtual
Primărie
Personal
Ștampila poștei data din sâmbăta trecută. Înăuntru se afla o singură coală de hârtie albă, pe care erau dactilografiate trei fraze, fără introducere sau semnătură:
De ce a furat Paul Madvig una dintre pălăriile lui Taylor Henry după asasinarea acestuia?
Ce s-a întâmplat cu pălăria pe care o purta Taylor Henry când a fost asasinat?
De ce omul care susține că e primul care a găsit cadavrul lui Taylor Henry a fost angajat în subordinea dumneavoastră?
Ned Beaumont împături această comunicare scrisă, o puse la loc în plic, aruncă plicul înapoi pe birou și-și frecă mustața cu unghia degetului mare, de la mijloc la stânga și de la mijloc la dreapta, privindu-l pe procurorul districtual drept în ochi și adresându-i-se pe un ton neutru:
- Ei....?
Obrajii lui Farr se unduiră din nou peste mușchii fălcilor. Se încruntă, dar ochii îi rămaseră rugători.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Ned, spuse el cu sinceritate, să nu crezi cumva c-o iau în serios. Primim tone de mizerii din-astea de fiecare dată când se întâmplă câte ceva. Nu voiam decât să ți-o arăt.
Ned Beaumont spuse:
- E-n regulă, atâta vreme cât continui să gândești așa.
Păstrându-și aceeași expresie neutră pe față și în ton, îl mai întrebă:
- Lui Paul i-ai spus ceva despre ea?
- Despre scrisoare? Nu. Nu l-am văzut deloc de azi-dimineață, când am primit-o.
Luând plicul de pe birou, Ned îl puse în buzunarul interior al hainei. Privind cum scrisoarea dispărea în buzunar, procurorul districtual păru cam nemulțumit, dar nu spuse nimic.
După ce termină cu scrisoarea și-și scoase dintr-un alt buzunar o țigară de foi subțire și pătată, Ned Beaumont spuse:
- Eu, în locul tău, nu cred că i-aș spune nimic despre asta. Are și-așa destule pe cap.
- Sigur, Ned, cum spui tu, se și repezi Farr să încuviințeze, încă înainte ca Beaumont să-și fi terminat fraza.
După aceea, o vreme niciunul dintre ei nu mai spuse nimic; Farr se uita iar țintă la colțul biroului, iar Ned Beaumont se uita gânditor la Farr. Tăcerea fu risipită de un bâzâit slab care se auzi de sub biroul procurorului.
Farr ridică receptorul telefonului răspunzând:
- Da.... Da.
Buza de jos i se ridică peste marginea cele de sus, iar chipul buhăit i se acoperi de pete.
- Ba vezi să nu! mârâi el. Duceți-l acolo pe nemernic și puneți-l de față cu el, și pe urmă, dacă tot nu iese, o să-l luăm la frăgezit puțin.... Da.... Hai, faceți-o.
Și trânti receptorul în furcă, uitându-se încruntat la Ned Beaumont.
Acesta tocmai se întrerupsese din aprinsul țigării. O ținea într-o mână, cu bricheta arzând, în cealaltă. Chipul i se repezise puțin înainte, printre ele. Ochii îi sticleau. Scoase vârful limbii printre buze, apoi și-l retrase și-și arcui buzele într-un zâmbet în care nu se simțea nici urmă de plăcere.
- Vești? întrebă el pe un ton scăzut, persuasiv.
Glasul procurorului districtual era sălbatic.
- Boyd West, celălalt frate care l-a recunoscut pe Ivans. În timp ce stăteam de vorbă, mi-a trecut prin minte și am trimis pe cineva să vadă dacă mai poate să-l identifice. Și acum zice că nu mai e sigur, nenorocitul.
Ned Beaumont dădu din cap, ca și cum o asemenea veste n-ar fi fost deloc neașteptată.
- Cum o să dreagă asta lucrurile?
- N-o să poată scăpa așa ușor, mârâi Farr. L-a identificat o dată, și-și va menține depoziția când o să compară în fața juraților. Am pus să-l aducă aici și, până termin cu el, să vezi ce se mai cumințește!
- Serios? întrebă Beaumont. Și dacă totuși nu se cumințește?
Biroul procurorului se cutremură sub o lovitură de pumn.
- O să se cumințească!
Ned Beaumont nu păru prea impresionat. Își aprinse țigara, sttinse bricheta și o vârî la loc în buzunar, suflă fumul și întrebă pe un ton destul de amuzat:
- Sigur că da - dar dacă totuși nu? Dacă se uită la Tim și zice: „Nu-s sigur că-i el”?
Farr dădu din nou cu pumnul în birou.
- N-o să zică! După ce termin cu el, n-o să mai facă nimic altceva decât să vină în fața juraților de pe lumea asta ca să zică: „El e. El e. El e.”
Amuzamentul se șterse de pe chipul lui Ned Beaumont, care spuse cam obosit:
- O să retracteze identificarea, cum bine știi și tu. Ei, și ce poți să-i faci? Că doar n-ai nicio putere, nu? Și atunci, praful o să se-aleagă de cazul tău cu Tim Ivans. Ai găsit mașina cu pileală acolo unde o lăsase, dar singura dovadă pe care-o ai c-o conducea atunci când a dat peste Norman West e depozițoa de martori oculari a celor doi frați ai lui. Ei bine, dacă Francis a murit, iar lui Boyd îi e frică să vorbească, n-o să mai ai nicio probă, și-o știi foarte bine.
Cu un glas sonor și plin de furie, Farr începu:
- Dacă-ți închipui c-am să șed pe....
Îl întrerupse un gest nervos al mâinii în care Beaumont ținea țigara:
- Indiferent că șezi, că stai în picioare sau că mergi cu bicicleta, te-ai ars, după cum știi foarte bine.
- Nu zău? Sunt procurorul districtual al orașului și al comitatului ăstuia, și....
Brusc, Farr se întrerupse. Își drese glasul și înghiți în sec. Aerul bătăios i se șterse de pe față, înlocuit mai întâi de derută, apoi de ceva vecin cu teama. Se aplecă peste birou, prea alarmat pentru ca grijile să nu i se citească pe chipul cărnos.
- Știi, desigur, că dacă tu.... dacă Paul.... Vreau să zic, dacă există vreun motiv ca ei să nu.... înțelegi.... ne putem mulțumi doar cu atât.
Zâmbetul acela lipsit de plăcere arcui din nou colțurile gurii lui Ned Beaumont, ai cărui ochi luciră prin fumul de țigară. Clătină încet din cap, vorbind pe un ton respingător de dulce:
- Nu, Farr, n există niciun motiv - sau niciunul de soiul ăla. Paul mi-a promis că-l va scoate pe Ivans din pușcărie după alegeri, dar, mă crezi sau nu, Paul n-a pus să fie omorât nimeni, și chiar dacă ar fi în stare s-o facă, Ivans nu e un om destul de important ca să omori pe cineva pentru el. Nu, Farr, nu există niciun motiv, și n-aș vrea să știu că te gândești că s-ar putea să existe vreunul.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Ned, înțelege-mă! protestă Farr. Știi al naibi de bine că-n oraș nu e nimeni mai puternic decât Paul - sau, pentru tine, decât mine. Ar trebui să știi asta. N-am vrut să spun nimic altceva decât că.... ei bine, pe mine puteți conta întotdeauna.
- Foarte bine, răspunse Ned Beaumont fără prea mare entuziasm, și se ridică.
Farr se ridică și el, ocolind biroul, ținând mâna întinsă.
- Unde te grăbești? întrebă el. Ce-ar fi să mai stai un timp pe-aici, ca să vezi cum se poartă West ăsta, când l-or aduce? Sau....
Se uită la ceas.
- ....ce faci diseară? Ce-ai zice să luăm cina împreună?
- Regret, nu pot, replică Ned Beaumont. Am o droaie de treburi.
Îl lăsă pe Farr să-i pompeze mâna în sus și-n jos, iar la insistențele procurorului districtual de a mai trece pe la el, cât mai des, și ca într-o seară să iasă împreună la un restaurant, murmură vag:
- Da, sigur.
Și plecă.
III
Walter Ivans stătea lângă un șir de muncitori care lucrau la mașinile de bătut cuie, în fabrica de lăzi unde era maistru, când Ned Beaumont intră în hală. Walter îl văzu imediat pe Ned și ridică mâna în semn de salut, ieșind pe culoarul din mijloc, dar pe chipul său rotund și roz, cu ochi albaștri ca de porțelan, se citea mai puțină plăcere decât încerca din răsputeri să afișeze.
- Salut, Walt, spuse Ned Beaumont și, întorcându-se ușor spre ușă, rezolvă dilema între a strânge mâna întinsă a celuilalt sau a o ignora. Hai să mergem undeva unde nu-i atâta gălăgie.
Răspunsul lui Ivans fu acoperit de hărmălaia metalelor înfipte în lemn, și porniră spre ușa deschisă pe unde intrase Ned Beaumont. Afară se afla o platformă lată, din scânduri solide. O scară de lemn cobora cale de șapte metri, până la pământ.
Se opriră pe platforma de scânduri, iar Ned Beaumont întrebă:
- Știi că unul dintre martorii acuzării contra fratelui tău a murit aseară?
- D-da, am văzut în zi-zi-ziar.
- Și mai știi și că celălalt nu mai e atât de sigur că-l poate identifica pe Tim?
- N-nu, n-am șt-șt-știut asta, N-Ne-Ned.
- Dacă n-o face, Tim o să scape.
- D-d-d-da.
- Și nu pari deloc mulțumit pe cât ar fi fost de așteptat.
Ivans își șterse fruntea cu mâneca.
- Da-da-da sunt, N-Ned, pe to-toți sf-sff-sfinții că sunt!
- Îl cunoșteai pe West? Ăla care a fost omorât?
- N-nu, decât că m-m-m-am du-dus o o dată la e-el, ca să-l rog să-l ia ma-mai ușurel pe Ti-Ti-Tim.
- Și el ce a zis?
- Că-că-că n-n-nu-nu.
- Când a fost asta?
Ivans își foi picioarele în loc, ștergându-se iar cu mâneca pe față.
- A-acu do-do-uă, te-trei zile.
Coborând tonul, Ned Beaumont îl întrebă:
- Ai idee cine-ar fi putut să-l omoare, Walt?
Cu un gest violent, Ivans scutură negativ din cap.
Un moment, Ned Beaumont se uită gânditor peste umărul lui Ivans. Zîngănitul mașinilor de bătut cuie se auzea prin ușa aflată la trei metri distanță, iar de la un alt etaj răsuna un zgomot de ferăstraie. Ivans trase aer în piept, apoi îl expiră prelung.
Când privi din nou în ochii albaștri ai bâlbâitului mai scund decât el, expresia lui Ned Beaumont devenise aproape miloasă. Se aplecă puțin spre el, întrebându-l:
- E totul în regulă, Walt? Vreau să zic, există oameni care se gândesc că s-ar fi putut ca tu să-l fi împușcat pe Walt ca să-l salvezi pe frate-tău. Ai făcut-o....?
- A-a-a-am fost la clu-club to-toată seara, de-de la o-o-opt până la do-două n-no-noa-noaptea, răspunse Walt Ivans vorbind cât de repede îi permitea bâlbâiala. Harry Sloss și B-Ben Ferris și Brager po-po-pot să-ți s-ss-ssspună to-toți trei.
Ned Beaumont râse.
- Norocul tău, Walt! afirmă el, vesel.
Îi întoarse spatele și coborî treptele de lemn, până în stradă, fără să-i mai dea atenție lui Walter Ivans, care strigă foarte prietenos în urma lui:
- La-la revedere, Ne-Ne-Ned!
IV
De la fabrica de lăzi, Ned Beaumont merse pe jos patru cvartale, până la un restaurant, de unde dădu un telefon. Sună la cele patru numere unde mai încercase în aceeași zi, întrebând din nou de Paul Madvig și, întrucât nu-l găsi, lăsă instrucțiuni ca Madvig să-l sune. Apoi luă un taximetru și se duse acasă.
Între timp, mai veniseră și alte scrisori, pe lângă cele aflate deja pe masa de lângă ușă. Își agăță pardesiul și pălăria, își aprinse o țigară și se așeză în cel mai mare dintre fotoliile plușate, ținând corespondeța în mâini. Al patrulea plic pe care-l deschise era similar celui pe care i-l arătase procurorul districtual. Conținea o singură coală de hârtie pe care erau bătute la mașină trei fraze, fără nicio introducere sau semnătură:
Ai găsit trupul lui Taylor Hanry după ce a murit sau erai prezent când a fost omorât?
De ce n-ai anunțat moartea lui decât după ce și poliția găsise cadavrul?
Crezi că-i poți salva pe vinovați fabricând probe contra celor nevinovați?
Ned Beaumont își miji ochii și-și încreți fruntea, privind lung mesajul, în timp ce trăgea cu sete din țigară. Compară scrisoarea cu aceea primită de procurorul districtual. Hârtia și scrisul erau identice, ca și modul în care fuseseră aranjate în pagină cele trei fraze, precum și datele ștampilelor poștale.
Încruntat, puse ambele scrisori la loc în plicurile lor și le vârî în buzunar, dar numai pentru a le scoate imediat din nou ca să le mai citească și să le mai examineze o dată. Fumatul exagerat de rapid făcuse ca țigara să se ardă prea mult pe o parte. Ned Beaumont o puse pe marginea mesei de lângă el cu o grimasă dezgustată, trăgându-se nervos cu degetele de mustață. Introduse iar mesajele în plicuri și se rezemă de spătar, cu privirea în tavan, rozându-și o unghie. Își trecu degetele prin păr. Își băgă un deget între guler și gât. Se îndreptă de spate și din nou scoase plicurile din buzunar, dar le puse la loc fără să se fi uitat la ele. Își roase buza de jos. În sfârșit, se scutură cu nervozitate și începu să citească și restul corespondenței. Încă mai citea, când sună telefonul.
Se duse să răspundă.
- Alo.... A, salut Paul, unde ești?.... Și cât ai să mai stai acolo?.... Da, bine, atunci treci la întoarcere.... Da, am să fiu aici.
Și reveni la scrisorile lui.
V
Paul Madvig ajunse acasă la Ned Beaumont tocmai când clopotele bisericii cenușii de peste drum băteau de Angelus. Intră salutând cu înfocare:
- Ura, Ned. Când te-ai întors?
Trupul său masiv era îmbrăcat într-un costum de tweed gri.
- Azi-dimineață, mai spre prânz, replică Ned, în timp ce-și strângeau mâinile.
- A ieșit bine?
Ned Beaumont își arătă marginile dinților, într-un zâmbet satisfăcut:
- Am obținut ce mă interesa - totul.
- Excelent.
Madvig își aruncă pălăria pe un fotoliu și se așeză pe un altul, lângă șemineu. Ned Beaumont se întoarse și el în fotoliul lui.
- S-a mai întâmplat ceva în lipsa mea? întrebă, în timp ce lua paharul de cocktail pe jumătate plin de lângă shakerul argintiu pus pe masa de alături.
- Am lămurit încurcătura cu contractul pentru canale.
Ned Beaumont sorbi din cocktail și întrebă:
- A trebuit să cedezi mult?
- Prea mult. Profiturile nici n-au să se compare cu alea care-ar fi trebuit să fie, dar e mai bine așa, decât să riști să faci valuri acum, cu atât de puțin timp înaintea alegerilor. O să compensăm pierderile cu câștigul din lucrările stradale, la anul, când încep extinderile din Salem și Chestnut.
Ned Beaumont dădu din cap. Se uita spre picioarele întinse și încrucișate la glezne ale blondului.
- N-ar trebui să porți ciorapi de mătase la pantalonii ăștia tweed, remarcă el.
Madvig își ridică un picior pentru a-și privi glezna.
- Nu? Îmi place senzația pe care ți-o dă mătasea.
- Atunci, renunță la tweed. L-au îngropat pe Taylor Henry?
- Vineri.
- Ai fost la înmormântare?
- Da, răspunse Marvig, după care adăugă, puțin cam jenat: senatorul mi-a propus.
Ned Beaumont își puse paharul pe masă și-și atinse buzele cu o batistă albă, scoasă din buzunarul exterior de la piept al vestonului.
- Și ce mai face senatorul? întrebă el, privindu-l pieziș pe blond, fără să-și ascundă amuzamentul din ochi.
La fel de stânjenit, Madvig răspunse:
- Bine face. Am stat acolo, cu el, aproape toată după-amiaza.
- La el acasă?
- Mhm.
- Amenințarea blondă era și ea acolo?
Madvig aproape că se încruntă. Răspunse:
- Era și Janet.
Ned Beaumont își vârî batista la loc în buzunar, scoase un gâlgâit gutural din gâtlej, și spuse:
- Mmm.... Acuma-i zicem Janet..... Merge ceva cu ea?
Madvig își regăsi calmul. Spuse pe un ton neutru:
- Încă mai cred c-am s-o iau de nevastă.
- Și știe și ea că ai.... intenții onorabile?
- Pentru Dumnezeu, Ned! prostestă Madvig. Cât ai de gând să mă mai ții la bara martorilor?
Ned Beaumont râse, luă shakerul, îl scutură și-și mai turnă un cocktail.
- Cum îți place asasinarea lui Francis West? întreă el, după ce se rezemă iar de spătar, cu paharul în mână.
Un moment, Madvig păru nedumerit. Apoi se lumină la față și spuse:
- A, ăsta-i tipul care-a fost împușcat pe Achland Avenue, azi-noapte.
- El e.
În ochii albaștri ai lui Madvig reveni o undă vagă de nedumerire.
- Păi, nu l-a, cunoscut.
- A fost unul dintre martorii acuzării, împotriva fratelui lui Walter Ivans, spuse Ned Beaumont. Iar acum, celălalt martor, Boyd West, se teme să mai depună mărturie, așa că acuzarea va rămâne fără probe.
- Nemaipomenit.... murmură Madvig, cu o expresie dubioasă care i se ivi în ochi tocmai când rostea ultima silabă; își strânse picioarele lângă fotoliu și se aplecă înainte. Ți-e teamă?
- Da, doar dacă nu cumva preferi cuvântul „frică”.
Chipul lui Madvig deveni mai dur, mai atent, iar ochii erau ca două discuri de piatră albastră.
- Unde bați, Ned? întrebă el cu glas crispat.
Ned Beaumont își goli paharul și-l puse pe masă.
- După ce i-ai spus că nu-l poți elibera pe Tim până după alegeri, Walt Ivans s-a dus să i se plângă lui Shad O Rory, spuse el vorbind cu o monotonie deliberată, ca și cum ar fi recitat o lecție învățată pe de rost. Shad a trimis niște gorile de-alea lui să-i sperie pe frațiiWest, ca să nu mai depună mărturie contra lui Tim. Unul dintre frați n-a vrut să se sperie, așa că l-au mătrășit.
Încruntat, Madvig obiectă:
- Ce naiba-i pasă lui Shad de probleme lui Tim Ivans?
Întinzând mâna spre shakerul de cocktail, Ned, spuse iritat:
- În regulă, las-o baltă. Încerc și eu să deduc, atâta tot.
- Scutește-mă, Ned. Știi doar că deducțiile tate sunt destul de bune pentru mine. Dacă ai ceva în minte, dă pe gură.
Ned Beaumont puse shakerul la loc fără să-și fi turnat în pahar și spuse:
- S-ar putea să fie doar o ghiceală, Paul, dar mie mi se pare că așa e logic. Toată lumea știe că Walt Ivans a lucrat pentru tine, în Secția a Treia, că e membru al clubului și toate alea, și că tu ai face orice poți ca să-l scoți pe frate-său de la pârnaie, dacă te roagă. Sau, mă rog, toată lumea, ori o mare parte din ea, va începe să se întrebe dacă nu cumva ai pus ca martorii împotriva fratelui lui să fie unul împușcat, celălalt intimidat ca să nu mai vorbească. Asta e valabil și pentru străini, cluburile femeilor, de care te temi atât de tare în ultima vreme, și cetățenii respectabili. Cei din interior - cărora, în majoritate, nici nu le-ar păsa prea mult dacă ai fi făcut asta - vor privi lucrurile într-un mod mai realist. Vor ști că unul dintre băieții tăi a trebuit să se ducă la Shad ca să se dreagă, și că Shad l-a dres. Ei bine, asta-i groapa în care te-a băgat Shad - sau nu crezi c-ar merge atât de departe încât să te bate într-o groapă?
Madvig mârâi printre dinți, privind în jos spre o frunză verde imprimată în covor la picioarele lui:
- Știu al naibii de bine c-ar face-o, nemernicul.
După ce-l privi atent, Ned Beaumont continuă:
- Și mai e un aspect de care trebuie să ținem seama. Poate că n-o să se întâmple, dar trebuie să fii avizat, dacă Shad vrea să se folosească de el.
- Ce anume? întrebă Madvig, ridicând privirea.
- Walt Ivans a stat la club toată noaptea, până azi-dimineață la ora două. Asta-nseamnă cam cu trei ore mai mult decât a stat acolo vreodată, în afara nopților de banchet și alegeri. Înțelegi? Și-a creat un alibi - în clubul nostru. Să zicem că......
Glasul îi scăzu, conspirativ, iar ochii-i deveniră rotunzi și gravi.
- Să zicem că Shad îl înfundă pe Walt, plantând probe cum că el l-ar fi omorât de Boyd? Cluburile tale feministe și toți oamenii cărora le place să vorbească despre așa ceva vor crede că alibiliul lui Walt e fals - că noi l-am aranjat, ca să-l scoatem basma curată.
- Canalia..... mârâi Madvig, ridicându-se în picioare, cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor. Ce n-aș da ca alegerile să fi trecut deja sau măcar să mai avem mult până la ele....
- Atunci, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
Madvig făcu doi pași, până în mijlocul camerei, mormăind:
- Lua-l-ar dracu!
Se opri cu privirea încruntată spre telefonul pus pe un suport, lângă ușa dormitorului. Pieptul său enorm se mișca în ritmul respirației. Spuse printr-un colț al gurii, fără să se uite la Ned Beaumont:
- Găsește-mi o cale săblocez direcția asta.
Apoi făcu un pas spre telefon și se opri din nou.
- Lasă, nu contează, spuse el, întorcându-se iar spre Ned Beaumont. Cred c-am să-l zbor pe Shad din orășelul nostru. M-am săturat să-l tot văd pe-aici. Imediat cred c-am să-l zbor, chiar din seara asta.
- De pildă? se interesă Beaumont.
- De pildă, replică Madvig, zâmbind, cred c-ar să-l pun pe Rainey să închidă „Casa câinelui” și „Grădinile Paradisului”, și toate bombele despre care știm că-l interesează pe Shad sau pe oricare dintre prietenii lui. Cred c-ar să-l pun pe Rainey să le pocnească la rând, una după alta, începând chiar acum, pe toate în seara asta.
Ezitând, Ned Beaumont spuse:
- Îl pui pe Rainey într-o situație dificilă. Polițiștii noștri nu-s obișnuiți să se ocupe de aplicarea Legii Prohibiției. N-o să le prea placă.
- Măcar o dată, pentru mine, pot și ei s-o facă, spuse Madvig, fără să considere că s-au achitat de toate datoriile.
- Poate..... se învoi Ned, deși pe chipul și în glasul lui încă se mai simțea îndoiala. Dar toată chestia asta, pe de-a-ntregul, e ca și cum ai sufla ca un ciclon ca să zbori o ușă de seif, când ai putea s-o deschizi fără niciun tărăboi, doar cu un șperaclu.
- Ai vreun as în mânecă, Ned?
Ned Beaumont clătină din cap.
- N-am nimic sigur, însă n-ar strica să mai așteptăm vreo două zile, până....
Fu rândul lui Madvig să clatine din cap.
- Nu, spuse el, eu vreau acțiune. Habar n-am de felul cum se deschid seifurile, Ned, dar la bătaie mă pricep, la bătăile de genul meu, mă pricep să mă lupt cu ambele mâini. N-am putut învăța niciodată să boxez, și ori de câte ori am încercat, am încasat-o. O să-i servim domnului O Rory o porție de ciclon.
VI
Omul cel vânos, care avea ochelari cu rame de baga, vorbi, rezemându-se liniștit de spătarul fotoliului:
- Deci, nu trebuie să vă faceți niciun fel de griji.
Omul din stânga lui, un individ ciolănos, cu mustață castanie, stufoasă, și fără prea mult păr pe cap, îi spuse celui din stânga sa:
- Mie nu mi se pare chiar atât de grozav.
- Nu? se întoarse omul cel vânos să-l privească încruntat, prin ochelari, pe cel ciolănos. Păi, Paul n-a trebuit niciodată să vină personal până-n secția mea ca să....
Ciolănosul îl întrerupse:
- Hai, mă lași!
- L-ai văzut pe Parker, Breen? îl întrebă Madvig.
- Da, răspunse Breen, l-am văzut, și a zis că cinci, da cred că pot să scot de la el cu două mai mult.
Ochelaristul replică disprețuitor:
- Dumnezeule, păi cred și eu!
Breen îi rânji pieziș:
- Nu zău? Și de la cine-ai fi în stare să scoți atât de mult?
Dinspre ușa lată de stejar se auziră trei ciocănituri.
Ned Beaumont se ridică de pe scaunul pe care-l încălecase și se duse la ușă, pe care o întredeschise doar de-o palmă.
Omul care bătuse în ușă era negricios, cu fruntea teșită, și purta niște haine albastre care de mult nu mai întâlniseră fierul de călcat. Nu încercă să intre în cameră, vorbind cât putea de încet, dar emoția făcu ca vorbele sale să fie auzite de toți cei din cameră:
- Shad O Rory e jos. Îl caută pe Paul.
Ned Beaumont închise ușa și se întoarse cu spatele spre ea, privindu-l pe Paul Madvig. Doar ei doi păreau netulburați de anunțul omului cu fruntea teșită. Toți ceilalți încercau să-și ascundă agitația - lucru vizibil, prin faptul că păreau să fi împietrit dintr-o dată - dar nu exista niciunul care să respire exact la fel ca înainte.
Prefăcându-se că nu știa că repetarea mesajului nu mai avea niciun rost, Beaumont spuse pe un ton care exprima un interes crescut față de cuvintele rostite:
- Te caută O Rory. E jos.
Madvig se uită la ces.
- Spune-i că-s cam ocupat în clipa asta, dar, dacă mai așteaptă puțin, am să-l primesc.
Ned Beaumont dădu din cap și deschise ușa.
- Și-i că Paul e puțin cam ocupat acum, îl instrui el pe omul care ciocănise, dar dacă mai stă o vreme pe-aici, s-ar putea să-l primească.
Și închise ușa la loc.
Madvig îl întreba pe omul cu chipul pătrățos și gălbui ce șanse avea să obțină mai multe voturi de pe cealaltă parte a Străzii Castanului. Omul cu fața pătrățoasă răspunse că, după părerea lui, aveau să câștige mai multe decât data trecută, „pe departe al naibii”, dar tot insuficiente ca să dea o lovitură semnificativă opoziției. În timp ce vorbea, ochii i se tot furișau lateral spre ușă.
Ned Beaumont încălecă iar pe scaunul de lângă fereastră, fumând un trabuc.
Madvig îi adresă unui alt om o întrebare privind mărimea contribuției de campanie la care se putea aștepta din partea unui om numit Hartwick. Acesta nu se uita spre ușă, dar răspunsul lui era complet lipsit de coerență.
Nici calmul lui Madvig și al lui Beaumont, nici concentrarea lor pragmatică asupra problemelor de campanie, nu puteau stăvili creșterea tensiunii în cameră.
După cincispreze minute, Madvig se ridică și spuse:
- Mă rog, încă nu suntem complet asigurați, dar începe să se contureze ceva. Țineți-vă serios de treabă și o să reușim.
Se duse la ușă, unde le strânse tuturor pe rând mâna, în timp ce ieșeau. Oamenii plecară, destul de grăbiți.
Când rămaseră numai ei în încăpere, Ned, care nu se ridicase de pe scaun, întrebă:
- Mai stau pe-aici sau o șterg?
- Mai stai.
Madvig se duse la fereastră și se uită afară, la Strada China, care era scăldată în razele soarelui.
- Ambele mâini merg? întrebă Ned, după o scurtă pauză.
Madvig se întoarse de la fereastră dând din cap.
- Altceva nu știu, spuse el, zâmbindu-i băiețește omului care stătea călare pe scaun, decât poate și picioarele.
Beaumont dădu să spună ceva, dar fu întrerupt de zgomotul făcut de mânerul ușii care tocmai se răsucea.
Un om deschise ușa și intră. Avea o statură doar cu puțin peste medie și era zvelt, de o subțirime care-l făcea să pară firav. Deși părul său era de un alb imaculat, lucios, nu părea să aibă cu mult peste treizeci și cinci de ani. Ochii-i erau de un albastru-cenușiu remarcabil de limpede, pe un chip prelung și îngust, dar cu o osatură foarte fin sculptată. Purta un pardesiu bleumarin pentru un costum albastru închis și, în mâna pe care avea o mănușă neagră, își ținea pălăria derby, tot neagră.
Omul care intră în urma lui era un haidamac crăcănat, de aceeași statură, măsliniu și cu niște umeri lați a căror înclinare avea ceva de maimuță, deopotrivă cu lungimea brațelor groase și chipul nefiresc de plat. Pălăria lui - o fedora gri - stătea pe cap. Închise ușa și se rezemă de ea, vârându-și mîinile în buzunarele pardesiului cadrilat.
Primul om, după ce înaintase în cameră cu vreo patru sau cinci pași, își puse pălăria pe un scaun și începu să-și scoată mănușile.
Madvig, cu mâinile îndesate în buzunarele pantalonilor, îi zâmbi amabil, întrebându-l:
- Ce mai faci, Shad?
Omul cu părul alb îi răspunse:
- Bine, Paul. Dar tu?
Avea un glas baritonal melodios, puternic, cu un accent slab care-i nuanța cuvintele.
Madvig arătă cu o mică smucitură a capului spre omul care stătea călare pe scaun, și întrebă:
- Pe Beaumont îl știi?
- Da, răspunse O Rory.
- Da, spuse și Ned.
Niciunul nu-l salută pe celălalt, iar Beaumont nu se ridică de pe scaun.
Shad O Rory terminase cu scosul mănușilor. Și le vârî într-un buzunar al pardesiului și spuse:
- Politica e politică, iar afacerile sunt afaceri. Mi-am plătit drumul și sunt dispus să mi-l plătesc în continuare, dar vreau ceea ce plătesc.
În glasul lui cu modulații armonioase nu se simțea nimic altceva decât o onestitate binevoitoare.
- Ce vrei să spui cu asta? întrebă Madvig, ca și cum nu l-ar fi interesat prea mult.
- Vreau să spun că jumătate din copoii orașului își cumpără plăcintele și berea cu lovelele pe care le primesc de la mine și de la unii dintre prietenii mei.
Madvig se așeză lângă masă.
- Așa, și? întrebă el, la fel de nepăsător ca înainte.
- Și vreau ceea ce plătesc. Plătesc ca să fiu lăsat în pace. Vreau să fiu lăsat în pace.
Madvig chicoti.
- Nu cumva, Shad, vrei să spui că ai venit la mine să te plângi că sticleții tăi nu rămân cumpărați?
- Vreau să spun că Doolan mi-a zis aseară că ordinele de a-mi închide localurile vin direct de la tine.
Madvig chicoti din nou, apoi întoarse capul pentru a-l întreba pe Ned Beaumont:
- Ce zici de asta, Ned?
Beaumont zâmbi subțire, dar nu spuse nimic.
- Știi ce cred eu? continuă Madvig. Probabil, căpitanul Doolan a întins prea tare coarda. Cred că cineva ar trebui să-l trimită într-un concediu plăcut, odihnitor și cât mai lung. Să nu mă lași să uit asta.
- Am cumpărat protecție, Paul, insistă O Rory. Am cumpărat-o, și o vreau! Afacerile-s afaceri, și politica-i politică. Să nu le amestecăm.
- Nu se poate, răspunse Madvig.
Ochii lui Shad O Rory se îndreptară spre un punct din spațiu, undeva departe, având o expresie visătoare. Zâmbi cam trist, iar când vorbi, în glasul său muzical, cu accent ușor irlandez, se simți o undă de amărăciune:
- Asta va însemna moarte de om.
Ochii albaștri ai lui Madvig erau opaci, iar glasul la fel de inexpresiv ca și privirea.
- Dacă asta vrei tu să însemne....
Omul cu părul alb dădu din cap.
- Asta va trebui să însemne, spuse el, la fel de trist. Am ajuns prea mare ca să ți-o mai trec cu vederea.
Rezemându-se de spătarul scaunului, Madvig își încrucișă picioarele. Tonul său sugera că acorda foarte puțină importanță cuvintelor.
- Poate că ești prea mare ca s-o treci cu vederea, dar ai s-o treci, spuse el.
Apoi își țuguie buzele și adăugă, ca și cum abia atunci i-ar fi trecut prin minte:
- Ai și început s-o treci cu vederea.
Tristețea visătoare dispăru cât ai clipi din ochii lui Shad O Rory. Își puse pe cap pălăria neagră și-și aranjă gulerul. Îndreptând un deget alb și lung spre Madvig, spuse:
- În seara asta deschis iar „Casa câinelui”. Nu vreau să fiu deranjat. Deranjează-mă, și-am să te deranjez și eu pe tine.
Madvig își destinse picioarele și întinse mâna spre telefonul de pe masă. Formă numărul de la Departamentul Poliției, ceru cu șeful și-i spuse:
- Alo, Rainey.... Da, bine. Ce fac băieții?.... Foarte bine. Rainey, fii atent, am auzit că Shad se gândește să deschidă iar diseară.... Da.... da, trântește-o așa de tare, încât să iasă scântei.... Exact..... Sigur. La revedere.
Împinse telefonul înapoi și i se adresă lui O Rory:
- Acum înțelegi cum stai? Ești terminat aici, Shad. S-a zis cu tine, pentru totdeauna.
O Rory spuse încet:
- Înțeleg.
Apoi se întoarse, deschise ușa și ieși.
Banditul cel crăcănat mai întârzie ca să scuipe, demonstrativ, pe covor, privind spre Madvig și Ned cu o expresie provocatoare și nerușinată. Apoi ieși și el.
Ned Beaumont își șterse palmele asudate cu o batistă. Nu-i spuse nimic lui Madvig, care se uita la el cu ochi întrebători. Expresia lui Beaumont era posomorâtă.
După un moment, Madvig întrebă:
- Ei?
Beaumont răspunse:
- Ai procedat greșit, Paul.
Ridicându-se, Madvig se duse la fereastră.
- Isuse Hristoase! se plânse el, peste umăr. Ție nu-ți convine chiar nimic, niciodată?
Beaumont se ridică de pe scaun și porni spre ușă. Întorcându-se de la fereastră, Madvig îl întrebă furios:
- Alta dintre neghiobiile tale afurisite?
- Da, răspunse Ned, și ieși.
Coborî la parter, își luă pălăria și părăsi Log Cabin Club. Parcurse pe jos cele câteva cvartale care-l despărțeau de gară, își cumpără un bilet pentru new York și-și rezervă loc la un tren de noapte. Apoi luă un taxi până acasă.
VII
O femeie îndesată și diformă, cu haine gri, împreună cu un băiat cam subdezvoltat, dar durduliu, lângă ea, împacheta cufărul lui Beaumont și trei genți de piele, sub supravegherea lui, când se auzi soneria.
Femeia se ridică din genunchi, mormăind, și se duse la ușă. O deschise larg.
- Doamne Sfinte, domnu Madvig! exclamă ea. Poftiți, vă rog, da poftiți!
Madvig intră, întrebând-o:
- Ce mai faceți, doamnă Duveen? În fiecare zi arătați tot mai tânără.
Privirea lui trecu peste cufăr și genți, până ajunse la băiat.
- Bună, Charley. Ești gata pentru slujba care te-așteaptă la mixerul de ciment?
Zâmbind rușinat, băiatul răspunse:
- Bună ziua, domnule Madvig.
Madvig îl ocoli mergând spre Beaumont, cu zâmbetul pe buze.
- Pleci în vreo călătorie?
- Da, răspunse Beaumont, cu un zâmbet politicos.
Blondul se uită prin jur, la lucrurile din cameră, privi din nou gențile și cufărul, hainele stivuite pe scaune și sertarele care stăteau deschise. Femeia și băiatul se întoarseră la lucru. Ned Beaumont găsi două cămăși cam decolorate, într-o grămadă de pe un scaun, și le puse deoparte.
- Ai o oră și pentru mine, Ned? îl întrebă Madvig.
- Am timp destul.
- Ia-ți pălăria.
Ned Beaumont își luă pălăria și pardesiul.
- Împachetează cât de multe poți, îi spuse el femeii în timp ce pornea spre ușă împreună cu Madvig, iar ce nu încape trimite cu restul de lucruri.
Coborâră până în stradă și porniră spre sud. După ce trecură de prima intersecție, Madvig întrebă:
- Unde te duci, Ned?
- La New York.
Cotiră pe o alee.
- Definitiv? se interesă Madvig.
Ned Beaumont ridică din umeri.
- Definitiv plec de-aici.
Deschiseră o ușă de lemn verde, în peretele din spate al unei clădiri de cărămidă roșie, coborâră pe o scară și, printr-o altă ușă, intrară într-un salon de bar unde beau vreo jumătate de duzină de oameni. Schimbară saluturi cu barmanul și trei dintre mușterii, în timp ce mergeau spre o încăpere mai mică unde se aflau patru mese. Înăuntru nu mai era nimeni. Se așezară la una dintre mese.
Barmanul vârî capul pe ușă, întrebând:
- Bere ca de obicei, domnilor?
- Da, răspunse Madvig.
După ce barmanul se retrase, Paul îl întrebă pe Ned:
- De ce?
- M-am săturat de funcționărime.
- De mine, adică?
Beaumont nu-i răspunse.
O vreme, Madvig nu spuse nici el nimic. Apoi oftă și zise:
- Grozav ți-ai mai găsit momentul să mă lași baltă.
Barmanul intră cu două halbe de bere palidă și un castronaș cu covrigei. După ce ieși din nou, închizând ușa în urma lui, Madvig exclamă:
- Hristoase, greu se mai înțelege omu cu tine, Ned!
Ned ridică din umeri.
- N-am spus niciodată că se înțelege ușor.
Își ridică halba și bău.
Madvig rupea un covrig în bucățele.
- Chiar vrei să leci, Ned? întrebă el.
- Mă duc.
Lăsă bucățile de covrig pe masă și scoase din buzunar un carnet de cecuri. Rupse un cec, dintr-un alt buzunar scoase un stilou și completă cecul. Apoi îl agită prin aer ca să se usuce și-l aruncă pe masă, în fața lui Beaumont.
După ce-i aruncă o privire, Ned Beaumont clătină din cap și spuse:
- N-am nevoie de bani, și nici nu-mi datorezi nimic.
- Ba-ți datorez. Îți datorez mai mult decât atât, Ned. Aș prefera să-l iei.
- În regulă, mulțumesc, se învoi Beaumont și-și puse cecul în buzunar.
Madvig sorbi din bere, mâncă un covrigel, începu să bea din nou, își lăsă halba pe masă și întrebă:
- Mai aveai și alte idei mărețe în minte, le lângă aia,, azi după-amiază la club?
Beaumont clătină din cap.
- Te sfătuiesc să nu-mi vorbești așa. Nimănui nu-i permit.
- La naiba, Ned, da ce-am spus?
Celălalt nu-i răspunse. Madvig bău din nou.
- N-ai vrea să-mi spui și mie de ce crezi că am procedat greșit cu O Rory?
- N-ar folosi la nimic.
- Încearcă.
- În regulă, spuse Beaumont, da tot n-o să-ți folosească la nimic.
Își înclină scaunul pe spate, ținând halba într-o mână și niște covrigei în cealaltă.
- Shad o să riposteze. N-are încotro. L-ai prins la înghesuială. I-ai zis că e terminat definitiv, aici, în oraș. Acum nu mai are altceva de făcut decât să joace dur. Nu mai are ce să piardă. Dacă-ți poate da peste cap planurile la alagerile astea, n-o să se dea îndărăt de la nimic ca să te învingă. Dacă tu câștigi alegerile, va trebui să rămână cumva pe linia de plutire. Ai asmuțit poliția asupra lui. Va trebui să reziste poliției și-o s-o facă. Asta-nseamnă că tu va trebui să dai drumul unei acțiunicare să poată fi făcută să arate ca o ofensivă contra crimei organizate. Încerci să realegi întreaga administrație a orașului. Ei bine, dacă le pui în față o ofensivă contra crimei, poți fi sigur că n-au să fie în stare să se descurce cu ea - chiar înainte de alegeri - așa că n-au să arate deloc eficienți. Au să....
- Crezi că trebuia să cedez în fața lui? întrebă Madvig, încruntat.
- Nu cred asta. Cred că ar fi trebuit să-i lași o ieșire, o cale de retragere. Nu trebuia să-l înghesui cu spatele la zid.
Madvig se încruntă și mai tare.
- Habar n-am de stilul tău de a lupta. El a început. Tot ce știu eu e că, atunci când cineva te încolțește, îl iei tare și-l termini. Până acum, sistemul ăsta mi-a mers de minune.
Roși puțin.
- Nu vreau să zic că mă cred Napoleon, dar am urcat tocmai din vechea A Cincea, unde duceam comisioane pentru Packy Flood, până aici, unde stau azi, prin forțe proprii.
Ned Beaumont își goli halba și lăsă picioarele din față ale scaunului să se rezeme iar de podea.
- Ți-am spus că n-o să folosească la nimic, zise el. Cum vrei tu.... Continuă să crezi că ceea ce mergea în vechea A Cincea merge oriunde.
În glasul lui Madvig se simți o undă clară de resentimente și umilință, când îl întrebă:
- N-ai o părere prea bună despre mine ca politician în stil mare, nu-i așa, Ned?
La asta, chipul lui Beaumont se înroși.
- N-am spus așa ceva, Paul.
- Dar asta-i concluzia, nu? insistă Madvig.
- Nu, însă cred într-adevăr că de data asta te-ai lăsat tras pe sfoară. Mai întâi, i-ai lăsat pe alde Henry să te convingă să-l susții pe senator. Aveai șansa să te repezi la un dușman încolțit și să-l termini, dar întâmplător, dușmanul ăla aveao fiică, o poziție socială și mai știu eu ce, așa că....
- Termină, Ned! mârâi Madvig.
De pe chipul lui Beaumont se șterse orice expresie. Se ridică în picioare, spunând:
- Mă rog, eu trebuie să plec.
Și se întoarse spre ușă.
Madvig îl urmă imediat, punându-i o mână pe umăr.
- Ned, așteaptă....
- Ia-ți mâna de pe mine, replică Beaumont, fără să se întoarcă.
Luându-l de braț cu cealaltă mână, Madvig îl răsuci cu fața spre el.
- Ascultă aici, Ned.... începu el.
- Dă-mi drumul, îl întrerupse celălalt, cu buzele palide și amorțite.
Madvig îl zgâlțâi.
- Nu face naibii pe prostu! Tu și cu mine....
Ned Beaumont îl lovi în gură cu pumnul stâng.
Desprinzându-și mâinile de el, Madvig făcu doi pași împleticiți înapoi. În timp ce inima apucă să-i bată de trei ori, poate, pe chip i se așternu uimirea, privindu-l pe Ned cu gura căscată. Apoi se învineți de furie și închise gura strâns, astfel încât bărbia îi deveni dură și colțuroasă. Strânse pumnii, își adună umerii și se înclină înainte.
Mâna lui Beaumont se abătu într-o parte, ca să apuce una dintre halbele grele de pe masă, dar n-o ridică. Se înclină doar puțin în partea aceea, ca să poată ține comod halba. În rest, stătea bine proptit pe picioare, făcându-i față blondului. Avea chipul crispat și rigid, cu riduri albe de încordare în jurul gurii. Ochii săi întunecoși scăpărau arzător spre cei albaștri ai lui Madvig.
Rămaseră astfel, la mai puțin de un metru distanță, unul blond, înalt și masiv clădit, aplecat mult înainte, cu umerii aduși și pumnii mari pregătiți; celălalt, cu părul și ochii închiși la culoare, înalt și suplu, cu trupul înclinat puțin într-o parte, ca să țină de toartă o halbă grea de sticlă - și, cu excepția respirațiilor lor, în cameră nu se mai auzea niciun sunet. Nici din barul de după ușa subțire nu răzbătea niciun zgomot, clănțănit de pahare, plescăieli ale apei sau murmur de glasuri.
După ce trecură vreo două minute, Beaumont își desprinse mâna de toarta halbei și se întoarse cu spatele spre Madvig. Pe chipul lui nu se schimbase nimic, decât ochii aceia care, atunci când nu mai stăteau ațintiți asupra lui Madvig, în loc să rămână furioși, deveniseră reci și duri. Făcu un pas spre ușă, fără grabă.
Madvig vorbi răgușit, din adâncul pieptului.
- Ned.
Ned Beaumont se opri. Chipul îi deveni și mai palid. Nu se întoarse.
- Ticălos nenorocit și nebun, mormăi Madvig.
La asta, Ned Beaumont, se întoarse în loc, încet.
Madvig ridică o mână, cu palma deschisă, și-i împinse cu putere fața într-o parte, făcându-l să-și piardă echilibrul, astfel încât Beaumont fu nevoit să întindă repede un picior în direcția aceea și să se rezeme cu mâna de spătarul unuia dintre scaunele de la masă.
- Ar trebui să dau cu tine de toți pereții, spuse Madvig.
Cu un rânjet spășit, Ned se așeză pe scaunul de care se sprijinise. Madvig se așeză și el, în fața lui, și bătu cu halba în tăblia mesei.
Barmanul deschise ușa și vârî capul înăuntru.
- Mai adu bere, îi ceru Madvig.
Din salonul barului, prin ușa deschisă, se auzeau glasuri de bărbați și zgomot de pahare ciocnindu-se de alte pahare și frecându-se de lemn.
4. „Casa câinelui”
1.
Ned Beaumont, care tocmai își lua micul dejun la pat, răspunse:
- Intră!
Apoi, după ce ușa de la intrare se deschise și se închise la loc, întrebă:
- Da?
Din living se auzi un glas gros și scrâșnit:
- Unde ești, Ned?
Înainte ca Beaumont să poată răspunde, posesorul glasului răgușit apăru în ușa dormitorului, remarcând:
- Cam molcuț pentru tine.
Era un tânăr voinic, cu chip smead, pătrat, gură lată cu buze groase, în colțul căreia se bâțâia o țigară, și ochi căprui-închiși, veseli și mijiți.
- Sal, Whisky, îl salută Ned. Ocupă un loc în spațiu.
Whisky se uită prin cameră.
- Drăguță coșmelie ți-ai tras aici, comentă el.
Își scoase țigata dintre buze și, fără a întoarce capul, arătă cu țigara spre livingul din spatele lui, peste umăr:
- Ce-i cu tot calabalâcul ăla de-acolo? Te muți?
Ned Beaumont mestecă și înghiți meticulos jumările de ouă pe care le avea în gură, înainte de a răspunde:
- Mă gândeam să....
- Zău? făcu Whisky, în timp ce pornea spre un scaun pus cu fața spre pat, pe care se așeză. Unde?
- La New York, poate.
- Cum adică, poate?
- Adică, am un bilet de tren până acolo. În rest, văd eu.
Whisky își scutură scrumul țigaretei pe covor și o puse la loc, în colțul stâng al gurii.
- Și cât ai să fii plecat?
Ceașca de cafea a lui Beaumont se opri la jumătatea distanței dintre tavă și gură. Privi îngândurat peste ea, spre omul cu fața smeadă. Apoi, spuse:
- E un bilet numai dus.
Și bău.
....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu