3.
Lombard, care se uitase tot timpul la Blore, spuse deodată:
- Ştiţi ceva, m-am gândit că...
Judecătorul ridică mâna:
- O clipă...
- Dar...
- Răbdare, domnule Lombard, să luăm lucrurile pe rând. Pentru moment cercetăm cauzele care ne-au adus aici... General Macarthur?
Mângâindu-şi mustaţa, generalul bolborosi:
- Am primit o scrisoare... de la acest individ Owen... menţiona câţiva foşti camarazi care urmau să vină... se scuza pentru această invitaţie neceremonioasă. Mă tem că nu am păstrat scrisoarea.
- Domnule Lombard? întrebă în continuare Wargrave.
Lombard se gândise între timp. Să dea cărţile pe faţă sau nu? Se hotărî:
- Acelaşi lucru. Invitaţie... menţionaţi prieteni comuni... am căzut în cursă. Din păcate am rupt scrisoarea.
Judecătorul Wargrave îşi îndreptă atenţia asupra lui Blore. Îşi duse degetul la buze şi vocea îi deveni primejdios de politicoasă:
- Adineauri am trecut printr-o experienţă neplăcută. O voce, după toate aparenţele fără trup, ne-a vorbit adresându-ni-se tuturor pe nume şi aducându-ne anumite acuzaţii precise. Ne vom ocupa îndată şi de ele. Pentru moment mă interesează un lucru mai puţin important. Printre numele pomenite a fost şi cel de William Henry Blore. Dar, după câte ştim, printre noi nu se află nimeni cu numele de Blore. Iar numele Davis nu a fost amintit. Ce ne puteţi spune despre asta, domnule Davis?
Blore răspunse îmbufnat:
- Acum, că tot s-a aflat, cred că ar fi mai bine să recunosc că nu mă cheamă Davis.
- Eşti William Henry Blore?
- Exact.
- Vreau să adaug ceva, spuse Lombard. Nu numai că te afli aici sub un nume fals, domnule Blore, dar am observat astă-seară că eşti şi un mincinos clasa întâi. Pretinzi că vii din Natal, Africa de Sud. Cunosc Africa de Sud şi Natalul şi sunt gata să jur că în viaţa dumitale n-ai pus piciorul acolo.
Toţi ochii se-ntoarseră spre Blore. Ochi furioşi şi bănuitori. Anthony Marston se apropie de el cu pumnii strânşi.
- Acum să te vedem, porcule, spuse. Ai de dat vreo explicaţie?
Blore dădu capul pe spate, împingându-şi bărbia înainte.
- M-aţi înţeles greşit, domnilor. Puteţi să-mi vedeţi actele. Am făcut parte din C.I.D. În prezent conduc o agenţie de detectivi în Plymouth. Am fost trimis aici.
- De cine? întrebă judecătorul Wargrave.
- De acest Owen. Am primit o sumă de bani frumuşică pentru cheltuieli şi instrucţiuni ce să fac. Trebuia să mă alătur grupului trecând drept invitat. Mi s-au comunicat numele dumneavoastră. Trebuia să vă observ pe toţi.
- Ţi s-a dat vreo explicaţie?
Blore spuse cu amărăciune:
- Bijuteriile doamnei Owen. Doamna Owen, pe dracu! Nici nu cred că există o astfel de persoană.
Judecătorul îşi lovi din nou buzele cu degetul, de data asta apreciativ:
- Concluziile dumitale par juste. Într-adevăr, Ulick Norman Owen! În scrisoarea domnişoarei Brent, deşi numele de familie apare ca o simplă mâzgălitură, numele de botez sunt destul de clare - Una Nancy. Observaţi că în ambele cazuri avem de-a face cu aceleaşi iniţiale: Ulick Norman Owen, Una Nancy Owen, adică U. N. Owen. Sau, printr-un uşor efort de fantezie - UNKNOWN.
- Dar e fantastic, e o nebunie, exclamă Vera.
Judecătorul aprobă:
- O, da. Nu mă îndoiesc că am fost invitaţi aici de un nebun, probabil un criminal periculos.
Capitolul al patrulea
I
Pentru moment se făcu tăcere. O tăcere plină de nelinişte şi de consternare.
Vocea potolită, clară a judecătorului reluă firul:
- Să trecem acum la etapa următoare a anchetei noastre. Mai întâi, trebuie să adaug totuşi şi eu probele mele la cele spuse de dumneavoastră.
Scoase o scrisoare din buzunar şi o aruncă pe masă.
- Scrisoarea aceasta pare să vină de la o veche prietenă de-a mea, Lady Constance Culmington. N-am văzut-o de câţiva ani. O ştiam plecată în Orient. Este exact genul de scrisoare vagă, incoerentă pe care ar scrie-o - mă roagă s-o întâlnesc aici. La gazde se referă în termeni foarte vagi. Aceeaşi tehnică, dacă observaţi. Menţionez acest fapt, numai pentru că se potriveşte cu celelalte dovezi. Din toate reiese un amănunt interesant: oricine e cel care ne-a atras aici, ştie sau şi-a dat osteneala să afle o mulţime de lucruri despre noi. Această persoană, oricine ar fi, ştie că sunt prieten cu Lady Constance şi cunoaşte stilul ei epistolar. Ştie ceva despre colegii doctorului Armstrong şi pe unde se află acum. Cunoaşte porecla prietenului domnului Marston şi genul de telegrame pe care le trimite. Ştie exact unde şi-a petrecut domnişoara Brent vacanţa acum doi ani şi oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Ştie totul despre foştii camarazi ai generalului Macarthur.
Făcu o pauză, apoi continuă:
- Ştie, după cum vedeţi, o mulţime de lucruri. Şi din aceste cunoştinţe pe care le are despre noi, a alcătuit o serie de acuzaţii foarte precise.
Se stârni imediat o hărmălaie nemaipomenită:
- O grămadă de minciuni sfruntate. Calomnii! strigă generalul Macarthur.
- Neadevărate! ţipă Vera, respirând greu. Şi pline de cruzime!
- E o minciună... o minciună păcătoasă... noi niciodată - nici unul dintre noi... se auzi vocea răguşită a lui Rogers.
- Nu ştiu la ce se referă nebunul ăsta, mârâi Marston.
Mâna ridicată a judecătorului Wargrave potoli tumultul. Apoi, alegându-şi cu grijă cuvintele, rosti:
- Vreau să vă spun ceva. Prietenul nostru necunoscut mă acuză de uciderea unui oarecare Edward Seton. Mi-l amintesc perfect. A fost adus în faţa mea pentru a fi judecat... în iunie 1930. Era acuzat de uciderea unei femei în vârstă. A fost foarte bine apărat şi a făcut o bună impresie asupra juriului. Totuşi, probele dovedeau precis că e vinovat. Am tras concluziile bazându-mă pe aceste probe şi juraţii l-au găsit vinovat. Pronunţând sentinţa de condamnare la moarte, n-am făcut decât să fiu de aceeaşi părere cu juriul. S-a făcut recurs, pe motiv de viciu de procedură. Recursul a fost respins şi omul a fost executat. Vreau să spun în faţa dumneavoastră a tuturor, că am conştiinţa perfect curată în această problemă. Mi-am făcut datoria şi atât. Am pedepsit un ucigaş condamnat pe drept.
Armstrong începea să-şi amintească. Cazul Seton! Verdictul constituise o mare surpriză. Pe vremea procesului, se întâlnise într-o zi la un restaurant cu Mattews, consilier regal, care era optimist.
- Nici o îndoială asupra verdictului. Achitarea e ca şi sigură.
Apoi auzise comentarii: "Judecătorul a fost categoric împotriva lui. A schimbat complet opinia juriului şi l-au declarat vinovat. Totuşi, a procedat legal. Bătrânul Wargrave îşi cunoaşte meseria. Dar parcă avea ceva împotriva acuzatului."
Toate aceste amintiri îi trecură cu iuţeală prin minte doctorului. Înainte de a-şi da seama, întrebă nestăpânit:
- L-aţi cunoscut cumva pe Seton? Vreau să spun, înaintea procesului...
Ochii ascunşi, de reptilă, se fixară asupra lui. Cu o voce rece, limpede, judecătorul declară:
- Nu ştiam nimic despre acest Seton înainte de proces.
"Individul minte... simt că minte", gândi Armstrong.
II
Vera Claythorne începu cu voce tremurătoare:
- O să vă povestesc... Despre copilul acela... Cyril Hamilton. I-am fost guvernantă. Nu avea voie să înoate prea departe. Într-o zi, când nu eram atentă, a pornit în larg. Am înotat după el... N-am putut ajunge la timp... A fost îngrozitor... Dar n-a fost vina mea. La anchetă procurorul m-a absolvit de orice vină. Iar mama lui - a fost atât de bună... Dacă nici ea nu m-a acuzat, cine a putut... cine a putut să spună acest lucru îngrozitor? Nu e drept... nu e drept...
Izbucni într-un plâns amar.
- Lasă, lasă, dragă, o linişti generalul Macarthur mângâind-o pe umeri. Sigur că nu-i adevărat. Individul e nebun! Are o idee fixă. E scrântit de-a binelea.
Îndreptându-şi umerii, spuse cu glas ridicat:
- Cel mai bine ar fi să lăsăm fără răspuns întrebarea. Totuşi, simt că trebuie să vă spun... nu e nimic adevărat... nimic din tot ce a spus despre tânărul Arthur Richmond. Richmond era unul dintre ofiţerii mei. L-am trimis într-o misiune de recunoaştere. A fost ucis. Lucru firesc la război. Vreau să spun că sunt indignat de clevetirea asta despre soţia mea. Cea mai bună femeie din lume. Absolut - Soţia Cezarului!
Generalul Macarthur se aşeză. Cu mâna tremurândă îşi mângâie mustaţa. Efortul de a vorbi îl costase mult.
Era rândul lui Lombard. Ochii îi licăreau amuzaţi.
- Despre băştinaşii aceia...
- Ce-i cu ei? se interesă Marston.
Philip Lombard rânji:
- Povestea e foarte adevărată. I-am părăsit. O problemă de spirit de autoconservare. Ne rătăcisem în pădure. Cu alţi câţiva oameni am luat hrana care mai rămăsese şi am şters-o.
- Ţi-ai părăsit oamenii - i-ai lăsat să moară de foame? întrebă cu severitate generalul Macarthur.
- Mi-e teamă că nu e chiar fapta unui adevărat sahib, urmă Lombard. Dar autoconservarea e prima datorie a unui om. Iar băştinaşilor nu le pasă de moarte, ştiţi... nu privesc moartea ca noi, europenii.
Vera îşi ridică obrazul din mâini. Întrebă, privindu-l ţintă:
- I-ai lăsat să moară?
- I-am lăsat să moară, răspunse Lombard, privind amuzat ochii ei îngroziţi.
Anthony Marston vorbi rar, nedumerit:
- Tocmai mă gândeam... John şi Lucy Combes. Trebuie să fie copiii aceia peste care am dat cu maşina, lângă Cambridge. Blestemat ghinion!
- Pentru ei, sau pentru dumneata? întrebă acru judecătorul Wargrave.
- Mă gândeam la mine, dar fireşte că a fost un ghinion şi pentru ei. Un simplu accident, categoric. Au ieşit în fugă dintr-o casă. Mi s-a suspendat permisul de conducere pe un an de zile. Adevărată pacoste!
Doctorul Armstrong interveni aprins:
- Viteza asta nu e bună - deloc! Tineri ca dumneata sunt un pericol pentru societate.
Antnony dădu din umeri:
- Viteza n-o să dispară. E adevărat că în Anglia drumurile sunt o nenorocire. Nu poţi să atingi o viteză ca lumea pe ele.
Se uită în jur căutându-şi paharul, îl luă de pe masă, se duse la bufet şi-şi mai turnă un whisky cu sifon.
Spuse peste umăr:
- În orice caz, n-a fost vina mea. Un simplu accident!
III
În tot acest timp Rogers, valetul, îşi umezea buzele, tot frământându-şi mâinile. Începu să vorbească încet cu voce joasă, respectuoasă:
- Pot să spun şi eu ceva, domnule?
- Dă-i drumul, Rogers, îl încurajă Lombard.
Rogers tuşi şi-şi mai trecu o dată limba peste buzele uscate:
- Am fost pomeniţi şi noi, nevastă-mea şi cu mine. Şi domnişoara Brady. Nu e o vorbuliţă adevărată în tot ce s-a spus, domnule. Nevastă-mea şi cu mine am slujit-o pe domnişoara Brady până în ceasui morţii. Totdeauna a dus-o prost cu sănătatea, domnule, totdeauna, de când am intrat la dânsa. Era furtună în noaptea aia, domnule... în noaptea când i s-a făcut rău. Telefonul era deranjat. N-am putut chema doctorul. M-am dus eu după el, domnule, pe jos. Dar a venit prea târziu. Am făcut pentru dânsa tot ce era posibil, domnule. Îi eram devotaţi. Oricine poate să vă spună acelaşi lucru. Nu ni s-a reproşat niciodată nimic... nimic.
Lombard se uită gânditor la faţa convulsionată a omului, la buzele lui uscate, la ochii înspăimântaţi. Îşi aminti de zgomotul făcut de căderea tăvii cu cafele. Gândi, fără s-o spună: "Zău?"
Blore fu acela care întrebă, cu felul său viguros, arţăgos de poliţai:
- V-a rămas totuşi ceva la moartea ei?
Rogers îşi reveni. Spuse înţepat:
- Domnişoara Brady ne-a lăsat ceva, în semn de recunoştinţă pentru că am slujit-o cu devotament. Şi de ce n-ar fi făcut-o, aş vrea să ştiu?
- Despre dumneata acum, domnule Blore, îl invită Lombard.
- Despre mine?
- Şi numele dumitale era pe listă.
Blore se înroşi:
- Landor, vrei să spui? E vorba de spargerea de la banca "London & Commercial".
Judecătorul Wargrave se mişcă pe scaun.
- Îmi amintesc, spuse. Îmi amintesc cazul, deşi nu l-am judecat eu. Landor a fost condamnat pe baza mărturiei dumitale. Ai fost ofiţerul de poliţie care s a ocupat de acest caz?
- Da, eu am fost.
- Landor a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a murit la Dartmoor după un an. Avea sănătatea cam şubredă.
- Era un pungaş, izbucni Blore. L-a omorât pe paznicul de noapte. Faptele erau clar împotriva lui.
Wargrave vorbi rar, accentuând fiecare cuvânt:
- Ai fost, mi se pare, felicitat pentru felul în care ai rezolvat cazul.
- Am fost promovat, spuse morocănos Blore. Şi adăugă cu o voce răguşită: Nu mi-am făcut decât datoria.
Lombard râse - un râs neaşteptat, răsunător:
- Ce oameni care ne facem datoria şi ne supunem legii părem cu toţii! În afară de mine. Dar cu dumneata ce e, doctore - cu mica dumitale greşeală profesională? Un avort, nu-i aşa?
Emily Brent îl privi cu dezgust şi se dădu puţin la o parte.
Doctorul Armstrong, foarte stăpân pe sine, dădu din cap bine dispus.
- Sunt în încurcătură - nu înţeleg despre ce e vorba. Numele nu-mi spune nimic. Cum zicea că o cheamă? Clees? Close? Nu pot să-mi amintesc de vreo pacientă cu acest nume, nici să fi fost implicat în vreun deces. Totul e un mister pentru mine. Sigur, sunt mulţi ani de atunci. S-ar putea să fie una dintre operaţiile pe care le-am făcut la spital. Vin totdeauna prea târziu cei mai mulţi dintre bolnavi. Apoi, când pacientul moare, spun că e greşeala chirurgului.
Dădu din cap oftând. Dar în sinea lui se gândea:
"Beat... asta a fost... eram beat... Şi am operat! Nervii distruşi... mâinile îmi tremurau... Ce mai încolo-încoace? Am omorât-o. Sărmana... o femeie mai în vârstă. Treabă simplă, dacă aş fi fost treaz. Noroc că există loialitate în profesiunea noastră! Sora ştia, desigur... dar şi-a ţinut gura. Doamne, prin ce-am trecut. De atunci m-am învăţat minte. Dar cine a putut să ştie despre lucrul ăsta... după atâţia ani?"
IV
În cameră se făcu tăcere. Toată lumea se uita, pe furiş sau pe faţă, la Emily Brent. Au trebuit să treacă câteva minute până să-şi dea seama că lumea aştepta să vorbească. Sprâncenele i se înălţară pe fruntea îngustă:
- Aşteptaţi să vă spun ceva? N-am nimic de spus.
- Nimic, domnişoară Brent? întrebă judecătorul.
- Nimic. Şi spunând aceasta, strânse tare buzele.
Judecătorul îşi mângâie obrazul. Întrebă blând:
- Vă rezervaţi apărarea?
- Nu e vorba de apărare, răspunse cu răceală domnişoara Brent. Totdeauna am acţionat ascultând de glasul conştiinţei. N-am nimic să-mi reproşez.
În aer se simţea nemulţumirea. Dar Emily Brent nu era omul care să se lase impresionat de opinia publică. Rămânea inflexibilă.
Judecătorul îşi drese glasul:
- Ne oprim deci aici cu ancheta. Rogers, cine se mai află pe insulă în afară de noi... şi de dumneata cu nevasta?
- Nimeni, domnule, absolut nimeni.
- Eşti sigur?
- Foarte sigur, domnule.
Wargrave continuă:
- Nu înţeleg încă ce a urmărit necunoscuta noastră gazdă când ne-a adunat pe toţi aici. Dar, după părerea mea, această persoană, oricine ar fi, nu este sănătoasă, în sensul propriu al cuvântului. S-ar putea să fie periculoasă. Cred că ar fi bine să plecăm de aici cât mai curând. Propun să plecăm deseară.
- Scuzaţi-mă, domnule, dar nu e nicio barcă pe insulă, interveni Rogers.
- Nicio barcă?
- Nici una, domnule.
- Cum comunicaţi cu uscatul?
- Păi, în fiecare dimineaţă vine încoace Fred Narracott, domnule. Aduce pâinea, laptele, poşta şi ia comenzile.
- Atunci, după părerea mea, ar fi bine să plecăm cu toţii mâine dimineaţă, de îndată ce vine Fred Narracott cu barca, conchise judecătorul Wargrave.
Aprobară în cor cu toţii, în afară de unul singur, Anthony Marston, care nu se arătă de acord cu majoritatea:
- Cam nesportiv, nu credeţi? Ar trebui să dezlegăm misterul înainte de a pleca. Totul seamănă cu un roman poliţist. E pur şi simplu palpitant.
Judecătorul îl întrerupse acru:
- La vârsta mea nu mai doresc lucruri palpitante.
Anthony exclamă rânjind:
- Viaţa legală e înăbuşitoare. Sunt cu totul pentru crimă. În cinstea ei!
Luă paharul şi-l goli dintr-o înghiţitură.
Prea repede, se pare. Se înecă - se înecă rău. Faţa i se convulsionă, se înroşi. Gâfâia - nu avea aer - apoi alunecă de pe scaun şi paharul îi căzu din mână.
Capitolul al cincilea
I
Lucrurile se petrecuseră atât de repede şi pe neaşteptate, încât toţi îşi pierdură graiul. Stăteau uitându-se prosteşte la trupul prăbuşit pe podea.
Apoi, doctorul Armstrong ări şi se repezi spre cel căzut, îngenunchind lângă el. Când se ridică, avea privirea rătăcită. Vorbi în şoaptă, cu o voce joasă, îngrozită:
- Doamne, Dumnezeule, e mort!
Nu pricepeau. Pentru moment cel puţin.
Mort?
Mort?
Acest tânăr zeu nordic, în floarea sănătăţii şi a puterii! Prăbuşit într-o secundă. Nu mor aşa bărbaţii tineri, sănătoşi, înecându-se cu whisky şi sifon...
Nu, nu puteau să priceapă.
Doctorul Armstrong cercetă faţa mortului. Mirosi buzele albăstrui, crispate. Apoi luă paharul din care băuse Anthony Marston.
- Mort? Vrei să spui că s-a înecat şi gata - a murit? întrebă generalul Macarthur.
- Puteţi să-i spuneţi înecat dacă vreţi. A murit prin asfixiere, asta e, preciză medicul.
Mirosi paharul. Muie un deget în restul de lichid din pahar şi îl puse foarte prudent pe vârful limbii.
Expresia feţei i se schimbă.
- N-am crezut niciodată că cineva poate muri în felul ăsta, înecându-se, spuse generalul Macarthur.
- În tot timpul vieţii suntem la un pas de moarte, enunţă Emily Brent.
Doctorul Armstrong se ridică. Spuse brusc:
- Nu, un om nu moare înecându-se. Moartea lui Marston nu e ceea ce numim o moarte naturală.
- Era... ceva... în whisky? întrebă Vera aproape în şoaptă.
Armstrong aprobă din cap:
- Da. Nu ştiu exact ce anume. Totul pare să indice cianura. Nu se simte mirosul specific de acid prusic, e vorba probabil de cianură de potasiu. Are un efect instantaneu.
- Era cianură în pahar? întrebă cu voce metalică judecătorul.
- Da.
Doctorul se îndreptă spre masa unde se aflau băuturile. Luă dopul de la sticla de whisky, îl mirosi, îl puse pe limbă. Gustă pe urmă din sifon. Dădu din cap:
- Astea n-au nimic.
- Vrei să spui că şi-ar fi pus singur ceva în pahar? întrebă Lombard.
Armstrong încuviinţă din cap, dar pe faţă i se putea citi o ciudată expresie de nemulţumire:
- Aşa se pare...
- Sinucidere? Pare cam dubios, spuse Blore.
- N-ai fi crezut niciodată că un om ca el s-ar putea omorî, murmură Vera. Era aşa de viu! Se bucura atât de mult de viaţă! Când cobora dealul în maşină astă-seară, semăna - semăna cu - oh, nu pot să explic!
Dar toţi ştiau ce voia să spună.
Anthony Marston, în culmea tinereţii şi a bărbăţiei, părea o fiinţă nemuritoare. Şi acum, prăbuşit, zăcea jos pe podea.
- Există altă posibilitate decât sinuciderea? întrebă doctorul Armstrong.
Toţi scuturară din cap - nu exista altă explicaţie. Băuturile erau neatinse. Îl văzuseră cu toţii pe Anthony Marston ducându-se şi servindu-se singur. Concluzia era că Anthony şi-a pus cu mâna lui cianura în pahar.
Şi totuşi - de ce s-ar fi sinucis Anthony Marston?
Blore spuse gânditor:
- Ştii, doctore, nu mi se pare lucru curat. N-aş fi crezut niciodată că Marston e omul care să se sinucidă.
- Sunt cu totul de acord, spuse Armstrong.
II
Lucrurile rămaseră aici. Ce altceva s-ar mai fi putut spune?
Armstrong şi cu Lombard duseră trupul inert al lui Anthony Marston în camera lui şi-l întinseră pe pat, acoperindu-l cu un cearceaf.
Când coborâră din nou, îi găsiră pe ceilalţi stând în picioare, în grup, şi tremurând puţin, deşi noaptea nu era rece.
- Ar fi mai bine să ne culcăm, propuse Emily Brent. E târziu.
Trecuse într-adevăr de miezul nopţii. Sugestia era înţeleaptă - şi totuşi ezitau - de parcă s-ar fi agăţat unul de altul, pentru mai multă siguranţă.
- Da, trebuie să dormim puţin, admise judecătorul.
- N-am strâns încă... în sufragerie - spuse Rogers.
- Lasă pe mâine dimineaţă, i-o tăie scurt Lombard.
- Soţia dumitale se simte mai bine? îl întrebă Armstrong.
- Mă duc să văd, domnule.
Se întoarse îndată:
- Doarme liniştită.
- Bine, zise doctorul, nu o mai deranja.
- Nu, domnule. O să fac puţină ordine în sufragerie, o să văd dacă e închis peste tot şi pe urmă mă culc.
Traversă holul spre sufragerie.
Ceilalţi începură să urce scările, într-o procesiune înceată, nehotărâtă.
Dacă s-ar fi aflat într-o casă veche, de lemn, care să scârţâie, cu umbre întunecate, pereţi lambrisaţi, s-ar fi explicat simţământul straniu, de teamă, pe care-l aveau cu toţii. Dar casa era însăşi personificarea modernismului. Nu avea colţuri întunecoase, nici panouri mobile - era scăldată în lumină electrică - totul era nou, strălucitor, sclipitor. Nu avea nimic ascuns, nimic tăinuit. Nimic nu sugera o atmosferă specială.
Dar, într-un fel, tocmai asta era cel mai înfricoşător...
Pe palierul de sus îşi urară noapte bună. Fiecare intră la el în cameră şi fiecare, în mod automat, aproape inconştient, încuie uşa...
III
În camera-i plăcută, zugrăvită în culori pastel, judecătorul Wargrave se dezbrăcă şi se pregăti de culcare.
Se gândea la Edward Seton.
Şi-l amintea foarte bine. Părul, ochii albaştri, obiceiul de a te privi drept în faţă, cu un aer de sinceritate. Asta făcuse o impresie atât de bună asupra juriului...
Llewellyn, din partea acuzării, o cam încurcase. Fusese prea vehement, încercase să dovedească prea mult.
Pe de altă parte, Mattews - în ce priveşte apărarea, fusese bun. Argumentele lui - convingătoare. Întrebările - extraordinare. Felul în care şi-a mânuit clientul din boxă a fost de-a dreptul magistral.
Dar Seton a ieşit cu bine din greaua încercare a interogatoriului. Nu s-a emoţionat, nici n-a devenit prea violent. Juriul a fost impresionat.
Lui Mattews i se păruse, poate, că soarta procesului fusese hotărâtă.
Judecătorul întoarse cu grijă ceasul şi-l puse lângă pat.
Îşi amintea exact tot ce simţise stând acolo - ascultând, luând note, apreciind totul, înregistrând cea mai mică dovadă care pleda împotriva prizonierului.
Îi plăcuse cazul ăsta! Concluziile lui Mattews fuseseră grozave. Llewellyn, vorbind după el, nu reuşise să înlăture buna impresie pe care o făcuse avocatul apărării...
Şi atunci, a intervenit el cu concluziile...
Foarte grijuliu, judecătorul Wargrave îşi scoase dinţii falşi şi-i puse într-un pahar cu apă. Buzele, întinse până atunci, îi căzură înăuntru. Avea o gură crudă acum, crudă şi prădalnică.
Mijindu-şi ochii, judecătorul zâmbi în sinea sa.
I-o făcuse lui Seton!
Gemând puţin din pricina reumatismului, se urcă în pat şi stinse lumina.
IV
Jos, în sufragerie, Rogers era nedumerit. Se holba la figurinele de porţelan din mijlocul mesei. Mormăi:
- Necurată treabă! Aş fi putut jura că erau zece.
V
Generalul Macarthur se întorcea de pe o parte pe alta.
Somnul nu voia să vină.
În întuneric vedea mereu figura lui Arthur Richmond.
Îi plăcuse Arthur - al naibii de mult îi plăcuse! Fusese mulţumit că-i place şi lui Leslie.
Leslie era atât de capricioasă. Existau o mulţime de băieţi buni la care Leslie se uita de sus şi zicea că sunt prostănaci. "Prostănaci!" Chiar aşa.
Dar pe Arthur Richmond nu-l găsise prostănac. Se înţeleseseră bine chiar de la început. Vorbeau împreună despre teatru, muzică, filme. Îl tachina, îl sâcâia, se distra pe socoteala lui. Iar el, Macarthur, era încântat la gândul că Leslie îi arăta băiatului un interes aproape matern.
Matern, într-adevăr! Ce prost fusese să uite că Richmond avea 28 de ani, iar Leslie 29.
O iubise pe Leslie.
O avea şi-acum în minte. Faţa ei, ca o inimioară, ochii cenuşii, adânci, jucăuşi, şi părul castaniu, buclat. O iubise pe Leslie şi avusese o încredere oarbă în ea.
Departe, în Franţa - în iadul de-acolo - stătea gândindu-se la ea, scotea mereu fotografia ei din buzunarul de sus al tunicii. Şi pe urmă - descoperirea.
Se întâmplase exact ca în romane. Leslie greşise plicul. Le scrisese la amândoi, dar pusese scrisoarea pentru Richmond în plicul adresat lui. Şi acum, după atâţia ani, mai simte încă lovitura - durerea...
Doamne, cât l-a durut!
...Şi povestea dura de câtăva vreme. Scrisoarea arăta clar. Week-end-uri! Ultima permisie a lui Richmond...
Leslie - Leslie şi Arthur!
Blestematul! Blestemată faţa lui zâmbitoare, felul lui de a răspunde vioi "Da, domnule". Mincinos şi ipocrit! Îi furase nevasta!
Furia aceea rece, ucigătoare, se adunase încet. Reuşise să se poarte ca de obicei - să nu arate nimic. Încercase să aibă aceeaşi atitudine faţă de Richmond. Izbutise oare? Se pare că da. Richmond n-a bănuit. Dispoziţiile schimbătoare erau uşor de explicat acolo, unde nervii oamenilor sunt în permanenţă gata să cedeze din cauza tensiunii.
Numai tânărul Armitage se uitase la el cam curios de câteva ori. Un tinerel, dar avea spirit de observaţie băiatul.
Armitage bănuise poate - când a sosit clipa.
L-a trimis pe Richmond în mod deliberat la moarte. Numai o minune l-ar fi putut salva. Minunea nu s-a întâmplat. Da, la trimis pe Richmond la moarte şi nu-i părea rău.
A fost destul de uşor. Greşeli se făceau tot timpul, ofiţerii fiind trimişi uneori inutil la moarte. Totul era numai confuzie şi panică. Oamenii ar fi putut spune pe urmă:
"Bătrânul Macarthur s-a cam ramolit, a făcut gafe colosale, şi-a sacrificat câţiva dintre cei mai buni oameni." Nu puteau spune mai mult.
Dar tânărul Armitage era altfel. Se uitase foarte ciudat la comandantul său.
Ştiuse poate că Richmond a fost în mod deliberat trimis la moarte. (Să fi vorbit oare Armitage, după ce s-a terminat războiul?)
Leslie nu ştiuse nimic. Plânsese după iubitul ei (presupunea), dar până s-a întors el în Anglia se consolase. Nu i-a spus niciodată că ar fi aflat ceva. Trăiseră mai departe - numai că, de atunci părea, într-un fel, desprinsă din lumea asta. Şi peste trei-patru ani a făcut o dublă pneumonie şi a murit.
Toate astea s-au întâmplat de multă vreme. Să fie de atunci 15 sau 16 ani?
Se retrăsese din armată şi venise să trăiască în Devon - cumpărase un locşor aşa cum şi-a dorit totdeauna. Vecini simpatici - regiune frumoasă. Putea să vâneze, să pescuiască. Duminicile se ducea la biserică. (Dar nu în ziua când se citea despre David, care îl trimitea pe Uriah în primele rânduri ale luptei. Nu putea să asculte. Îi provoca un fel de jenă.)
Toţi erau foarte prietenoşi. La început adică. Mai târziu, a avut simţământul neplăcut că oamenii îl vorbeau pe la spate. Parcă îl priveau altfel. Ca şi cum ar fi auzit ceva - nişte zvonuri mincinoase...
(Armitage? Să fi vorbit Armitage?)
Începuse să evite oamenii - retrăgându-se în sine. E neplăcut să simţi că lumea vorbeşte pe seama ta.
Dar e mult de atunci... La ce bun să se mai gândească? Leslie pierise în negura vremii, şi Arthur Richmond la fel. Nimic din ceea ce se întâmplase nu părea să mai aibă vreo importanţă.
Şi totuşi, ducea o viaţă singuratică. Începuse să-şi evite vechii tovarăşi de arme.
(Dacă Armitage vorbise, ei trebuiau să ştie.)
Şi acum - în seara asta - o voce ascunsă proclamase sus şi tare povestea cea veche, tăinuită în sufletul lui.
Oare s-a purtat cum trebuie? A fost destul de tare? Trădase atât cât trebuie - indignare, dezgust - sau se arătase derutat? Greu de spus.
Cu siguranţă că nimeni n-a putut lua în serios acuzaţia. S-au spus o mulţime de alte prostii, tot aşa de trase de păr. Fata aceea drăguţă - vocea o acuzase că a înecat un copil! Stupid! Vreun nebun care azvârle în jur acuzaţii!
Şi Emily Brent - nepoata bătrânului Tom Brent de la regiment. A acuzat-o şi pe ea de crimă! Oricine putea să vadă, chiar şi numai privind-o în treacăt, că era o femeie cât se poate de pioasă - de felul celora care se înţeleg de minune cu preoţii.
Totul părea al dracului de ciudat! Nebunie curată şi nimic mai mult.
Încă de când veniseră aici - când a fost asta? Ei, la dracu: abia în după-amiaza trecută! Pare mult mai demult.
Se gândi: "Mă întreb când o să scăpăm de aici?"
Mâine, desigur, când va veni barca din sat.
Curios, în clipa aceea nu dorea prea mult să plece de pe insulă... Iarăşi pe uscat, iarăşi acasă, iarăşi necazuri şi supărări. Prin fereastra deschisă auzea valurile spărgându-se de stânci - ceva mai tare decât la începutul serii. Şi vântul se înteţea.
Se gândi: "Paşnic zgomot. Paşnic loc... O insulă are ceva bun... o dată ajuns aici - nu poţi merge mai departe... ai ajuns la capăt..."
Şi deodată, ştiu că nu dorea să plece de pe insulă.
VI
Vera Claythorne, stătea în pat, trează, uitându-se ţintă în tavan.
Lampa de lângă ea era aprinsă. Îi era frică de întuneric.
Se gândea:
"Hugo... Hugo... de ce te simt atât de aproape astă-seară?... Undeva, foarte aproape...
Unde o fi de fapt? Nu ştiu. N-am să ştiu niciodată. S-a dus pur şi simplu - s-a dus din viaţa mea."
Degeaba încerca să nu se gândească la Hugo. Era lângă ea.
Trebuia să se gândească la el... să-şi amintească... Cornwall... Stâncile negre, nisipul fin, galben. Doamna Hamilton, impozantă, simpatică.
Cyril, totdeauna răsfăţându-se, trăgând-o de mână.
"Vreau să înot până la stâncă, domnişoară Claythorne. De ce nu pot să înot până la stâncă?"
Îşi ridica privirea - întâlnea ochii lui Hugo urmărind-o.
Serile, după ce Cyril se culca...
"Nu vreţi să facem o plimbare, domnişoară Claythorne?"
"Ba da, cred că ar fi bine."
Plimbarea liniştită în jos spre plajă. Lumina lunii - aerul plăcut dinspre Atlantic.
Şi deodată, braţele lui Hugo în jurul ei.
"Te iubesc. Te iubesc. Ştii că te iubesc, Vera?"
Da, ştia.
(Sau credea că ştie.)
"Nu-ţi pot cere să te măriţi cu mine. N-am un ban. Tot ce pot să fac e abia să mă întreţin pe mine. Ciudat, ştii, o dată timp de trei luni am sperat că o să fiu bogat. Cyril s-a născut abia la trei luni după ce a murit Maurice. Dacă ar fi fost o fată..."
Dacă ar fi fost o fată, Hugo ar fi moştenit totul. Recunoştea că a fost dezamăgit.
"Nu mi-am făcut iluzii prea mari, desigur. Dar, a fost o lovitură. Ei, norocul e noroc! Cyril e un copil drăguţ. Mi-e tare drag."
Aşa era, într-adevăr. Totdeauna gata să se joace ori să-l distreze pe nepoţel. Nu era ranchiunos din fire, Hugo.
Nu s-ar fi putut spune că Cyril era prea voinic. Un copil debil —- fără vigoare, dintre aceia care nu ajung să se facă mari...
Şi pe urmă?
"Domnişoară Claythorne, de ce nu pot să înot până la stâncă?"
O tot sâcâia cu întrebarea.
"E prea departe, Cyril."
"Dar, domnişoară Claythorne..."
Vera se sculă. Se duse la măsuţa de toaletă şi înghiţi trei aspirine. Se gândi:
"Ce bine ar fi să am ceva de dormit..."
Apoi, după o vreme:
"Dacă ar fi să-mi iau zilele, aş înghiţi o doză mai mare de veronal - sau ceva în genul ăsta - nu cianură!"
Se cutremură amintindu-şi de faţa convulsionată, vânătă a lui Anthony Marston.
Trecând pe lângă cămin, privi spre poezioara înrămată.
Zece negri mititei au cinat sub luna nouă;
Unul însă s-a-necat şi-au rămas doar nouă.
"Îngrozitor - exact ca astă-seară..."
De ce dorise Anthony Marston să moară?
Ea nu dorea să moară.
Nu putea să-şi imagineze ce înseamnă să doreşti să mori...
Moartea era pentru... ceilalţi oameni.....
Capitolul al şaselea
I
Doctorul Armstrong visa.....
Se făcuse foarte cald în sala de operaţie....
Cu siguranţă că temperatura era prea mare. Sudoarea îi şiroia pe faţă. Mâinile îi erau umede. Şi trebuia să ţină bine bisturiul...
Ce ascuţit era...
Nu-i greu de omorât cu un cuţit ca ăsta.
Dar chiar asta făcea...
Corpul femeii părea altul. Fusese un corp mare, greoi. Ăsta era slab, uscăţiv. Şi faţa îi era ascunsă.
Pe cine trebuia să ucidă?
Nu-şi putea aminti. Dar trebuie să ştie! S-o întrebe pe soră?
Sora îl observa. Nu, nu putea s-o întrebe. Era bănuitoare, îşi dădu seama.
Dar cine era pe masa de operaţie?
N-ar fi trebuit să i se acopere obrazul...
Dacă ar putea măcar să vadă faţa...
Ah! era mai bine aşa. Un tânăr intern trăgea de batistă.
Emily Brent, sigur. Emily Brent era aceea pe care trebuia s-o ucidă. Ce ochi răutăcioşi avea! Îşi mişca buzele. Ce spunea?
"În tot timpul vieţii, suntem la un pas de moarte..."
Acum râdea. "Nu, soră, nu pune batista la loc. Trebuie să văd. Trebuie să-i dau anestezicul. Unde-i eterul? Doar am adus eterul cu mine. Ce-ai făcut cu eterul? Chateau Neuf du Pape? Da, e bun şi ăsta. Ia batista la o parte, soră.
E Anthony Marston!
Sigur! Am ştiut-o tot timpul! Are faţa vânătă şi convulsionată. Dar nu e mort - râde. Zău că râde. Se zguduie masa de operaţie cu el.
Atenţie, omule, ai grijă! Soră, ţine-l bine... ţine-l bine..."
Cu o tresărire, doctorul Armstrong se trezi. Era dimineaţă. Soarele inunda camera.
Şi cineva stătea aplecat deasupra lui - zgâlţâindu-l. Era Rogers. Rogers, alb la faţă, bolborosind: "Dom' doctor, dom' doctor."
Doctorul Armstrong se trezi de-a binelea. Se ridică în capul oaselor şi întrebă speriat:
- Ce este?
- Nevastă-mea, dom' doctor. Nu pot s-o trezesc. Doamne, Dumnezeule! N-o pot face să se trezească. Şi... nu-mi place cum arată.
..............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu