8.
Se duse spre fereastră - n-ar fi fost chiar imposibil să sară pe geam. La nevoie, ar putea să se salveze pe acolo. Era o săritură bună - dar jos se afla un strat de flori şi pământ moale.Se aşeză şi, luându-şi jurnalul, începu să scrie cu un aer calm. Trebuia să-şi treacă într-un fel timpul.
Deodată, deveni atentă. Auzise un zgomot. Parcă s-ar fi spart un geam undeva, jos.
Ascultă cu atenţie, dar zgomotul nu se mai repetă.
Auzi, sau crezu că aude, nişte paşi furişaţi, scârţâitul scării, foşnet de haine - dar nu era nimic precis şi se gândi, ca şi Blore mai înainte, că nu-i decât produsul imaginaţiei.
Curând auzi însă zgomote mai concrete. Oameni umblând jos - murmur de glasuri. Apoi mersul hotărât al cuiva care suia scările - uşi care se deschideau şi se închideau - picioare care urcau sus în pod. Apoi, şi mai mult zgomot în pod.
În cele din urmă paşii o luară de-a lungul coridorului. Se auzi vocea lui Lombard:
- Vera! Eşti bine?
- Da. Ce s-a întâmplat?
- Ne dai drumul înăuntru? - era vocea lui Blore.
Vera se duse spre uşă. Mută scaunul, descuie uşa şi trase zăvorul. Deschise. Cei doi respirau greu, picioarele şi manşetele pantalonilor le erau ude leoarcă.
- Ce s-a întâmplat? întrebă din nou Vera.
- Armstrong a dispărut... răspunse Lombard.
VII
- Ce? ţipă Vera.
- A dispărut, a pierit pur şi simplu de pe insulă, spuse Lombard.
Iar Blore adăugă:
- Dispărut - ăsta e cuvântul! Ca printr-o blestemată scamatorie vrăjitorească.
- Prostii! Se ascunde undeva! afirmă Vera nerăbdătoare.
- Nu, nu e! insistă Blore. Îţi spun, n-ai unde să te ascunzi nicăieri pe insula asta. E goală ca palma dumitale. Iar afară e lună. Lumină ca ziua. Şi nu e nicăieri.
- S-a întors înapoi în casă, sugeră Vera.
- Ne-am gândit la asta, zise Blore. Am căutat şi în casă. Ne-ai auzit pesemne. Nu e aici, ţi-o spun limpede. S-a dus - s-a evaporat...
- Nu cred, se împotrivi Vera.
- E adevărat, draga mea, o asigură Lombard.
Făcu o pauză, după care adăugă:
- Şi mai e ceva. A fost spart un ochi de geam de la fereastra din sufragerie şi pe masă sunt numai trei negri mititei.
Capitolul al cincisprezecelea
I
Trei oameni luau micul dejun în bucătărie.
Afară strălucea soarele. Era o zi frumoasă. Furtuna rămăsese de domeniul trecutului. Şi o dată cu schimbarea vremii, o schimbare se produsese şi în dispoziţia prizonierilor de pe insulă.
Se simţeau acum ca nişte oameni care abia s-au trezit dintr-un coşmar. Pericolul exista, e adevărat, dar era un pericol la lumina zilei. Atmosfera aceea paralizantă, de groază, care îi înfăşurase cu un văl gros ieri, în timp ce afară urla vântul, dispăruse.
- Vom încerca azi să semnalizăm cu un heliograf, spuse Lombard, cu ajutorul unei oglinzi din cel mai înalt punct al insulei. Sper ca vreun flăcău deştept care colindă stâncile să recunoască semnalul SOS când îl va vedea. Seara am putea să aprindem un foc - numai că nu sunt prea multe lemne - şi de altfel, oamenii ar putea să creadă că ne distrăm, aprinzând un foc şi dansând şi cântând în jurul lui.
- Sigur că există cineva care să ştie alfabetul Morse, adăugă Vera. Şi atunci, o să vină să ne ia. Înainte de lăsarea serii.
Lombard spuse:
- Vremea s-a înseninat de tot, dar marea nu s-a potolit încă. E o hulă grozavă! Nu cred c-o să se poată apropia vreo barcă până mâine.
- Încă o noapte aici! strigă Vera.
Lombard dădu din umeri:
- S-ar putea să înfruntăm şi asta! Încă maximum douăzeci şi patru de ore. Dacă putem să rezistăm atât, totul e în regulă.
Blore îşi drese glasul:
- Mai bine am încerca să înţelegem ce s-a întâmplat cu Armstrong.
- Păi, avem o dovadă, spuse Lombard. Numai trei negri mititei au mai rămas pe masa din sufragerie. Asta înseamnă că Armstrong şi-a găsit liniştea.
- Atunci, de ce nu i-aţi descoperit corpul? întrebă Vera.
- Exact! întări Blore.
Lombard dădu din cap:
- E al naibii de ciudat - dar nu l-am găsit.
Blore spuse cu îndoială:
- S-ar putea să fi fost aruncat în mare...
- De cine? spuse tăios Lombard. De dumneata? De mine? Uite, dumneata îl vezi ieşind prin uşa din faţă. Vii şi mă găseşti în cameră. Ieşim şi-l căutăm împreună. Când dracu am avut timp să-l omor şi să-i car trupul prin toată insula?
- Nu ştiu. Dar ştiu un singur lucru...
- Care?
- Revolverul. Revolverul dumitale. Îl ai acum asupra dumitale şi nu există vreo dovadă că nu l-ai avut tot timpul.
- Haide, Blore, doar am fost percheziţionaţi cu toţii.
- Da, l-ai ascuns înainte de percheziţie şi după aceea l-ai luat iar înapoi.
- Cap pătrat ce eşti! Îţi jur că cineva mi l-a pus înapoi în sertar. Am trăit cea mai mare surpriză din viaţa mea când l-am găsit acolo.
- Şi vrei să credem aşa ceva... mormăi Blore. De ce dracu l-ar fi pus la loc Armstrong, sau oricine ar fi fost?
Lombard ridică din umeri, neputincios:
- N-am nici cea mai mică idee. E o nebunie, pur şi simplu. Ultimul lucru la care te-ai fi putut aştepta. N-are nici o raţiune.
Blore fu de acord.
- Păi da, n-are. Ai fi putut să te gândeşti la ceva mai bun.
- Nu e mai degrabă o dovadă că spun adevărul?
- Nu cred.
- Treaba dumitale...
- Ascultă, domnule Lombard, dacă eşti un om cinstit, aşa cum pretinzi...
- Când am pretins că sunt cinstit? murmură Philip. Nu, n-am spus asta niciodată.
Blore continuă impasibil:
- Dacă spui adevărul - trebuie să faci un singur lucru. Atâta timp cât ai revolverul, domnişoara Claythorne şi cu mine suntem la dispoziţia dumitale. Singurul lucru cinstit este să-l pui la un loc cu celelalte lucruri încuiate - şi o să continuăm amândoi să ţinem cheile.
Philip Lombard aprinse o ţigară, pufăi de câteva ori şi spuse:
- Nu fi măgar.
- Nu eşti de acord?
- Nu, nu sunt - revolverul e al meu. Am nevoie de el ca să mă apăr - şi o să-l păstrez.
- În cazul acesta, spuse Blore, suntem siliţi să tragem o singură concluzie.
- Că eu sunt U. N. Owen? Credeţi ce dracu poftiţi! Dar vreau să te întreb, în cazul ăsta, de ce nu te-am împuşcat aseară? Aş fi putut s-o fac de zeci de ori.
Blore dădu din cap:
- Nu ştiu... şi asta e o problemă. Probabil că ai avut un motiv.
Vera nu luase parte la discuţie. Acum interveni:
- Cred că vă purtaţi amândoi ca nişte idioţi.
Lombard se uită la ea şi întrebă:
- Cum adică?
- Aţi uitat poezioara. Nu vă daţi seama că acolo e cheia? Şi recită, accentuând cuvintele:
Patru negri au plecat, hăt pe mare, mititei;
Unul a picat în laţ şi-au rămas doar trei.
Continuă:
- Deci - asta e cheia. Armstrong nu e mort... A luat figurina cu el, ca să ne facă să credem că e mort. Puteţi spune ce vreţi - Armstrong se află încă pe insulă. Dispariţia lui nu e decât o păcăleală...
Lombard se aşeză iar.
- Ştii, s-ar putea să ai dreptate, zise el.
- Da, dar dacă-i aşa, unde e? Am căutat peste tot, şi afară, şi în casă... spuse Blore.
Vera adăugă cu dispreţ:
- Am căutat toţi şi revolverul - nu-i aşa? - dar nu l-am putut găsi. Şi totuşi, era pitit undeva.
- E o mică diferenţă de mărime, draga mea, între un om şi un revolver, murmură Lombard.
- Ei şi? făcu Vera. Sunt sigură că am dreptate.
- Dar nu vi se pare că prea se dă singur de gol? interveni Blore. Chestia cu picatul în laţ din poezie... Ar fi putut s-o spună altfel.
- Dar nu înţelegeţi că e nebun? strigă Vera. Totul e nebunie! Toată ideea asta de a se ţine de versurile acelea e nebunească! Cum l-a costumat pe judecător, cum l-a omorât pe Rogers în timp ce tăia lemne, cum a drogat-o pe nevasta lui Rogers care astfel s-a întrecut cu somnul - cum a avut grijă să fie un bondar în cameră când a murit domnişoara Brent! Parcă e jocul îngrozitor al unui copil. Totul e făcut pentru a se potrivi cu poezia.
- Da, cred că ai dreptate, spuse Blore. Iar după o clipă adăugă: Dar de data asta nu văd cum o s-o scoată la capăt. Unde e zoo? Nu se află nici o grădină zoologică pe insulă.
- Nu înţelegeţi? strigă Vera. Noi suntem grădina zoologică!... Aseară mi-am dat seama că aproape nu mai eram nişte fiinţe umane. Noi suntem grădina zoologică...
Petrecură dimineaţa pe stânci, semnalizând pe rând cu o oglindă spre ţărm, dar se pare că nu-i observă nimeni. Niciun semnal de răspuns. Ziua era frumoasă, dar cu puţină ceaţă. Jos, marea se agita într-o hulă destul de mare. Nu se zărea nicio barcă în larg.
Au mai cercetat încă o dată insula, fără niciun rezultat. Nici urmă de doctor - parcă intrase în pământ. De acolo de unde se aflau, Vera privi spre casă şi, reţinându-şi uşor respiraţia, spuse:
- Te simţi mai sigur aici, afară, în aer liber... Să nu mai intrăm în casă.
- Nu e o idee rea, o susţinu Lombard. Suntem în mai multă siguranţă aici - nimeni nu se poate apropia fără să-l vedem de la distanţă.
- O să stăm aici, hotărî Vera.
- Trebuie să ne petrecem undeva noaptea, spuse Blore. Aşa că tot va trebui să mergem în casă.
Vera se-nfioră:
- Nu mai pot! Nu mai rezist încă o noapte!
- Încuiată în cameră, o să fii în siguranţă, îi spuse Philip.
- Poate că ai dreptate. Îşi întinse mâinile, murmurând: E atât de plăcut - să simţi din nou soarele...
Iar în, gând îşi spunea:
"Cât e de ciudat... Sunt aproape fericită. Şi totuşi... presimt că sunt în pericol... Într-un fel... acum pare că nimic nu mai are importanţă... la lumina zilei... Mă simt plină de putere... simt că nu pot să mor..."
Blore se uită la ceas:
- E ora două. Ce facem cu prânzul?
Vera spuse cu îndărătnicie:
- Nu mă întorc în casă. O să rămân aici, afară.
- Ei, lasă, domnişoară Claythorne. Ştii doar că trebuie să şi mănânci ceva.
- Dacă mai văd o dată limbă conservată, mi se face rău! Nu vreau niciun fel de mâncare. Sunt oameni care ţin regim şi uneori nu mănâncă nimic zile întregi.
- Ei bine, eu am nevoie de mese regulate, spuse Blore. Dumneata ce spui, domnule Lombard?
- Ştii, nu prea mă ispiteşte nici pe mine limba conservată. O să stau aici cu domnişoara Claythorne.
Blore şovăia.
- N-o să mi se întâmple nimic, îl asigură Vera. Nu cred că o să mă împuşte Lombard de îndată ce întorci spatele, dacă de asta ţi-e teamă.
- Bine, dacă spui dumneata, admise Blore. Dar parcă ne-am înţeles să nu ne despărţim.
- Dumneata eşti cel care vrei să te duci în gura lupului, zise Philip. Viu cu dumneata, dacă vrei.
- Nu, n-o să vii, se împotrivi Blore. O să stai aici.
Philip râse:
- Tot îţi mai e frică de mine? Păi, aş putea să vă împuşc pe amândoi în clipa asta, dacă aş vrea.
- Da, numai că n-ar fi conform planului, observă Blore. Câte unul, pe rând, şi într-un anumit fel..
- Ei, comentă Philip, se pare că ştii totul despre asta.
- Sigur, e puţin cam riscant să mă duc singur în casă, vorbi Blore.
Philip râse încetişor.
- Şi de asta, poate că ai vrea să-ţi împrumut revolverul? Răspunsul e nu, nu vreau! Să nu crezi că poţi să mă duci.
Blore dădu din umeri şi începu să urce panta abruptă, spre casă.
- La grădina zoologică e ora mesei, spuse încetişor Lombard. Animalele au obiceiuri foarte regulate!
- Nu e primejdios ce face? întrebă îngrijorată Vera.
- În sensul în care îţi închipui - nu, nu cred! Armstrong nu e înarmat, ştii, şi oricum, Blore e de două ori cât el ca fizic, şi e pus în gardă. Şi oricum, e absolut imposibil ca Armstrong să fie în casă. Ştiu că nu e acolo.
- Dar... atunci cum rămâne?
- Rămâne Blore, spuse Philip încet.
- Oh, crezi, într-adevăr că...?
- Ascultă, fată. Ai auzit povestea lui Blore. Trebuie să recunoşti că dacă e adevărată, eu n-am putut avea absolut nimic de-a face cu dispariţia lui Armstrong. Povestea lui mă disculpă. Dar nu-l disculpă pe el. N-avem decât cuvântul lui că ar fi auzit paşi şi ar fi văzut un om coborând scările şi ieşind pe uşa din faţă. Totul poate să fie o minciună. Ar fi putut să scape de Armstrong cu câteva ore mai înainte.
- Cum?
Lombard dădu din umeri.
- Asta n-o ştim. Dar dacă vrei să afli părerea mea, cred că nu trebuie să ne temem decât de un singur lucru - şi acela e Blore! Ce ştim despre el? Mai nimic! Toată povestea asta că a fost poliţist poate să nu fie decât vorbă goală! Poate fi oricine - un milionar nebun, un om de afaceri trăsnit, un pensionar scăpat de la balamuc. Un lucru e sigur. Ar fi putut să comită oricare dintre crimele astea.
Vera pălise. Spuse aproape în şoaptă:
- Şi dacă acum e rândul nostru?
Mângâindu-şi revolverul din buzunar, Lombard spuse încetişor:
- O să am foarte multă grijă să nu fie.
Apoi se uită curios la ea:
- Mişcătoare încredere în mine însumi, nu-i aşa, Vera? Eşti foarte sigură că n-o să te împuşc?
- Trebuie să te încrezi în cineva... Drept să-ţi spun, mă gândesc că nu ai dreptate în privinţa lui Blore. Eu tot cred că e Armstrong.
Se întoarse brusc spre el:
- Nu simţi... tot timpul... că pe insulă... există cineva? Cineva care pândeşte şi aşteaptă?
- Nervii-s de vină, pronunţă rar Lombard.
- Deci... ai simţit şi dumneata? reluă Vera cu aprindere.
Tremura. Şi deodată veni mai aproape de el:
- Spune-mi... nu crezi... Se întrerupse, apoi continuă: Am citit odată o poveste... despre doi judecători care au venit într-un orăşel american... de la Curtea Supremă. Făceau dreptate... Dreptate Absolută. Pentru că... nu erau din lumea asta...
Lombard ridică sprâncenele:
- Vizitatori cereşti? Nu, nu cred în supranatural. Afacerea asta mi se pare destul de umană.
- Câteodată... nu sunt sigură, spuse Vera cu glas scăzut.
Lombard se uită la ea:
- Cred că e conştiinţa...
După o clipă de tăcere, urmă foarte calm:
- Va să zică, l-ai înecat pe puştiul ăla până la urmă?
Vera protestă vehement:
- Nu! Nu! N-ai dreptul să spui asta!
El râse uşor.
- O, ba da, ba da, draga mea! Numai că nu ştiu de ce ai făcut-o. Nu-mi pot imagina. A fost un bărbat la mijloc, probabil. Aşa e?
Un simţământ brusc de oboseală, de nemărginită silă de tot şi de toate se răspândi în făptura Verei. Vorbi cu o voce monotonă:
- Da... a fost un bărbat...
- Mulţumesc. Asta voiam să ştiu... spuse uşor Lombard.
Vera tresări deodată, exclamând:
- Ce-a fost asta? Un cutremur?
- Nu, nu. Ciudat, totuşi... un zgomot surd, care a zguduit pământul. Şi mi s-a părut... n-ai auzit parcă un ţipăt? Eu, da.
Se uitară ţintă spre casă.
- Venea de acolo, spuse Lombard. Ar fi mai bine să mergem să vedem.
- Nu, nu... nu merg.
- Cum doreşti. Eu mă duc.
- Bine. Atunci viu cu dumneata, spuse Vera cu disperare.
Urcară panta spre casă. Terasa părea paşnică şi inofensivă în lumina soarelui.
Ezitară o clipă, apoi în loc să intre prin uşa din faţă, înconjurară cu prudenţă casa.
Îl găsiră pe Blore. Era prăbuşit pe terasa de piatră dinspre răsărit, cu capul zdrobit de un bloc mare de marmură albă.
Philip se uită în sus:
- Al cui e geamul de deasupra?
Vera spuse încet, cu vocea tremurândă:
- Al meu - şi ăsta e ceasul de pe cămin... Acum mi-amintesc. Era... în formă de urs.
Zguduită, repetă cu vocea tremurândă:
- Era în formă de urs....
III
Philip o apucă de umăr.
Spuse cu o voce aspră, necruţătoare:
- Ne-am lămurit acum. Armstrong e ascunde undeva în casă. Mă duc să-l prind.
Dar Vera se agăţă de el ţipând:
- Nu fi prost. Noi urmăm acum. E rândul nostru! Este exact ce urmăreşte: să-l căutăm! Contează pe asta!
Philip se opri. Spuse gânditor:
- S-ar putea să ai dreptate...
Vera strigă:
- În orice caz, trebuie să recunoşti că am avut dreptate!
- Da... ai câştigat! E Armstrong, desigur. Dar unde dracu s-a ascuns? Am căutat peste tot cu de-amănuntul.
- Dacă nu l-ai găsit aseară, n-o să-l găseşti nici acum... E la mintea oricui... îl imploră Vera.
- Da, dar... se împotrivi Lombard.
- Trebuie, sunt sigură că are pregătită dinainte o ascunzătoare... sigur că da.... e normal să procedeze aşa. Ştii... ceva în genul unei chilii din vechile castele.
- Dar ăsta nu e un castel vechi.
- Putea pune să i se facă o ascunzătoare.
Philip dădu din cap a îndoială:
- Am măsurat fiecare colţişor... în prima dimineaţă. Pot să jur că nu există niciun spaţiu care să fi rămas necercetat.
- Şi totuşi, trebuie să fie...
- Asta vreau să văd şi eu...
Vera ţipă:
- Da, ai vrea să vezi! Şi el ştie asta! E acolo înăuntru... şi aşteaptă.
Lombard spuse, scoţând pe jumătate revolverul din buzunar:
- Am revolverul, ştii.
- Ai spus că Blore era în siguranţă... că îl întrece pe Armstrong... da... ca fizic... şi era şi pus în gardă. Dar uiţi mereu... că Armstrong e nebun! Iar un nebun are toate avantajele de partea lui. E de două ori mai şiret decât un om întreg la minte.
Lombard puse revolverul la loc în buzunar şi spuse:
- Bine, ai dreptate.
IV
După o vreme, Lombard vorbi:
- Ce ai de gând să faci când vine noaptea?
Cum Vera nu răspunse nimic, continuă acuzator:
- La asta nu te-ai gândit?
Fata spuse, neajutorată:
- Ce putem face? O, Doamne, mi-e frică!
Philip Lombard rosti gânditor:
- E vreme frumoasă. O să fie lună. Trebuie să găsim un loc... sus, pe stânci, poate. O să stăm acolo până mâine dimineaţă. Nu trebuie să ne culcăm... Trebuie să veghem tot timpul. Şi dacă vine cineva spre noi, trag!
Făcu o pauză:
- N-o să-ţi fie frig în rochia asta subţire?
Vera râse răguşit:
- Frig? Mi-ar fi mai frig dacă aş fi moartă!
- Da, e adevărat... spuse calm Lombard.
Vera se agită neliniştită:
- Înnebunesc dacă mai stau aici. Hai să ne mişcăm puţin.
- De acord.
Se plimbară încet în sus şi-n jos, pe lângă stâncile care dădeau spre mare. Soarele cobora către apus. O lumină roşietică, plină de blândeţe îi învăluia într-o strălucire aurie.
- Ce păcat că nu putem face baie... chicoti Vera cu nervozitate.
Philip se uită în jos, spre mare. Spuse deodată:
- Ce e acolo? Uite, acolo... lângă stânca aceea mare? Nu... puţin mai la dreapta.
Vera privi atentă:
- Parcă ar fi hainele cuiva!
- Unul care face baie? râse Lombard. Curios. Cred că e doar iarbă de mare.
- Hai să ne uităm, propuse Vera.
- Sunt într-adevăr haine, spuse Lombard când se apropiară. O legătură. Uite o gheată! Hai, vino după mine.
Începură să coboare pe stânci.
Vera se opri deodată.
- Nu sunt haine- e un om...
Omul era prins între două stânci, azvârlit acolo, mai devreme, de flux.
Lombard şi Vera ajunseră jos, ţinându-se cu greutate de stânci. Se aplecară.
O faţă vânătă, decolorată - o faţă hidoasă, de înecat...
- Dumnezeule, e Armstrong!... exclamă Lombard.
Capitolul al şaisprezecelea
I
Trecură veacuri.... lumi se roteau şi goneau... timpul nu se mişca... stătea nemişcat... trecea prin mii de ere.
Nu, n-a fost decât o clipă, sau cam atât...
Doi oameni stăteau uitându-se la un mort...
Încet, foarte încet, Vera Claythorne şi Philip Lombard ridicară capul şi se priviră în ochi...
II
Lombard râse:
- Va să zică aşa, Vera?
- Nu e nimeni pe insulă.... absolut nimeni - în afară de noi doi.....
Vocea Verei era o şoaptă.... nimic mai mult.
- Exact. Deci ştim cum stăm, nu-i aşa?
- Cum a fost aranjat trucul cu ursul de marmură?
Lombard ridică din umeri:
- Un truc de scamator, dragă... foarte bun...
Ochii li se întâlniră din nou.
Vera se gândi:
"Cum de nu i-am văzut mai demult faţa? De lup... asta e... o faţă de lup... Dinţii ăştia îngrozitori..."
Lombard vorbi, iar vocea îi era un mârâit... periculos... ameninţător:
- Ăsta e sfârşitul... Înţelegi. Am ajuns la adevăr acum. Şi e sfârşitul...
- Înţeleg... spuse calm Vera.
Privea în gol spre mare. Generalul Macarthur privise şi el în gol spre mare... când?... abia ieri? Sau alaltăieri? Şi el spusese "Ăsta e sfârşitul..." O spusese acceptându-l... aproape bucurându-se.
Dar în Vera cuvintele... gândul... produseră revoltă. Nu, nu va fi sfârşitul. Se uită în jos spre mort şi spuse:
- Sărmanul doctor Armstrong...
Lombard rânji:
- Ce-i asta? Milă de femeie?
- De ce nu? Dumitale nu ţi-e milă?
- De dumneata, nu. Să nu te aştepţi la aşa ceva!
Vera se uită din nou la mort:
- Trebuie să-l ducem de aici. Să-l urcăm în casă.
- Ca să stea alături de celelalte victime? Bine lucrat. În ceea ce mă priveşte, poate să rămână unde e.
- Măcar să-l scoatem din mare, să nu-l mai ajungă apele.
Lombard râse.
- Dacă vrei...
Se aplecă - trăgând de corp. Vera se aplecă peste el ca să-l ajute. Traseră amândoi din răsputeri.
Lombard gâfâia:
- Nu e o treabă prea uşoară.
Reuşiră, totuşi, să scoată corpul din apă.
Lombard întrebă, în timp ce-şi îndrepta spatele:
- Mulţumită?
- Foarte.
Tonul ei îl puse în gardă. Se întoarse. Înainte de a-şi duce mâna la buzunar, ştiu că-l va găsi gol. Vera se depărtase doi-trei paşi şi îl înfrunta cu revolverul în mână.
- Va să zică, asta este explicaţia milei dumitale de femeie - voiai să mi-l iei...
Ea aprobă dând din cap. Continua să ţină revolverul fără să şovăie.
Moartea era acum foarte aproape de Philip Lombard. Niciodată, ştia şi el, nu fusese mai aproape. Cu toate acestea, nu se da încă bătut. Spuse autoritar:
- Dă-mi revolverul!
Vera râse.
- Hai, dă-mi-l, repetă Lombard.
Mintea lui lucra repede. În ce fel - prin ce metodă - să-i vorbească - să o legene cu gândul că e în siguranţă - sau o mişcare iute, neprevăzută...
Toată viaţa Lombard alesese riscul. Şi acum procedă la fel.
Vorbi rar, ca şi cum ar fi căutat s-o convingă:
- Uite ce-i, fată dragă, trebuie să mă asculţi...
Şi pe urmă sări. Iute ca o panteră - ca o felină...
Automat, Vera apăsă pe trăgaci...
Trupul lui Lombard se opri suspendat la jumătatea săriturii, apoi se prăbuşi greoi la pământ.
Vera înaintă cu băgare de seamă, cu revolverul pregătit în mână. Dar nu mai era nevoie de nici o precauţie.
Philip Lombard era mort - împuşcat drept în inimă.
III
Un sentiment de uşurare puse stăpânire pe Vera - enormă, minunată uşurare.
În sfârşit, se terminase.
Gata, nu mai avea de ce să-i fie frică.... nu mai trebuia să stea cu nervii încordaţi....
Era singură pe insulă....
Singură cu nouă morţi....
Dar ce importanţă avea? Ea trăia....
Stătea acolo.... atât de fericită.... atât de calmă....
Se terminase cu frica.....
IV
Soarele apunea când, în sfârşit, Vera se mişcă. Reacţia şocului o paralizase parcă.
O vreme nu mai simţise nimic altceva decât sentimentul covârşitor că e în siguranţă.
Acum îşi dădu seama că îi este foame şi somn. Mai ales somn. Dorea să se trântească în pat şi să doarmă, să doarmă, să doarmă...
Mâine, poate, vor veni oamenii şi o vor salva - dar de fapt nu-i păsa. Nu-i păsa că stă aici. Nu, acum, când era singură...
O, binecuvântată, binecuvântată pace!...
Se ridică în picioare şi privi spre casă.
Nu mai avea de ce să-i fie frică! N-o mai aştepta groaza! Doar o casă modernă, obişnuită. Şi, când te gândeşti că ceva mai devreme nu se putuse uita la ea fără să tremure...
Teama - ce lucru straniu era teama!...
Ei bine, acum se isprăvise. Câştigase... triumfase înfrângând cel mai îngrozitor pericol. Cu promptitudine şi îndemânare, întorsese armele spre cel care voia s-o nimicească.
Porni spre casă.
Soarele apunea, la apus cerul era brăzdat cu roşu şi portocaliu. Era minunat... şi atât de paşnic...
Vera se gândi: "Totul poate că n-a fost decât un vis..."
Ce obosită era - îngrozitor de obosită! O durea trupul, pleoapele i se închideau.
Să nu-ţi mai fie frică... Să dormi. Să dormi... să dormi... să dormi... Să dormi în siguranţă - fiindcă eşti singură pe insulă. Un negru mititel, rămas singur-singurel.
Zâmbi.
Intră prin uşa din faţă. Şi casa părea ciudat de liniştită.
Vera îşi spuse:
"De obicei, nu ţi-ar plăcea să dormi într-o casă unde se află un mort aproape în fiecare cameră!"
Să se ducă în bucătărie şi să mănânce ceva?
Şovăi o clipă, apoi se hotărî. Nu. Era într-adevăr prea obosită...
Se opri în uşa sufrageriei. În mijlocul mesei mai erau încă trei figurine mici de porţelan.
Vera râse şi vorbi apoi cu glas tare:
- Aţi rămas în urmă, dragii mei.
Luă două şi le azvârli pe fereastră. Le auzi sfărâmându-se pe terasă. Luă cea de a treia figurină şi, ţinând-o în mână, spuse:
- Poţi să vii cu mine. Am câştigat, draga mea! Am câştigat!
Holul era întunecos în lumina serii care se lăsa.
Cu negrul cel mititel în mână, Vera începu să urce scările. Încet, simţindu-şi picioarele nespus de obosite...
Un negru mititel, singur, singurel...
Cum se termina? A, da!
Cu o fată s-a însurat şi n-a mai rămas nici el.
S-a-nsurat... Ciudat, cum simţise deodată că Hugo era în casă...O simţea cu toată tăria. Da, Hugo o aştepta sus.
Îşi spuse: "Nu fi proastă. Eşti atât de obosită, încât îţi imaginezi cele mai fantastice lucruri..."
Încet, urca pe scară, treaptă cu treaptă...
Sus, la capăt, îi căzu ceva din mână, aproape fără zgomot pe covorul moale. Nici nu-şi dădu seama că i-a scăpat revolverul. Era conştientă numai de faptul că strângea în pumn o mică figurină de porţelan.
Cât de liniştită era casa! Şi totuşi... nu părea pustie...
Sus, o aştepta Hugo...
Un negru mititel, singur, singurel...
Cum era ultimul vers? Ceva cu însurat - sau altceva?
Ajunsese acum la uşa camerei. Hugo o aştepta înăuntru - era atât de sigur...
Deschise uşa.
Tresări...
Ce era asta - atârnând de cârligul din tavan?
O frânghie cu un laţ gata pregătit? Şi un scaun pe care să se urce - un scaun care putea fi împins apoi la o parte...
Va să zică, asta voia Hugo...
Şi, fireşte, ultimul vers al poeziei suna aşa:
Cu un ştreang s-a spânzurat şi n-a mai rămas nici el...
Figurina mică de porţelan îi căzu din mână. Se rostogoli până la gura sobei, unde se sparse.
Ca un automat, Vera înaintă. Iată şi sfârşitul... aici unde mâna rece, umedă (mâna lui Cyril, desigur) o atinsese pe gât...
"Poţi să te duci la stânci, Cyril..."
Făcuse o crimă - fusese atât de uşor de făcut!
Dar după aceea, nu puteai să uiţi...
Se urcă pe scaun, cu ochii în gol, ca ai unui somnambul... Îşi potrivi laţul în jurul gâtului.
Hugo era acolo, ca să vadă dacă face tot ce trebuie.
Împinse scaunul cu piciorul.
Epilog
Sir Thomas Legge, şeful adjunct al Scotland Yard-ului, spuse nervos:
- Dar e de necrezut!
- Ştiu, sir, răspunse respectuos inspectorul Maine.
Sir Thomas continuă:
- Zece morţi pe o insulă şi nici un suflet în viaţă. N-are sens!
Inspectorul Maine se încăpăţână:
- Şi totuşi, aşa s-a întâmplat, sir.
- La dracu, Maine, trebuie să-i fi omorât cineva!
- Tocmai asta trebuie să aflăm, sir.
- Niciun indiciu ajutător în raportul medicului legist?
- Nu, sir. Wargrave şi Lombard au fost împuşcaţi, primul în cap, al doilea în inimă. Domnişoara Brent şi Marston au murit otrăviţi cu cianură. Doamna Rogers a murit din cauza unei doze prea mari de cloral. Rogers are capul crăpat în două. Blore are capul zdrobit. Armstrong a murit înecat. Craniul lui Macarthur are o fractură la ceafă, iar Vera Claythorne a fost găsită spânzurată.
....................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu