5.
Câteva clipe au fost foarte ocupaţi. Imediat ce tensiunea slăbi, Blore spuse:- Sunt obiceiuri şi obiceiuri! Domnul Lombard îşi ia cu el un revolver în locuri pustii, foarte bine, şi un sac de dormit, şi o provizie de praf de puşcă, fără îndoială! Dar obişnuinţa n-o să-l facă să aducă tot echipamentul ăsta aici! Numai în cărţi oamenii poartă revolvere cu ei, aşa ca să se afle în treabă.
Doctorul Armstrong dădu din cap încurcat.
Se aplecară şi urmăriră ce făcea Lombard. Căutarea lui era amănunţită şi-şi dădură seama îndată - zadarnică. După o vreme apăru şi el pe marginea stâncii. Îşi şterse fruntea transpirată.
- Ei! spuse el. Asta-i situaţia. Dacă nu e în casă, n-are unde să fie.
VI
Casa au cercetat-o uşor. Trecură întâi prin cele câteva dependinţe şi apoi îşi îndreptară atenţia asupra clădirii propriu-zise. Au folosit şi metrul lui Rogers, pe care l-au descoperit în bufetul din bucătărie. Dar nicăieri nu existau ascunzători. Planul casei era simplu, fără nimic întortocheat - o linie modernă, lipsită de ascunzişuri. Trecură întâi pe la parter. În timp ce urcau spre etaj, prin fereastra de pe palier îl văzură pe Rogers ducând o tavă cu cocteiluri pe terasă.
Philip Lombard spuse vesel:
- Minunat lucru e un servitor bun! Îşi vede de treabă cu o înfăţişare impasibilă.
- Rogers e un majordom de prima clasă, trebuie s-o recunosc, îl lăudă Armstrong.
- Şi nevastă-sa era o bună bucătăreasă, zise Blore. Masa de aseară...
Intrară în primul dormitor.
Cinci minute mai târziu, erau din nou pe palier. Nu se ascundea nimeni - nicio ascunzătoare posibilă.
- E o scăriţă aici, spuse Blore.
- Duce la camera de serviciu, îl lămuri Armstrong.
- Trebuie să fie vreun ungher - sub acoperiş - pentru cazan, rezervorul de apă, etc. E cel mai bun loc - şi singurul!
Şi cum stăteau acolo, auziră un zgomot de sus. Un pas uşor, furişat, deasupra capului.
Îl auziră cu toţii. Armstrong îl strânse de braţ pe Blore. Lombard ridică un deget în sus.
- Linişte... ascultaţi.
Pasul se auzi din nou... cineva se mişca încet, pe furiş, sus, deasupra capului...
- E chiar în dormitorul lor, şopti Armstrong. În camera unde se află cadavrul nevestei lui Rogers.
- Desigur! şopti şi Blore. Un loc mai bun n-ar fi putut să-şi găsească! Cine s-ar fi dus să caute acolo? Şi acum... cât mai încet puteţi...
Se furişară hoţeşte sus.
Se opriră din nou pe micul palier din faţa camerei de serviciu. Da, era cineva în cameră. Se auzea parcă un scârţâit slab înăuntru.
- Acum, şopti Blore.
Deschise uşa cu zgomot şi se repezi înăuntru, cu ceilalţi doi pe urmele sale.
Toţi trei se opriră brusc.
În cameră era Rogers, cu braţele pline de haine.
VII
Blore a fost primul care şi-a revenit:
- Scuză-ne, Rogers. Am auzit mişcându-se ceva aici şi am crezut că....
Se opri.
- Îmi pare rău, domnilor, se scuză Rogers. Tocmai îmi luam lucrurile. Cred că n-o să spună nimeni nimic dacă o să stau şi eu într-una din camerele de oaspeţi libere de la etajul de jos. Cea mai mică.
I se adresase lui Armstrong, care îi răspunse:
- Sigur. Sigur. Vezi-ţi de treabă...
Evita să se uite la forma acoperită de pe pat.
- Mulţumesc domnule, spuse Rogers, pe urmă ieşi din cameră cu braţul plin de lucruri şi coborî scările spre etajul de jos.
Armstrong se duse spre pat şi ridicând cearceaful se uită la faţa liniştită a moartei. De pe chipul ei teama dispăruse. Nu mai era decât Vidul...
- Păcat că n-am cu mine ce-mi trebuie, regretă Armstrong. Aş vrea să ştiu ce drog a fost.
Apoi se întoarse spre ceilalţi:
- Hai să isprăvim. Presimt că n-o să găsim nimic.
Blore se chinuia cu zăvoarele unei lucarne.
- Rogers ăsta se mişcă al naibii de repede. Acum câteva clipe era în grădină. Nici unul nu l-am auzit urcând.
- Cred că de asta ne-am gândit că trebuie să fie un străin care umblă pe aici, spuse Lombard.
Blore dispăru într-o întunecime adâncă. Lombard scoase o lanternă din buzunar şi îl urmă.
Peste cinci minute trei oameni stăteau pe palier şi se priveau. Erau murdari, plini de pânze de păianjen, iar feţele le erau posomorâte.
Nu se afla nimeni pe insulă în afară de ei opt.
Capitolul al nouălea
I
Lombard vorbi rar:
- Va să zică ne-am înşelat... tot timpul. Am făurit un coşmar de superstiţii şi închipuire, numai pentru că a existat coincidenţa celor doi morţi.
- Şi totuşi, ştii, argumentul e valabil, vorbi Armstrong grav. Ce dracu! sunt doctor, ştiu ceva despre sinucideri. Anthony Marston nu era un tip care să se sinucidă.
- Nu s-ar fi putut să fie un accident? întrebă Lombard cu îndoială.
Blore pufni, neconvins.
- Al dracului de ciudat accident, mormăi el. Făcu o pauză şi apoi continuă: Cât despre femeia aceea... şi se opri.
- Nevasta lui Rogers?
- Da. S-ar putea, nu-i aşa, ca ăsta să fi fost un accident?
- Un accident? Cum adică? întrebă Lombard.
Blore arăta puţin încurcat. Faţa şi aşa congestionată i se înroşi şi mai tare. Spuse, aproape lăsând să-i scape cuvintele:
- Ascultă, doctore, i-ai dat nişte narcotic... recunoşti?
Armstrong îl privi ţintă:
- Narcotic? Ce vrei să spui?
- Aseară. Dumneata singur ai spus că i-ai dat ceva de dormit.
- A, da... Un calmant inofensiv.
- Ce era, exact?
- O doză uşoară de trional. Un preparat complet inofensiv.
Blore se înroşi şi mai tare:
- Ascultaţi... ce să mai lungim vorba... nu i-ai dat cumva o doză prea mare, ca să zic aşa?
- Nu înţeleg ce vrei să spui, vorbi doctorul Armstrong, furios.
- S-ar fi putut, nu-i aşa, să faci o greşeală? Lucruri dintr-astea se întâmplă câteodată.
- N-am făcut nimic de felul acesta, replică tăios Armstrong. Insinuarea e ridicolă.
După o clipă adăugă pe un ton rece, muşcător:
- Sau insinuezi că i-am dat intenţionat o doză prea mare?
- Ascultaţi aici, amândoi, spuse repede Philip Lombard. Nu trebuie să vă pierdeţi capul. Ce-ar fi să nu ne mai azvârlim unul altuia acuzaţii?
Blore spuse deodată:
- N-am spus altceva decât că doctorul a făcut o greşeală.
Doctorul Armstrong făcu un efort să zâmbească şi rezultatul fu un zâmbet cam strâmb.
- Doctorii nu-şi pot permite să facă greşeli de felul acesta, prietene.
- N-ar fi prima pe care aţi face-o... dacă ar fi să credem placa aceea de patefon, spuse Blore apăsând asupra cuvintelor.
Armstrong păli. Furios, Philip Lombard se întoarse repede spre Blore:
- Ce rost are atacul ăsta? Suntem cu toţii în aceeaşi barcă. Trebuie să ne unim. Şi-n definitiv, ai parcă şi dumneata pe conştiinţă un mic jurământ fals.
Blore făcu un pas înainte, cu pumnii strânşi. Spuse cu voce groasă:
- Jurământ fals? E o minciună murdară! Poţi încerca să-mi închizi gura, domnule Lombard, dar sunt lucruri pe care vreau să le ştiu... şi unul dintre ele se referă la dumneata!
Lombard ridică din sprâncene:
- La mine?
- Da, aş vrea să ştiu de ce ţi-ai adus un revolver cu dumneata dacă veneai doar într-o vizită de agrement?
- Ai vrea, serios?
- Da, aş vrea, domnule Lombard.
Lombard spuse pe neaşteptate:
- Ştii, Blore, nu eşti chiar aşa de prost cum pari.
- Se poate. Ei, ce-i cu revolverul?
Lombard zâmbi:
- L-am adus fiindcă mă aşteptam să nimeresc într-o încurcătură.
- Aseară nu ne-ai spus asta, zise Blore, tot bănuitor.
Lombard dădu din cap.
- Te-ai ferit de noi? insistă Blore.
- Într-un fel, da, spuse Lombard.
- Ei, atunci, dă-i drumul.
Lombard vorbi rar:
- V-am lăsat să credeţi că am fost invitat aici ca toţi ceilalţi. Nu e chiar adevărul adevărat. De fapt, am fost trimis aici de un evreu - Morris îl cheamă. Mi-a oferit o sută de guinee ca să vin aici şi să fiu cu ochii în patru - zicea că auzise de mine că aş fi un om de nădejde într-o situaţie dificilă.
- Ei? îl îmboldi Blore nerăbdător.
- Asta-i tot, încheie Lombard cu un rânjet.
- Bine, dar probabil că ţi-a mai spus şi altceva, se amestecă şi doctorul Armstrong.
- O, nu, nu mi-a mai spus nimic. A fost mut ca un peşte. Puteam să primesc sau să refuz - astea i-au fost cuvintele. Eram strâmtorat, aşa că am primit.
Blore nu părea prea convins:
- De ce nu ne-ai spus toate astea aseară?
- Dragul meu... Lombard ridică din umeri. De unde era să ştiu că tocmai seara trecută nu se va ivi situaţia pe care fusesem chemat s-o înfrunt? Am rămas în umbră şi am spus o poveste care nu mă angaja deloc..
- Dar acum... gândeşti altfel? îl întrebă doctorul Armstrong cu oarecare şiretenie.
Expresia feţei lui Lombard se schimbă. Devenise întunecată şi aspră.
- Da. Acum cred că sunt în aceeaşi situaţie cu toţi ceilalţi. Cele o sută de guinee n-au fost decât momeala pe care domnul Owen a folosit-o ca să mă prindă în capcană, alături de voi toţi.
Spuse rar:
- Pentru că suntem într-o capcană - pot s-o jur! Moartea nevestei lui Rogers! A lui, Anthony Marston! Negrii care dispar de pe masa din sufragerie! O, da, mâna domnului Owen se vede clar - dar unde naiba e domnul Owen?
Jos, gongul sună solemn, chemându-i la prânz.
II
Rogers stătea lângă uşa sufrageriei. Când cei trei coborâră scările, înaintă vreo câţiva paşi şi spuse cu voce joasă, prevenitoare:
- Sper să fiţi mulţumiţi de masă. Avem şuncă şi limbă rece, şi am fiert nişte cartofi. Am pus şi brânză, şi biscuiţi, şi fructe conservate.
- Pare o masă foarte bună, îl asigură Lombard. Proviziile rezistă, deci?
- E multă mâncare, domnule - tot felul de conserve. Cămara e foarte bine aprovizionată. E un lucru necesar, aş spune, domnule, pe o insulă unde poţi rămâne izolat o perioadă considerabilă de timp.
Lombard dădu aprobator din cap.
În timp ce-i urma pe cei trei în sufragerie, Rogers murmură:
- Sunt îngrijorat că Fred Narracott n-a venit azi. Ciudat ghinion, aş zice.
- Da, spuse Lombard, ciudat ghinion... foarte bine zis.
Domnişoara Brent intră în cameră. Scăpase un ghem de lână şi răsucea acum firul cu grijă. Luând loc la masă, remarcă:
- Se schimbă vremea. Vântul bate destul de tare, iar valurile au crestele albe.
Intră şi judecătorul Wargrave. Mergea cu pas rar, măsurat. Aruncând pe sub sprâncenele-i stufoase priviri repezi celorlalţi ocupanţi ai sufrageriei, spuse:
- Aţi avut, pare-se, o dimineaţă activă. În glasul lui se simţea o plăcere puţin răutăcioasă.
Vera Claythorne intră grăbită. Respira puţin cam greu. Spuse repede:
- Sper că nu m-aţi aşteptat. Am întârziat?
- Nu eşti ultima. Nici generalul n-a venit încă, o linişti Emily Brent.
Se aşezară în jurul mesei.
Rogers se întoarse spre domnişoara Brent:
- Să încep să servesc, sau mai aşteptaţi?
- Generalul Macarthur e pe malul mării, spuse Vera. Nu cred că poate să audă gongul de acolo. Ezită o clipă, apoi spuse: Pare puţin cam distrat... azi.
- Cobor să-l anunţ că masa e gata, se oferi Rogers repede.
Doctorul Armstrong se ridică de pe scaun, spunând:
- Mă duc eu. Dumneavoastră ceilalţi puteţi începe masa.
Pe când ieşea din sufragerie, îl auzi pe Rogers spunând:
- Ce doriţi, doamnă, limbă rece sau şuncă?
III
După toate aparenţele, celor cinci oameni din jurul mesei le venea greu să întreţină conversaţia. De afară se auzea vântul bătând în rafale scurte, care se pierdeau apoi în depărtare.
Tremurând puţin, Vera zise:
- Vine furtuna.
Blore intră şi el în discuţie. Spuse pe un ton de conversaţie:
- Ieri, în trenul de Plymouth, era un bătrân care tot zicea că vine furtuna. Grozav se mai pricep la vreme aceşti bătrâni lupi de mare.
Rogers se mişca în jurul mesei, adunând farfuriile murdare.
Deodată, cu farfuriile în mână, se opri. Spuse cu o voce ciudată, îngrozită:
- Aleargă cineva...
Acum puteau să audă cu toţii paşii care alergau pe terasă.
În clipa aceea, ştiură - ştiură fără să le spună nimeni...
Ca printr-o înţelegere comună, se ridicară în picioare. Stăteau privind spre uşă.
Doctorul Armstrong apăru, cu respiraţia tăiată.
- Generalul Macarthur...
- Mort! Cuvântul izbucni de pe buzele Verei.
- Da, mort... recunoscu Armstrong.
Se făcu o pauză - o pauză lungă.
Şapte oameni se uitau unul la altul şi nu ştiau ce să-şi spună.
IV
Furtuna izbucni chiar când corpul bătrânului fu băgat în casă. Stăteau cu toţii în hol. Ploaia a început să cadă cu trăsnete şi tunete.
În timp ce Blore şi Armstrong urca pe scări cu povara, Vera Claythorne se întoarse deodată şi intră în sufrageria pustie. Era aşa cum o lăsaseră. Desertul stătea neatins pe bufet.
Vera se duse la masă. Peste câteva minute, când Rogers intră încet, o găsi tot acolo. Tresări văzând-o. Privind-o întrebător, zise:
- Ah, domnişoară.... tocmai venisem să văd.....
Cu un glas aspru, care o surprinse şi pe ea, Vera răspunse:
- Ai dreptate, Rogers. Uită-te şi dumneata. Sunt numai şapte....
V
Generalul Macarthur fusese întins în patul lui.
După ce-l mai examină o dată, Armstrong ieşi din cameră şi coborî. Îi găsi pe toţi ceilalţi adunaţi în salon. Domnişoara Brent croşeta. Vera Claythorne stătea în picioare lângă fereastră, uitându-se la ploaia care şiroia. Blore se aşezase pe un scaun, cu mâinile pe genunchi.
Lombard se plimba agitat în sus şi-n jos. La celălalt capăt al camerei, judecătorul Wargrave stătea în balansoar. Ochii-i pe jumătate închişi se deschiseră când doctorul intră în cameră. Întrebă cu o voce clară, pătrunzătoare:
- Ei, doctore?
Armstrong era foarte palid. Răspunse:
- Nu e vorba de un atac de cord sau de altceva în genul acesta. Macarthur a fost izbit cu o măciucă sau cu ceva asemănător în moalele capului.
Un murmur uşor se stârni în jur, dar vocea clară a judecătorului se ridică din nou:
- Ai găsit arma cu care a fost lovit?
- Nu.
- Eşti totuşi sigur de cele spuse?
- Foarte sigur.
- Acum ştim exact cum stăm, spuse liniştit judecătorul Wargrave.
Nu mai exista nicio îndoială acum asupra celui care luase în mână întreaga situaţie. Toată dimineaţa Wargrave stătuse ghemuit în scaun, pe terasă, abţinându-se de la orice activitate evidentă. Acum lua conducerea, cu uşurinţa firească - a unei îndelungi practici pline de autoritate. Nu încăpea nici o îndoială, el era cel care prezida.
Dregându-şi vocea, spuse din nou:
- În dimineaţa aceasta, domnilor, în timp ce stăteam pe terasă, v-am observat activitatea. Scopul dumneavoastră era absolut limpede. Cercetaţi insula ca să daţi peste un ucigaş necunoscut?
- Exact, spuse Philip Lombard.
Judecătorul continuă:
- Aţi ajuns şi dumneavoastră, fără îndoială, la aceeaşi concluzie ca şi mine - şi anume că moartea lui Anthony Marston şi a nevestei lui Rogers n-a fost nici accident, nici sinucidere. Fără îndoială că aţi ajuns şi la o oarecare concluzie cu privire la scopul pe care l-a urmărit domnul Owen atunci când ne-a atras pe această insulă.
- E un nebun! Un lunatic, urlă Blore răguşit.
Judecătorul tuşi:
- Aproape sigur. Dar asta nu schimbă cu nimic situaţia. Preocuparea noastră de bază e acum - să ne salvăm viaţa.
Armstrong spuse cu o voce tremurătoare:
- Nu e nimeni pe insulă, v-o spun. Nimeni!
Judecătorul îşi mângâia bărbia. Spuse uşurel:
- În sensul în care înţelegi dumneata, nu. Am ajuns la aceeaşi concluzie dis-de-dimineaţă. Aş fi putut să vă spun că toate cercetările pe care le faceţi vor fi zadarnice. Cu toate acestea, părerea mea categorică este că domnul Owen (să-i zicem cu numele pe care şi l-a ales el însuşi) este pe insulă. Fără doar şi poate. Dată fiind împrejurarea în care ne aflăm şi care nu e, nici mai mult, nici mai puţin, decât o execuţie judecătorească pentru nişte crime unde legea nu poate face nimic, nu există decât o singură cale pe care acest plan să poată fi îndeplinit. Domnul Owen n-a putut veni pe insulă decât într-un singur fel. Acest lucru e limpede. Domnul Owen este unul dintre noi.....
VI
- Oh, nu, nu, nu.....
Vera a fost cea care izbucnise - într-un vaiet aproape. Judecătorul întoarse spre ea o privire pătrunzătoare.
Spuse:
- Dragă domnişoară, nu e cazul să refuzăm a privi faptele în faţă. Suntem cu toţii într-un pericol grav. Unul dintre noi e U.N. Owen. Şi nu ştim care. Dintre cele zece persoane venite pe această insulă, trei sunt absolvite. Anthony Marston, nevasta lui Rogers şi generalul Macarthur sunt în afara oricărei bănuieli. Rămân şapte. Dintre aceştia şapte, unul este, dacă pot să mă exprim aşa, un fals negru mititel.
Făcu o pauză şi privi în jur:
- Sunteţi cu toţii de acord?
- E fantastic - dar cred că ai dreptate, spuse Armstrong.
- Nu e nicio îndoială, se declară de acord şi Blore. Şi dacă... dacă vreţi să ştiţi... am o idee foarte bună...
Cu un gest brusc, judecătorul Wargrave îl opri şi spuse liniştit:
- O să ajungem îndată acolo. Pentru moment, tot ce vreau să stabilesc este dacă suntem toţi de acord cu faptele.
Emily Brent, care continua să croşeteze spuse:
- Argumentele dumitale par logice. Sunt de acord că unul dintre noi e posedat de diavol.
- Nu pot să cred... Nu pot... murmură Vera.
Wargrave se întoarse spre Lombard:
- Dumneata?
- De acord, domnule, cu totul de acord.
Judecătorul dădu satisfăcut din cap:
- Atunci, haideţi să examinăm dovezile. Pentru început, există vreun motiv pentru a suspecta pe cineva în mod special? Domnule Blore, parcă voiai să spui ceva.
Blore respira greu:
- Lombard are un revolver. Nu a spus adevărul... aseară. A recunoscut-o singur.
Philip Lombard zâmbi dispreţuitor:
- Cred că e cazul să mai explic o dată.
Ceea ce şi făcu, scurt şi succint.
- Dar cu ce poţi să dovedeşti? întrebă tăios Blore. Ai ceva care să-ţi întărească povestea?
Judecătorul tuşi.
- Din nefericire, spuse el, suntem cu toţii în aceeaşi situaţie. Nu există decât cuvântul nostru pe care ne putem bizui.
Se aplecă puţin:
- Nici unul dintre dumneavoastră nu şi-a dat încă seama de situaţia specială în care ne aflăm. După mine, nu există decât un singur mod de a acţiona şi pe care putem să-l adoptăm. Există cineva pe care îl putem absolvi categoric de bănuială, pe baza unor dovezi aflate în posesia noastră?
Doctorul Armstrong spuse repede:
- Sunt un profesionist bine cunoscut. Însăşi ideea că pot fi bănuit de...
Din nou, un gest al mâinii judecătorului îl opri pe vorbitor înainte de a termina ce avea de spus. Judecătorul Wargrave rosti cu vocea sa liniştită şi clară:
- Şi eu sunt o persoană bine cunoscută! Dar, dragul meu domn, asta nu dovedeşte nimic! Se cunosc cazuri de doctori care au înnebunit. Şi de judecători. Şi de, adăugă uitându-se la Blore - poliţişti!
- În orice caz, cred că femeile ar trebui scoase din cauză, fu de părere Lombard.
Judecătorul îşi înălţă sprâncenele. Spuse pe tonul acid, pe care tribunalul îl cunoştea atât de bine:
- Trebuie să înţeleg de aici că, după părerea dumitale, femeile nu sunt supuse maniei omuciderii?
Lombard spuse iritat:
- Fireşte că nu... Dar totuşi, pare cu greu posibil...
Se opri. Judecătorul Wargrave, cu aceeaşi voce subţire, acidă, se întoarse spre Armstrong:
- Crezi, doctore Armstrong, că o femeie ar fi fost în stare, din punct de vedere fizic, să dea lovitura care l-a omorât pe bietul Macarthur?
Doctorul răspunse calm:
- Fără nicio îndoială că da... având un instrument potrivit, cum ar fi un baston de cauciuc sau o măciucă.
- Ar fi fost nevoie de un efort excesiv?
- Deloc.
Judecătorul Wargrave îşi răsuci gâtul de iască, apoi vorbi rar:
- Celelalte două morţi au fost provocate prin administrarea de otrăvuri. Or - şi aici nimeni nu poate să mă contrazică - asta poate şi un copil.
- Ce prostie! ţipă Vera furioasă.
Ochii judecătorului se întoarseră încet până se opriră asupra ei. Era privirea lipsită de patimă a cuiva de multă vreme obişnuit să cântărească omenirea în balanţă...
Vera gândi: "Se uită la mine ca la un specimen... Şi - gândul o surprinse - nu mă place prea mult!"
Pe un ton măsurat, judecătorul spunea:
- Dragă domnişoară, te rog încearcă să-ţi stăpâneşti simţămintele. Nu te-am acuzat.
Se înclină spre domnişoara Brent:
- Sper, domnişoară Brent, că nu sunteţi jignită de insistenţa mea că toţi în egală măsură putem fi bănuiţi?
Emily Brent nu-şi întrerupse croşetatul. Nu se uită în sus. Spuse rece:
- Ideea de a fi acuzată că am luat viaţa aproapelui meu - şi încă a trei - este, desigur, cu totul absurdă pentru oricine îşi cunoaşte cât de cât caracterul. Dar apreciez faptul că suntem cu toţii străini unul faţă de altul şi că în aceste circumstanţe nimeni nu poate fi scutit de bănuieli fără dovada cea mai convingătoare. Există, aşa cum am mai spus, un diavol printre noi.
Judecătorul spuse:
- Atunci, suntem înţeleşi. Nu poate fi vorba de vreo absolvire numai pe baza caracterului sau a situaţiei sociale.
- Ce facem cu Rogers? întrebă Lombard.
Judecătorul se uită la el fără să clipească:
- Cum adică?
- Ei bine, după părerea mea, Rogers pare să fie destul de bine scos din cauză.
- Adevărat? Şi pe ce motive? vru să ştie judecătorul.
- Nu are cap - asta-i una. Iar cealaltă - nevastă-sa a fost una dintre victime.
Sprâncenele judecătorului se ridicară din nou:
- Pe vremea mea, tinere, câţiva oameni au fost aduşi în faţa judecăţii sub acuzaţia de a-şi fi omorât nevestele - şi au fost găsiţi vinovaţi.
- O! Sunt de acord. Uciderea soţiei e perfect posibilă - aproape firească, hai, să zicem! Dar nu în acest caz! Pot să cred că Rogers şi-a omorât nevasta de teamă că aceasta, prea slabă, ar putea să-l dea de gol, sau fiindcă n-o mai plăcea, sau fiindcă dorea să-şi ia una mai tânără şi mai drăguţă. Dar nu pot să mi-l închipui pe acest dement domn Owen împărţind o dreptate aiurea şi începând cu propria-i nevastă pentru o crimă făptuită de amândoi.
Judecătorul Wargrave spuse:
- Dumneata iei drept dovezi toate cele auzite. Nu ştim dacă Rogers şi nevastă-sa au conspirat să-şi omoare fosta stăpână. S-ar putea să fie vorba de o declaraţie falsă, pentru a-l pune pe Rogers în aceeaşi situaţie cu noi. Groaza de aseară a neveste-si s-ar putea explica prin certitudinea că Rogers nu e sănătos la minte.
- Bine; să fie cum zici dumneata, acceptă Lombard. U. N. Owen e unul dintre noi. Fără nicio excepţie. Oricare dintre noi.
Judecătorul Wargrave spuse:
- Aşadar, punctul meu de vedere este că nu există excepţii, pe motive de caracter, poziţie sau probabilitate. Ceea ce trebuie să examinăm acum este posibilitatea de a elimina una sau mai multe persoane pe bază de fapte. Mai simplu: se află printre noi cineva care n-ar fi putut, sub nicio formă, să administreze cianură lui Anthony Marston sau o doză prea mare de somnifere nevestei lui Rogers, şi care nu ar fi putut avea prilejul de a da lovitura care l-a omorât pe generalul Macarthur?
Faţa greoaie a lui Blore se lumină. Se aplecă înainte.
- Ei, aşa da, domnule, spuse el. Asta e problema. Hai să vedem. În ce-l priveşte pe tânărul Marston, nu cred că e ceva de făcut. S-a spus încă de aseară că cineva din afară i-a putut turna ceva în pahar, înainte de a şi-l fi umplut ultima oară. O persoană aflată în cameră ar fi putut face asta mai uşor. Nu-mi amintesc dacă Rogers era în cameră, dar cu siguranţă că oricare dintre noi ar fi putut-o face.
După o pauză, continuă:
- Să luăm acum cazul nevestei lui Rogers. Persoanele care se impun evidenţei sunt bărbat-su şi doctorul. Oricare dintre ei ar fi putut face asta la fel de uşor...
Armstrong sări în picioare. Tremura.
- Protestez... e absolut deplasat! Jur că doza pe care i-am dat-o femeii era perfect...
- Doctore Armstrong!
Vocea calmă, acidă, era poruncitoare. Doctorul se opri cu un gest brusc în mijlocul propoziţiunii. Vocea calmă şi rece continuă:
- Indignarea dumitale e foarte firească. Cu toate acestea, nu poţi să nu recunoşti că faptele trebuie privite în faţă. Ori dumneata, ori Rogers aţi fi putut administra cu cea mai mare uşurinţă doza fatală. Să luăm acum în consideraţie situaţia celorlalte persoane prezente. Ce posibilitate am fi avut eu, inspectorul Blore, domnişoara Brent, domnişoara Claythorne şi domnul Lombard de a administra otrava? Poate fi vreunul dintre noi în întregime absolvit? Făcu o pauză: Cred că nu.
Vera spuse mânioasă:
- N-am fost nicio clipă în apropierea bietei femei! Puteţi jura cu toţii acest lucru.
Judecătorul Wargrave aşteptă o clipă, apoi spuse:
- Atât cât mă ajută memoria, faptele s-au petrecut după cum urmează - vă rog să fiu corectat dacă greşesc. Nevasta lui Rogers a fost ridicată pe canapea de Anthony Marston şi de domnul Lombard, iar doctorul Armstrong a venit lângă ea. L-a trimis pe Rogers după brandy. Ceea ce preocupa atunci pe toţi era problema de unde venea vocea pe care tocmai o auzisem. Ne-am dus cu toţii în camera de alături, cu excepţia domnişoarei Brent, care a rămas în camera asta - singură cu femeia inconştientă..
În obrajii Emilyei Brent apărură pete. Se opri din croşetat.
- E o injurie!
Vocea calmă, necruţătoare continuă:
- Când ne-am întors apoi în cameră, dumneata, domnişoară Brent, erai aplecată asupra femeii de pe sofa.
- Oare simpla omenie e o crimă?
- Nu fac decât să stabilesc faptele, preciză judecătorul Wargrave. Apoi a intrat în cameră Rogers cu brandy-ul, în care, fireşte, ar fi putut foarte bine să toarne ceva - înainte de a intra în cameră. Femeia a băut puţin brandy şi curând după aceea, soţul ei şi doctorul Armstrong au ajutat-o să se culce, iar doctorul Armstrong i-a dat un calmant.
- Aşa s-a întâmplat, spuse Blore. Absolut exact. Şi asta ne scoate din joc pe judecător, pe domnul Lombard, pe mine şi pe domnişoara Claythorne.
Vorbea tare şi se vedea limpede că jubilează. Ţintindu-l cu o privire rece, judecătorul Wargrave murmură:
- Oare? Trebuie să luăm în consideraţie orice eventualitate posibilă.
- Nu înţeleg, tresări Blore.
Judecătorul Wargrave spuse:
- Sus, în camera ei, nevasta lui Rogers stătea culcată în pat. Calmantul pe care i-l dăduse doctorul începuse să-şi facă efectul. Era somnoroasă şi docilă. Să presupunem că în clipa aceea s-a auzit un ciocănit la uşă şi cineva a intrat aducându-i, hai să spunem, o tabletă, sau nişte picături cu mesajul: "Doctorul spune să luaţi asta." Credeţi măcar o clipă că n-ar fi înghiţit ascultătoare, fără măcar să se gândească?
Se făcu tăcere. Blore îşi mişcă picioarele şi se încruntă. Philip Lombard spuse:
- Nu cred nicio clipă această poveste. În afară de asta, nimeni dintre noi n-a părăsit camera în care ne aflam, timp de câteva ceasuri după aceea. A urmat moartea lui Marston şi restul...
Judecătorul spuse:
- Cineva ar fi putut să iasă din dormitor - mai târziu.
- Dar atunci ar fi fost Rogers acolo sus, obiectă Lombard.
Doctorul Armstrong se mişcă.
- Nu, spuse el. Rogers s-a dus până jos să facă curat în sufragerie şi în cămară. Oricine ar fi putut urca atunci în dormitorul femeii, fără a fi văzut.
- Dar, doctore, interveni Emily Brent, femeia ar fi trebuit la acea vreme să doarmă adânc sub influenţa narcoticului pe care i l-ai dat!
- După toate probabilităţile, da. Dar lucrul nu e cert. Până ce nu i-ai prescris unui pacient de mai multe ori un medicament, nu poţi să ştii cum reacţionează. Trebuie uneori să treacă mai mult timp până să-şi facă efectul un calmant. E în funcţie de reacţia personală a pacientului faţă de acel medicament.
- Asta o afirmi dumneata, doctore. Îţi convine - ei? îi spuse Lombard.
Din nou Armstrong se întunecă la faţă de mânie.
Şi iar vocea aceea rece, fără pasiune, îi opri cuvintele pe buze:
- Acuzaţiile reciproce nu duc la nimic. Faptele - de ele trebuie să ne ocupăm. Sunteţi de acord, cred, că lucrurile s-ar fi putut petrece aşa cum am spus eu. Admit că probabilitatea nu e prea mare; deşi din nou, depinde de persoana respectivă. Apariţia domnişoarei Brent sau a domnişoarei Claythorne într-o astfel de misiune n-ar fi produs nicio surpriză în mintea pacientei. Fireşte că apariţia mea sau a domnului Blore, ori a domnului Lombard ar fi fost neobişnuită - ca să nu spun mai mult - dar cred totuşi că vizita ar fi fost primită fără a trezi vreo bănuială.
- Şi asta ne duce - unde? întrebă Blore.
VI
Mângâindu-şi buzele, judecătorul Wargrave spuse cu înfăţişarea sa atât de inumană şi lipsită de pasiune:
- Ne-am ocupat de cea de a doua crimă şi am stabilit că nici unul dintre noi nu poate fi complet absolvit de bănuială.
Făcu o pauză şi continuă:
- Ajungem acum la moartea generalului Macarthur, care s-a produs azi dimineaţă. Rog pe oricine consideră că are un alibi să-l spună. În ceea ce mă priveşte, voi declara că nu am un alibi valabil. Mi-am petrecut dimineaţa stând pe terasă şi meditând asupra situaţiei speciale în care ne aflăm cu toţii. Am stat pe scaunul acela de pe terasă toată dimineaţa până a bătut gongul, dar au existat, îmi închipui, câteva intervale de timp când nu m-a observat nimeni şi când aş fi putut să cobor spre mare, să-l omor pe general şi să mă întorc la scaunul meu. Nu există decât cuvântul meu că nu am părăsit terasa. În împrejurările de faţă, nu este de ajuns. Trebuie să existe dovada.
- Eu am fost cu domnul Lombard şi cu doctorul Armstrong toată dimineaţa, spuse Blore. Pot s-o confirme.
- Te-ai dus în casă după o frânghie, spuse doctorul Armstrong.
- Sigur, m-am dus. M-am dus drept în casă şi m-am întors imediat înapoi. Ştiţi asta.
- Ţi-a trebuie cam mult timp...
Blore se înroşi:
- Ce dracu vrei să spui, doctore Armstrong?
- N-am spus decât că ai lipsit cam mult.
- A trebuit s-o găsesc, nu-i aşa? Nu poţi să găseşti un colac de frânghie într-o clipă.
Judecătorul Wargrave întrebă:
- În lipsa inspectorului Blore, dumneavoastră doi aţi fost tot timpul împreună?
Armstrong răspunse aprins:
- Sigur. Adică... Lombard s-a depărtat câteva clipe. Eu am rămas pe loc.
Lombard spuse zâmbind:
- Am vrut să văd ce posibilitate există de a semnaliza prin heliograf spre uscat. Voiam să găsesc locul cel mai bun. Am lipsit doar câteva clipe.
- Exact, aprobă Armstrong. Prea puţin ca să făptuiască o crimă, vă asigur.
- S-a uitat vreunul dintre dumneavoastră la ceas? întrebă judecătorul.
- Nu.
- Nu aveam ceas, explică Philip Lombard.
Judecătorul spuse calm:
- Câteva clipe... O precizare prea vagă...
Se întoarse spre silueta ţeapănă care croşeta:
- Domnişoară Brent?
- M-am plimbat cu domnişoara Claythorne până în vârful insulei. După aceea am stat pe terasă, la soare.
- Parcă nu te-am văzut acolo.
- Nu, eram după colţul casei, înspre răsărit, la adăpost de vânt.
- Şi ai stat acolo până la prânz?
- Da.
- Domnişoară Claythorne?
Vera răspunse fără greutate, cu o voce clară:
- Am fost cu domnişoara Brent la începutul dimineţii. După aceea am hoinărit puţin. Apoi m-am dus spre mare şi am stat de vorbă cu generalul Macarthur.
Judecătorul Wargrave o întrerupse:
- Cât era ceasul?
Pentru prima dată, Vera răspunse vag:
- Nu ştiu. Cam o oră înainte de prânz, cred... sau poate mai puţin.
- Era înainte de a fi vorbit noi cu el sau după? întrebă Blore.
- Nu ştiu. Era... era foarte ciudat, răspunse Vera tremurând.
- Cum adică era ciudat? dori să ştie judecătorul.
Vera spuse cu voce joasă:
- Spunea că o să murim cu toţii... spunea că aşteaptă sfârşitul. M-a... m-a îngrozit...
Judecătorul dădu din cap:
- Ce ai făcut pe urmă?
- M-am întors înapoi spre casă. Apoi, chiar înainte de prânz, am ieşit din nou şi m-am plimbat în sus, prin spatele casei. Am fost teribil de agitată toată ziua.
Judecătorul Wargrave îşi mângâie bărbia:
- Rămâne Rogers. Deşi mă îndoiesc că mărturia sa va adăuga ceva la ceea ce ştim până acum.
Chemat în faţa "curţii", Rogers nu avu decât foarte puţine de spus. Fusese ocupat toată dimineaţa cu treburile gospodăriei şi cu pregătirea mesei. Adusese cocteiluri pe terasă înainte de masă şi apoi se dusese sus să-şi mute lucrurile din mansardă în altă cameră. Nu se uitase pe fereastra niciodată în timpul dimineţii şi nu văzuse nimic care ar fi putut avea vreo legătură cu moartea generalului Macarthur. Putea să jure că fuseseră opt figurine de porţelan pe masa din sufragerie, când a aranjat masa pentru dejun.
Când Rogers termină ce avea de spus, se făcu o pauză.
Judecătorul Wargrave tuşi, dregându-şi glasul.
Lombard murmură către Vera Claythorne:
- Urmează tragerea concluziilor...
Judecătorul începu:
- Am cercetat împrejurările în care s-au petrecut cele trei crime - cât de bine ne-a stat în putinţă. Deşi în unele cazuri probabilitatea exclude implicarea unora, nu putem afirma totuşi cu hotărâre că vreo persoană poate fi considerată ca absolvită de orice complicitate. Îmi reafirm convingerea fermă că din cele şapte persoane adunate în această cameră, una este un criminal periculos şi probabil dement. Nu avem nicio dovadă cu privire la identitatea respectivei persoane. În această conjunctură, tot ce putem face este să discutăm ce măsuri putem lua pentru a intra în legătură cu cei de pe ţărm şi a cere ajutor, iar în cazul când acesta întârzie (ceea ce este foarte posibil datorită stării timpului), ce măsuri trebuie să luăm ca să ne aflăm în siguranţă. V-aş ruga pe toţi să vă gândiţi la aceasta cu atenţie şi să-mi daţi orice sugestii vă vin în minte. Între timp, vă previn pe toţi să fiţi în gardă. Până acum, ucigaşul a avut o sarcină uşoară, întrucât victimele nu bănuiau nimic. De acum înainte, e datoria noastră să suspectăm pe fiecare dintre noi. Paza bună trece primejdia rea. Evitaţi orice risc şi fiţi cu ochii-n patru. Asta-i tot.
Philip Lombard murmură încetişor:
- Onorata curte se retrage....
Capitolul al zecelea
I
- Crezi ceva din toate astea? întrebă Vera.
Stătea cu Philip pe pervazul ferestrei din salon. Afară ploua cu găleata, iar vântul vâjâia în rafale puternice, care se loveau de geamuri.
Philip Lombard îşi plecă uşor capul într-o parte înainte de a-i răspunde. Apoi spuse:
- Vrei să spui dacă cred că bătrânul Wargrave are dreptate când spune că e unul dintre noi?
- Da.
- E greu de hotărât. Logic, ştii, are dreptate, şi totuşi...
Vera îi luă vorba din gură:
- Şi totuşi, pare de necrezut!
Philip Lombard făcu o strâmbătură:
- Toată povestea e de necrezut! Dar, după moartea lui Macarthur, nu mai încape nici o îndoială. Nu mai e vorba acum de accidente sau sinucideri. E precis crimă. Trei crime până acum.
Vera se-nfioră:
- E ca într-un coşmar. Şi tot nu cred că astfel de lucruri se pot întâmpla!
- Ştiu, spuse el cu înţelegere. Imediat se va auzi o bătaie în uşă, te vei trezi şi vei lua ceaiul de dimineaţă.
- O, cum aş vrea să fie adevărat!
Philip Lombard spuse grav:
- Da, dar nu se va întâmpla aşa. Suntem cu toţii în acest coşmar! Şi trebuie să fim cu multă băgare de seamă de acum înainte.
Vera spuse, coborând glasul:
- Dacă... dacă este unul dintre ei... cine crezi că e?
Philip Lombard rânji deodată:
- Trebuie să înţeleg că ne-ai exclus pe noi doi? E perfect. Eu ştiu foarte bine că nu sunt ucigaşul şi nu te văd nici pe dumneata, Vera, ca o persoană dezechilibrată. Pari să fii una dintre cele mai sănătoase şi mai tefere fete pe care le-am întâlnit. Mi-aş pune reputaţia în joc că eşti întreagă la minte.
Cu un zâmbet cam strâmb, Vera spuse:
- Mulţumesc.
- Ei, şi acu, domnişoară Claythorne, nu-mi întorci complimentul?
Vera ezită o clipă, apoi spuse:
- Ai recunoscut, îţi aminteşti, cred, că pentru dumneata viaţa omenească nu e ceva sfânt, totuşi nu te pot vedea ca... ca pe omul care a pus să se înregistreze placa aceea de patefon.
- Exact. Dacă ar fi să comit una sau mai multe crime, aş face-o numai pentru ceea ce aş putea scoate din ele. Acest masacru în masă nu e în obiceiul meu. Bun, va să zică ne eliminăm pe noi şi ne concentrăm asupra celor cinci tovarăşi de prizonierat. Care dintre ei este U. N. Owen? Ei bine, ghicind aşa, fără absolut nimic pe care să mă bizui, aş vota pentru Wargrave!
- Oh! Vera părea surprinsă. Se gândi câteva clipe şi apoi spuse: De ce?
................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu