Șase pui și-o biată mamă, Vasile Militaru

Mai demult o rândunică, avea-n cuibu-i șase pui,
Și privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui.
De cu zori pornea săgeată, căutând pe deal și văi
Hrană pentru puii săi.

Și-n iubirea-i.... nu odată,
S-a culcat ea nemâncată,
Dar destul de fericită, că nu s-a-ntâmplat nici-când
Dintre pui s-adoarmă unul, ars de sete sau flămând....

Nici n-a  fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,
Când văzu-ntr-o zi că puii, se făcuseră voinici.
Și n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi sub soare,
Până când pe fiecare pui, mi l-a-nvățat să zboare.

Dar când toți pluteau să plece, încotro vroiau sub slavă,
Rândunica istovită a căzut în cuib bolnavă....!
Și cu ochii plini de lacrimi, țintă-n ochii fiecui,
Zise celor șase pui:

- Dragii mamii, eu de-aseară simt în inimă un cui....
Aripile greu mă dor, și nici vorbă să mai zbor....
Dumnezeu mi-a dat putere, oricât am avut nevoi....
Să găsesc într-una hrană pentru voi.

Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii se cuvine,
Mari cum v-a crescut măicuța, să-ngrijiți și voi de mine.
Și ca nimeni dintre pui-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceți zilnic, numai câte-un bob.

Ale voastre șase boabe, milostive mă vor ține,
Până când o să vrea cerul să mă fac iarăși bine.

Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei șase pui,
Și-au adus vreo șase zile, fiecare bobul lui....

Mai departe însă puii, beți de-ai slăvilor înalt,
Fiecare având nădejde, că-i aduce celălalt,
N-a mai adus niciunul bobul, și uitat-a mucenică,
A murit atunci de foame, cea mai sfântă rândunică.

Și-a rămas de-atunci povestea, tristă neluată-n seama,
Orișicui ai sta s-o spui,
Că o mamă își hrănește, șase, opt sau zece pui,
Însă zece pui adesea, nu pot toți hrăni o mamă.