vineri, 6 octombrie 2017

Să nu ne uităm la ceas, Rodica Ojog-Braşoveanu

.................................................................................
                                                       8.

                              Tamaş zâmbi:
    - Poţi fi sigur, dragul meu. Peste două zile expiră concediul lui von Sundlo. În consecinţă, toate părţile interesate vor acţiona.
    Domnul Basile îl privi câteva clipe cu o intensitate aproape dureroasă. Se aplecă peste masă, vrând parcă să dea greutate cuvintelor:
    - Domnule colonel! Dacă Elvira Manu ar fi soţia sau iubita mea, nu aş lăsa-o pentru nimic în lume să participe la acest bal blestemat. Pariez 9 contra 1 că nu scapă cu viaţă.
    - Sper că n-ai de gând să i-o comunici.
    - Ascultă-mă pe mine! Putem să-i comandăm deja coroanele de flori şi faire-part-ul în Universul.
    Tamaş zâmbi din nou.
    - Putem întârzia cu recuzita de rigoare. Pentru aşa ceva nu-i niciodată târziu.
    Vasile Sfetcu îi îndreptă o privire plină de reproş.
    - Mă socoţi desigur cinic şi lipsit de scrupule..., rosti Tamaş.
    Barmanul oftă obosit:
    - Mi se pare doar că acestei femei noi nu-i acordăm nicio şansă. O azvârlim cu sânge rece în arena cu lei.
    Tamaş nu răspunse. Luă un bloc-notes de pe noptieră şi i-l puse în faţă.
    - Desenează-mi, te rog, topografia exactă a salonului unde va avea loc serata.

                                                              78.

                               Sala  barocă a hotelului Athenee Palace arăta feeric. Invitaţii aveau să sosească abia peste o oră, dar pregătirile erau terminate.
    Aristide Stănescu, organizatorul seratei, privea în jur cu un aer satisfăcut. Totul dovedea bun gust, prosperitate rafinată, strălucire de calitate.
    "Cu toată modestia, putem concura cu orice restaurant de lux din lume! Ritz, Claridge, Hilton sau 21 Club Special nu văd ce ar născoci în plus..."
    Totul strălucea ca în O mie şi una de nopţi.
    Coloanele de marmură, capitelurile de bronz şi marile candelabre de cristal - o echipă de douăzeci de oameni lucraseră la curăţirea şi lustruirea lor minuţioasă - tacâmurile şi sfeşnicele de argint, vesela fină Rosenthal. Decorul floral aducea sălii o desăvârşire paradisiacă. Gladiole de toate culorile - albe, galbene, roşii purpură, roz şi noutate!, violet indigo - invadaseră sala.
    Se aflau pretutindeni: în glastre uriaşe de argint, pe mese în aranjamente culcate, nu mai înalte decât solniţa, spre a nu stânjeni conversaţia, pe poalele feţelor de masă, azvârlite parcă la întâmplare de o mână graţioasă. Rapel, în paharele de cristal, şervetele de damasc erau învârtite în cupă de gladiolă.
    Şeful de sală, nea Chicoş, verifica încă o dată, cu lista în mână, cărţile de vizită cu numele invitaţilor înfipte în suporturi de porţelan.
    Aristide Stănescu simţi o prezenţă străină în spate şi întoarse capul. Zâmbi nesigur, parcă cerşind bunăvoinţă:
    - Destul de reuşit, nu?
    Domnul Basile încuviinţă:
    - E perfect. Ai făcut treabă bună.
    Părea cel dintotdeauna, stăpânit şi cu dispoziţii egale, nici urmă de resentiment nu i se desluşea pe chip sau în glas.
    Directorul hotelului rămase descumpănit. Apoi îşi alungă temerile. Avea destule emoţii - stomacul îl durea ca sfârtecat de cuţit - iar el, oricum nu mai putea face nimic. Practic pornise la vale, cărţile fuseseră tăiate şi împărţite.
    "Ce-o fi, o fi!"

                                                                         79.

                                             Când Ticu Stratulat, însoţit de suita obişnuită, îşi ocupă masa, sala era aproape plină. Îşi roti ochii, trecând în revistă ideile concretizate ale organizatorilor, cercetă ostentativ tacâmurile, de parcă ar fi vrut să le verifice autenticitatea în argint, se uită la "gladiolele" de damasc din pahare.
    - Cât ziceţi voi, băieţi, c-or fi trudit la un ştergar din ăsta?
    Lulu Dragu, explodând de tinereţe triumfătoare, într-o rochie gen Hollywood de lame roşu, îşi înfipse ţigara într-un portţigaret lung de vreo cincisprezece centimetri.
    - Degeaba faci pe nebunul! Trebuie să recunoşti că e superb!
    Ziaristul Dobrin, veşnic cârtitor, fiindu-i parcă mereu teamă să nu admire excesiv, constată cu indiferenţă calculată:
    - Un bâlci ceva mai subţire.
     - Aşa glăsui dumnealui, patricianul din Pocreaca, observă Titu Stratulat.
    Actorul Dinu Ionescu începu să râdă, dar nu comentă. Dobrin, atins - era într-adevăr din Pocreaca - îşi îndreptă ochelarii şi întrebă iritat:
    - De ce râzi, inteligentule?
    - Da' ce? Am venit să plâng? Ştii că-mi place?
    - Lasă-l, dragă, în pace, interveni Ticu. Omul ştie ce vorbeşte. Lipsesc becurile colorate, ghirlandele de hârtie creponată, poleiala, paharele de carton cerat cu limonada şi chestiunea îl indispune.
    - Cretin! spuse scurt Dobrin.
    Lulu Dragu interveni energic:
    - Iar vă certaţi? Aveţi tot timpul.
    - Nu ne certăm, iubito, explică blând Stratulat. Ţinem colocvii pe teme estetice.
    - Sunt neinteresante.
    Pe ea o interesau invitaţii care soseau într-o avalanşă de toalete splendide, sclipiri de briliante şi parfumuri scumpe. Ochii îi străluceau de mulţumire, înregistra ca pe o victorie fiecare nume simandicos ori celebritate descoperite, o fascina ambianţa de lux rafinat şi până şi cheliile i se păreau distinse, burţile indiscrete, impozante. Exclamă:
    - Ia te uită! A venit şi prinţul Duca!
    Îi făcu semn cu mâna, dar bătrânul nu observă. Se aşeză la o masă mică, rotundă, mereu singur şi părând mai absent ca totdeauna.
    - Draga mea, surâse Stratulat, nu vreau să te contrariez... Ar fi bine să-ţi controlezi puţin gesturile. Ştiu că spontaneitatea ta delicioasă e singura vinovată, dar într-un Athenee Palace nu dai din mână de parcă ţi-ai lua rămas bun de la tren, în Gara de Nord.
    Lulu surâse dulce. Nu era supărată şi, fată deşteaptă, conştientă de multe lacune, dornică să înveţe.
    - Ai dreptate.
    Dinu Ionescu îşi aprinse în mod excepţional o ţigară. În general se menaja, se conserva. Îşi închipuia că, cenzurându-şi poftele, ar putea să arate la fel şi la patruzeci de ani.
    - Probabil nu-i aşa de calic cum ni s-a părut nouă, trebuie că are rezerve.
    Buzele ziaristului se ascuţiră de invidie:
    - Poţi să fii sigur. Nu-i dă mâna oricui să azvârle trei mii de lei într-o noapte, ca să vadă high-life-ul maimuţărindu-se într-o pădure de gladiole. Nu mai zic bacşişuri..
    Dinu Ionescu îi puse mâna pe braţ, întrerupându-l:
    - Fiţi atenţi! Ce ziceţi de tipesă?
    Manja von Sundlo, la braţul lui de Villar, îşi făcu o apariţie de mare star. Era delicioasă, exuberantă, luminoasă ca o rază de soare.
    Lulu Dragu îi aprecie toaleta de o îndrăzneală care-ţi tăia respiraţia - un furou de argint extrem de strâmt, cu un spate decoltat adânc, circa zece centimetri sub centură -, şi îşi zise că nu cunoştea o a doua femeie care să se fi îmbrăcat la fel, fără să rişte să fie tratată de "damă".
    Manja însă nu părea deloc vulgară; apariţia ei provoca, dar în acelaşi timp excludea curajul unor gesturi nedelicate.
    - Mda..., făcu Ticu Stratulat. Un peştişor nostim.
    Într-adevăr, suplă, micuţă, ondulându-şi graţios trupul, Manja semăna cu un peştişor argintiu. Lulu Dragu, agasată că în prezenţa ei atenţia poate fi monopolizată de altă femeie, observă acid:
    - Nostimă, nu zic, dar ce părere aveţi de el? În viaţa mea n-am văzut un tip ca ăsta decât la cinema!
    Dinu Ionescu era extaziat:
    - Cine or fi? Ea nu pare să aibă mai mult de paisprezece ani!
    Dobrin îl cercetă cu dispreţ:
    - Ai dat-o pe minore? Cam devreme, mon cher!
    - Hm! făcu Ticu Stratulat. Uite, o minoră din asta mi-a recomandat şi mie medicul.
    Lulu Dragu stinse furioasă ţigara:
    - Ce-ar fi să vă ocupaţi şi de mine?
    Ticu îi sărută mâna:
    - Tu eşti preocuparea noastră de fiecare clipă. Deocamdată facem prezenţa.
    - Dobrine! exclamă mereu amuzat Dinu Ionescu. Uite-ţi şeful!
    Înconjurat de un grup de suporteri, celebrul Pamfil Şeicaru îşi făcu intrarea ca de obicei, zgomotoasă, acelaşi pe care-l ştiau bucureştenii de ani de zile. Vioi, neastâmpărat, cu o figură de saltimbanc accentuată de privirea mobilă şi mustaţa neagră, hainele păreau prost încheiate, azvârlite pe el la întâmplare. Era genul de bărbat care, indiferent de strada unde îşi comanda hainele, păstra acelaşi aspect mototolit şi neglijent.
    - Şef pe mă-sa! scrâşni Dobrin care nu-l înghiţea pe Şeicaru. Un escroc, vânător de scandal şi aplauze. A venit cu toţi ţuţării după el.
    Lulu Dragu se învioră:
    - Staţi şi bârfiţi ca nişte babe! Uite că a venit orchestra! Ticule, puteai să iei o masă mai aproape de ring! Nu se vede nimic!
    - Frumoasa mea! Pe biletele astea a fost bătălie, aşa că problema cade. Al doilea, trebuie să auzi, nu să vezi! Ce, nu-l ştii pe Dinicu? Tot rotofei, tot genial!
    - Eşti deştept, ce să-ţi spun! în program sunt anunţaţi şi Bianco Biacicia!
    - Ăştia cine mai sunt? se interesă Dinu Ionescu.
    - O orchestră argentiniană, explică Ticu, cu recuzita adecvată: banjouri, acordeoane, viori. Toţi bărbaţi superbi, dotaţi - apăsă - din toate punctele de vedere. Cel puţin aşa pretinde sexul frumos de pe cinci continente. Tata' lor e Bianco ăsta! Au mai fost în Bucureşti prin '28, '29... Tu erai prin primară pe-atunci, de-aia nu-i ştii.
    Rumoarea din sală încetă brusc şi toţi răsuciră capul curioşi spre intrare.
    - Tipii de la Belona! spuse Dobrin.
    Edith von Kohler, dreaptă, suplă, de o zvelteţe exagerată, excitant de stranie, trezind acelaşi sentiment de nelinişte, traversă sala, părând să ignore cu desăvârşire efectul electrizant al apariţiei ei. Era într-un mare decolteu şi un boa negru, pulverizat cu o rouă de briliante mici, îi accentua albeaţa mată de cretă a pielii. O urma Herr Walter, în jachetă şi pantalon reiat, şi un general de aviaţie, foarte tânăr, decorat cu Crucea de fier cu spade şi diamante.
    Ticu Stratulat îşi muie scârbit buzele în pahar:
    - Crucea de fier cu spade şi diamante! Aveţi idee ce înseamnă chestia asta?
    - O să mă uit în Larousse, rânji Dobrin.
    - E ordinul lor cel mai înalt, spuse şcolăreşte Dinu Ionescu.
    Ticu dădu din cap.
    - Exact, puiule. Şi dacă l-au gratulat cu mărţişorul ăla, înseamnă că are la activ vreo paişpe mii de victime! Unde am ajuns! Decorăm asasinatul pe bandă rulantă!
    Luă menu-ul de pe masă, legat cu şnur de aur.
    - Ca să-mi schimb ideile, hai să vedem ce au ăştia în prăvălie. Ţin-te bine, Lulu, ai grijă de siluetă: confiseria e asigurată de Bomboneria Palatului, şi Căpăţână ştie meserie!
    - Zi-i de sărătură, îl întrerupse Dobrin.
    - Pacienţă, mon cher! Deci, Annie Rooney Caviar.
    - Ce-i asta? întrebă Lulu Dragu.
    - Icre negre, mica mea ignorantă, pusă pe o melodie irlandeză. Crimped  Salmon... Barquettes George V, Cotelettes de Volailles a la Fleming...
    Ticu Stratulat închise menu-ul, acuzând o uimire gravă:
    - Mă! Ăştia-s nebuni! Doar că n-au arborat steagul majestăţii sale britanice, şi nea Grigoraş nu-i trage un "It's a long, long, way to Tipperarry... "
    Dinu Ionescu plesni masa cu palma:
    - Ei nu, că asta e culmea! Uite-i şi pe ăştia! Parcă ne-am fi dat întâlnire. Ce-ar fi să facem masă comună?...
    Elvira Manu se opri o secundă în pragul sălii, parcă orbită de lumină. Alături, sumbru, într-un frac fără reproş, baronul von Sundlo cuprinse interiorul cu o privire arogantă.
    Ticu Stratulat şopti:
    - Am încheiat apelul.

                                                                  80.

                                       Elvira nu arăta bine. O zi proastă! O ştiuse de când, cu o oră înainte, începuse să se gătească în faţa oglinzii. Cearcăne - imposibilele cearcăne ale femeii mature - în ciuda compreselor cu muşeţel, privirea incertă, pielea parcă uscată, fără eclat-ul obişnuit.
    "Îmi dai vârsta şi nici cu o singură zi mai puţin!" Constatase apoi, surâzând trist: "Bietul meu Kurt! Ai să ai o decepţie..." "Tu vei fi cea mai frumoasă!" "Mulţumesc, dacă nu voi fi cea mai slută..."
    "Trudi" un ceas cu machiajul şi alegerea toaletei, dar rezultatul era departe de a o mulţumi. Când intrase în restaurant, avusese câteva clipe senzaţia de ameţeală. Lumină orbitoare, fum, scânteieri de briliante, muzică, prea multe priviri îndreptate spre ei, spre ea, într-o zi în care ar fi preferat să fie ignorată.
    Băuse repede două cocktailuri şi parcă îşi mai revenise. Sângele începuse să pulseze sub fardul uşor, înviorându-i obrajii, ochii şi recăpătaseră vioiciunea şi expresia de ironie blândă.
    Kurt o privea mereu, îngrijorat.
    - Te simţi mai bine?
    - Mult mai bine.
    - Arătai ca o ciocârlie speriată. Ca o fetiţă rătăcită în pădure.
    Elvira îi mulţumi, clipind de câteva ori. Observă maşinal:
    - E multă lume elegantă. Şi multe uniforme...
    - Te aşteptai la altceva? În curând or să înceapă să cânte marşuri şi or să se îmbete ca nişte porci. Îmi cunosc compatrioţii.
    - Fă abstracţie, Kurt. E ultima noastră seară.
    - Taci. Pentru noi nu există ultima.
    - Bine. E şi baroana von Kohler. Ai văzut-o?
    Colonelul mârâi:
    - Am văzut-o. Ca şi pe cealaltă.
    Elvira îi îndreptă o privire interogativă.
    - Cealaltă baroană, preciză sec Kurt Von Sundlo.
    - Soţia ta?!
    - Ea. Sfârşitul nu putea fi decât vulgar. Îţi poţi imagina o situaţie de vodevil mai penibilă? În acelaşi restaurant, amândoi soţii von Sundlo cu parteneri distincţi. O să aibă von Kohler ce colporta la Berlin...
    Elvira îşi înfipse dinţii în buza inferioară:
    - Nu mi-o lua în nume de rău, Kurt, dar n-aş fi femeie dacă n-aş fi curioasă. Unde e? Vreau să văd cum arată.
    - Chiar în stânga ta, a doua masă, îmbrăcată în argint. Poţi să te uiţi acum.
    Elvira întoarse încet capul şi rămase surprinsă. Nu, hotărât, nu aşa şi-o imaginase pe soţia lui Kurt. Era o apariţie încântătoare irumpând de farmec şi de tinereţe, jucăuşă ca un fluture, strălucitoare ca un licurici. Simţi în inimă un ghimpe de gelozie.
    "E atât de fermecătoare! Pe lângă ea, chiar femei mai tinere ca mine par nişte babe..."
    - Dar e un copil! reuşi să rostească.
    - Nu chiar copil. Are aproape douăzeci şi doi de ani.
    Elvira înghiţi cu noduri pilula galbenă a invidiei.
    - O găsesc fermecătoare. Căută ochii lui von Sundlo: Kurt, cum poţi să nu o iubeşti?
    Von Sundlo ridică din umeri:
    - În realitate, nu e o fată rea. Cam superficială, cam frivolă, dar... Am şi eu o parte de vină. Când m-am căsătorit, avea şaptesprezece ani. Puteam s-o instruiesc, s-o îndrum, s-o modelez. Nu m-am ocupat deloc de ea.
    - De ce?
    - Îmi închipuiam că pentru mine porţile dragostei s-au închis definitiv şi că e suficient să-i ofer un pat cu baldachin de aur în care ea să-mi nască moştenitori. Am tratat-o - în sinea mea - ca pe un animal de prăsilă. De aceea i-am iertat, m-am făcut că nu văd multe.
    Elvira declară convenţional:
    - Îmi pare rău, Kurt.
    Von Sundlo râse:
    - Hai să nu fim ipocriţi! Mie-mi pare bine. N-aş fi avut ocazia să te cunosc altfel. Să fim împreună. Îi strânse mâna: Vom fi împreună, draga mea, da?
    - Da, Kurt. Vom fi împreună.
    - Nu mi-ai vorbit niciodată despre tine... Acum, că am renunţat la convenţia aceea absurdă, povesteşte-mi, spune-mi de pe ce planetă minunată ai pogorât în viaţa mea? Ce e cu tine? Cine eşti?
    Elvira surâse trist:
    - Nu-s multe de spus.
    - Eşti măritată?
    - Am fost.
    Von Sundlo respiră vizibil uşurat.
    - Slavă Domnului! Vom lupta cu un singur divorţ.
    - Nu-s divorţată. Soţul meu a murit în primul an de război. Era maior... În viaţa civilă, arhitect.
    - Draga mea.. Îmi pare rău. Dar de ce ai făcut atâta mister? Ajunsesem să-mi închipui romane despre tine...
    Elvira Manu, palidă, îşi privi smaraldul de pe deget. Inelul de logodnă al lui Manu. Îl întoarse instinctiv, dintr-un inexplicabil sentiment de decenţă, cu piatra în jos:
    - Mi-e greu să vorbesc despre el... Despre moartea lui... Despre tot ce a fost... Înţelegi?
    - Iartă-mă, draga mea. Te iubesc.
    Îi puse paharul în mână. Elvira îl luă zâmbind şi ciocniră.
    La microfon, diseusa de la barul Chat Noir cânta plină de antren Lilly Marleen.
    Edith von Kohler se uită la tânărul general, pierdută pe gânduri. Îi amintea vag de Etienne.
    "Croiala pleoapei... În rest, nimic comun. E prea neamţ..."
    Generalul, un pic ameţit, se interesă pe un ton galant:
    - La ce vă gândiţi?
    - Să nu puneţi niciodată întrebarea aceasta unei femei.
    Herr Walter îi răspunse în gând: "Dacă eşti curios, îţi spun eu. În perspectivă imediată, la injecţia cu coco, în perspectivă ceva mai îndepărtată, la secătura din Paris."
    Generalul, pleoştit de replica uscată, păru brusc interesat de ce se întâmplă pe ring.
    "O nebună", îşi zise în gând. "Şi bea ca un burete! E la al cincilea cocktail şi-ţi vine să crezi că a înghiţit numai sirop de tuse."
    Se gândi că totuşi trebuie să spună ceva:
    - E prima oară că mă aflu în România. N-am ce zice, latinii ştiu să se distreze.
    - Nu toţi se distrează.
    - Ce vreţi să spuneţi, doamnă baroană?
    - Ce vedeţi dumneavoastră este tarantelă de suprafaţă. Acordurile grave se petrec în adâncuri şi, într-o zi, se vor face auzite... Adăugă parcă fără legătură: Mi-ar plăcea să fiu departe atunci. Foarte departe...
    Herr Walter surprinse privirea fixă a baroanei:
    - Aţi dorit ceva?
    - Mă întrebam dacă de data asta vei izbuti. E ultima ta şansă.

                                                                     81.

                              Manja îşi muie gura ca o cireaşă în paharul cu şampanie.
    - Aş vrea să dansez...
    De Villar respiră adânc, stăpânindu-şi iritarea.
    - Draga mea, cred că exagerezi. E de-ajuns că ne aflăm în situaţia asta jenantă. Vrei să te vadă şi în braţele mele? E o chestiune de bun simţ.
    - Nu văd de ce. La urma urmei, e şi el cu metresa lui. Ce mai contează că dansăm?
    - Bine, draga mea, dansăm. Dar ceva mai târziu.
    Se simţea neliniştit, cu fibrele încordate, coarde de pian - îi trecu prin minte.
    Manja, cu ochii la masa lui von Sundlo, remarcă pe un ton visător:
    - Kurt nu s-a uitat niciodată la mine aşa cum se uită la femeia aceasta. Cred că o iubeşte ca un nebun... Surâse: Ce curioşi sunteţi voi, bărbaţii!...
    - De ce? întrebă neatent de Villar.
    - Practic, a făcut pasiune pentru o femeie terminată. Sigur, e foarte distinsă, rochia foarte şic, dar se vede că-i bătrână.
    - Ce înţelegi tu prin bătrână?
    Manja râse:
    - Cine mai e tânăr după treizeci, hai să zic treizeci şi cinci de ani... Când vrei să plecăm, Octavio?
    Spaniolul râse:
    - Spuneai că lângă mine nu te plictiseşti niciodată.
    - Nu-i vorba de plictiseală..., dar... am aşa, o nelinişte. Şi pe tine te simt... cum să-ţi spun? Încordat, parcă... Am găsit! exclamă triumfătoare. De parcă te-ai aştepta în orice clipă să-ţi cadă o cărămidă în cap!
    Glasul puternic al directorului hotelului, aflat în faţa microfonului, acoperi rumoarea sălii:
    - Doamnelor şi domnilor! în continuarea programului nostru, urmează o surpriză!
    Repetă textul în limba germană şi în franceză, apoi anunţă cu o voce triumfătoare, gen "intră elefanţii!":
    - Surpriza noastră, surpriza Seratei Gladiolelor, surpriza Athenee Palace-ului: orchestra de banjouri Bianco Biacicia!
    Câteva perechi se îndreptară spre ring. Manja simţi jăratec în escarpenii de argint. Se ridică şi-l trase pe de Villar după ea.

                                                                       82.

                                           Capul bătrânului Ştefan Duca părea că pluteşte într-un nor de fum. Contrar obiceiului, fuma havane şi aproape nu se atinsese de mâncare. De câte ori se prezenta chelnerul, expedia cu un gest scurt farfuriile intacte. Ţinea în faţă jardiniera din care ciugulea câte o cireaşă glasată şi nuci pralinate, sorbea des din cafea, din când în când din paharul de şampanie. Şi, tot din când în când, se uita la ceas.
    Lulu Dragu, ciupită, devenise gălăgioasă şi generoasă.
    - E păcat să-l lăsăm pe papa singur. Să-l chemăm la noi. În definitiv, suntem cunoştinţe vechi.
    Ticu Stratulat spuse moale:
    - Am impresia că se simte excelent aşa. Dar, dacă vrei, încearcă!
    Ziaristul Dobrin, răsucit cu tot trupul spre orchestră, exclamă plin de ciudă:
    - Mă, frumoşi sunt, fir-ar ai dracului!
    - Cine, baby?
    Dobrin arătă spre argentinieni:
    - Animalele astea! Uite, domnule, de ce nu cred în Dumnezeu! Vâri totul la unul în desagă, de nu mai încape, trebuie s-o îndeşi cu genunchii, şi altuia nu-i dai decât junghi, chelie şi ploşniţe! E inechitabil!
    Dinu Ionescu, tânăr, frumuşel şi fără complexe, zise:
    - Lasă, nene, că e bine aşa. A ştiut el Dumnezeu ce face!
    Dobrin o ţinea pe-a lui:
    - Ce le lipseşte ăstora, dom'le? Frumoşi, tineri, celebri, plini de franci, cu legiuni de muieri la picioare!
   Ticu Stratulat sugeră:
    - Încearcă şi tu!
    - Ce să încerc? se holbă ziaristul.
    - Să cânţi la banjo.
    - Eşti tâmpit şi te-ai îmbătat.
    - Ai încercat sau nu?
    - Ţi-am spus că eşti tâmpit.
    - Dacă n-ai încercat, n-avem ce discuta.
    Dinu Ionescu se prăpădea de râs.
    - Uite-i şi pe ăştilalţi! spuse negru la faţă Dobrin, arătându-i pe de Villar dansând cu Manja. Alţi băftoşi ai lui Dumnezeu!
    - Corect! recunoscu Ticu. Superbă pereche. De mult n-am văzut asemenea tandem izbutit.
    Într-adevăr, Manja şi de Villar păreau făcuţi unul pentru celălalt. Trupurile zvelte se armonizau perfect, rochia de argint şi fracul negru păreau un indisolubil, alcătuiau un întreg desăvârşit.
    Polarizaseră toate privirile şi unele perechi se opriră din dans ca să-i poată admira. Pe figura Manjei se citea o fericire pe care poate n-avea s-o mai întâlnească niciodată - unele clipe prea intense, prea complete sunt irepetabile - de Villar radia bărbăţie, masculinitatea ajunsă la apogeu şi o nesfârşită tandreţe.
    - De ce, dom'le! repetă Dobrin. Când se îmbăta devenea sumbru şi pisălog. De ce? Explicaţi-mi şi mie fenomenul, dacă tot ziceţi că sunteţi deştepţi!
    - Nimeni n-a pretins în afară de tine că e deştept, spuse Stratulat. În fond, ce vrei să ştii? De ce nu te-a greşit maică-ta Johnny Weissmuller?
    - Da! Asta vreau!
    - Ei bine, n-a vrut ea! N-a avut chef! Nu i-a stat în caracter! Ţi-ajunge?
    Dinu Ionescu simţi că plesneşte de râs:
    - Hai că sunteţi nebuni!
    Lulu Dragu scoase pudriera şi îşi trecu puful peste nas şi bărbie:
    - Dobrin s-a îmbătat şi Ticu n-are ce face. Hai, Dinule, să dansăm...
    Ticu se interesă:
    - Vrei să faci concurenţă peştişorului de argint?
    - Puţin îmi pasă de crăpceanca ta de argint sau ce o fi! Vreau să mă vadă babele de la Naţional. Sunt toate la masa lui Vraca.
    - Succes, iubito!
    - Îl am în buzunar.
    Ticu Stratulat se uită la ceas. În acelaşi timp cu Ştefan Duca.

                                                              83.

                                       Directorul Aristide Stănescu se strecură în oficiul din spatele garderobei. Marin Viforeanu, în haine de chelner, aştepta ghemuit pe un scăunel. Transpiraţia îi udase gulerul tare, dar îşi simţea mâinile şi picioarele îngheţate. Ridică o privire umilă, de câine speriat.
    - Gata?
    Aristide Stănescu încuviinţă, dând din cap. Îl învălui cu privirea: agentul arăta jalnic, o zdreanţă stoarsă, fără pic de vlagă. Doar în ochii negri, ficşi, ardea vâlvătaie o flacără ca la obsedaţi.
    - Peste zece minute, intri în sală. În mâna stângă, tava cu pahare goale. În dreapta, revolverul, camuflat sub şervet.
    - Ştiu, mi-aţi mai spus-o.
    - Nu trebuie să-ţi fie teamă. Vei trece neobservat. Cei mai mulţi sunt pe ring, şi aproape toţi, ameţiţi. Reţine deci: când orchestra începe "Lolita"...
    - Am înţeles, domnule Stănescu, gâfâi Viforeanu la capătul puterilor. Cunosc piesa pe dinafară.
    - Bine, să vedem! Adăugă, de parcă amănuntul l-ar fi ajutat cu ceva pe Viforeanu: Eu voi fi tot timpul în sală. Noroc!
    Aristide Stănescu părăsi garderoba şi se postă după coloana de la intrare, atitudine cât se poate de firească: directorul hotel-restaurantului supraveghea personalul, buna desfăşurare a seratei, gata să prevină orice dorinţă specială, să îndrepte orice neajuns.
    Domnul Basile ieşi din bar, traversă holul şi intră în garderobă.

                                                             84.

                                       Elvira Manu părea uşor ameţită. Privirea languroasă, umedă, ca de căprioară o făcea să pară foarte tânără. Era melancolică, duioasă şi împrăştia o căldură şi o lumină emoţionante.
    Kurt von Sundlo n-avea să uite niciodată chipul Elvirei din clipele acelea.
    - Eşti obosită, draga mea. Vrei să plecăm?
    Elvira clătină încet capul.
    - Să termine întâi argentinienii. Cântă divin. Mi-ar fi plăcut să-i ascult în alte condiţii altundeva. De pildă, în Hawaii...
    Baronul îi strânse mai tare degetele:
    - Vom ajunge şi acolo într-o bună zi. Totul este să mă aştepţi, să nu dispari.
    - Am să te aştept. N-am să dispar.
    Kurt von Sundlo întoarse capul pentru a-şi ascunde lacrima care-i încolţea la colţul pleoapei.
    - Să bem pentru dragostea noastră unică...
    Dintr-o dată, rafalele tobei îi asurziră. Instinctiv, Elvira îşi duse mâinile la urechi şi amândoi începură să râdă. În faţa microfonului, Bianco Biacicia, de astă dată la chitară, începu să cânte un foxtrot îndrăcit.
    Lolita, piesa de rezistenţă a orchestrei, succesul verii 1943:
    "Lolita, singura mea dragoste /
    Lolita, de neuitat..."
    Un chelner, cu o tavă plină de pahare se înclină politicos.
    - Îmi permiteţi?
    Von Sundlo ridică ochii plictisit:
    "Ce vrea ăsta? Să schimbe paharele... Unde naiba l-am mai văzut?"
    Apoi totul se desfăşură cu o repeziciune uimitoare. Zări, gămălie de secundă, ţeava revolverului fixat în ceafa Elvirei, auzi împuşcătura amortizată şi, înainte de a se dezmetici, simţi o durere cumplită în moalele capului.
    Aproape concomitent, luminile se stinseră. Sala fu cuprinsă dintr-o dată de panică: învălmăşeală de ţipete, scaune răsturnate, veselă spartă, voci care întrebau ştiind că nimeni nu le poate răspunde.
    Cei mai ameţiţi, ori optimiştii râdeau, închipuindu-şi că-i vorba de o surpriză: îngheţată flambată sau cine ştie ce număr de varietee.
    Von Sundlo nu mai auzi nimic. Îşi pierduse cunoştinţa.

                                                                     85.

                                        A doua zi, înainte de prânz, Octavio de Villar primi prin liftier un scurt mesaj, aşternut în grabă pe o carte de vizită.
    Trebuie să vă vorbesc. Von Sundlo.
    Manja îl cercetă îngrijorată cu privirea:
    - Ce s-a mai întâmplat?
    - Soţul tău doreşte să discute cu mine...
    Mica baroană îşi încreţi fruntea. Era palidă şi chiar buzele totdeauna rumene îşi pierduseră culoarea.
    - Ce-o fi vrând să-ţi spună? Doar nu despre noi doi...
    De Villar îşi aprinse nervos ţigara, uitând s-o stingă pe cealaltă.
    - Nu cred deloc că-i arde de aşa ceva.
    - Bietul Kurt! Poate nu mă crezi, dar mă simt grozav de nefericită pentru el. Aş face orice ca să-l pot consola...
    - Sunt convins.
    Manja se cutremură şi îşi prinse în palme umerii mici.
    - Mă gândesc ce aş fi simţit eu în locul lui... Vezi, Octavio, Kurt a avut tot ce vrei în viaţă: şi bani, şi nume nobil, şi situaţie, dar norocul l-a ocolit.
    De Villar îşi legă cu degete nervoase cravata. Îl iritau adevărurile banale.
    - Dacă avea noroc, se putea lipsi perfect de celelalte.
    Îşi îmbrăcă vestonul şi o sărută în fugă.
    - Să nu întârzii, Octavio. Mi-e frică şi parcă mi-e frig. Cred că n-am să uit toată viaţa coşmarul de azi-noapte. Doar închid ochii şi revăd scena aceea îngrozitoare. Ea, biata femeie, căzând de pe scaun... Avea o expresie de copil mirat...
    - Gata, Manja, ajunge! În flaconul albastru din baie sunt calmante. Ia o pastilă.
    De Villar nu trebui să-şi compună o figură convenţională. Era sincer afectat de drama care se petrecuse cu o seară înainte. Ca majoritatea oamenilor, mai ales tineri, detesta să prezinte condoleanţe. Îl îngrozea uscăciunea cuvintelor, sentimentul de neputinţă în faţa durerii.
    Când von Sundlo îi deschise uşa apartamentului, avu un şoc. Se aşteptase, bineînţeles, să dea peste un om distrus. Distrus, dar oricum o fiinţă vie. Dând însă ochi cu baronul, impresia concretă că e întâmpinat de un cadavru îi muie genunchii. Un cadavru care, în mod miraculos, vorbeşte şi se mişcă. Figura era neagră, privirea goală, de statuie; trupul, sleit peste noapte, cu carnaţia redusă la minimum, aparţinea parcă altcuiva.
    - Domnule baron, permiteţi-mi să vă prezint sincera mea compasiune...
    Colonelul îl opri brutal:
    - Te rog! Nu vreau să aud niciun cuvânt. Stai jos...
    Îşi trecu palma peste fruntea pe care spaniolul o ghicea fierbinte, apoi se repezi la bar. Încercă să toarne în pahar, dar era incapabil să-şi stăpânească tremurul mâinilor.
    De Villar sări de pe scaun:
    - Lăsaţi-mă pe mine, vă rog.
    Un râs fioros umplu încăperea:
    - Toarnă-ţi şi dumitale, tinere. Să bem pentru victorie. Victoria marelui Reich!
    De Villar strecură o privire lăturalnică. Scrumierele ridicau movile de mucuri, lângă calorifer zăceau răsturnate patru sticle de whisky goale.
    "Şi nu-i beat! E mai treaz ca mine. Nenorocitul! Nici măcar norocul ăsta nu-l are..."
    Von Sundlo bău dintr-o înghiţitură o jumătate de sondă. Sec, fără gheaţă.
    - Aşează-te, gâfâi răguşit. Şi nu te uita la mine ca un câine flămând. N-ai ce să vezi... Doar o mârţoagă care încearcă să mai izbească o dată cu copita, înainte de a crăpa... Mi-ai făcut acum trei zile o propunere... Să sperăm că nu am în faţă o lepădătură de provocator şi că eşti într-adevăr trimis de aliaţi.
    Scoase anevoie din buzunarul de la haină un plic destul de gros şi i-l întinse:
    - Ai aici, desen şi legendă, harta Uzinei din N. Măcar de aţi folosi-o cu cap! Am făcut-o în zece ore, timp record! Adolf are tehnicieni buni...
    Emoţionat, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, de Villar se grăbi să ia plicul. Pierdut, rosti prosteşte:
    - Nu ştiu cum să vă mulţumesc...
    Von Sundlo rânji:
    - Imbecilitatea n-are margini... Mulţumiţi-le asasinilor de la Berlin... Ei v-au făcut cadoul, nu eu.
    - Vă întoarceţi la Berlin?
    - Ştiu la ce te gândeşti, dar nu trebuie să vă fie teamă. Mă întorc la porcii ăia, deşi aş prefera să mă duc în fundul iadului. Dar mai am atâta minte! Dacă aş dispărea, hârtiuţe le astea ar face exact cât un discurs de-al lui Hitler! O hazna respingătoare şi inutilă! Am tren diseară... Du-te, tinere...
    Octavio de Villar se înclină adânc.
    - Tot respectul meu, domnule colonel.
    - Nu fi prost! Nu mă respect nici măcar eu...
    - Sper că, într-o zi, ne vom revedea.
    Von Sundlo mormăi cu spatele întors:
    - Nu m-ar interesa deloc.

                                                                      86.

                                            Afară se auzeau strigătele vânzătorilor de ziare:
    - Ediţie specială! Ediţie specială! Crima de la Athenee Palace!
    Edith von Kohler se afla în avion. Era fericită.
    "Doar câteva ore, Etienne... Ai răbdare, mein lieber Engel."
    Baronul von Sundlo privea Calea Victoriei, scăldată în soare:
    "Ce beznă, Dumnezeule! Cât întuneric..."

                                                                      87.

                                          Hotelul des Roses era mic, confortabil şi doar zece minute de mers pe jos îl despărţeau de Champs Elysees.
    Avea o clientelă constantă, cu componenţă variată, care nu se schimbase în ultimii douăzeci de ani. Îl frecventau în special oameni de afaceri, provinciali serioşi, familişti cu situaţii solide la ei acasă, văduve înstărite, rentieri şi părinţi veniţi să-şi vadă copiii aranjaţi la Paris şi care, plini de tact, refuzau ospitalitatea ginerelui ori a nurorii.
    Recepţionerul se amuza mereu:
    "Noi plătim portarul de noapte ca să poată dormi mai liniştit decât la el acasă între zece seara şi şapte dimineaţa. După nouă şi jumătate, nu mai există o singură cheie la tablou..."
    Când femeia înaltă şi suplă, îmbrăcată într-un costum argintiu, de excelentă cupă, pătrunse în holul hotelului, o aprecie ca un cunoscător:
    "Impecabilă siluetă..."
    După câteva clipe însă îşi stăpâni într-un zâmbet convenţional surpriza: "Oh, la la! Dar e în vârstă!"
    Deşi timpul nu-i devastase propriu-zis chipul, iar fineţea trăsăturilor rămăsese nealterată, obrazul aparţinea în mod evident unei femei de şaizeci de ani.
    - Mă numesc Elvira Manu... Am rezervat o cameră la hotelul dumneavoastră prin telefon, de la Bucureşti.
    Odaia era agreabilă, modern mobilată, iar pe o măsuţă joasă se afla o glastră cu crini regali. Elvira înregistră cu plăcere amănuntul: florile dădeau intimitate unei camere de hotel, te făceau să te simţi acasă, nu un anonim între ziduri străine, politicoase.
    Camerista începu să-i desfacă valizele, dar Elvira o opri cu o mişcare scurtă.
    - Peste o jumătate de oră, dacă eşti gentilă. Am de gând să ies.
    Urcase doar ca să-şi împrospăteze puţin fardul şi ţinuta. Dimineaţa magnifică de primăvară, aroma specială a Parisului, regăsită, vioiciunea oraşului o umpleau de nerăbdare. Se simţea uşoară şi tânără, nările dilatate vibrau, fiori de emoţie îi străbăteau întreaga făptură.
    Trecu în baie şi, în timp ce-şi spăla mâinile, îşi scrută figura râzând:
    "Cât pot fi de caraghioasă! Mă simt ca o fetiţă de zece ani căreia i s-a promis că va fi condusă la circ..."
    În timp ce-şi fuma ţigara, reflectă că prima zi la Paris o va petrece exact ca şi în excursiile anterioare. O ciocolată fierbinte cu multă frişcă la Cafe de la Paix, apoi scurta vizită la Luvru.
    După război, Elvira călătorise mult, "unica plăcere a unei femei singure, în vârstă, şi căreia nu-i mai păsa dacă profilul şi linia şoldurilor ei mai pot spune ceva unui bărbat".
    Azi ea era un turist îndeajuns de încercat, pentru a şti să-şi dozeze muzeele. La Prado, Versailles, Luvru, Ermitaj sau Rijksmuseum, de fapt pretutindeni, spectacolul turiştilor răpuşi de oboseală nu contenea să o amuze. Picau frânţi si se aşezau unde reuşeau să găsească o palmă de loc, pe treptele, pervazurile sau bordura trotuarelor din faţa muzeelor, cu câte o sticlă de Coca-Cola, Fanta sau îngheţată, iar expresia era a unor oameni trecuţi prin încercări foarte dure. Îşi priveau picioarele umflate, cu aparatele de fotografiat bălăngănindu-se între genunchi şi degetul uitat între filele ghidului Michelet, ca "să nu uite unde au rămas". Îşi îngăduiau un sfert de oră de odihnă, apoi reluau calvarul. Ambiţioşi, încercau să vadă într-o singură zi un inventar pentru care nu le-ar fi fost de ajuns nici măcar un an. Să vadă! Vorba vine.
    Dacă le-ai fi explicat, ar fi fost incapabili să înţeleagă că, după un ceas, un ceas şi jumătate, capacitatea de recepţie e nulă, ochii, sufletul, dragostea de frumos sau numai curiozitatea nu mai înregistrează practic nimic.
    "Trebuie să te duci, susţinea mereu Elvira, să vezi operele pe care le cunoşti, pentru care te-au pregătit lecturile de acasă, pe care ţi-ai visat să le vezi sau, îndrăgindu-le, vrei să le revezi."
    O prietenă, întoarsă dintr-o călătorie în Japonia, îi mărturisise cu francheţe năucă:
    "A fost grozav, dar n-am priceput nimic! Altă cultură, alţi parametri estetici, legaţi de o istorie multimilenară, dar despre care eu, iertată să fiu, n-aş fi în stare să vorbesc zece minute şnur. Ikebana, şi pe urmă încep să caut.."
    Fapt şi mai grav, ţinând seama de harta lumii şi de importanţa civilizaţiei respective, Elvira încercase acelaşi sentiment în Grecia.
    La Luvru avea să stea exact jumătate de ceas. N-o interesa celebra Galerie Apollo, unde străinii dădeau năvală să vadă faimosul briliant Regentul, nu tânjea nici de dorul Monei Lisa. O găsea urâtă, prea grasă, cu o expresie inconfundabilă de văcuţă şi, nu o dată, se întrebase dacă nu cumva acest tablou avusese un noroc neaşteptat.
    Se ducea, de fapt, pentru un singur tablou, un Chardin mic, aşezat modest chiar lângă uşa uneia dintre nenumăratele săli ale muzeului. Înfăţişa o femeie tânără cosând în faţa ferestrei deschise.
    Pânza o emoţiona în mod deosebit şi, de multe ori, Elvira îşi spunea că pe această femeie, moartă de peste două sute de ani, o cunoştea până în adâncul fiinţei sale, că i-ar putea descrie viaţa până în cele mai mici amănunte. Ştia cum arată bucătăria ei, cât de strălucitoare sunt vasele de aramă şi faianţă, care e boneta ei preferată...
    Găsi masă chiar pe terasa cafenelei şi, sorbind din ceaşca de ciocolată, se amuză o vreme observând priveliştea neastâmpărată, forfota de culori, traficul intens, vestimentaţia femeilor.
    "Se poartă enorm bleumarine cu galben şi albastrul indigo cu verde salată... Dacă ieşeai cu combinaţiile astea pe vremuri, ai fi fost definitiv compromisă... Interesant.. Au revenit canotierele de paie..."
    Scoase ţigările şi bricheta din poşetă şi, în aceeaşi clipă, simţi că inima i se opreşte. Kurt! Îşi reprimă strigătul şi reacţia instinctivă de a alerga spre el. Trebuia întâi să se liniştească, să-şi astâmpere emoţia. Avea să se apropie de el mai târziu. Când va părăsi restaurantul, îl va lua de braţ simplu, firesc, de parcă s-ar fi văzut ieri:
    "Ce mai faci, Kurt?"
    Ocupa o masă chiar lângă jardiniera cu trandafiri. Kurt von Sundlo... Nu încăpea nicio îndoială.
    "Profilul lui inconfundabil, umerii aceia moi, emoţionanţi în oboseala lor chiar şi acum douăzeci de ani, azi de-a dreptul prăbuşiţi, felul lui caracteristic de a ţine ţigara."
    Elvira îl cerceta lacomă, cu privirea umedă în spatele ochelarilor de soare.
    După toate aparenţele, nu avea griji materiale, dar costumul scump nu reuşea să-i ascundă slăbiciunea excesivă, iar pe figură i se imprimase o expresie de plictiseală morocănoasă.
     "Bănuiesc că totul îi e indiferent! Pare îngrozitor de bătrân... În fond, nu are decât şaptezeci şi trei de ani..."
    Dumnezeule! Cât visase clipa aceasta! Şi-o imaginase în zeci şi zeci de feluri, conştientă fiind că asemenea minuni ţin de cinema.
    Nu-l mai văzuse din noaptea aceea îngrozitoare când pentru Kurt, pentru baroana von Kohler, pentru de Villar şi Manja, şi pentru toţi agenţii nemţi, ea murise, asasinată din ordinul Berlinului.
    De fapt, colonelul Tamaş asasinase atunci două inimi. Nici ea nu-şi revenise pe de-a întregul niciodată.
    Elvira Manu oftă imperceptibil. Nu-i purta pică lui Tamaş, marele regizor al acestui episod de război, aproape decisiv. Miza era prea mare pentru a-ţi face scrupule că zdrobeşti două suflete. Şi, bineînţeles, când îi încredinţase misiunea, colonelul nu putea să-şi închipuie, ori uitase că în aceeaşi cursă încap doi şoareci.
    "Este o şansă unică, îi explica în acel început de iulie 1943, ca dumneata să semeni, aproape soră geamănă, cu nevastă-sa. Pe femeia aceea a iubit-o mai presus de puterile omeneşti. După ce s-a prăpădit, cei din jur se temeau din partea lui un act necugetat."
    Îi prinsese mâinile peste masă, strângându-le puternic:
    "Când am avut în faţa noastră dosarul personal al lui von Sundlo, ne-am dat seama că acesta este punctul lui nevralgic. Dacă ai şti cât te-am căutat! Nu mă mai despărţeam de fotografia lui Dagmar. Eram atent pe stradă, în tramvai, la cinema să zăresc un chip asemănător. Şi când te gândeşti că erai atât de aproape de noi: profesoară de desen la Central..."
    "Ce vă determină să credeţi că mă va iubi cu aceeaşi ardoare ca pe nevastă-sa?"
    "Este imposibil ca făptura dumitale să nu-l impresioneze. Pe prima soţie n-a uitat-o niciodată, iar timpul, în genere mare tămăduitor, s-a dovedit ineficient. În orice caz, merită să încercăm. Sunt convins de izbândă."
    "V-aţi gândit că eu nu am nicio pregătire pentru activitatea de spioană? Cu Belle-Artele nu cred că ajungi prea departe."
    "Ba, dimpotrivă! Ai simţul nuanţelor, sensibilitate, ochiul format. Şi pe urmă, să fim înţeleşi, draga mea, nimeni nu-ţi cere să faci pe Mata-Hari, deşi părerea mea e că acolo e mai multă legendă decât realitate."
    "Ce trebuie să fac practic?"
    "Să-l faci să te iubească. Să te adore! Să te divinizeze! Sundlo nu va accepta ca fericirea să-i alunece a doua oară printre degete..."
    "Am prea puţin timp la dispoziţie. Nu mai e tânăr ca să-şi piardă minţile, într-o secundă, pentru o fată pe care a văzut-o la matineu."
    "Ba şi le va pierde! Va fi o dragoste fulgerătoare, la prima vedere, sau nu va fi deloc. Dar va fi!"
    Începuse să se plimbe prin încăpere, vorbea febril, calcula înfierbântat mişcările, ca un jucător de şah.
    "Îl vom ţine sub tensiune! Vom înscena atentate împotriva dumitale care să poarte clar semnătura Gestapoului. Ultimul va izbuti şi, pentru o vreme, vei fi socotită moartă. Cât se poate de moartă..."
    Elvira Manu surâse amintirii. Agenţii nazişti îl scutiseră pe colonel să facă eforturi pentru a simula culorile autenticului. Dimpotrivă, se ivise problema securităţii vieţii Elvirei. Ticu Stratulat, agent proaspăt recrutat pe atunci, ca şi ea, şi mai cu seamă bătrânul Duca, se dovediseră paznici de nădejde.
    Prinţul activa în serviciul secret încă din timpul celuilalt război. Avea o răfuială veche de familie cu boche-ii. Fratele său, căpitanul de stat major Anton Duca, capturat de ostaşii lui Wilhelm, fusese asasinat după torturi bestiale. Ştefan ar fi iertat şi poate uitat glonţul primit bărbăteşte, din faţă, pe câmpul de luptă. Crima odioasă însă, comisă în beciurile poliţiei militare germane din Cluj se cerea plătită. Nu putea fi uitată în sipetul cu scrisori vechi de familie...
    Încredinţându-i viaţa Elvirei, Tamaş mizase pe abilitatea lui Duca, pe spiritul său veşnic treaz, pe capacitatea specială de a intui primejdia. Dar mai ales, pe ura tenace, singura sa raţiune de a trăi, împotriva teutonilor.
    "Sunt convins, colonele, că, dacă există o lume în ceruri, graseia bătrânul, voi continua vânătoarea de nibelungi cu cuţitul între dinţi şi o tolbă de săgeţi otrăvite... Like Winnetou!"
    "Moartea" Elvirei însă, tot spectacolul, idee şi punere în scenă, îi aparţineau în exclusivitate lui Tamaş.
    Acum, după douăzeci de ani, Elvira retrăia momentele acelea îngrozitoare.
    "Crima" fusese fixată la ora unu. Emoţiile, durerea o sfâşiau. Îi era teamă să nu-şi piardă sângele rece chiar în momentul cheie, era conştientă că pe Kurt îl va vedea pentru ultima oară. Ultimele minute, secunde...
    Barmanul, domnul Basile, înlocuise la garderobă gloanţele din arma lui Viforeanu care cedase la prima ameninţare. Era fericit că va comite crima, fără s-o comită. Pe urmă, acţionaseră Ticu Stratulat, bătrânul Duca, domnul Basile. Ticu îl lovise pe von Sundlo. Dacă nu şi-ar fi pierdut cunoştinţa, ar fi realizat că Elvira n-a murit.
    O transportase pe întuneric în hol, şi de-aici, în maşina lui Stratulat, "un om de suflet care se oferise s-o ducă de urgenţă la spital". Duca sporise harababura şi avusese grijă să stropească cu sânge tot itinerarul.
    Când îşi revenise, von Sundlo fusese informat că Elvira a murit... Barmanul îl condusese până în apartamentul lui. Avea să-şi amintească toată viaţa:
    "Arăta îngrozitor. Mi-era teamă că şi-a pierdut minţile, iar dacă nu, se va sinucide. Mi-a cerut şase sticle de whisky. I le-am dus personal. L-am găsit la masă desenând harta. L-am admirat..."
    "Este imposibil", spunea colonelul, "omeneşte, în general, dar mai ales după cum îl cunoaştem pe von Sundlo din rapoartele agenţilor noştri, ca el să ierte distrugerea unei fericiri nesperate. Dacă lucrurile vor evolua aşa cum le preconizăm, va răzbuna memorabil, cu neîndurare genială, moartea femeii iubite, provocată de Gestapo. Din principiu, aristocraţia militară detestă şi dispreţuieşte uniformele negre ale SS-ului, neavând o părere prea fericită nici despre Führer. Îţi dai seama ce proporţii va atinge mânia, ce furtună se va declanşa în sufletul baronului, ce vulcan dezlănţuit va fi, ştiind că eşti victima lui Himmler şi Muller! Von Sundlo nu-i un feldwebel de duzină! E unul din cei mai importanţi bărbaţi ai Germaniei naziste şi le poate juca o festă unică. Pentru nimic în lume, adăugase râzând, n-aş vrea să fiu în locul lor!".
    Impresionată, Elvira întrebase nesigură:
    "În fond, ce urmăriţi? Practic, ce doriţi de la el?"
    O scânteie de veselie se aprinsese în ochii colonelului:
    "Mai nimic. Doar harta uzinei unde se fabrică armele secrete. Scopul fiind - o acţiune de sabotaj care cel puţin se întârzie perfectarea acestor lucrări."
    Elvira Manu îşi aminti că atunci combinaţia i se păruse de domeniul fantasticului, scopul, mult prea ambiţios ca să fie şi realist. Mulţi ani după aceea, când istoria începuse să se descotorosească de văluri, iar literatura documentară de război inundase piaţa cu best-seller-uri semnate de nume prestigioase, prezentând maximum de garanţie, Elvira înţelesese că planul pus la cale în vara lui 1943 de colonelul Tamaş, împreună cu elementele democratice din Biroul 2, fusese un succes.
    Tamaş, unul dintre principalii pioni ai Biroului 2, aflat permanent în legătură cu Palatul şi cadrele superioare din armată, fusese un viteaz al guerilei de culise. Nesăvârşind nimic demagogic şi acceptând fără convulsii planul secund, îndeplinise cu abilitate misiunile încredinţate. Acţiunea din iulie 1943 conta ca unul din marile succese ale Serviciului de informaţii român.
    În toamna aceluiaşi an, o echipă comando aliată izbutise, datorită hărţii lui von Sundlo, să dinamiteze subteranele uzinei provocând pagube - materiale şi în timp - importante.
    Citise paginile acelea cu emoţie, satisfacţie şi nostalgie. Se întrebase adeseori ce va fi devenit von Sundlo.
    După "trădare", în mod firesc, se întorsese în Germania pentru a înlătura orice fel de suspiciuni, asigurând astfel succesul operaţiei. Nu se ştia însă unde îl prinsese sfârşitul războiului, iar evenimentele ulterioare, politica internaţională extrem de accidentată nu îngăduiseră obţinerea de informaţii.
   Abia cu cinci ani în urmă căpătase primele veşti. Căutând un număr în cartea de telefon, ochii îi căzuseră pe numele Ovidiu Tamaş. Sunase la întâmplare, convinsă că e vorba despre o simplă coincidenţă. Inima începuse să-i bată când recunoscuse glasul calm, vag maliţios al colonelului. Îl revăzuse cu plăcere şi constatase mulţumită că şi Tamaş, aproape octogenar şi, de astă dată pensionar autentic, se simţea la fel de bucuros.
    Da, von Sundlo trăia, veştile erau relativ recente. În vara trecută, primise o vizită neaşteptată: Octavio de Villar însoţit de soţia lui, Manja, fostă baroană von Sundlo.
    "Un menaj surprinzător de izbutit, draga mea. Soţii von Sundlo au divorţat în 1946, fără tapaj, de absolută conivenţă, şi am înţeles chiar că baronul a înzestrat-o. La scurt timp, Manja s-a căsătorit cu de Villar. Trebuie să-ţi spun că micuţa baroană a rămas la fel de drăgălaşă, este o soţie delicioasă şi o mamă pe care copiii ei, parcă trei, o adoră. De Villar îmi relata râzând că Manja a rămas păpuşa casei şi tot aşa o tratează şi băieţii ei. Cred că sunt fericiţi împreună."
    Elvira întrebase cu voce sugrumată:
    "Şi el? Kurt...?"
    "A fost luat prizonier de americani. A stat în lagăr un an sau doi. După eliberare, a lichidat totul în Germania şi a emigrat în Canada. Călătoreşte mult, îmi spunea de Villar. Turism înverşunat, de individ incapabil să se fixeze."
    Tamaş o privise cu compasiune:
    "Mi-a părut rău pentru tine, draga mea... Cine ar fi putut să prevadă că lucrurile vor lua o întorsătură atât de dramatică..."
    "Dacă ar fi ştiut că sunt în viaţă", oftase Elvira, "sunt convinsă că m-ar fi căutat..."
    "De ce nu l-ai căutat tu?"
    Elvira ridicase din umeri:
    "Prea târziu."
    Ciocolata se răcise, undeva, în spatele ei, o voce de fetiţă se smiorcăi:
    - De ce n-am voie îngheţată? Riri a mâncat trei...
    Elvira Manu se scutură de gânduri. Un bărbat în vârstă, după alură francez, se aşeză la masa lui von Sundlo. Prieteni, poate simple cunoştinţe. Îşi dăduseră mâna.
    Baronul zâmbi arătându-şi proteza şi Elvira se înfioră. Buzele care nu fuseseră niciodată prea pline, macerate de vârstă, se ridicau prea sus, trădând impudic acrilatul şi mâna dentistului. Semăna cu un cal bătrân şi Elvira se simţi copleşită de milă.
    Reflex, scoase pudriera din poşetă şi o deschise. Se privi lung, în lumina crudă a splendidei zile care inunda terasa cafenelei. Îşi trecu degetele peste obraz, apoi le lăsă să alunece spre gât.
    Fularul bleumarine cu picouri albe nu ascundea mare lucru. Îşi desprinse ochii de oglindă. Capacul pudrierei se închise cu un zgomot sec.
    Elvira Manu lăsă zece franci pe masă şi se îndreptă spre Luvru.

                                                                  SFÂRŞIT

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu