7.
Îl priveau stupefiaţi. Părea ciudat şi dacă stăteai să te gândeşti bine, nu găseai niciun fel de argumente, dar evadarea lui Hagianu în tabăra adversă stârnise cea mai mare surpriză. Nevastă-sa încremenise, nici nu clipea, ceilalţi rămăseseră fără grai.
Gura amară alunecă spre bărbie într-un zâmbet cinic. Glasul gutural, cu accente distinse le izbi timpanele:
- Consider că moartea lui Ovidiu Diamantopol căruia îi prezint umilele mele scuze, reprezintă singura ieşire din impas. Unica soluţie rezonabilă în momentul de faţă. Pentru că timpul e foarte avansat, mi-am închipuit că punctul meu de vedere ar contribui la adoptarea unei hotărâri comune. Vreau să spun, adoptare grabnică! Ar fi absurd să decideţi prea târziu. Rânji: E idiot să murim pentru că ne lipsesc eventual două sau trei minute după ce tot ne-am încărcat conştiinţa.
- Dim! suflă sufocată nevastă-sa.
Pe faţă i se citea neîncredere şi groază. Buzele albe îi tremurau. Ochii terni fixau terifiaţi chipul bărbatului:
- Dim! repetă, înghiţindu-şi eroic lacrimile. Împotriva oricărei evidenţe părea încă să spere, nu voia să creadă: Nu... nu se poate!
Hagianu o ignoră. Oprişan îşi frecă mâinile de parcă i-ar fi fost frig.
- Are dreptate. Unica soluţie rezonabilă. Doar nişte imbecili.
- Da, confirmă înghiţind în sec Ciolac. Nişte imbecili care fac pe vitejii! Mai sunt 19 minute, domnilor! Numai 19 minute!
Îl surprinse pe Făgădău ştergându-şi discret ochii. I se adresă iritat:
- Cred că nu-ţi înţelegi misiunea, părinte! Dumneata, nu-i aşa, eşti primul care trebuia să iei o poziţie, nu să condamni unsprezece inşi la moarte.
- Propun să ne asumăm toată răspunderea, interveni englezoaica. Nu se poate spune că nu am aşteptat destul. Îl vom obliga pe mister Diamantopol să înghită, în sfârşit... nu înţeleg de ce trebuie să folosim cuvinte vulgare, indiferent de încercările pe care ni le trimite Dumnezeu. Cu adevărat, nimic nu se îndreptăţeşte. Va înghiţi pur şi simplu.
Nina Aldea o privea cu ochi imenşi care nu exprimau nimic.
- Hm, făcu Hagianu ridicându-şi piciorul peste celălalt, iată o hotărâre care nu poate fi ignorată. Totul e să ne grăbim.
Elena Hagianu reuşi să articuleze:
- Dim. Nu se poate!
- Te înşeli, draga mea. După cum vezi, e perfect posibil. Domnul Diamantopol se va sacrifica de dragul nostru. Sau... cum era cântecelul acela. ouvre moi ta porte, pour l'amour du Dieu.
Se lăsă liniştea. De pe ochii doamnei Hagianu se ridicase parcă un văl dezvelindu-i o privelişte nebănuită, înfricoşătoare. Îi scăpă un urlet sfâşietor:
- Dim! E abject! Tu nu poţi face asta!
Bărbatul îşi muşcă buza. Figura împietrită de obicei tresări...
- E penibil Dim, suntem în lume! Te compromiţi!
Elena Hagianu scutură violent din cap. Hohote de plâns îi zguduiau trupul plăpând. Trase de şiragul de perle. O sufocau.
- Isterică! mârâi Hagianu.
Femeia nu-l auzi. Exclamă printre suspine:
- N-avem voie să facem asta! Nu trebuie, Dim! Viaţa noastră... E destul... Să nu murdărim. Îşi împreună mâinile: Pentru dragostea. Se înecă: Pentru mine, Dim! Promite-mi! Pentru mine!
Bărbatul o măsură lung. Din ochi îi ţâşneau flăcări. Dădea impresia unei fiare care-şi cântăreşte prada, anticipând savuros festinul sângeros.
- Aşa... Va să zică aşa... Cuvintele se rostogoleau ca nişte bolovani: Pentru dragostea noastră. Din adoraţie faţă de tine!
- Da, Dim gâlgâi femeia ignorând tonul sarcastic.
Hagianu îşi pregăti pauza. Declară rar, apăsat:
- Eşti cea mai tâmpită fiinţă din câte am cunoscut!
Nevastă-sa încremeni, lovită parcă în moalele capului.
- Ar trebui să-mi fie milă de tine dar idioţii îmi repugnă. Mă fac să vărs.
În glas îi clocotea ura. Tonul sacadat mergea în crescendo. Tot ce fusese zăgăzuit ani de zile ţâşnea la suprafaţă cu o violenţă înspăimântătoare:
- Să vărs, aşa cum mi-a venit toată viata numai când te vedeam!
Bătrâna, mută, închise ochii. Bărbatu-său se repezi la ea şi începu s-o zgâlţâie de umeri. O scutură ca pe o cârpă.
- Acum ai să mă asculţi! Ai să afli în sfârşit adevărul! Suavul adevăr despre viaţa şi dragostea noastră magnifică! Te urăsc! Te-am urât din prima clipă. Pentru faţa ta ca o zdreanţă, pentru banii tăi de care am avut nevoie! Pentru îmbrăţişările pe care a trebuit să ţi le suport ani de zile şi trupul de reptilă respingătoare. Ca să scap de ele, am simulat impotenţa. M-ai compătimit discret, ca o cucoană mare, nu-i aşa? Pauvre Dim. Ha, ha, ha! În timpul ăsta mă culcam cu toate prietenei tale. Da, cheri! Cu Mady, şi Ilinca, şi Georgette, până şi cu inegalabila Lise Marcian. Tot Bucureştiul crăpa de râs!
Se ţinea cu mâinile de burtă în timp ce tu, incorigibil idioată, îţi plimbai senină fericirea de alcov.
- De când aştept să ţi le spun! Mi-era teamă să nu crăpi înainte să afli. Odată am pus un pariu. Douăzeci şi cinci de sticle Veuve Cliquot lui Iliuţă Brătescu dacă reuşeşte să se culce cu tine. Da, iubito, îţi aminteşti? Perioada în care îmi mărturiseai pudic că vrei să-l eviţi o bucată de timp pe nebunul de Iliuţă. E prea insistent. S-a retras brusc şi-a plătit sticlele. Ştii ce mi-a spus? "E prea de tot! Miroase a moluscă. Nu pot face amor cu o nevertebrată".
Se aplecă. Cuvintele, cu răsuflarea lor ucigătoare, izbeau faţa bătrânei.
- Nu ştii ce voluptate încerc! Acum, când în sfârşit pot să ţi le spun. Nu-ţi poţi imagina! Asta nu intră în capul tău de păsărică. Te-am urât pe tine, şi pe plodul tău, din adâncul sufletului! S-o ştii şi pe asta! Eu l-am azvârlit de pe terasă pe avortonul ăla! Se încolăcea ca şi mă-sa. Nu voia să-mi dea drumul. Se agăţa cu gheare mici, rapace. L-am azvârlit cu sete. Merita să-i vezi ţeasta degenerată risipită acolo pe ciment. Spectacolul ăsta l-ai pierdut. Râse sinistru: Dumnezeule mare! Din dragoste, din dragoste pentru tine le-am făcut pe toate!
Femeia se prăbuşi inertă pe fotoliu.
Oamenii priveau fără glas trupul mototolit cu chip de ceară.
Respira, inima continua să bată, dar Elena Hagianu murise.
7.
Ținea ochii deschiși. Două fărâmituri de cenuşă care nu mai vedeau. Obrazul fără viaţă, tot trupul prăbuşit acolo unde-l azvârlise bărbatu-său devenise un obiect. Lovită, ori străpunsă cu cuţitul, femeia n-ar mai fi reacţionat. Sentimentul de cadavru căruia n-a avut cine să-i închidă pleoapele era atât de puternic, încât oamenii îşi întoarseră privirile. Imaginea Elenei Hagianu devenise insuportabilă. O plantă, peste care cineva azvârlise o găleată de apă clocotită.
- De ce ai făcut asta? întrebă sugrumat Iustin Făgădău. Nu pot să înţeleg. Acum, în pragul...
Glasul lui Iacobescu îl întrerupse violent:
- Am să-ţi spun eu de ce, părinte! Pentru că e un monstru! Cea mai abjectă canalie! Nici măcar o dată la zece generaţii n-ai să întâlneşti unul ca el! Un coiot!
- Mi-e egal ce gândiţi, declară Hagianu. V-am avertizat, doar.
Îşi regăsise calmul, glasul placid cu accente cinice. Diamantopol îl privea fix.
- Degeaba te uiţi la mine. Nu sunt eu tipul pe care-l cauţi. Completă rânjind: Deşi aş fi putut să fiu. Mi-ar fi plăcut!
- Încă 18 minute! se tângui Oprişan plimbându-se agitat. Hotărâţi-vă o dată, pentru Dumnezeu!
- Când te gândeşti, clătină Mareş capul, 18 minute, atât ne desparte de viaţă, de ţeluri nobile sau de nimic. Imensul, adâncul, necuprinsul, nimic!
- Da, domnule, ai dreptate! observă mecanic Ciolac cu ochii la doamna Hagianu.
Femeia, nemişcată, cu obraz pământiu golit de sânge, îl fascina. I se părea că nu văzuse în viaţa lui ceva asemănător: o moartă vie.
Miss Dorothy James-Porter trecu din nou la atac:
- Cred că nu mă înşel dacă afirm că acum suntem mult mai aproape unii de alţii. Sper că împărtăşiţi acelaşi sentiment şi poate că ar trebui să începem prepararea acelei mici băuturi. De fapt, presupun că mister Diamantopol se află acum într-o dispoziţie mai prielnică. Se uită la Nichita Dumitrescu: Nu ne putem aştepta din partea acestui bătrân gentleman să înţeleagă ceva. Da, mă îndoiesc că vom avea această satisfacţie. Vom găsi însă un mijloc să-l antrenăm. N-ar fi prea cinstit din partea noastră să-l ocolim.
Hagianu o întrerupse brutal:
- Destul! Ne-au rămas exact 17 minute şi jumătate! Suntem cinci contra trei. Bătrânul e senil, iar Diamantopol nu are drept de vot fiind în cauză.
- Mai e şi doamna Hagianu, remarcă surd preotul.
Celălalt îşi săltă umerii:
- Ea nu contează! N-a contat niciodată.
Caricaturistul se ridică cu pumnii strânşi. Spuse mocnit, abia stăpânindu-se:
- Uite ce e, băiete! Te-am tot ascultat. Acum ai să mă asculţi tu pe mine! Am câteva vorbe să-ţi spun! înainte de a vă atinge de un singur deget de-al lui Diamantopol, veţi avea de-a face cu mine.
8.
- 17 minute! se lamentă Oprișan dârdâind din tot trupul. Ochii îi căzură pe silueta frântă a Ninei Aldea. O apostrofă cu gândul aiurea: Ce mai aştepţi?
Hagianu încruntă sprâncenele:
- I-a speriat junele Iacobescu pe toţi. Ofrande aduse pe altarul justiţiei. Îi puse mâna pe umăr scuturând-o violent: Nu fi proastă, domnişoară!
Stewardesa nici nu clipi. Privea înainte, cu aceiaşi ochi imenşi, fără expresie.
- Nu fi proastă, repetă Hagianu. Te sacrifică ăştia ca pe un pui de găină. Viaţa e un imens rahat, ţi-am mai spus-o, dar altceva mai bun încă nu s-a inventat. Eşti tânără! Mii de drumuri ţi se deschid, mai ai atâtea lozuri de tras. Poate lozul cel mare! Spargi paharul din care ai sorbit abia o înghiţitură. Ai dansat vreodată într-un palace pe Coasta de Azur? O noapte parşivă cu parfum de tuberoze şi un argentinian superb care să te strângă în braţe. Ştii cât e de fin nisipul la Las Vegas? Cum arată soarele când te trezeşti în mijlocul Pacificului? Ai ascultat banjourile din Hawai? Ai făcut dragoste cu un napolitan? Napolitanii cu ochi şi gură de foc... Voi singuri şi noaptea... Să te trezească la Veneţia vâslele gondolierilor şi să râzi, să fii fericită pentru simplul fapt că trăieşti! Viaţa e un rahat, domnişoară, dar moartea e şi mai rea! E nimicul. Un chix, asta îţi oferă Diamantopol şi Iacobescu!
Nina Aldea îl privea intens. Se ridică încet, ca hipnotizată şi păşi împleticit.
Iacobescu o privea crispat. Diamantopol cu acelaşi zâmbet obosit înfipt în colţul buzelor. Stewardesa izbucni în plâns şi se prăbuşi în braţele englezoaicei. Reuşi să şoptească printre hohote:
- Nu vreau să mor!
9.
- Târfă! izbucni caricaturistul cu ochii ieşiţi din orbite.
Nina Aldea tresări biciuită. Îşi ridică fruntea roşie. Ţipă cu obrazul plin de lacrimi:
- N-ai dreptul!
- N-am dreptul!? Canalia asta te-a intuit bine! Prostituţie în stil mare! A fost de ajuns să-ţi fluture câteva clişee ieftine, de cinema, ca să te întoarcă cum vrea! Femeia tarifată adusă pe o tipsie de aur şi amor pe somieră de hotel mare. Sau nu, mai rafinat, pe blana albă din faţa căminului. A uitat şampania sorbită din condur de atlas şi briliantele de pe degetele picioarelor. Şi câinii cu nestemate în coadă şi apartamentul somptuos de pe rive droite. Yachtul ai văzut prostituată de clasă fără yacht alb? şi Jaguar-ul sau Rolls-ul cât o casă. Râse sinistru: Palmieri şi chiparoşi, napolitani cu părul creţ şi soarele Pacificului. De ce nu un sifilis superb într-o mansardă din Pigalle?! Şi un nas mâncat de şancru! Cel mai sigur certificat! Firmă de încredere, pensie garantată.
- Fiule, îl întrerupse Făgădău, acordă-ţi un răgaz. Reculege-te! Trăim ultimele noastre clipe. Fiecare pleacă din această lume cu păcatele lui. Glasul începu să-i tremure: Ispita a fost mai puternică. Suntem cu toţii supuşi greşelii. Domnul a spus să iertăm dar, îşi luă capul în mâini şoptind disperat. Acum... e prima oară când nu-i aud porunca. Gura mea iartă dar cugetul nu poate!
- Chiar crezi în chestiile astea? se interesă Hagianu, strâmbându-şi gura. Nici măcar amicul Iacobescu, umanul, sufletistul.
- Canalie! îl repezi caricaturistul. Ai ucis-o pe nevastă-ta şi pe fiu-său, ai pângărit tot ce-a fost bun în jurul tău! Un stârv murdar care şi-a fâţâit hoitul galonat şi împintenat la Capşa! Eşti un ucigaş, un...
Hagianu îşi dezveli dinţii lungi:
- Ai fost mai inspirat decât noi, trebuie să recunosc. Te-ai limitat la câteva confesiuni amuzante puşlama rătăcitoare, globetrotter inofensiv, amintiri savuroase, din alea pe care le citesc sub plapumă puştii cu bube pe faţă. Temerar dar cu suflet, gangster fără pistol şi filantrop. Te simţi al dracului de bine acum! Ne înjuri pe toţi, faci pe moralistul!
Nina Aldea îşi azvârli şuviţele care-i cădeau în ochi:
- Cu ce drept m-ai insultat?
- Ia ghici? mârâi sardonic Iacobescu. Te-ai întins cu tot aeroportul, ai distrus-o pe nenorocita aia.
- Pentru ea fac asta. Pentru Fana.
- Aşa, va să zică, rânji caricaturistul pentru ea!
- Da, am o obligaţie. Au arestat-o... E recidivistă, o aşteaptă ani grei de puşcărie... Am să mă duc şi-am să le spun adevărul... N-am dreptul să tac.
Iacobescu îşi izbi palmele.
- Superb! Ce părere ai, părinte, de mântuiţii dumitale? Care mai de care e purtătorul unor misiuni înălţătoare. Asta vrea să evite o eroare judiciară, pe ălălaltul, dobitocul care s-a visat celebru, îl aşteaptă văduvele şi orfanii propriului măcel. Trei imobile în Drumul Taberei sau Pajura nu se pot dispensa de un măgar fanfaron care în plus mai reprezintă şi un geniu al finanţelor româneşti. O liotă de javre plâng după schizofrenica asta surdă, pe şobolan îl aşteaptă cataplasmele şi băile de sare. Hagianu mai are de ros câteva oase. Trebuie să fi rămas ceva dintr-o avere imensă. O canalie care se respectă nu lasă nimic pe urma lui. După cum vezi, o sumedenie de obligaţii...
- 16 minute! ţipă din mers Ciolac ridicând mâinile în aer. Acum v-aţi găsit să filozofaţi?! Sunteţi nebuni?
Oprişan îngână:
- Să-l obligăm să bea!
- Da, fu de acord Mareş. Să-l obligăm! Suntem mai mulţi, majoritatea...
- Aşa băieţaş, făcu Iacobescu. Încercaţi! Vreau să văd şi eu cum vă apropiaţi de Diamantopol. Nu zău, crăp de curiozitate!
Englezoaica înaintă:
- Mister Diamantopol, credeţi că sunteţi destul de pregătit? Ne putem oare bizui pe dumneavoastră? Ştiţi, stricnina în contact cu aerul îşi pierde din posibilităţi. Trebuie înghiţită imediat. Doctorul meu, mister Gibson, mi-a atras atenţia în nenumărate rânduri. Cu nici un preţ n-aş vrea să recurgem la procedee vulgare. Am avea cu toţii remuşcări...
Iacobescu îşi propti privirea în obrazul colţuros al femeii:
- Du-te dracului!
Miss Dorothy James-Porter făcu ochii mari stupefiată:
- Ce? Ce spune acest gentleman?
- Dacă ştiai turceşte era şi mai bine!
- Nu înţeleg... dar am impresia că este o observaţie nesăbuită. Nervii sunt de vină. Încercă să zâmbească: Oh, o ceaşcă fierbinte de ceai şi o bucată de cake ne vor restabili complet. Totul ni se va părea după aceea un vis urât. Ştiu ce vorbesc. Dar, până atunci, să ne grăbim.
Se simţi apucată de poale şi se întoarse brusc. Nichita Dumitrescu o trăgea cu amândouă mâinile de fustă:
- Dii!
Clipea smucind zdravăn de ceea ce-şi imagina probabil că sunt hăţuri. Nu înţelegea de ce nu porneşte.
Nina Aldea îl desprinse cu o expresie îngheţată. Îl duse la locul lui vârându-i în gură o bomboană. Bătrânelul începu să mestece lacom.
Stewardesa se lăsă jos, lângă Mareş. Întâlni fără să vrea ochii caricaturistului. O priveau cu un dispreţ şi o silă strivitoare. Declară nesigură:
- Dumneata nu poţi să pricepi!
- Vai de mine! exclamă Iacobescu. Ai doar o datorie sfântă. Încă n-ai isprăvit Otopenii! Mă întreb, cum procedezi de fapt, ştii, ca să nu pierzi socoteala.
Fata păli de furie. Nările-i tremurau. Azvârli cu ură:
- Impotentule!
10.
Oprișan se propăți în faţa lui Hagianu privindu-l de jos în sus. Era cu un cap mai scund decât el. Întrebă:
- Nu înţeleg ce ne mai reţine?
Hagianu îşi muşcă colţul buzelor. Ochii-i căzură fără să vrea asupra neveste-si: împietrită, rămăsese în aceeaşi poziţie în care o azvârlise el. Făcea impresia că nici nu mai respiră. Ridică din umeri:
- Nimic.
- Suntem majoritatea. E inadmisibil ca un singur individ să-şi impună punctul de vedere!
- El şi popa, rânji Hagianu.
- Popa! Economistul se strâmbă dispreţuitor. Ăsta nu contează. Zic să preparăm drăcia aia. La o adică, doi îl imobilizează pe Diamantopol iar ăilalţi îi toarnă paharul pe gât.
- De acord. Completă sarcastic: Şi ce faci cu Iacobescu?
Oprişan privi în jur. Suflă:
- Îl achităm!
- Mă întreb dacă aceşti oameni sunt în toate minţile! exclamă indignată Miss Dorothy James-Porter. Am avut odată un căţeluş, un loulu de Pomeranie. Oh, era un darling! într-o zi, n-am băgat de seamă şi a turbat. Am fost atât de afectată. L-am rugat pe portarul nostru, bunul bătrân Tom, să-l omoare pentru a nu-i contamina pe ceilalţi. Am suferit îngrozitor dar toate aceste lucruri triste au meritul lor. Suntem plini de îndatoriri în fata vieţii.
Nina Alea îşi descleştă buzele. Îi scrise în engleză:
- "Chiar când suntem buni, oamenii nu ne cred!"
- Exact! Ai exprimat minunat ceea ce simt. Sunt aproape invidioasă că nu mi-au venit în minte cuvintele acestea pline de miez.
Fata îşi privi ceasul:
- Dumnezeule! 16 minute!
În ochii englezoaicei se aprinse o lumină crudă. Ridică pumnul în care ţinea strâns flaconul cu stricnină.
- Isus a folosit biciul. Vom proceda şi noi la fel.
11.
Nichita Dumitrescu mărşăluia în spaţiul dintre fotolii marcând din călcâie cadenţa paşilor fragili. Cânta cât îl ţinea gura şi obraji căzuţi i se înroşiseră din cauza efortului:
- Vine, vine primăvara...
- Ce chestie cu ăsta! se miră Ciolac. Îşi aduce aminte de toate prostiile.
Iacobescu se întoarse spre Diamantopol aruncându-i o privire scurtă. Pe chipul infirmului nu se citea nimic. Caricaturistul avu o strângere de inimă. "Nenorocitul, gândi, ce-o fi în sufletul şi inima lui..." Spuse tare, încercând să fie dezinvolt:
- Dă-i în mă-sa de imbecili! Cât e cuţitul la mine, nu merită să-ţi baţi capul. Îl măsură surprins: De ce taci?
Diamantopol zâmbi. O umbră de zâmbet. Nu răspunse.
- Hm, făcu celălalt. Eşti probabil convins că ştii dinainte cum o să se termine povestea asta afurisită. Da, ghicesc la ce te gândeşti. Pe măsură ce vorbea, glasul caricaturistului devenea tot mai calm: Nu mai crezi în nimic, te îndoieşti desigur şi de mine. aproape că pui un pariu cu dumneata însuţi. Va rezista oare până la urmă măgarul de Iacobescu sau e la fel cu ceilalţi? Nu, nu-ţi cer declaraţii.
Infirmul clipi şi surâsul se accentuă.
Iacobescu îşi trecu mâna prin păr:
- Vreau să ştii că rămân în barca dumitale până la urmă. Explică, zâmbind jenat: Mi-au plăcut totdeauna drapelele frumoase, chiar dacă fluturau pe ziduri prăbuşite.
12.
Iustin Făgădău își trecu degetele peste fruntea înaltă. Pe figura răvăşită cu ochii roşii se aşternuse o linişte nouă.
"Da, reflectă caricaturistul. Tipul e liniştit dar nu senin. Pare calm şi atâta tot. Curios..."
Se uită pieziş la grupul celorlalţi care discutau agitat consultându-şi la zece secunde ceasurile. Elena Hagianu, singură, aţintea o privire moartă. Trupul părea de lemn, cu greu îţi puteai închipui că sub pielea gălbuie în care bătrâneţea îşi înfipsese solzii, în venele întunecate mai curge sânge.
Ochii caricaturistului alunecară la tivul rochiei cu poalele tocite, la pantofii sărăcăcioşi cârpiţi de o mână neîndemânatică. Pentru câteva clipe o văzu pe nevastă-sa.
Aferată, guralivă, plină de pachete, nerăbdătoare să încerce deux-pieces-ul, fusta sau noul costum de baie. Casa se înveselea subit, căpăta un aer de vacanţă cu tot balamucul acela de hârtii şi haine azvârlite pe pat, pe masă, direct pe covor. Apoi încântată, în faţa oglinzii, sugându-şi stomacul: "Ştii, Val, m-am cam îngrăşat. Dar culoarea e delicioasă. Spune şi tu! N-ar trebui să renunţ niciodată la bleu-vert."
Glasul lui Miss Dorothy James-Porter izbucni piţigăiat din cauza efortului de a se stăpâni:
- Domnule pastor, comportarea aceasta nu este exact cea la care am fi avut dreptul să ne aşteptăm din partea dumneavoastră. Mă tem chiar că este cu totul alta. Aveţi obligaţia să fiţi alături de noi şi trebuie să recunoaşteţi că nu cerem mare lucru. Nimeni nu poate pretinde că nu m-aş fi exprimat limpede.
Ochii roşii ai preotului o urmăreau atent. Iacobescu îşi aprinse ţigara azvârlind ca de obicei chibritul aprins direct pe mochetă.
- Mă întreb, părinte, declară inhalând adânc fumul, dacă eşti cu adevărat surprins.
Făgădău clătină trist capul:
- Sunt aproape bătrân, am văzut destule.
- Exact la asta mă gândeam.
- În faţa morţii, rosti preotul, oamenii nu mai au reticenţe. Răbufneşte atunci la suprafaţă tot ce-a fost mai rău în viaţa lor. Dumnezeu dă putere, putere sufletească atunci când cea a trupului s-a istovit!
- Hm, se strâmbă caricaturistul. Eu i-aş zice frică, dar nu am intenţia să discut pe chestiuni de dogmă. E prea târziu să ne mai convingem unul pe altul. Mă gândeam la altceva. După cum observai, nu mai eşti tânăr. Ai ascultat ceva ticăloşii la viaţa dumitale. Pe patul de moarte sau, mă rog, în săptămâna Paştelui. Ai întâlnit vreodată ceva asemănător? Ceva la fel de josnic şi de abject? Ceva care să se apropie măcar?
Preotul îşi încleşta degetele.
- Mântuitorul a găsit înţelegere pentru orice fărădelege. Şi-acolo unde e înţelegere, vine şi iertarea.
- Vrei să spui că dumneata îi înţelegi pe ăştia? se interesă pe un ton muşcător Iacobescu. Pe leprele astea?!
- Mă străduiesc, fiule. Oamenii se despart greu de viaţă. Nu e vina lor. Am cunoscut puţini care să primească moartea ca pe o binecuvântare. Iar aceştia erau foarte bătrâni sau foarte bolnavi. Toţi se înverşunează să mai trăiască. Măcar o zi, măcar un singur răsărit de soare.
- Sacrificându-şi aproapele, părinte?!
Făgădău zâmbi:
- Poţi oare pretinde fiecăruia să fie un sfânt? Mama se jertfeşte pentru feciorul ei, dar asta, fi-voi iertat, ţine de instinct, nu de credinţă. Mai ştii alt exemplu, fiule?
Iacobescu fluieră subţire:
- Va să zică, ceea ce predici dumneata de douăzeci sau treizeci de ani sunt simple lozinci, aiureli valabile doar pentru mucenici! Pe de o parte sfinţii martiri, vreo sută-două, dacă pui la capăt toate calendarele şi dincolo jivinele. Ei, uite, chestia asta n-am învăţat-o la religie!
- Exagerezi, fiule. Mânia îţi întunecă judecata.
- Ce mânie, domnule? Ne desfătăm privirea cu o şleahtă de bandiţi, de asasini care-şi ascut satârul şi dumneata îmi zici ce să ne ascundem după deget, că aşa e normal?!
- Fiule, eu nu spun că ei au dreptate. Încerc doar să-i înţeleg. Şi mai ştiu ceva. Soarta nu se arată la fel de milostivă cu toţi. Trebuie să recunoşti că nu-i acelaşi lucru să-ţi primeşti moartea când ea intră oricum, prin porţi şi ferestre ferecate sau să-ţi bată la uşă, iar tu să ai de ales: îi deschizi sau nu?
Iacobescu îşi subţie privirea:
- Asta seamănă a altceva, părinte. Cred că...
- Nu încerca să ghiceşti, îl întrerupse Făgădău ridicându-se. E prea simplu: Oamenii vor să trăiască. Nu ura şi ticăloşia, aşa cum îţi închipui dumneata, vorbesc acum în inimile lor, ci viaţa. E însuşi glasul vieţii.
Caricaturistul se înecă. Tuşi tulburat:
- Glasul vieţii! Îl auzi şi dumneata, părinte?!
Miss Dorothy James-Porter jubila. Trase buclele panglicii cafenii de la gât apoi îşi îndreptă centura cu cataramă caraghioasă: doi porumbei de oţel ale căror aripi se încolăceau.
- Iată o atitudine imparţială. Dovediţi mult bun simţ, domnule pastor, şi vă rog să mă credeţi, mă bucur sincer pentru dumneavoastră. Acum pot să recunosc, nu văd într-adevăr ce m-ar împiedica s-o fac, că nu m-am îndoit o singură clipă de aptitudinea dumneavoastră de a sesiza realitatea. În sfârşit, zidul acela înălţat între noi şi pe care eu chiar de la început l-am simţit foarte şubred, a fost înlăturat! Sunt atât de emoţionată, încât nici măcar nu-mi pot găsi cuvintele. Oh, cu adevărat îmi vine foarte greu. Dar, desigur, n-o să mi-o reproşaţi.
Mareş şi Ciolac nu-şi ascunseră surpriza. Se uitau la preot stupefiaţi, fără grai.
Oprişan avea expresia unui individ căruia îi e teamă să nu fie tras pe sfoară. Îşi pipăia fularul şi reverele hainei. Nina Aldea închise ochii cu un suspin.
Hagianu râse uşurel. Spuse încet, aproape nedesluşit:
- Dar şarpele a fost mai viclean...
- Şi dumneata, părinte?! ţipă răguşit Iacobescu. Şi dumneata?!!
Pe buzele lui Diamantopol zâmbetul se întinse şi mai mult. Aproape îi despica faţa. Era înspăimântător chipul acela cu ochi trişti care nu-şi puteau vedea zâmbetul. Nu şi-l ştiau. Se înfipsese acolo singur, în obrazul chinuit.
Făgădău îşi netezi mânecile anteriului. Ţinea pleoapele pe jumătate închise:
- Am socotit de datoria mea să mă alătur vouă, declară liniştit, adresându-se parcă numai lui Mareş. apoi privirea îi îmbrăţişă pe toţi. Păstorul nu-şi părăseşte oile, lăsându-le de izbelişte. Dumnezeu a zămislit viaţa şi ne-a dăruit-o nouă cu nepătrunsele ei poteci. Suntem siliţi să le străbatem, fiecare după lumina şi înţelepciunea sa. Dar trebuie să ajungem până la hotarul care ne e sortit. Nu-i îngăduit să ne curmăm calea atunci când ne e voia.
- Dar să asasinezi e voie? urlă scos din minţi caricaturistul. Mi-e ruşine pentru dumneata. Ruşine şi scârbă. Nici unul din frumoşii ăştia nu m-a lăsat crăcănat. Nimeni! Nu m-a surprins englezoaica cu perversitatea şi ipocrizia ei! Gâdilă potăi, traversează Europa pentru tot felul de congrese demente, unde se dezbate problema zgărzii şi în acelaşi timp ucide cu sânge rece! Nu m-a surprins nici Oprişan. O cârtiţă! A scormonit toată viaţa prin gunoaie. Nici Ciolac! Băşica asta umflată! La urma urmelor a ucis-o pe mă-sa pentru un maldăr de rufărie, trei mobile şi o odaie goală! Chestia de-acum e un fleac! Flăcăii ăştia au evoluat firesc. Trebuia să fii nebun să te aştepţi la altceva din partea lor sau din partea lui Hagianu. Era de ajuns să-i vezi zâmbetul: de hienă! Am îndrăznit să sper mai mult cu stewardesa. Mă gândeam la tinereţea ei. Dar mocirla n-are fund şi nici vârstă! Trebuia s-o învăţ mai de mult. Trebuia să ştiu la şaizeci de ani că dacă rădăcinile sunt putrede, n-are importanţă că mlădiţa e tânără. Când poţi să trimiţi la ocnă în schimbul cheii de la dormitor, ajungi departe! Surprizele se exclud de la sine.
Iacobescu se opri o clipă privindu-l adânc pe Făgădău. În ochi avea lacrimi:
- Dar dumneata?! Dumneata, păstorul trimis de Dumnezeu, dumneata cel uns ca să propovăduieşti mila, şi dreptatea, şi iubirea de aproape, să te asociezi la o crimă, la un asasinat odios, la cea mai cumplită şi cea mai grea nedreptate, la asta într-adevăr, nu m-am aşteptat! Mă cutremură hidoşenia din sufletul dumitale! Nu ştiu ce înseamnă "păcat", vorbele cuvioase n-au pentru mine semnificaţie. Dar dacă ai fi aruncat în aer o catedrală, dacă ai fi azvârlit crucea pe foc, dacă ai fi scuipat pe tot ceea ce datina legiuieşte ca sfânt, n-ar fi însemnat nimic faţă de crima pe care o pui la cale! Da, părinte, eşti un criminal!
Scoase cuţitul din buzunar.
- Ei bine, băieţi, jocul vostru n-o să ţină! Aş vrea să-l văd pe ăla care are curajul să se atingă de Diamantopol...
Se prăbuşi înainte de a isprăvi. Pe la spate, Ciolac îl izbise puternic în moalele capului cu o sticlă plină.
Cuţitul alunecă din mâna lui Iacobescu şi căzu fără zgomot lângă piciorul doamnei Hagianu.
Femeia privea mai departe, într-un gol de coșmar.
CAPITOLUL XX
O crimă colectivă
1.
Ovidiu Daimantopol, sprijinit de peretele cabinei de comandă, cu braţele proptite în cârje, părea crucificat. Privea cu aceeaşi căutătură tristă, detaşată, zâmbetul nu se ştersese de pe chipul livid.
Hagianu, cântărea cuţitul în mână cu o expresie de triumf stăpânit. Nu fusese niciodată un expansiv. Se obişnuise demult să-şi domine reacţiile expunând acelaşi obraz întunecat. Ochiul holbat îi strălucea ca un far.
Oprişan îşi pierduse capul. Sărea gesticulând dezordonat cu pumnii mici de femeie:
- Acum să-l judecăm noi!
Nina Aldea, îngenuncheată lângă Iacobescu, îl stropea cu apă. Spectacolul îl amuza teribil pe Nichita Dumitrescu. Găsi paharul de coniac al caricaturistului şi i-l răsturnă pe cămaşă chicotind şiret.
- O să-şi revină în câteva clipe, spuse stewardesa.
Era liniştită. Începuse să semene cu manechinul amabil de la începutul călătoriei.
- Încă 12 minute! spuse Ciolac bâţâindu-se.
O atinse fără să vrea pe doamna Hagianu. Femeia împietrită nu se mişcă.
- Şi-a revenit, şopti Nina Aldea ridicându-se.
Iacobescu clipi de câteva ori şi îşi duse reflex mâna la cap. Pe chip i se citea uimirea apoi păru să-şi aducă dintr-odată aminte. Figura i se întunecă. Se săltă sprijinindu-se de piciorul fotoliului.
Hagianu îşi înfipse ochiul holbat în obrazul caricaturistului. Se juca ostentativ cu arma.
- Eşti în stare să mă asculţi?
- Du-te dracului!
- Mi-e să nu ajungi înaintea mea acolo! În sfârşit, n-avem timp de conversaţie. În două vorbe: dacă faci obstrucţie în chestia lui Diamantopol, te curăţăm. La cercetări vom afirma că el te-a aranjat apoi s-a sinucis. Clar?
- V-aţi scremut al naibii creierii ca să găsiţi formula asta! A cui e ideea? A şobolanului? A ta?
- Există două variante, rosti Hagianu calm. Da sau nu. În ambele, Diamantopol prin forţa împrejurărilor e sacrificat. Gândeşte-te!
Iacobescu încleştă pumnii urlând:
- Ei bine, nu! Înţelegeţi? Nu! N-am de gând să fiu complice la porcăria asta. N-aveţi decât să mă ucideţi. Reuşise să se ridice în picioare dar se clătina încă: Hai, ce mai aştepţi?
Englezoaica căscă ochii nedumerită:
- Un bărbat lipsit de cumpăt! Va trebui să fim cu multă băgare de seamă. Cred că nu mă înşel dacă afirm că toate acestea sunt consecinţa unei lipse de disciplină timpurii iar, din păcate, amănuntul are importanţa sa. Mă întreb dacă nu cumva vom fi obligaţi să admitem posibilitatea ca mister... mister...
- Iacobescu, suflă Nina Aldea.
- Da, exact ceea ce am vrut să spun! Să admitem că mister Iacobescu nu se simte prea bine. Astfel de manifestări te pun fără să vrei pe gânduri. Poate va trebui să ţinem seama şi de asta.
- Încă 11 minute! declară Ciolac înfrigurat.
Oprişan se adresă lui Hagianu:
- Stăm după un nebun? Hai, lichidează dracului problema!
- Cucu! ţipă pe neaşteptate bătrânelul în spatele lui Hagianu.
Bărbatul tresări şi-l împinse violent. Nichita Dumitrescu căzu pe un fotoliu.
Începu să plângă cu sughiţuri.
Hagianu, enervat, respira agitat:
- Idioţi, imbecili şi demenţi! Admirabilă societate. Se adresă lui Iacobescu abia stăpânindu-şi furia: Sunt mai mult decât înţelegător. Încă o dată.
- Nu mă interesează!
Făgădău interveni împăciuitor. Glasul avea rezonanţe calde, o ureche sensibilă ar fi sesizat poate unele accente tremurate.
- Fiule! Mânia e cel mai rău îndrumător. În clipele acestea grele.
- Tu să taci, auzi? Tu n-ai dreptul să vorbeşti! Eşti cel mai odios dintre ei! O canalie superbă! Un bandit care-şi ascunde arma sub patrafir iar în timpul acesta citeşte din Biblie.
- Ăştia-s nebuni! observă agitat Oprişan. Acu' i-au găsit conferinţele.
Hagianu interveni practic:
- Dacă ai poftă să crăpi, n-ai decât! Avizul şi binecuvântarea mea te însoţesc. Am impresia însă că încerci o cacialma. Vreau să-ţi atrag atenţia asupra unui lucru. În chestia asta nu încap trişări. Indiferent ce-ai de gând, vei juca cinstit.
- Nu zău, îşi sticli dinţii Iacobescu, ai să mă obligi tu?
- Ştiu că ţi-e profund dezagreabil, zâmbi celălalt, dar am într-adevăr această posibilitate. Bănuiesc că vei încerca să te eschivezi.
- Îmi dai vreo idee?
Hagianu se strâmbă plictisit.
- Nu eşti tâmpit, în schimb ne crezi pe noi. Nu te vei opune, dar nici nu vei participa la lichidarea lui Diamantopol. Vei încerca să te sustragi numai că te înşeli amarnic. Chiar dacă nu vom uza de armă, şi presupun că într-adevăr nu o vom face, declară sarcastic, e un procedeu vulgar, vorba englezoaicei, vom declara autorităţilor că tu i-ai ucis pe toţi. Trei victime dintr-un condei. Piloţii plus amicul Diamantopol. Au înfundat alţii puşcăria pe baza unei singure mărturii. Ai împotriva ta nouă. Îl privi lung: îţi amintesc că indiferent de varianta pe care o alegi, situaţia lui Diamantopol rămâne aceeaşi. Ceea ce hotărăşti acum nu e soarta lui, ci a ta. Deci sau colaborezi cu noi sau ocna.
2.
Iacobescu se frânse brusc. Diamantopol urmărea impasibil agitaţia din jur. Privirea adâncă, încărcată de o milă grea şi dispreţuitoare, apăsa.
Oprişan puse mâna pe umărul caricaturistului. Declară generos:
- Lasă, domnule! Nu mai fi aşa sentimental. Asta-i viaţa! Azi eu, mâine dumneata. N-am făcut noi lumea.
Făgădău interveni blând:
- Nu te necăji, fiule. Păcatul va apăsa pe umerii noştri. Îl vom purta cu toţii.
- Un pahar, domnişoară! ceru expeditivă Miss Dorothy James-Porter. Mulţumesc. Eşti extrem de amabilă. Am remarcat de la început acest amănunt.
Englezoaica, lungă şi deşirată, oficia plină de energie. Scutură flaconul de câteva ori înainte de a-l deschide. Se adresă infirmului:
- Vă simţiţi în puteri, mister Diamantopol? Nu ne putem îngădui să risipim nicio picătură. Va trebui să fim foarte atenţi.
- Ce-ar fi s-o turnăm în coniac? propuse mărinimos Ciolac. Am auzit că înainte de moarte, i se dă ceva de băut. Îşi plecă privirea: Suntem creştini, ce naiba...
Oprişan intră în panică.
- Ai înnebunit? Mai iese vreo reacţie, dracu' ştie şi-ţi dă totul peste cap. Nu-şi mai face efectul.
- Domnilor, exclamă englezoaica ridicând triumfătoare paharul cu apă, putem începe! Sper că nu mi-o veţi lua în nume de rău dacă vă atrag încă o dată atenţia că fiecare avem dreptul să-i oferim prietenului nostru doar câteva picături. Acest mic serviciu trebuie să-l facă toată lumea.
Se înghesuiră în jurul ei nerăbdători, Iacobescu şi doamna Hagianu rămaseră singuri.
- Ah, zâmbi Miss Dorothy James-Porter. Nădăjduiesc din toată inima că nu aveţi nimic împotrivă ca eu să fiu prima. Nu e lipsă de modestie din partea mea, nici nu poate fi vorba. Vreau doar să vă ofer un mic exemplu.
Turnă trei picături apoi îi trecu flaconul lui Mareş. Mâna scriitorului tremura îngrozitor. Ciolac, prevenind o catastrofă, îi ţinu braţul.
Diamantopol se uita cu ochii larg deschişi. Le urmărea mişcările cu o curiozitate sinistră.
- Mai repede! ţipă Oprişan umezindu-şi mereu buzele.
Îşi aştepta rândul bâţâindu-se de pe un picior pe celălalt. Mâna lui Hagianu nu tremura. A lui Făgădău foarte puţin. Se închină după aceea bolborosind numele Domnului.
- Încă 9 minute! anunţă Ciolac.
Englezoaica îşi duse degetul la frunte:
- Desigur, îl vom cruţa pe mister Iacobescu. Trece printr-o stare destul de firească pentru un temperament nesăbuit. El va fi ultimul. Dar cred că acest biet gentleman arătă spre Nichita Dumitrescu, ca şi bătrâna doamnă trebuie să-şi dea şi ei silinţa. Se vor simţi cu cugetul mult mai împăcat. N-am nicio îndoială în această privinţă.
Făcu singură oficiul ţinând degetele moşneagului care o privea nedumerit printre lacrimi. Se apropie de doamna Hagianu, arborând un zâmbet convenţional:
- Pot să sper că această călătorie nu v-a obosit prea mult?
Bătrâna privea undeva departe. Nu întoarse capul.
- Sunt sigură că acum vă simţiţi mult mai bine, cu totul restabilită. Aveţi o culoare extraordinară. Un mic efort nu poate să vă strice.
Bătrâna nici nu clipi. Miss Dorothy James-Porter privi surprinsă în jur. Săltă din umeri şi-i apucă mâna. O mână moartă, cu degete îngheţate.
Iacobescu ridică greu capul. Avea o expresie sfâşietoare. Întâlni ochii lui Diamantopol. I se adresă răguşit:
- Ţi-am povestit de ghiozdanul acela... Ghiozdanul cu pitici şi zâne bune, cu spiriduşi înţelepţi, ghiozdanul în care ascunsesem zâmbetul puştiului de şaisprezece ani şi o carte de geografie. L-am păstrat toată viaţa. Acum nu-l mai am. L-am pierdut.
Luă flaconul. Ultimele picături se prelinseră în pahar. Mâna caricaturistului căzu. Semăna cu a doamnei Hagianu: părea moartă.
Miss Dorothy James-Porter amestecă conştiincios conţinutul paharului cu o linguriţă apoi îl privi în zare.
- Da, presupun că este exact ceea ce ne trebuie. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut! Să procedăm în toată graba. Într-adevăr, nu văd de ce am mai zăbovi. Se adresă infirmului cu amabilitate: Credeţi că aveţi nevoie de ajutor?
Diamantopol tăcea. O mască mortuară pe care îngheţase un zâmbet.
- Să nu ne facă vreo figură! observă prudent Ciolac.
Oprişan, în necontenită mişcare, ciuli urechile:
- Ai dreptate! Trebuie imobilizat.
- Mai repede! suflă Mareş.
- Încă 8 minute! Ne aflăm deasupra Rotterdam-ului. Grăbiţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu!
Îl înconjuraseră din toate părţile. Infirmul îşi plimba privirea grea de la unul la altul, Iacobescu întoarse capul. Nu suporta ochii aceia cafenii pe care destinul nu-i cruţase. Parcurseseră o partitură cumplită unde fiecare notă sunase tragic.
"Au o lumină ciudată, gândi Făgădău. Nu e teamă, nici silă, nici resemnare. E..."
Simţi un şoc. Da, asta era! Ochii lui Diamantopol înţelegeau! Clipele acestea, ultimele sale clipe aveau pentru el o singură semnificaţie: confirmau ceva de mult ştiut.
Hagianu, rezolut, făcu primul pas. Ceilalţi prinseră umerii şi braţele infirmului.
Oprişan încercă să-i descleşteze maxilarele.
- Un mic efort, mister, suflă englezoaica ridicând paharul.
Contabilul întinse mâna după el. Diamanopol, sufocat, smuci capul sălbatic dar Ciolac reuşise să-i răstoarne lichidul tulbure în gura căscată.
Se dădură înapoi. Infirmul, fără sprijin, alunecă pe covor. Îi privi înceţoşat, ca de la marginea altui hotar.
- Am ştiut de la început! Mi-e milă de voi.
3.
Se lăsă o liniște adâncă. Păreau dintr-o dată buimaci, lipsiţi de iniţiativă ca şi cum nu se gândiseră o singură clipă la ceea ce avea să urmeze după asasinarea lui Diamantopol.
Iacobescu ridică în braţe trupul infirmului şi-l transportă la celălalt capăt al avionului. Îşi ascundea faţa.
Nichita Dumitrescu duse palmele la ureche scâncind:
- Nani. Toată lumea face nani!
- Şi acum? întrebă cu voce nesigură Oprişan.
Iustin Făgădău se lăsă în genunchi sprijinindu-şi fruntea de marginea canapelei, ca într-un confesional.
Închise ochii anticipând o imagine: cei zece coborând cu servieta, poşeta sau sacul de voiaj. Fără să-şi ia rămas bun, fără să se privească, se vor împrăştia ca şobolanii grăbiţi să dispară, să ii se piardă urma. Îi va însoţi umbră hidoasă, strigoi neliniştit în camera de hotel sau culcuşul ocazional, umplându-le de coşmaruri. Mâine, viaţa-şi va relua cursul obişnuit. Tabieturile, prietenii, gazeta, plimbările.
Şopti:
- Să ne rugăm pentru el! Glasul amplu se înălţă limpede. Vibra cules parcă în poalele unei cupole de cristal:
- Tatăl nostru carele eşti în ceruri.
Compuneau o privelişte ciudată! Nouă oameni îngenunchiaţi într-un avion, implorând o milă în care nu credeau, îndreptându-şi rugăciunea spre un chip alungat de mult din inimile lor. Un chip mânjit cu sânge.
Oprişan îşi încârligase degetele mici bolborosind mecanic.
Chipul lui Hagianu era rigid. Ţinea gura încleştată. Cuvintele se rostogoleau greu pe la colţul buzelor. Nu simţea nimic. Redevenise domnul distins cu morgă saxonă, obligat de convenienţe şi tradiţie să respecte o datină. Nu să-şi ascundă şi plictiseala.
Vocea lui Ciolac, răsunătoare, o acoperea pe a celorlalţi. Îşi împreunase palmele corect, privind cu o expresie de extaz un cer nevăzut. Părea extrem de pătruns, unul dintre aceia care însoţesc voluntar, cu glas acordat, corul bisericesc din simpla plăcere de a se auzi atunci când se întâmpla să asiste la vreo slujbă. Din când în când, trăgea cu coada ochiului la ceas.
Mareş îşi umezi buzele arse. Nu-şi putea desprinde privirea de pe chipul lui Făgădău. Pe figură i se citea o emoţie sinceră.
Englezoaica clătina din cap cu o expresie pioasă. Expresie construită, formală, dictată de circumstanţă.
Ar fi putut la fel de bine să râdă, să plângă sau să aplaude cu condiţia ca gestul să nu fie vulgar sau lipsit de demnitate. Mormăia ceva nedesluşit, pe limba ei, consultându-şi ceasul. Corul de voci îi aluneca pe lângă urechi.
În obrazul lui Iacobescu se înfipsese un rânjet sinistru. Îi privea sălbatic, plin de ură. La fiecare verset, scrâşnea din dinţi, pe punctul de a izbucni.
Ochii Ninei Aldea străluceau umezi. Palidă şi cu părul despletit semăna cu o madonă zugrăvită de un pictor păgân. Glasul gâlgâi alături de ale celorlalţi:
- Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Elena Hagianu privea înainte. Contempla oarbă şi surdă ceva ascuns altor priviri. Vorbele se precipitau. În ele clocotea nerăbdarea. Un şuvoi abia zăgăzuit îndărătul digurilor şubrede. Ultimele cuvinte ale lui Făgădău răsunară metalic:
- Şi ne izbăveşte de cel viclean!
În privirea lui Nichita Dumitrescu se aprinse o flacără mică. Ceva, ca un zvon răsărit pe neaşteptate din neguri, ca un ochi de jeratic sclipind scurt peste cenuşa rece.
Şopti cu glasul tremurat:
- Amin!
Făgădău se închină.
Se uitau unii la alţii înfriguraţi. Aşteptau.
Preotul începu să-şi descheie anteriul.
4.
Rămăsese într-un pantalon închis şi o cămaşă fără guler. Păru dintr-o dată pipernicit şi lipsit de importanţă, un omuleţ oarecare cu ochii injectaţi. Îşi suflecă mânecile şi se îndreptă liniştit cu paşi măsuraţi spre cabina de comandă.
Simţi nouă perechi de ochi agăţându-i-se de umeri, de spinare, sfredelindu-i trupul.
Cineva îngăimă sufocat:
- Dumneata!?
Făgădău se întoarse încet. Figura rotunda n-avea nicio expresie. Rosti limpede:
- Da, eu sunt. Diavolul Alb.
- Dumneata?! suflă Oprişan. Înghiţi în sec: Dumneata ai trimis la moarte zeci de mii de oameni?! Fantastic!
- Mi se pare că nici unul dintre voi nu e mai bun.
Pe buzele lui Hagianu apăru vechiul zâmbet:
- Popa! Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte!
- O idee destul de bună, surâse Făgădău. Nu credeţi? Cincisprezece ani n-am avut necazuri. Cine ar fi putut bănui că mă ascund în România? Iar o sutană camuflează multe şi-ţi oferă posibilitatea să afli tot ce vrei. Adăugă încet, ca pentru el: Diamantopol... mda, a fost mai tare decât mi-am închipuit. În sfârşit, acum nu mai are importanţă.
Ridică din umeri şi puse mâna pe clanţa cabinei de comandă. Miss Dorothy James-Porter sări în picioare. Îşi scosese pălăria iar părul ţepos, retezat scurt îi încadra ca o cască obrajii supţi. Ochii îi ardeau.
Exclamă într-o românească fără cusur:
- Mulţumesc, domnule Potra! Asta am vrut să ştim. Spectacolul s-a terminat.
CAPITOLUL XXI
Finis coronat opus
1.
Ușa cabinei de comandă se deschise. Apăru chipul unuia dintre piloţi care se interesă zâmbind:
- Gata, balul?
În spate, se zărea silueta celuilalt, manevrând aparatura de la bord.
- Unde suntem? întrebă Dorothy James-Porter.
- Peste aproximativ 20 de minute aterizăm la Otopeni. Ne învârtim de patru ore în cerc. Mă mir că n-aţi ameţit.
Val Iacobescu respiră adânc şi îşi turnă un pahar de coniac.
2.
Erau obosiți. Mâinile doamnei Hagianu tremurau. Îşi îndreptă părul privind amuzată în jur:
- Niciodată nu mi-a fost aşa greu, îi spuse Ninei Aldea. Ştii, poziţia înţepenită m-a omorât! Şi căzusem prost...
Fata zâmbi.
Diamantopol, cu bărbia proptită în podul palmei privea concentrat chipul lui Făgădău. Ochii erau învăluiţi într-un abur uşor. Aveau o expresie nedesluşită, parcă nostalgică. Murmură:
- În sfârşit.
3.
Făgădău asculta. Pe obrazul livid, ochii congestionaţi, abia mijiţi, tăiau două răni crude, însângerate.
- A fost un joc, declară Miss Dorothy James-Porter. Într-adevăr, acesta e cuvântul. Un joc în care au evoluat unsprezece personaje. Nouă false, două autentice: Ovidiu Diamantopol şi Iosif Potra, alias Iustin Făgădău. Cu câţiva ani în urmă, specialiştii din ministerul transporturilor au avut marea surpriză să citească într-o revistă străină că se experimentează un prototip de avion fără zgomot, o nouă descoperire pe baza efectului Coandă, soluţionând astfel problema acută a poluării fonice. Surpriză de proporţii, pentru că proiectul supus comisiei de brevete aparţinea unui grup de ingineri români.
Evident, cineva trădase. În urma unei anchete îndelungate, autorităţile ajung la concluzia că o singură persoană, respectiv desenatorul tehnic, Simion Otescu, putea înstrăina secretul. Dosarul său este însă inatacabil: luptător antifascist, supravieţuitor al lagărului de exterminare din D., foştii deţinuţi o confirmă, nu încap dubii.
Dar iată că răsfoind arhivele siguranţei, cineva descoperă fotografia lui Simion Otescu. Omul făcea parte din serviciul de informaţii al armatei germane. În cele din urmă, desenatorul sfârşeşte prin a mărturisi. Simţind că pierd războiul, şefii din Abwehr şi-au strecurat agenţi în lagăre pentru ca la eliberare să capete "certificate" care atestau un trecut antifascist neîndoielnic.
În spatele unor asemenea certificate sunt descoperiţi alţi trei spioni. Fac declaraţii complete şi indică cine e şeful agenturii: Diavolul Alb, omul fără chip, fostul medic din lagărul D. Toate încercările noastre de-a ajunge la el rămân însă fără rezultat, Iosif Potra se dovedeşte un adversar extrem de abil şi precaut.
Acum patru zile, domnul Ovidiu Diamantopol înştiinţează organele de resort că Diavolul Alb, criminal de război cu mii de victime la activ, e pe cale să părăsească România. Desigur, ne punea la dispoziţie un amănunt esenţial: data călătoriei şi cursa.
Nu ne-am îndoit o singură clipă că informaţia e exactă. Fusese suficient să-i ascultăm povestea, această epopee tragică frizând fantasticul, pentru a ne da seama cu ce fel de om avem de-a face. O încăpăţânare diabolică, folosesc termenul în sensul major pozitiv, o dorinţă de dreptate fanatică, o putere de sacrificiu unică! Un astfel de om, capabil să-şi urmă rească timp de douăzeci şi ceva de ani călăul plus experienţa dobândită în aproape trei decenii de hinghereală pe toate meridianele lumii, reprezenta cea mai serioasă garanţie. Zâmbi căutând ochii infirmului: Cred că azi aţi fi fost un poliţist foarte bun.
Omul clătină vag din cap.
- Din nefericire, reluă Miss Dorothy James-Porter, informaţiile se isprăveau aici. Problema consta în a demonstra că un individ cu date şi semnalmente necunoscute, un individ cu un obraz transformat de vârstă şi o operaţie estetică este chiar omul căutat. Trebuia să probăm, să reconstituim puntea pe care Diavolul Alb o azvârlise în aer cu ani în urmă abandonându-l pe Potra într-un peisaj părăsit, puntea ce lega două existenţe ale aceleiaşi persoane.
Reflectând, am ajuns la concluzia că avem o singură soluţie. Diavolul alb să se desconspire el însuşi. Ne-am amintit atunci de un amănunt din relatarea victimei sale, aparent lipsit de orice semnificaţie: Potra ştie să piloteze. În consecinţă, trebuia pus într-o situaţie specială, de fapt extraordinară, care să-l silească să uzeze de aceste cunoştinţe.
Actul în sine avea să reprezinte cel mai cert document de identitate. Pentru cursa de Viena care ne interesa existau treizeci şi unu de pasageri.
Cercetându-i atent, plecând de la considerente de sex şi de vârstă, am ajuns la concluzia că Potra nu se poate ascunde decât sub rasa lui Iustin Făgădău. Trebuia silit să-şi scoată singur masca.
Am procedat în primul rând la o izolare inventând o a doua cursă, cea în care ne aflăm, şi totodată nouă tovarăşi de călătorie. O tipologie distinctă, oameni care ascund cu grijă acte reprobabile în trecutul lor. Poveştile odioase, o veritabilă colecţie de monstruozităţi, trebuiau să creeze un anumit climat favorabil marii mărturisiri.
Recunoşti mai uşor că eşti un păcătos când cei din jur nu-s nici ei îngeri. Între indivizi de aceeaşi factură psihică, se naşte spontan un soi de complicitate care alungă temerile şi eventualele scrupule. De altfel, răspunsul lui Potra la surpriza "economistului" este edificator: "Mi se pare că nici unu! dintre voi nu e mai bun".
Fără îndoială, cel mai important lucru era ca tovarăşii de călătorie ai Diavolului Alb să realizeze convingător atmosfera pricinuită de dezastru, Iosif Potra trebuia să creadă că aşa stau lucrurile.
Începu să râdă încetişor:
- Trei zile am făcut repetiţii pentru ca ceea ce urma să se petreacă în avion să pară perfect verosimil. Toţi aveam o poveste de învăţat, o individualitate pe care să ne-o însuşim, s-o vehiculăm timp de aproape patru ore. Ne-am temut de exagerări, de accente false, de gafe fatale. Un singur fleac, un ton sau o respiraţie greşită, nu exagerez deloc, ceva infinitesimal care să contravină personalităţii arborate, putea transforma acţiunea într-o mascaradă dezastruoasă.
Au existat câteva momente cheie, aş zice punctele cardinale ale întregii operaţii.
În primul rând "asasinarea" piloţilor. Ea reprezenta premisa, de fapt startul, ce avea să declanşeze spectacolul. Mi-era teamă ca povestea ratatului care încearcă să iasă cu disperare din anonimat să nu fie suficient de convingătoare. Rolul lui Mareş trebuia deci distribuit cu multă chibzuinţă. Mai exista temerea ca Făgădău, amintindu-şi de obligaţiile clericale, să nu încerce să se apropie de cele două victime, Iacobescu şi Nina Aldea, sub pretexte bine stabilite în prealabil, aveau să-l împiedice.
Un pericol asupra căruia ne-au atras atenţia înşişi specialiştii TAROM era ca Potra, deşi pilot amator, să îşi dea seama, în funcţie de poziţia stelelor, că avionul se învârteşte în cerc. Itinerarul trebuia deci circumscris exact la o anumită înălţime şi ţinând în permanenţă seama de stratul de nori. Avioanele de vânătoare care ne-au însoţit la un moment dat aduceau încă o tuşă de autentic. Ar fi părut nefiresc ca într-o astfel de situaţie cei de la sol să nu se alerteze.
- S-a omis totuşi avertizarea aeroportului din Sibiu, interveni pilotul. Erau grozav de neliniştiţi.
- Da, făcu Miss Dorothy James-Porter muşcându-şi buzele. Un alt moment dificil l-a constituit prima confesiune. Trecerea la mărturisiri a pasagerilor marca un moment psihologic de mare intensitate care trebuia bine pregătit. Dar mai ales trebuia justificat. Bineînţeles, scurgerea timpului, minutele acelea care dădeau impresia că alunecă în mod vertiginos împingându-i pe cei din avion spre ora fatală, crea o premisă excelentă pentru realizarea unei atmosfere de mare tensiune. Dificilă era dozarea ei, un crescendo firesc care să atingă în cele din urmă praguri demenţiale.
Crizele de sinceritate, mai ales în faţa morţii, sunt un fenomen cunoscut, clasic.
Dar în opt sau nouă variante pe aceeaşi temă şi destinate aceleiaşi urechi, o ureche atentă, o ureche expertă, se puteau lesne strecura erori.
Pentru mulţi dintre noi a fost practic partitura cea mai grea. Nu fiecare are aceeaşi imagine despre Dumnezeire, nu fiecare se confesează la fel. Există eschive, îndoieli, ezitări, în ciuda catastrofei iminente, un rest de superstiţie pentru opinia publică. Se afirmă mereu că în faţa evenimentelor mari, absolute, oamenii reacţionează la fel. Este adevărat, dar încap nuanţe. Iar aici nuanţele contau, Iacobescu şi Oprişan, de exemplu, nu puteau reacţiona în acelaşi mod. De asemenea, şi "trădarea" cauzei lui Diamantopol, acea evadare inexorabilă din rândul adepţilor săi, a respectat o ierarhie a potenţialului fiecărui caracter. Hagianu, mai tare, mai stăpân pe nervii săi, deşi nu mai bun, avea să voteze moartea lui Diamantopol în urma istericului Oprişan sau a măruntului Ciolac.
Faptul că Iustin Făgădău continua să predice când mai rămăseseră doar câteva minute m-a pus serios pe gânduri. Începusem să cred că l-am înspăimântat degeaba pe bietul preot.
Diavolul Alb, însă, ne-a suspectat până în ultima clipă. Ceva, instinctul sau doar prudenţa devenită a doua natură la un individ care-şi ştie timp de decenii urmele adulmecate, îl simte mereu pe celălalt în spate, îi simte răsuflarea, l-a determinat să împingă jocul până la limita sa extremă. Surâse: Şi totuşi până la urmă şi-a lepădat anteriul.
Se opri brusc. Pilotul apăruse în pragul cabinei.
- Gata? Aterizăm?
Întâlni privirea lui Diamantopol, îngândurată. Miss Dorothy James-Porter i se adresă zâmbind:
- Sunteţi obosit. Bine că s-a terminat.
- Da, s-a terminat. Mă simt puţin buimac.
- Fireşte, n-a fost uşor.
Infirmul oftă:
- Altceva... Când timp de o viaţă te gândeşti la acelaşi lucru, urmăreşti o singură idee, nu mai ai vreme să vezi nimic în jur... Mă întreb ce voi face de acum încolo. Înţelegeţi? Sunt fericit, extrem de fericit dar în acelaşi timp încerc un sentiment curios: mă simt concediat.
Miss Dorothy James-Porter îi examină obrajii livizi, buzele palide. Avu un gând tulbure: "Va muri în curând. Flacăra s-a stins".
Obsesia Diavolului Alb însufleţise ani de zile trupul acesta chinuit, istovit de suferinţă. Acum se spulberase şi, ciudat, acorduri funebre însoţeau ca un ecou strigătul de victorie.
Își azvârli capul pe spate, declarând tonic:
- Veţi începe să vă gândiţi şi la dumneavoastră.
- N-am învăţat s-o fac, zâmbi trist Diamantopol. Acum e târziu.
4.
Nichita Dumitrescu se ridică dezmorţindu-şi braţele.
- În sfârşit, am ajuns! Se adresă celorlalţi: Ei băieţi, daţi o ţuică! Voi trăgeaţi tare cu coniacul şi eu căpiam tăind la peştişori...
În hublouri, apăruse Bucureştiul, constelaţie uriaşă fulgerând noaptea adâncă.
Au interpretat:
Miss Dorothy James-Porter - Maior Minerva Tutovan; Vasile Mareş - T.I. actor Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra"; Val Iacobescu - Colonel Radu Ştefan; Nina Aldea - Locotenent major Ioana Pădureanu; Anton Oprilan - C.T. actor Teatrul de stat Brăila; Pantelimon Ciolac - Colonel Gheorghe Panţâru; Nichita Dumitrescu - D.I. actor pensionar; Elena Hagianu -M.S. actriţă pensionară; Dimitrie Hagianu - Locotenent colonel Marin Gheorghiaş.
Scenariul şi regia - Minerva Tutovan.
