2.
Pe măsură ce urcau treptele spre terasa de sus, spiritele se înviorară. În uşa deschisă a casei îi aştepta un majordom cu ţinuta corectă; ceva din gravitatea lui îi linişti. Şi pe urmă, casa era într-adevăr foarte atrăgătoare, iar vederea de pe terasă magnifică...Majordomul înaintă înclinându-se uşor. Era înalt, slab, cărunt şi foarte respectabil.
- Poftiţi vă rog, pe aici.
În holul larg erau pregătite băuturi. Şiruri de sticle. Anthony Marston se mai înveseli puţin. Tocmai se gândea că povestea era cam ciudată. Nimeni dintre cunoscuţii lui!
Ce-o fi gândit bătrânul "Bursuc" când l-a lăsat să intre în chestia asta? Băuturile erau totuşi în regulă. Şi cu multă gheaţă. Ce spunea majordomul?
"Domnul Owen... din nefericire reţinut... nu poate ajunge aici decât mâine. Instrucţiuni... să facă ce vor... dacă doresc să meargă în camere... Cina va fi servită la ora 8."
Vera o urmase sus pe nevasta majordomului. Femeia deschise o uşă la capătul unui coridor şi Vera păşi într-o cameră plăcută, cu o fereastră largă ce dădea spre mare, şi alta spre răsărit. Scoase o exclamaţie uşoară de plăcere.
- Sper că aveţi tot ce vă trebuie, domnişoară.
Vera se uită în jur. Valiza îi fusese adusă şi lucrurile aranjate. Din cameră, o uşă deschisă lăsa să se vadă baia în faianţă bleu. Răspunse repede:
- Da, cred că tot.
- Dacă aveţi nevoie de ceva, sunaţi.
Avea o voce egală, monotonă. Vera se uită curioasă la ea. Ce stafie de femeie, albă, fără pic de sânge! Foarte respectabilă ca înfăţişare, cu părul strâns, cu rochia neagră. Dar ochii ciudaţi, de culoare deschisă îi fugeau mereu în toate părţile.
"Parcă i-ar fi frică de umbra ei", gândi Vera.
Da, asta era - frică!
Arăta ca o femeie care trăieşte într-o stare permanentă de teroare.
Îi trecu un fior prin spate. De ce oare i-o fi frică femeii acesteia? Spuse cu amabilitate:
- Sunt noua secretară a doamnei Owen. Cred că ştiţi.
- Nu, domnişoară, nu ştiu nimic. Am doar o listă cu doamnele şi domnii ce trebuiau să sosească şi camerele pe care să le ocupe.
Vera continuă:
- Doamna Owen n-a pomenit de mine?
Genele femeii tremurară:
- N-am văzut-o încă pe doamna Owen. Sunt aici abia de două zile.
"Extraordinari oameni, aceşti Oweni", gândi Vera. Apoi, cu glas tare:
- Ce personal există aici?
- Numai eu şi cu Rogers, domnişoară.
Vera se încruntă. Opt oameni în casă - zece cu gazdele - şi numai perechea asta ca să-i servească.
- Sunt o bună bucătăreasă, iar Rogers se pricepe la treburile casei. Nu ştiam, fireşte, că vor fi atâtea persoane.
- Dar o să puteţi face faţă?
- O, da, domnişoară. Dacă vor aduce mai des invitaţi, poate că doamna Owen va mai lua un ajutor.
- Cred şi eu, spuse Vera.
Femeia se întoarse şi plecă. Picioarele i se mişcau fără zgomot pe podea. Dispăru din cameră plutind ca o umbră.
Puţin tulburată, Vera se aşeză la fereastră. Totul - într-un fel - era cam ciudat. Absenţa Owenilor, stafia asta de femeie. Şi invitaţii! Da, invitaţii erau şi ei ciudaţi. Un grup bizar.
"Aş vrea să-i văd pe Oweni. Aş vrea să ştiu ce fel de oameni sunt."
Se ridică şi începu să se plimbe agitată prin cameră.
Un dormitor desăvârşit, în stilul cel mai modern. Covoare albe în culori deschise pe parchetul strălucitor, pereţi pastel, o oglindă mare înconjurată de lumini. Un cămin fără ornamente, doar un bloc enorm de marmoră albă în formă de urs, o sculptură modernă, în care era încrustat un ceas. Deasupra, într-o ramă lucitoare de crom se afla o fâşie de pergament pe care era scrisă o poezie.
Se apropie mai mult de cămin şi o citi. Era vechiul cântecel pe care şi-l amintea din copilărie:
Zece negri mititei au cinat sub luna nouă;
Unul însă s-a-necat şi-au rămas doar nouă.
Nouă negri mititei au stat noaptea după trei;
Unul s-a-ntrecut cu somnul şi-au rămas doar opt din ei.
Opt negri mititei trec prin Devon într-o noapte;
Unul zice: "Eu rămân" - şi-au rămas doar şapte.
Şapte negri mititei despicau surcele groase;
Unul s-a tăiat în două şi-au rămas doar şase.
Şase negri mititei se jucau c-un stup, netoţii;
Un bondar l-înţeapă pe-unul şi-au rămas doar cinci cu toţii.
Cinci negri mititei vor s-ajungă magistraţi;
Unul şi-a-mplinit dorinţa şi-au rămas deci patru fraţi.
Patru negri au plecat, hăt, pe mare, mititei;
Unul a picat în laţ şi-au rămas doar trei.
Trei negri mititei zic: "La zoo e de noi".
Pe-unu-l strânse-un urs în braţe şi-au rămas doar doi.
Doi negri mititei se uscau la soare-un pic;
Unul s-a prăjit de tot şi-a rămas un negru mic.
Un negru mititel, singur-singurel,
Cu un ştreang s-a spânzurat şi n-a mai rămas nici el.
Vera zâmbi. Sigur! Doar era Insula Negrului!
Se duse şi se aşeză din nou lângă fereastră privind marea.
Ce imensă e marea! De aici nu se vede nici o bucăţică de pământ, numai o nesfârşită întindere albastră clipocind sub soarele ce asfinţea.
Marea... atât de paşnică azi - atât de crudă uneori... Marea care te trăgea în adâncurile ei. Înecat... găsit înecat... înecat în mare... înecat, înecat, înecat...
Nu, nu voia să-şi amintească... nu voia să se gândească la asta! Totul se sfârşise.....
VI
Doctorul Armstrong sosi pe Insula Negrului tocmai când soarele apunea în mare.
În timpul traversării stătuse puţin de vorbă cu barcagiul - un om de prin partea locului. Era curios să afle câte ceva despre oamenii ăştia, proprietarii Insulei Negrului, dar Narracott părea surprinzător de neinformat sau, poate, nu voia să vorbească. Aşa că doctorul Armstrong trebuise să discute despre vreme şi pescuit.
Era obosit după lungul drum cu maşina. Îl dureau ochii. Mergând spre apus, mergi împotriva soarelui.
Da, era foarte obosit. Marea, şi linişte absolută - de asta avea nevoie. Ar vrea un concediu adevărat, lung. Dar era ceva imposibil, nu din punct de vedere financiar, desigur. Nu putea să lipsească. Eşti uitat repede în ziua de azi. Nu, acum după ce reuşise, trebuie să meargă înainte.
Se gândi:
"Oricum, în seara asta o să-mi închipui că nu mă mai întorc înapoi - că s-a terminat cu Londra, cu strada Harley şi cu tot restul."
E ceva magic într-o insulă - ajunge doar să pronunţi cuvântul, şi fantezia se dezlănţuie. Pierzi contactul cu lumea - o insulă e o lume aparte, o lume din care poate nu te vei mai întoarce niciodată.
"Îmi las în urmă viaţa obişnuită."
Şi zâmbindu-şi, începu să facă planuri, planuri fantastice de viitor. Mai zâmbea încă în timp ce urca scările tăiate în stâncă.
Pe terasă, într-un scaun, şedea un domn care i se păru doctorului Armstrong cunoscut de undeva. Unde văzuse faţa asta de broască, gâtul de broască ţestoasă, ţinuta încovoiată - da - şi ochii mici de culoare deschisă, atât de pătrunzători?
Da, sigur - bătrânul Wargrave. Depusese odată mărturie în faţa judecătorului Wargrave. Totdeauna părea pe jumătate adormit, dar când era vorba de tot ce avea vreo legătură cu legea, era cât se poate de perspicace. Avea o mare influenţă asupra juriului - se spune că oricând îi poate face să hotărască aşa cum vrea el. Le-a smuls chiar câteva condamnări improbabile. Un judecător afurisit, spuneau unii.
Curios... să-l întâlneşti aici... într-un colţ pierdut de lume.....
VII
"Armstrong? gândi judecătorul Wargrave. Mi-l amintesc în boxa martorilor. Foarte corect şi prudent. Toţi doctorii sunt tare proşti. Iar cei din Harley sunt cei mai proşti. Şi răuvoitori", îşi spuse, gândindu-se la o întrevedere recentă pe care o avusese cu o persoană chiar de pe această stradă.
Mormăi ceva în genul:
- Băuturile sunt în hol...
Doctorul Armstrong spuse:
- Trebuie să mă duc să-mi prezint omagiile gazdelor.
Judecătorul Wargrave închise din nou ochii - acum semăna fără nicio îndoială cu o reptilă - apoi spuse:
- Nu se poate.
- De ce? tresări doctorul Armstrong.
- Nu sunt aici, spuse judecătorul. Foarte stranie situaţie. Nu înţeleg ce se petrece.
Doctorul Armstrong se uită o clipă ţintă la el. Credea că bătrânul domn adormise de-a binelea când, deodată, îl auzi spunând:
- O cunoşti pe Constance Culmington?
- Nu - mă tem că nu.
- N-are importanţă. O femeie misterioasă şi cu un scris aproape indescifrabil. Tocmai mă întrebam dacă n-am greşit casa.
Dând din cap, doctorul Armstrong urcă pe scări.
Judecătorul Wargrave rămase cu gândul la Constance Culmington - nu te poţi bizui pe ea, e la fel ca toate femeile.
Gândul îl duse la cele două femei din grup, bătrâna cu buzele strânse, şi fata.
Fata nu-l interesa, o obraznică sigură de ea. Ba nu, trei femei, dacă o socotea şi pe nevasta lui Rogers. Stranie fiinţă, parcă moartă de frică. O pereche respectabilă, care-şi cunoştea meseria.
Cum Rogers ieşi chiar în clipa aceea pe terasă, judecătorul îl întrebă:
- Nu ştii, e aşteptată şi Lady Constance Culmington?
Rogers făcu ochii mari:
- Nu, domnule, după câte ştiu eu.
Judecătorul înălţa din sprâncene, mormăind ceva.
Se gândi:
"Insula Negrului? E ceva necurat în toată treaba asta."
VIII
Anthony Marston era în baie. Se lăfăia în apa fierbinte. Îşi simţea trupul amorţit după drumul lung pe care-l făcuse. Prin cap îi treceau foarte puţine gânduri. Anthony era o fiinţă alcătuită din senzaţii şi acţiune.
Îşi spuse: "Cred că trebuie să merg până la capăt", şi apoi alungă orice gând din minte.
Apă caldă, aburi... oboseală... se va bărbieri apoi... un cocteil... masa...
Şi pe urmă?
IX
Domnul Blore îşi înnoda cravata. Nu prea se pricepea la astfel de lucruri. Arată cum se cuvine? Îşi zise că da.
Ceilalţi nu fuseseră prea cordiali cu el... felul ciudat în care se uitau unul la altul, de parcă or fi ştiut...
Totul depinde de el.
N-avea de gând să facă o treabă de mântuială.
Se uită la cântecelul de deasupra căminului.
Ce idee, s-o pui acolo!
"Mi-amintesc de insula asta de când eram copil. Nu mi-am închipuit niciodată că o să vin cu o astfel de treabă în casa asta. Poate că e bine să nu poţi prevedea viitorul."
X
Generalul Macarthur era preocupat.
La naiba cu toate! Ce ciudăţenie afurisită! Nici pe departe ce i se spusese... O să găsească o scuză, să plece... să dea dracului tot...
Dar barca cu motor plecase.
Va trebui să rămână.
Individul ăsta, Lombard, era un tip ciudat. Nu părea cinstit. Putea să jure că nu e cinstit.
XI
La bătaia gongului, Philip Lombard ieşi din cameră şi merse până în capul scărilor. Se mişca uşor şi fără zgomot, ca o panteră. Avea chiar ceva de panteră. Un animal de pradă plăcut ochiului.
Zâmbi în sinea sa.
O săptămână?
Se va distra în săptămâna asta.
XII
În camera ei, îmbrăcată pentru masă într-o rochie de mătase neagră, Emily Brent citea Biblia. În timp ce urmărea cuvintele, mişca din buze.
"Prăbuşitu-s-au păgânii în copca pe care au pregătit-o, în laţul pe care l-au măiestrit s-a prins piciorul lor. Ştiut fie că Domnul a făcut judecată! În isprava lucrată de chiar mâinile lui s-a încurcat cel fără de lege. Întoarcă-se în locaşul morţii cei nelegiuiţi!"
Strânse tare din buze şi închise Biblia.
Se ridică, îşi prinse la gât o broşă de cristal de stâncă şi coborî la masă.
Capitolul al treilea
I
Masa se apropia de sfârşit.
Mâncarea fusese bună, vinul excelent. Rogers servea bine.
Toţi erau într-o dispoziţie mai bună. Începuseră să-şi vorbească cu mai multă libertate şi intimitate.
Judecătorul Wargrave, îndulcit de un porto excelent, era amuzant într-un fel destul de caustic; doctorul Armstrong şi Tony Marston îl ascultau. Domnişoara Brent vorbea cu generalul Macarthur - descoperiseră că aveau prieteni comuni. Vera Claythorne îi punea domnului Davis întrebări inteligente despre Africa de Sud, la care acesta se arăta perfect informat. Lombard asculta conversaţia. O dată sau de două ori ridică repede privirea şi făcu ochii mici. Din când în când, ochii îi umblau în jurul mesei, studiindu-i pe ceilalţi.
Anthony Marstoh spuse deodată:
- Ce obiecte ciudate, nu-i aşa?
În mijlocul mesei rotunde, pe un suport circular de sticlă, se aflau nişte figurine mici de porţelan.
- Negri, spuse Tony. Insula Negrului. Cred că asta e legătura.
- Sunt curioasă câţi sunt, zece? se interesă Vera. Ce nostim! Sunt cei zece negri mititei din cântecel, aşa cred. În camera mea cântecelul e înrămat şi atârnă deasupra căminului.
- Şi în camera mea, spuse Lombard.
- Şi în a mea.
- Şi în a mea, repetară toţi în cor.
- Ce caraghios! spuse Vera.
- Găsesc că e copilăros! mormăi judecătorul Wargrave şi se mai servi cu porto.
Emily Brent privi la Vera Claythorne, iar Vera Claythorne privi spre domnişoara Brent.
Cele două femei se ridicară de la masă.
În salon, uşile spre terasă erau deschise şi vuietul mării, lovindu-se de stânci, ajungea până sus.
- E plăcut zgomotul valurilor, spuse Emily Brent.
- Pe mine mă calcă pe nervi, răspunse tăios Vera.
Domnişoara Brent o privi surprinsă.
Înroşindu-se, Vera repetă pe un ton mai liniştit:
- Cred că locul acesta nu-i de loc plăcut pe timp de furtună.
- Cred şi eu, confirmă Emily Brent şi adăugă: Sunt sigură că pe timpul iernii casa stă închisă. N-ai să găseşti pentru nimic în lume servitori care să rămână iarna aici.
- Într-adevăr, răspunse Vera, trebuie să fie greu de găsit servitori.
Iar Emily Brent continuă:
- Doamna Oliver a avut noroc să-i găsească pe aceştia doi. Femeia găteşte foarte bine.
"Ce amuzant, gândi Vera, că oamenii mai în vârstă reţin adeseori greşit numele."
Apoi, cu glas tare:
- Da, cred că doamna Owen a avut într-adevăr noroc.
Emily Brent scosese din geantă ceva de brodat. Tocmai voia să pună aţa în ac, dar se opri.
- Owen? Owen ai spus?
- Da.
- În viaţa mea n-am cunoscut pe cineva cu numele Owen, conchise hotărâtă Emily Brent.
Vera făcu ochii mari.
- Bine, dar...
Nu isprăvi însă. Uşa se deschise şi intrară bărbaţii. Îi urmă Rogers purtând tava cu cafele.
Judecătorul se aşeză lângă Emily Brent. Armstrong se apropie de Vera. Tony Marston se îndreptă spre fereastra deschisă.
Blore, cu o curiozitate naivă, studia o statuetă de alamă şi se întreba dacă acea formă bizară, unghiulară, voia să reprezinte o figură feminină. Generalul Macarthur stătea cu spatele la cămin, trăgându-se uşor de mustăcioara albă. Fusese o masă pe cinste! Începea să se simtă mai în largul lui. Lombard răsfoia paginile unui număr din Punch, aflat pe o masă de lângă perete, împreună cu alte ziare.
Rogers trecea pe la fiecare cu cafelele.
Cafeaua era bună - neagră şi foarte fierbinte.
Toţi invitaţii mâncaseră bine. Se simţeau mulţumiţi şi împăcaţi cu ei înşişi şi cu viaţa. Minutarele ceasului arătau nouă şi douăzeci.
Era linişte - o linişte plăcută, plină de intimitate.
Şi deodată, în liniştea aceasta, se auzi Vocea.
Fără ca ceva s-o fi vestit - inumană, pătrunzătoare...
Doamnelor şi Domnilor! Linişte, vă rog!
Toată lumea tresări. Se uitară în jur - unul la altul, la pereţi. Cine vorbea?
Iar Vocea continuă, clară şi implacabilă:
Sunteţi acuzaţi de următoarele:
Edward George Armstrong, ai pricinuit moartea Louisei Mary Clees, la 14 martie 1925.
Emily Caroline Brent, eşti răspunzătoare de moartea Beatricei Taylor, survenită la data de 5 noiembrie 1931.
William Henry Blore, ai provocat moartea lui James Stephen Landor, la 10 octombrie 1928.
Vera Elisabeth Claythorne, l-ai ucis la 11 august 1935 pe Cyril Ogilvie Hamilton.
Philip Lombard, la o anumită dată în februarie 1932 te-ai făcut vinovat de moartea a 21 oameni, membri ai unui trib din Africa Răsăriteană.
John Gordon Macarthur, la 14 ianuarie 1917 ai trimis la moarte în mod deliberat pe iubitul soţiei tale, Arthur Richmond.
Anthony James Marston, la data de 14 noiembrie anul trecut te-ai făcut vinovat de uciderea lui John şi a Luciei Combes.
Thomas Rogers şi Ethel Rogers, la data de 6 mai 1929 aţi pricinuit moartea lui Jennifer Brady.
Lawrence John Wargrave, la 10 iunie 1930 te-ai făcut vinovat de moartea lui Edward Seton.
Acuzaţi, aveţi ceva de spus în apărarea voastră?
Vocea tăcuse.
Un moment de tăcere mormântală şi apoi un zgomot asurzitor!
Rogers scăpase tava cu cafele!
În aceeaşi clipă, de undeva de afară se auzi un ţipăt şi apoi zgomotul unei prăbuşiri.
Lombard acţionă cel dintâi. Sări la uşă şi o deschise. Afară, nevasta lui Rogers zăcea pe jos ghemuită.
Lombard strigă:
- Marston!
Anthony sări să-l ajute. Ridicară femeia şi o aduseră în salon.
Doctorul Armstrong se apropie numaidecât, le ajută să o întindă pe sofa şi aplecându-se peste ea, spuse în grabă:
- Nu-i nimic. A leşinat, atât. Are să-şi revină îndată.
Lombard se adresă lui Rogers:
- Adu nişte brandy.
Rogers, alb la faţă, cu mâinile tremurânde, murmură:
- Da, domnule, şi dispăru imediat din cameră.
Vera strigă:
- A cui era vocea? De unde venea? Parcă... parcă...
Generalul Macarthur bolborosi:
- Ce se petrece aici? Ce fel de glumă e asta?
Mâna îi tremura. Stătea ghemuit, cu umerii căzuţi. Arăta deodată cu zece ani mai bătrân.
Blore îşi ştergea obrazul cu o batistă.
Numai judecătorul Wargrave şi domnişoara Brent păreau prin comparaţie mai liniştiţi.
Emily Brent stătea dreaptă, cu capul sus. Obrajii îi erau roşii ca focul.
Judecătorul, în ţinuta lui obişnuită, stătea cu capul plecat între umeri şi cu o mână îşi freca uşor urechea. Numai ochii lui inteligenţi, activi şi nedumeriţi aruncau jur împrejurul camerei priviri ca nişte săgeţi.
Din nou, Lombard fu cel care acţionă.
În timp ce Armstrong îi dădea îngrijiri femeii leşinate, Lombard luă încă o dată iniţiativa.
Spuse:
- Vocea aceea? Se auzea ca şi cum ar fi fost aci, în cameră.
- Cine a fost? Cine a fost? N-a fost unul dintre noi, strigă Vera.
Asemenea judecătorului, Lombard îşi rotea încet privirile prin cameră. Le opri o clipă asupra ferestrei deschise, apoi dădu hotărât din cap. Deodată faţa i se lumină. Se îndreptă numaidecât spre uşa de lângă cămin, care dădea într-o cameră alăturată.
Cu o mişcare bruscă, apăsă clanţa şi deschise uşa. Păşi dincolo şi în acelaşi timp se auzi o exclamaţie de satisfacţie.
- Am găsit!
Toţi ceilalţi se înghesuiră după el. Numai domnişoara Brent rămase singură, nemişcată, pe scaun.
În camera de alături, văzură o masă, lângă peretele care o despărţea de salon. Pe masă, se afla un patefon de tip vechi, la care era ataşată o pâlnie. Dând la o parte pâlnia, lipită chiar de perete, Lombard arătă locul unde fuseseră făcute în zid câteva găuri mici care treceau neobservate.
Potrivind patefonul, lăsă acul pe placă şi deodată auziră din nou:
Sunteţi acuzaţi de următoarele...
- Opreşte! Opreşte! E îngrozitor, strigă Vera.
Lombard se supuse.
Doctorul Armstrong, cu un suspin de uşurare, exclamă:
- O glumă de prost-gust, dar plină de cruzime, după cum văd.
Vocea slabă şi clară a judecătorului Wargrave murmură:
- Va să zică, dumneavoastră credeţi că a fost o glumă, nu-i aşa?
Doctorul îl privi ţintă:
- Ce altceva ar putea fi?
Judecătorul îşi mângâia uşor buza de sus:
- Deocamdată, nu sunt pregătit să-mi spun părerea.
Anthony Marston interveni:
- Ascultaţi, e un lucru pe care l-aţi trecut cu vederea. Cine dracu l-a pornit şi l-a făcut să meargă?
Wargrave murmură:
- Da, cred că ar trebui să cercetăm.
Se întoarse înapoi în salon. Ceilalţi îl urmară.
Rogers tocmai intrase cu un pahar de brandy. Domnişoara Brent stătea aplecată asupra nevestei lui, care gemea.
Cu abilitate, Rogers se strecură printre cele două femei.
- Permiteţi-mi, doamnă, să-i vorbesc... Ethel, nu a fost nimic. Totul e în regulă, auzi? Revino-ţi.
Pieptul femeii se ridică în tresăriri scurte. Ochii ei, holbaţi, îngroziţi treceau pe rând de la o figură la alta.
Vocea lui Rogers şopti stăruitor:
- Vino-ţi în fire, Ethel.
Doctorul Armstrong îi vorbi cu blândeţe:
- O să te simţi bine acum, doamnă Rogers. A fost doar o ameţeală.
- Am leşinat, domnule? întrebă ea.
- Da.
- Vocea... vocea aceea îngrozitoare... ca o sentinţă...
Se îngălbeni din nou, pleoapele i se agitară.
- Unde e brandy-ul? întrebă repede doctorul Armstrong.
Rogers îl puse pe o măsuţă. Cineva îl dădu doctorului, iar acesta se aplecă asupra femeii care respira greu.
- Bea asta, doamnă Rogers.
Înecându-se şi gâfâind, femeia bău puţin brandy. Alcoolul îi făcu bine. Faţa îşi recăpătă culoarea.
- Mă simt bine acum. Am avut... numai o ameţeală.
- Sigur, confirmă imediat Rogers. Şi eu am avut o ameţeală. Când am auzit minciunile alea sfruntate, am scăpat tava. Aş vrea să ştiu...
Dar fu întrerupt. Era doar o tuse - o tuse uşoară, uscată, care-l opri însă la jumătatea cuvântului. Privi fix spre judecătorul Wargrave, iar acesta tuşi din nou şi apoi întrebă:
- Cine a pus placa aceea la patefon? Dumneata, Rogers?
Rogers strigă:
- N-am ştiut ce era. Jur în faţa lui Dumnezeu, domnule, că n-am ştiut nimic. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi pus-o niciodată.
Judecătorul spuse sec:
- Poate că e adevărat. Cred însă că ar fi bine să explici cum s-a întâmplat, Rogers.
Majordomul, ştergându-şi faţa cu batista, răspunse cu seriozitate:
- N-am făcut decât să ascult ordinul, domnule.
- Al cui ordin?
- Al domnului Owen.
- Te rog să fii mai clar, ceru judecătorul Wargrave. Care au fost exact ordinele domnului Owen?
La care Rogers răspunse:
- Trebuia să iau o placă din sertar şi s-o pun la patefon, iar nevastă-mea trebuia să pornească patefonul când eu voi intra în salon cu cafelele.
- Interesantă poveste, murmură judecătorul.
- Ăsta e adevărul, domnule. Jur pe Dumnezeu că ăsta e adevărul, strigă Rogers. N-am ştiut nicio clipă despre ce e vorba... Pe placă era scris un nume - am crezut că era o bucată muzicală.
Wargrave îl privi pe Lombard:
- Avea un titlu?
Lombard încuviinţă. Schiţă un zâmbet ironic, arătându-şi dinţii albi şi ascuţiţi; apoi spuse:
- Sigur că da, domnule. Era intitulată Cântecul Lebedei.....
II
Generalul Macarthur izbucni deodată:
- Dar e absurd - cu totul absurd! Să arunci asemenea acuzaţii! Trebuie făcut ceva. Acest individ Owen, oricine ar fi el...
Emily Brent îl întrerupse:
- Tocmai asta e, cine e?
Vorbind cu autoritatea pe care i-o conferea o viaţă întreagă petrecută la tribunal, judecătorul interveni:
- Tocmai asta trebuie să cercetăm cu toată atenţia. Aş propune ca, mai întâi, să-ţi duci nevasta la culcare, Rogers. Apoi vino din nou aici.
- Da, domnule.
- Te ajut şi eu, Rogers, se oferi doctorul Armstrong.
Sprijinită de amândoi, femeia ieşi din cameră clătinându-se.
După plecarea lor, Tony Marston interveni:
- Nu ştiu ce simţiţi dumneavoastră, dar eu parcă aş bea ceva.
- De acord, aprobă Lombard.
- Mă duc să caut ceva de băut, se oferi Tony, ieşind din cameră.
După o clipă, reveni:
- Am găsit totul pregătit pe tavă.
Aşeză tava cu grijă. Câteva minute trecură cu servitul băuturilor. Generalul Macarthur luă un whisky sec, la fel judecătorul. Simţeau toţi nevoia unui reconfortant.
Numai Emily Brent ceru un pahar cu apă.
Doctorul Armstrong reveni.
- E bine, spuse el. I-am dat un calmant... Dar asta ce-i, băutură? Aş lua şi eu ceva.
O parte dintre bărbaţi îşi umplură din nou paharele. Peste câteva clipe, Rogers apăru şi el în cameră.
Judecătorul Wargrave se însărcină cu procedura şi încăperea deveni un tribunal improvizat.
- Ei, şi acum, Rogers, începu judecătorul, trebuie să încercăm să descurcăm iţele. Cine este acest domn Owen?
Rogers holbă ochii:
- Proprietarul acestei case, domnule.
- Ştiu asta. Ce vreau să-mi spui este: ce ştii dumneata personal despre el?
Rogers dădu din cap:
- Nu ştiu nimic, domnule. Ştiţi, nu l-am văzut niciodată.
O agitaţie uşoară trecu prin încăpere.
- Nu l-ai văzut niciodată? interveni generalul Macarthur. Ce vrei să spui cu asta?
- Suntem aici numai de o săptămână, domnule, nevastă-mea şi cu mine. Am fost angajaţi printr-o scrisoare, de Agenţia "Regina" din Plymouth.
Blore dădu aprobativ din cap:
- Firmă veche şi de încredere.
- Ai scrisoarea? întrebă Wargrave.
- Scrisoarea prin care am fost angajaţi? Nu, domnule, n-am păstrat-o.
- Spune mai departe. Ziceai că aţi fost angajaţi printr-o scrisoare?
- Da, domnule. Trebuia să sosim într-o anumită zi. Am sosit. Totul era în ordine aici. Am găsit provizii serioase şi toată casa aranjată. N-a fost nevoie decât să ştergem praful şi... cam atât.
- Şi pe urmă?
- Nimic, domnule. Am primit ordin... tot printr-o scrisoare... să pregătim camerele pentru câţiva invitaţi şi pe urmă, ieri, cu poşta de după-amiază, am mai primit o scrisoare de la domnul Owen. Zicea că el şi cu doamna sunt reţinuţi şi să facem tot ce ne stă în putinţă, ca să primim bine invitaţii - dădea instrucţiuni cu privire la masă, la cafea şi la placa de patefon.
Judecătorul îl întrerupse:
- Desigur că ai scrisoarea?
- Da, domnule, o am aici.
O scoase din buzunar şi i-o dădu judecătorului:
- Hm... Antetul - "Hotel Ritz" - bătut la maşină.
Dintr-o mişcare, Blore fu lângă el:
- Daţi-mi voie să mă uit puţin.
Îi smulse scrisoarea din mână şi se uită la ea, apoi murmură:
- Maşină "Coronation"... destul de nouă... fără defecte. Hârtie... din cea mai banală. Nu văd ce-ar ieşi din asta. S-ar putea să aibe amprente, dar mă îndoiesc.
Wargrave îl privi deodată cu atenţie.
Anthony Marston, uitându-se peste umărul lui Blore, remarcă:
- Are nişte nume de botez ciudate, nu-i aşa? Ulick Norman Owen. Ţi se-ncurcă limba-n gură.
Bătrânul judecător tresări:
- Îţi sunt recunoscător, domnule Marston. Mi-ai atras atenţia asupra unui punct curios şi sugestiv.
Se uită în jur la ceilalţi şi, lungindu-şi gâtul ca o broască înfuriată, spuse:
- Cred că a sosit timpul să spunem fiecare ceea ce ştim. Ar fi bine, cred, ca fiecare să vină cu informaţiile pe care le deţine în legătură cu proprietarul acestei case.
Făcu o pauză, apoi continuă:
- Suntem cu toţii invitaţii lui. Cred că ar fi bine dacă fiecare ar spune cum s-a întâmplat asta.
Urmă o pauză scurtă, şi deodată Emily Brent începu cu hotărâre:
- E un lucru foarte ciudat. Am primit o scrisoare cu o semnătură greu de descifrat. Părea să fie de la o doamnă pe care o cunoscusem acum doi, trei ani, într-o staţiune. Am crezut că o cheamă Ogden sau Oliver. Cunosc o doamnă Oliver şi o domnişoară Ogden. Sunt absolut sigură că în viaţa mea n-am cunoscut şi nu m-am împrietenit cu vreo persoană cu numele Owen.
- Aveţi scrisoarea aceea, domnişoară Brent? întrebă judecătorul Wargrave.
- Da, v-o aduc.
Plecă şi se întoarse imediat cu scrisoarea.
După ce o citi, judecătorul spuse:
- Încep să înţeleg... Dar dumneata, domnişoară Claythorne?
Vera explică împrejurările în care fusese angajată secretară.
Apoi, judecătorul continuă:
- Marston?
Anthony răspunse:
- Am primit o telegramă de la un amic. Berkeley - "Bursucul". M-a surprins pe moment, deoarece ştiam că gloaba bătrână plecase în Norvegia. Zicea să vin aici.
Wargrave încuviinţă din nou. Apoi întrebă:
- Doctorul Armstrong?
- Am fost chemat ca medic.
- Înţeleg. Îi cunoşteaţi dinainte?
- Nu. În scrisoare s-au referit la un coleg de-al meu.
- Ca să fie verosimil... da, murmură judecătorul. Şi colegul acesta... probabil că tocmai lipsea din oraş?
- Da, da.
.....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu