6.
- Greu de spus exact. Dar, ca să încep cu ceva e bătrân şi a prezidat ani de zile curţi de judecată. Adică, s-a substituit lui Dumnezeu Atotputernicul câteva luni în fiecare an. Asta ţi se poate urca la cap în cele din urmă... Ajungi să te vezi atotputernic, cu puteri de viaţă şi moarte - şi dacă creierul tău are o fisură, s-ar putea să vrei să faci un pas înainte şi să devii Justiţiar, un fel de Judecător Extraordinar.- Da, cred că e posibil... spuse rar Vera.
- Dar dumneata pentru cine votezi?
- Pentru doctorul Armstrong, răspunse ea fără nicio ezitare.
Lombard fluieră încet:
- Doctorul? Ştii, l-aş fi pus ultimul dintre toţi.
Vera dădu din cap:
- Oh, nu! Două dintre morţi au fost provocate prin otrăvire. Asta indică mai degrabă un doctor. Şi apoi, nu poţi trece cu vederea că singurul lucru pe care ştim absolut că l-a luat nevasta lui Rogers este somniferul dat de el!
- Da, e adevărat, recunoscu Lombard.
Vera insistă:
- Dacă un doctor ar înnebuni, ar trebui să treacă mult timp până când cineva ar începe să bănuiască. Şi apoi, doctorii lucrează prea mult, şi fac eforturi prea mari...
- Da, dar mă îndoiesc că l-ar fi putut ucide pe Macarthur. N-ar fi avut vreme în intervalul acela scurt cât l-am lăsat singur... nu... afară doar dacă n-a fugit iepureşte până acolo şi înapoi, dar mă îndoiesc că e într-o formă atât de bună ca să facă asta şi să nu arate niciun semn de oboseală.
- N-a făcut-o atunci. A avut mai târziu prilejul.
- Când?
- Când s-a dus să-l cheme pe general la masă.
Philip scoase din nou un fluierat uşor. Spuse:
- Aşa, va să zică crezi că a făcut-o atunci? Îţi trebuie mult sânge rece pentru asemenea ispravă.
Vera spuse nerăbdătoare:
- Dar ce risca? Este singurul om de aici care are cunoştinţe medicale. Poate declara sub jurământ că generalul era mort de o oră... şi cine-l poate contrazice?
Philip se uită gânditor la ea.
- Ştii, spuse, nu-i o idee rea. Mă întreb....
II
- Cine este, domnule Blore?
Faţa lui Rogers era chinuită. Mâinile îi stăteau încleştate pe bucata de piele de lustruit pe care o ţinea în mână.
Ex-inspectorul Blore expuse:
- Ehei, omule, tocmai asta e întrebarea!
- Unul dintre noi, a zis domnul judecător. Dar cine anume? Asta vreau să ştiu. Cine e diavolul cu chip de om?
- Asta, spuse Blore, am vrea s-o ştim cu toţii.
- Dar aveţi o părere, domnule Blore, spuse Rogers cu şiretenie. Aveţi o părere, nu-i aşa?
- S-ar putea să am, admise Blore. Dar asta nu înseamnă că ştiu ceva sigur. S-ar putea să greşesc. Tot ce pot să spun e că, dacă am dreptate, persoana în chestiune este un tip foarte stăpân pe sine... foarte, zău aşa.
Rogers îşi şterse fruntea de transpiraţie. Spuse răguşit:
- E ca într-un coşmar, asta e.
Blore rosti, uitându-se la el cu curiozitate:
- Dumneata ai vreo părere, Rogers?
Valetul dădu din cap şi vorbi răguşit:
- Nu ştiu. Nu ştiu nimic. Şi asta mă scoate din minţi... de frică. Fiindcă n-am nicio idee...
III
Doctorul Armstrong spuse cu violenţă:
- Trebuie să scăpăm de aici... trebuie... trebuie. Cu orice preţ!
Judecătorul Wargrave se uita gânditor pe fereastra salonului. Se juca cu şnurul de la ochelari.
- Nu afirm, desigur, că m-aş pricepe să ghicesc cum va fi vremea, spuse el. Dar aş spune că e foarte puţin probabil să ajungă aici o barcă - chiar dacă s-ar cunoaşte situaţia în care ne aflăm - în mai puţin de 24 ore; şi atunci, numai dacă stă vântul.
Doctorul Armstrong îşi lăsă capul în mâini şi gemu:
- Şi între timp, putem fi ucişi cu toţii în pat?
- Sper că nu, zise judecătorul Wargrave. Trebuie să luăm toate precauţiile posibile pentru ca un asemenea lucru să nu se întâmple.
Doctorului Armstrong îi trecu prin minte că un bătrân ca judecătorul ţinea mai mult la viaţă decât un tânăr. Se minunase adeseori de acest fapt în cariera sa profesională. Uite-l pe el, mai tânăr cu vreo douăzeci de ani decât judecătorul, şi totuşi cu un simţ de autoconservare mult inferior.
Judecătorul Wargrave se gândea: "Ucişi în pat! Doctorii ăştia sunt toţi la fel - gândesc în clişee. O inteligenţă de duzină."
- Nu uita că sunt de pe acum trei victime, spuse doctorul.
- Desigur. Dar nu trebuie să neglijezi faptul că erau complet nepregătiţi pentru atac. Noi suntem preveniţi.
Doctorul Armstrong spuse amar:
- Ce putem face? Mai devreme sau mai târziu...
- Cred, începu judecătorul Wargrave, că sunt câteva lucruri pe care le putem face.
- N-avem nici măcar o idee cine ar putea fi...
Judecătorul îşi mângâie bărbia şi murmură:
- O, ştii, eu n-aş spune asta.
Armstrong îl privi ţintă:
- Vrei să spui că dumneata ştii?
Judecătorul Wargrave spuse prudent:
- Dacă-i vorba de dovezi concrete, aşa cum se cer la tribunal, recunosc că n-am nici una. Dar mi se pare, revăzând întreaga afacere, că o anumită persoană este indicată foarte clar. Da, aşa cred.
Armstrong se uită ţintă la el. Spuse:
- Nu înţeleg.
IV
Domnişoara Brent urcă sus în dormitor.
Îşi luă Biblia şi se aşeză lângă fereastră. O deschise. Apoi, după o clipă de ezitare, o lăsă la o parte şi se duse spre măsuţa de toaletă. Dintr-un sertar scoase un carnet cu coperţi negre.
Îl deschise şi începu să scrie:
S-a întâmplat ceva îngrozitor. Generalul Macarthur a murit. (Vărul lui e căsătorit cu Elsie Macpherson.) Nu mai încape nici o îndoială că a fost omorât. După dejun, judecătorul ne-a spus câteva lucruri foarte interesante. E convins că ucigaşul e unul dintre noi. Asta înseamnă că unul dintre noi e posedat de diavol. O bănuiam.
Care dintre noi este? Toţi se întreabă. Dar numai eu ştiu...
Stătu câtva timp nemişcată. Privirea îi deveni vagă şi ceţoasă. Creionul îi juca ameţit între degete. Cu litere mari de tipar, tremurate şi risipite, scrise:
NUMELE UCIGAŞULUI ESTE BEATRICE TAYLOR...
Închise ochii.
Deodată, cu o tresărire, se trezi. Se uită la carnet. Cu o exclamaţie mânioasă, trase câteva linii peste literele inegale, strâmbe, ale ultimei propoziţii.
Spuse cu glas şoptit:
- Am scris eu asta? Eu? Înseamnă că încep să înnebunesc...
V
Furtuna creştea. Vântul urla izbindu-se de casă.
Toată lumea era în salon. Stăteau îngrămădiţi cât mai aproape unul de altul. Şi, pe furiş, se observau.
Când Rogers aduse tava cu ceai, tresăriră cu toţii. Rogers întrebă:
- Să trag perdelele? O să fie ceva mai plăcut.
Primind aprobarea, trase perdelele şi aprinse luminile. Camera păru deodată mai veselă. Umbrele se mai risipiră. Sigur, până mâine furtuna o să treacă şi o să vină cineva - o să vină o barcă...
- Turnaţi dumneavoastră ceaiul, domnişoară Brent? întrebă Vera Claythorne.
Femeia mai în vârstă răspunse:
- Nu, toarnă-l dumneata, draga mea. Ceainicul ăla e prea greu. Şi mi-am rătăcit două gheme din lâna mea gri de croşetat. Sunt tare necăjită...
Vera se duse spre masa de ceai. Se auzi zgomotul şi clinchetul voios al porţelanului. Reveneau iarăşi la normal.
Ceai! Binecuvântatul ceai de după-amiază. Philip Lombard spuse ceva hazliu. Blore răspunse. Doctorul Armstrong povesti o anecdotă. Judecătorul Wargrave, care de obicei detesta ceaiul, sorbea încântat.
În această atmosferă relaxată apăru Rogers.
Era tulburat. Vorbi nervos, cam fără şir:
- Scuzaţi-mă, vă rog... dar ştie cineva... ce s-a întâmplat... cu perdeaua de la baie?
Lombard ridică brusc capul:
- Perdeaua de la baie? Ce dracu vrei să spui, Rogers?
- Nu mai e, domnule, a dispărut. Am fost peste tot să trag toate perdelele, iar cea din baie nu mai era acolo.
- Azi dimineaţă era acolo? întrebă judecătorul Wargrave.
- O, da, domnule!
- Ce fel de perdea era? se interesă Blore.
- Dintr-o pânză impermeabilă, de un roşu aprins, domnule. Se asorta cu faianţa roşie.
- Şi a dispărut? întrebă Lombard.
- A dispărut, domnule.
Se priviră unii pe alţii.
Blore spuse greoi:
- Ei, şi la urma urmei, ce-i cu asta? E o nebunie... dar toate sunt aşa. Oricum, n-are importanţă... Nu poţi să omori pe nimeni cu o perdea. Uită povestea asta.
- Da, domnule. Mulţumesc domnule, spuse Rogers.
Ieşi închizând uşa în urma lui.
În cameră, vălul groazei se lăsase din nou.
Iar se observau unul pe altul pe furiş.
VI
Veni şi ora mesei. Mâncară, se strânse masa. Fusese o masă simplă, mai ales din conserve.
Pe urmă, în salon, tensiunea era aproape prea mare ca să poată fi suportată.
La ora nouă, Emily Brent se ridică în picioare.
- Mă duc să mă culc.
- Şi eu, spuse Vera.
Cele două femei urcară sus. Lombard şi Blore le însoţiră. Stând în capul scărilor, cei doi bărbaţi le văzură intrând fiecare în camera ei şi închizând uşa. Auziră zgomotul a două zăvoare trase şi a două chei răsucindu-se în broască.
Blore spuse cu un rânjet:
- Nu mai e nevoie să le spui să-şi încuie uşa!
- Ei, cel puţin noaptea n-au de ce să se teamă, zise Lombard.
Începu să coboare şi celălalt îl urmă.
VII
După o oră, plecară să se culce şi cei patru bărbaţi. Urcară toţi, împreună. Din sufragerie, unde aranja masa pentru dimineaţă, Rogers îi văzu urcând. Îi auzi oprindu-se pe palierul de deasupra.
Apoi se auzi vocea judecătorului:
- Nu e nevoie, cred, domnilor, să vă sfătuiesc să vă încuiaţi uşa.
- Mai mult, puneţi chiar un scaun în faţa uşii. Există mijloace de a se deschide uşile pe dinafară, spuse Blore.
- Dragul meu Blore, necazul cu dumneata e că ştii prea multe! murmură Lombard.
Judecătorul spuse grav:
- Noapte bună, domnilor. Să ne vedem toţi cu bine dimineaţă!
Rogers ieşi din sufragerie şi se furişă puţin pe scări. Văzu patru siluete intrând pe patru uşi, auzi răsucindu-se patru chei şi zgomotul a patru zăvoare.
Dădu dlin cap.
- E în regulă, murmură.
Se înapoie în sufragerie. Da, totul era pregătit pentru dimineaţă. Ochii i se opriră pe suportul de sticlă din mijlocul mesei şi pe cele şapte figurine de porţelan.
Un rânjet brusc îi transformă faţa. Murmură:
- O să am grijă să nu mai facă nimeni vreo poznă în noaptea asta.
Traversând camera, încuie uşa de la cămară. Apoi, ducându-se spre cealaltă uşă care da spre hol, o trase, o încuie şi puse cheia în buzunar. Pe urmă, stingând luminile, se grăbi în sus pe scări spre noul lui dormitor.
Aici nu exista decât o singură posibilitate de ascunzătoare, şifonierul cel mare, şi se uită în el imediat. Apoi, încuind uşa şi trăgând zăvorul, se pregăti de culcare.
Îşi spuse:
"N-o să mai umble nimeni la negrii ăia în noaptea asta. Am avut eu grijă..."
Capitolul al unsprezecelea
I
Philip Lombard obişnuia să se trezească în zori. La fel se întâmplă şi în dimineaţa aceea. Se ridică în cot şi ascultă. Vântul se mai potolise parcă, dar sufla încă. Nu auzea căzând ploaia...
La ora opt, vântul bătea mai tare, dar Lombard nu-l auzea. Adormise din nou.
La nouă şi jumătate stătea pe marginea patului uitându-se la ceas. Îl duse la ureche. Apoi buzele i se desfăcură în acel zâmbet curios, ca de lup, care-i era caracteristic.
Spuse foarte încet:
- Cred că e timpul să fac ceva.
La zece fără douăzeci şi cinci bătea la uşa încuiată de la camera lui Blore.
Acesta deschise cu prudenţă. Avea părul ciufulit şi ochii încă tulburi de somn.
Philip Lombard spuse afabil:
- Ai dormit douăzeci şi patru de ore? Ei, asta arată că ai conştiinţa curată.
- Ce s-a întâmplat? întrerupse Blore scurt.
Lombard răspunse:
- Te-a chemat cineva... sau ţi-a adus ceaiul? Ştii cât e ceasul?
Blore se uită peste umăr la un mic ceas de voiaj de lângă pat.
- Zece fără douăzeci şi cinci! N-ai crede că am putut să dorm atât. Unde-i Rogers?
Philip Lombard spuse:
- Doar ecoul îţi răspunde: "Unde-i?"
- Ce vrei să spui? întrebă celălalt tăios.
- Vreau să spun că Rogers lipseşte. Nu e nici la el în cameră, nici în altă parte. Nici ceainicul nu e pus, şi nici focul de la bucătărie aprins.
Blore înjură printre dinţi. Apoi rosti:
- Unde dracu poate să fie? Undeva pe insulă? Aşteaptă-mă să-mi pun nişte haine. Vezi dacă ceilalţi ştiu ceva.
Philip Lombard aprobă. Trecu pe rând pe la uşile încuiate.
Pe Armstrong îl găsi treaz şi aproape îmbrăcat. Judecătorul Wargrave, la fel ca şi Blore, a trebuit să fie trezit din somn. Vera Claythorne era îmbrăcată. Camera Emilyei Brent era goală.
Grupul începu să caute prin casă. Camera lui Rogers, aşa cum spusese Philip Lombard, era goală. Se vedea că în pat dormise cineva, iar briciul, pămătuful şi săpunul erau ude.
- S-a trezit totuşi, spuse Lombard.
Vera vorbi încet, cu o voce pe care încerca s-o facă hotărâtă şi sigură:
- Nu crezi că se ascunde pe undeva... şi ne pândeşte?
- Dragă fată, sunt gata să cred orice despre oricine, îi spuse Lombard. Sfatul meu e să stăm împreună până îl găsim.
- Trebuie să fie afară pe insulă, undeva, fu de părere Armstrong.
Blore, care se alăturase şi el grupului, îmbrăcat, dar tot nebărbierit, spuse:
- Unde s-a dus domnişoara Brent? Asta e alt mister.
Dar chiar când ajunseră în hol, Emily Brent intră pe uşa din faţă. Avea pe ea o haină de ploaie.
- Marea e la fel de furioasă. N-aş crede să poată porni azi vreo barcă, le spuse ea.
- Ai hoinărit singură pe insulă, domnişoară Brent? o întrebă Blore. Nu-ţi dai seama că e curată nebunie?
- Te asigur, domnule Blore, că am fost foarte atentă, spuse Emily Brent.
Blore mormăi:
- L-ai văzut cumva pe Rogers?
Domnişoara Brent ridică sprâncenele.
- Rogers? Nu, nu l-am văzut în dimineaţa asta. De ce?
Judecătorul Wargrave, bărbierit, îmbrăcat şi cu dantura pusă, cobora scările. Se duse spre uşa de la sufragerie, care era deschisă.
- Ha, a pus masa pentru micul dejun, după câte văd.
- Ar fi putut s-o facă aseară, spuse Lombard.
Intrară cu toţii în cameră, privind la farfuriile şi tacâmurile aranjate cu grijă. La şirul de ceşti de pe bufet. La suportul de pâslă pregătit pentru cana de cafea.
Vera fu prima care observă. Îl apucă pe judecător de braţ şi strânsoarea degetelor ei atletice îl făcu pe bătrânul domn să se strâmbe de durere.
- Negrii! Priviţi! urlă.
În mijlocul mesei erau numai şase figurine de porţelan.
II
Curând după aceea, îl găsiră şi pe Rogers.
Era în mica spălătorie din curte, unde se dusese să taie surcele pentru focul din bucătărie. Avea încă în mână toporişca cea mică. Un topor mai mare, mai greu, stătea rezemat de uşă, cu tăişul năclăit. Se potrivea prea bine cu rana adâncă de la ceafa lui Rogers.....
III
- E absolut limpede, spuse Armstrong. Ucigaşul s-a furişat probabil în spatele lui, a rotit toporul o dată şi l-a pocnit în cap, în timp ce omul stătea aplecat.
Blore presăra făină peste coada toporului, căutând amprente.
- Era nevoie de multă forţă, doctore? întrebă judecătorul Wargrave.
Armstrong spuse grav:
- Ar fi putut s-o facă şi o femeie, dacă asta vrei să spui.
Se uită repede în jur. Vera Claythorne şi Emily Brent se retrăseseră în bucătărie...
- Fata ar fi putut-o face cu uşurinţă - e un tip atletic. Domnişoara Brent pare destul de şubredă, dar genul ăsta de femeie are adesea multă forţă musculară. Şi nu trebuie să uitaţi că toţi bolnavii mintali au o forţă de nebănuit.
Judecătorul aprobă gânditor.
Blore se ridică în genunchi, suspinând:
- Nicio amprentă. Coada toporului a fost ştearsă după aceea.
Se auzi un hohot de râs - se întoarseră brusc. Vera Claythorne stătea în curte.
Striga din toate puterile cu o voce ascuţită, stridentă, zguduită toată de hohote de râs:
- Sunt albine pe insula asta? Spuneţi-mi! Unde ne ducem după miere? Ha! ha!
Se uitau la ea fără să înţeleagă. Părea că fata asta sănătoasă, echilibrată, a înnebunit sub ochii lor. Continuă pe acelaşi ton strident, nefiresc:
- Nu vă holbaţi aşa! Ca şi cum aţi crede că sunt nebună. Ce vă întreb e destul de normal. Albine, stupi, roiuri, albine! Oh, nu înţelegeţi? N-aţi citit poezia aceea idioată? E sus în fiecare dormitor... pusă acolo ca s-o studiaţi. Am fi putut să înţelegem de la început dacă am fi avut minte.
Şapte negri mititei despicau surcele groase...
Şi strofa următoare. O ştiu toată pe dinafară, vă spun...
Şase negri mititei se jucau c-un stup, netoţii...
De-asta întreb... sunt albine aici pe insulă?... Nu e caraghios?... Nu e al naibii de caraghios?...
Începu din nou să râdă sălbatic. Doctorul Armstrong se apropie de ea. Ridică mâna şi o lovi hotărât peste obraz.
Vera respiră greu, sughiţă... şi înghiţi. Rămase nemişcată o clipă, apoi spuse:
- Mulţumesc... mă simt bine acum.
Glasul îi era din nou calm şi controlat - glasul unei profesoare de sport energice.
Se întoarse şi, traversând curtea spre bucătărie, spuse:
- Domnişoara Brent şi cu mine o să vă pregătim micul dejun. Puteţi... să aduceţi câteva surcele... ca să aprindem focul?
Pe obraz se vedeau urmele roşii ale mâinii doctorului.
În timp ce fata intra în bucătărie, Blore spuse:
- Ei, ai procedat cum trebuie, doctore.
Armstrong răspunse, scuzându-se parcă:
- Trebuia! Isteria ne mai lipsea acum.
- Nu e un tip isteric, spuse Philip Lombard.
Armstrong se declară de acord:
- O, nu. O fată bună, sănătoasă, cu mintea întreagă. Dar şocul acesta brusc i s-ar putea întâmpla oricui.
Rogers tăiase câteva lemne înainte de a fi fost omorât. Le adunară şi le duseră în bucătărie. Vera şi Emily Brent erau ocupate: domnişoara Brent aprindea focul, Vera tăia slănina.
- Vă mulţumesc, spuse Emily Brent. Vom căuta să fim cât mai repede gata... să zicem o jumătate de oră... sau trei sferturi de oră. Apa o să fiarbă repede.
IV
Ex-inspectorul Blore îi spuse lui Philip Lombard cu glasul răguşit, scăzut:
- Ştii ce cred?
- Întrucât abia aştepţi să-mi spui, nu merită să mă ostenesc să ghicesc.
Ex-inspectorul Blore nu era omul care să înţeleagă o aluzie fină. Continuă greoi:
- A fost un caz în America. Un bătrân cu nevasta... amândoi omorâţi cu un topor. În plină zi. Nimeni în casă, în afară de fiica lor şi de femeia de serviciu. Cea din urmă, s-a dovedit, n-ar fi putut s-o facă. Fiica era o fată bătrână, respectabilă. Părea de necrezut. Aşa de necrezut, încât au achitat-o. Dar niciodată n-au găsit altă explicaţie.
Făcu o pauză, apoi spuse:
- M-am gândit la asta când am văzut toporul... şi pe urmă când, intrând în bucătărie, am văzut-o atât de liniştită şi senină. Niciun semn de tulburare... Fata... cu izbucnirea ei isterică... e ceva natural... la care te aştepţi... nu crezi?
- Se poate, spuse laconic Philip Lombard.
Blore urmă:
- Dar cealaltă! Aşa de îngrijită şi mironosiţă... cu şorţul ăla... al nevestei lui Rogers cred... spunând: "Micul dejun e gata într-o jumătate de oră"... sau aşa ceva. Dacă vrei să ştii părerea mea, femeia asta e nebună de legat! Multe fete bătrâne apucă pe drumul ăsta... vreau să spun, nu se apucă de omorât pe scară largă, ci se cam scrântesc la cap. Din nefericire, ea a apucat-o pe drumul acela. Manie religioasă... crede că e unealta lui Dumnezeu... în sfârşit, ceva de acelaşi gen! Stă în camera ei... ştii... şi citeşte Biblia.
Philip Lombard oftă şi spuse:
- Asta nu prea e o dovadă concludentă de dezechilibru mintal, Blore.
Dar Blore continuă, greoi şi perseverent:
- Şi pe urmă a fost afară... cu haina de ploaie... spunea că s-a dus să se uite cum e marea.
Celălalt dădu din cap:
- Rogers a fost omorât în timp ce tăia lemne pentru foc - adică imediat după ce s-a sculat. Domnişoara Brent n-ar fi avut nevoie să colinde pe-afară câteva ceasuri după aceea. Dacă vrei să ştii ce cred eu, ucigaşul lui Rogers a avut grijă să fie găsit în pat, sforăind.
- Dar nu înţelegi, domnule Lombard? Dacă femeia ar fi nevinovată, i-ar fi frică să plece hoinărind de una singură. Ar face-o numai dacă ar şti că n-are de ce să-i fie frică. Adică, dacă ea însăşi e criminalul.
- Da... e o idee la care nu m-am gândit.
Adăugă cu un rânjet uşor:
- Încântat că nu mă mai suspectezi.
Blore spuse cam jenat:
- Te-am bănuit pe dumneata la început... revolverul ăla... şi povestea ciudată pe care ai spus-o... sau n-ai spus-o. Dar îmi dau seama acuma că greşeam. Făcu o pauză şi continuă: Sper că nici dumneata nu mă crezi vinovat.
Philip zise gânditor:
- S-ar putea să mă-nşel, fireşte, dar nu cred că ai destulă imaginaţie pentru treaba asta. Tot ce pot spune e că dacă dumneata eşti criminalul, eşti un actor straşnic şi îmi scot pălăria în faţa dumitale. Coborî vocea: Şi acum, numai între noi, Blore, şi ţinând seama că probabil vom fi amândoi nişte cadavre înainte de sfârşitul zilei de mâine - ce zici, ai dat atunci o depoziţie falsă?
Blore se mişcă stânjenit de pe un picior pe altul. În cele din urmă spuse:
- Se pare că acum nu mai are nicio importanţă. Ei bine, da, Landor era complet nevinovat. Banda m-a mituit... şi l-am trimis la răcoare. Bagă de seamă, n-aş recunoaşte...
- ...Dacă ar fi vreun martor, sfârşi Lombard cu un rânjet. Rămâne doar între noi doi. Ei, sper că ai scos ceva din treaba aceea.
- Nu atât cât s-ar fi cuvenit. Nişte ticăloşi, toată banda asta a lui Purcell! Am fost totuşi avansat.
- Iar Landor a fost condamnat pe viaţă şi a murit în închisoare.
- Nu puteam să ştiu c-o să moară, nu-i aşa? întrebă Blore.
- Nu, ăsta a fost ghinionul dumitale.
- Al meu? Al lui, vrei să spui.
- Şi al dumitale. Deoarece se pare că, de pe urma acestei fapte, şi viaţa dumitale urmează să fie scurtată într-un chip neplăcut.
- A mea? Blore îl privi ţintă. Crezi că am să-l urmez pe Rogers şi pe ceilalţi? Nu-s eu ăla! Mă păzesc foarte bine, dacă vrei să ştii.
- Ei... nu-mi plac pariurile. Şi chiar aşa, dacă mori, n-o să-mi poţi plăti.
- Ascultă, domnule Lombard, ce vrei să spui?
Philip Lombard îşi arătă dinţii:
- Vreau să spun, dragă Blore, că după părerea mea n-ai nici o şansă.
- Ce?
- Lipsa dumitale de imaginaţie o să te facă o ţintă absolut sigură. Un criminal cu imaginaţia lui U. N. Owen poate să te prindă-n cursă oricând va voi el... sau ea...
Blore se înroşi. Întrebă furios:
- Dar dumneata?
Chipul lui Philip Lombard se înăspri, luând o expresie ameninţătoare.
- Eu am o imaginaţie destul de bună. Am fost în situaţii grele şi înainte, şi am scăpat! Cred... nu vreau să spun mai mult, dar cred că o să scap şi din asta.
V
Ouăle erau în tigaie.Vera, în timp ce prăjea pâinea, se gândea:
"De ce m-am purtat ca o isterică? A fost o greşeală. Fii calmă, draga mea, calmă..."
Doar se lăudase întotdeauna cu echilibrul ei!
Domnişoara Claythorne a fost minunată... şi-a păstrat capul... a pornit imediat înot după Cyril. De ce se mai gândeşte acum la asta? Totul se terminase... se sfârşise... Cyril se dusese la fund înainte de a ajunge ea la stâncă. Simţise că o ia curentul şi o duce în larg... Se lăsase dusă de val... înotând liniştit, plutind... până ce sosise barca, în cele din urmă...
O lăudaseră pentru curajul şi sângele ei rece...
Numai Hugo nu. Hugo doar se uitase la ea...
Doamne, cum o durea, chiar şi acum, să se gândească la Hugo... Unde era? Ce făcea? Era logodit... însurat?
- Vera, se arde pâinea!
Vocea Emilyei Brent era aspră.
- Oh, iertaţi-mă, domnişoară Brent, aşa e. Ce proastă sunt!
Emily Brent ridică ultimul ou din grăsimea care sfârâia.
Punând o altă bucată de pâine la prăjit, Vera spuse uimită:
- Sunteţi minunat de calmă, domnişoară Brent.
Emily Brent răspunse, strângând buzele:
- Am fost crescută să nu-mi pierd capul şi să nu fac niciodată multă zarvă.
Vera gândi mecanic:
"Înfrânată... de copil... Asta explică multe..."
Spuse:
- Nu vă e frică?
Făcu o pauză şi apoi adăugă:
- Sau nu vă pasă de moarte?
Moarte! Parcă un burghiu mic şi ascuţit pătrunse în masa solidă, îngheţată din creierul Emilyei Brent. Să moară? Dar ea n-o să moară! Ceilalţi or să moară... da... dar nu ea, Emily Brent. Fata asta nu înţelegea! Emilyei nu-i era frică... nici unul din familia Brent nu era fricos. Toţi ai ei erau militari... Înfruntau moartea fără să clipească. Duceau o viaţă dreaptă, la fel cum şi ea, Emily Brent, dusese o viaţă dreaptă... Nu făcuse niciodată nimic de care să-i fie ruşine... Aşa că, normal, ea n-o să moară...
"Domnul are grijă de oile lui... Să nu-ţi fie teamă de groaza morţii; nici de săgeata care zboară ziua..."
Era în plină zi acum, nu era nimic de groază...
"Nici unul dintre noi n-o să plece de pe insulă."
Cine spusese asta? Generalul Macarthur, sigur, al cărui văr se căsătorise cu Elsie Macpherson... Lui părea că nu-i pasă. Părea... chiar... că-i convenea!
Rău! Aproape un păcat să simţi astfel. Unii oameni s-au gândit atât de puţin la moarte, încât şi-au luat viaţa.
Beatrice Taylor...
Noaptea trecută o visase pe Beatrice... o visase că era afară, îşi apăsa faţa de geam şi, gemând, cerea să fie lăsată înăuntru. Dar Emily Brent n-a vrut s-o lase. Pentru că dacă ar fi lăsat-o, s-ar fi întâmplat ceva îngrozitor...
Emily îşi reveni cu o tresărire şi văzu că Vera se uită la ea cam ciudat. Spuse cu vioiciune:
- Totul e gata, nu-i aşa? Să ducem gustarea înăuntru.
VI
Micul dejun decurse într-o atmosferă stranie. Toată lumea era foarte politicoasă.
- Mai doreşti puţină cafea, domnişoară Brent?
- Domnişoară Claythorne, o felie de şuncă?
- Încă o felie de pâine prăjită?
Şase oameni, toţi stăpâni pe ei, normali - în exterior. Şi în interior? Gânduri care goneau în cerc ca nişte veveriţe în cuşcă...
"Ce urmează? Ce urmează? Cine? Care?"
"O să meargă? Mă îndoiesc. Dar merită să încerc. Dacă mai e vreme. Doamne, dacă mai e vreme..."
"Manie religioasă, asta e... Deşi, dacă te uiţi la ea, cu greu poţi să crezi... Dacă greşesc..."
"E o nebunie - totul e o nebunie. Înnebunesc. Gheme de lână care dispar... perdeaua roşie... nu are nici un sens. Nu pot să pricep..."
"Ce prost, a crezut tot ce i-am spus. A fost uşor... Trebuie să fiu prudent, totuşi, foarte prudent".
"Şase figurine de porţelan... numai şase... câte or să rămână până deseară?..."
- Cine doreşte ultimul ou?
- Marmeladă?
- Mulţumesc, mai vreţi o felie de pâine?
Şase oameni, comportându-se normal la micul dejun.
Capitolul al doisprezecelea
I
Masa se isprăvi.
Judecătorul îşi drese glasul. Spuse cu o voce clară, autoritară:
- Cel mai bine ar fi, cred, să ne întâlnim ca să discutăm situaţia. Să zicem peste o jumătate de oră, în salon?
Toată lumea se declară de acord.
Vera începu să adune farfuriile. Spuse:
- O să strâng masa şi o să spăl vasele.
- O să vi le ducem noi în bucătărie, se oferi Philip Lombard.
- Mulţumesc.
Emlly Brent se ridică, dar se aşeză din nou.
- O, Doamne!
- S-a întâmplat ceva, domnişoară Brent? se interesă judecătorul.
Emily se scuză:
- Iertaţi-mă. Aş vrea s-o ajut pe domnişoara Claythorne, dar nu ştiu ce am. Mă simt puţin ameţită.
- Ameţită? Doctorul Armstrong veni lângă ea: Destul de firesc. Şoc cu întârziere. Pot să-ţi dau ceva ca să...
- Nu!
Cuvântul îi izbucni de pe buze ca o explozie.
Îi luă pe toţi pe neaşteptate. Doctorul Armstrong se înroşi tot.
Nu puteai să nu citeşti teama şi bănuiala în privirea ei.
- Cum doreşti, domnişoară Brent, spuse doctorul rigid.
- Nu vreau să iau nimic... absolut nimic. O să stau aici liniştită până îmi trece ameţeala.
Terminară cu strânsul mesei.
- Mă pricep puţin la gospodărie, spuse Blore. Să-ţi dau o mână de ajutor, domnişoară Claythorne?
- Mulţumesc, îi răspunse Vera.
Emily Brent rămase singură în sufragerie.
Un timp auzi un murmur slab de glasuri din bucătărie.
Ameţeala îi trecea. Era somnoroasă, ar fi putut adormi uşor.
Simţea un bâzâit în urechi - sau era un bâzâit adevărat?
"Parc-ar fi o albină... un bondar..." se gândi ea.
Imediat văzu şi albina. Se urca pe geam... Parcă Vera Claythorne vorbise de albine în dimineaţa asta. Albine şi miere...
Îi plăcea mierea. Miere în fagure, să ţi-o scoţi singură într-un săculeţ de muselină. Pic, pic, pic...
Era cineva în cameră... cineva ud leoarcă şi de pe care curgea apă...
Beatrice Taylor, care ieşise din râu...
Trebuia doar să întoarcă privirea şi o vedea.
Dar nu putea să-ntoarcă capul...
Ce-ar fi să strige?...
Dar nu putea să strige...
Nu mai era nimeni în casă. Era complet singură...
Auzi paşi... paşi care se furişau uşor până în spatele ei. Paşii împleticiţi ai fetei înecate...
În nări simţi un miros umed, umed şi rece... Pe fereastră albina bâzâia - bâzâia...
Şi pe urmă simţi înţepătura.
Acul albinei pe gât.....
II
Stăteau în salon şi o aşteptau pe Emily Brent.
- Să mă duc s-o chem? se oferi Vera Claythorne.
- O clipă, spuse Blore repede.
Vera se aşeză din nou. Toată lumea îl privi întrebător pe Blore, care începu:
- Ascultaţi cu toţii aici, părerea mea: nu trebuie să-l căutăm pe autorul tuturor acestor crime mai departe decât în sufragerie, în clipa asta. Pot să jur că femeia e criminalul!
- Şi motivul?... Întrebă Armstrong.
- Manie religioasă. Ce spui, doctore?
- Perfect posibil. N-am nimic de zis. Dar, desigur, nu avem dovezi.
- Era foarte ciudată în bucătărie când pregăteam micul dejun, spuse Vera. Ochii ei... Vera se cutremură.
- Nu poţi s-o judeci după asta, fu de părere Lombard. Cu toţii suntem puţin tulburaţi acum.
- Mai e ceva, spuse Blore. E singura care n-a vrut să dea nicio explicaţie în legătură cu acuzaţia de pe placa de patefon. De ce? Fiindcă n-avea nici una.
Vera se mişcă pe scaun:
- Asta nu e chiar adevărat. Mi-a spus mie... după aceea...
- Ce ţi-a spus, domnişoară Claythorne? întrebă Wargrave.
Vera repetă povestea Beatricei Taylor.
- O poveste perfect sinceră, remarcă judecătorul Wargrave. Mie personal nu mi-ar fi greu s-o accept. Spune-mi, domnişoară Claythorne, părea să fie tulburată de un sentiment de vină sau de remuşcare pentru atitudinea pe care o avusese?
- Câtuşi de puţin, spuse Vera. Nu părea deloc mişcată.
- Inimi de piatră, fetele astea bătrâne şi cinstite! Invidie, mai ales! spuse Blore.
- E unsprezece fără cinci, remarcă judecătorul Wargrave. Cred că ar trebui s-o invităm pe domnişoara Brent să ia parte la discuţia noastră.
Blore întrebă:
- Nu intenţionaţi să faceţi nimic?
- Nu văd ce am putea face, spuse judecătorul. Bănuielile noastre sunt, pentru moment, numai bănuieli. O să-l rog, totuşi, pe doctorul Armstrong să observe foarte atent purtarea domnişoarei Brent. Să mergem acum în sufragerie.
O găsiră pe Emily Brent pe scaunul unde o lăsaseră. Din spate nu văzură nimic ciudat, în afară de faptul că părea să nu-i fi auzit intrând în cameră.
Şi apoi îi văzură faţa - congestionată, cu buzele vinete şi ochii ficşi.
- Dumnezeule, e moartă! exclamă Blore.
III
Vocea subţire, liniştită a judecătorului Wargrave spuse:
- Încă unul dintre noi absolvit... prea târziu!
Armstrong se aplecă deasupra moartei. Mirosi buzele, dădu din cap, se uită la pleoape.
- Cum a murit, doctore? întrebă Lombard nerăbdător. N-avea nimic când am lăsat-o aici!
Armstrong se uita atent la un semn pe partea dreaptă a gâtului. Spuse:
- Asta e urma unei seringi hipodermice.
Dinspre fereastră se auzi un zumzăit. Vera strigă:
- Uitaţi-vă... o albină... un bondar. Amintiţi-vă ce vă spuneam dimineaţă!
Armstrong spuse sever:
- Nu albina a înţepat-o! O mână omenească a ţinut seringa.
- Ce otravă a fost injectată? întrebă judecătorul.
- O cianură, presupun, răspunse Armstrong. Probabil cianură de potasiu, ca şi la Anthony Marston. Probabil că a murit aproape imediat, prin asfixiere.
- Dar albina aceea? ţipă Vera. Să fie doar o coincidenţă?
Lombard spuse sumbru:
- O, nu, nu e coincidenţă! E tenta de culoare locală adusă de ucigaşul nostru. E o fiară jucăuşă. Îi place să se ţină cât mai mult de blestemata aceea de poezioară!
Pentru prima dată vocea îi era inegală, aproape stridentă, ca şi cum până şi nervii lui, căliţi într-o lungă carieră plină de riscuri şi întâmplări periculoase, cedaseră în cele din urmă.
Spuse cu violenţă:
- E o nebunie! Nebunie curată... suntem nebuni, nebuni cu toţii!
- Mai avem încă, sper, puterea de a raţiona, spuse calm judecătorul. A adus cineva o seringă hipodermică aici în casă?
- Da, eu, spuse doctorul Armstrong, cu o voce nu prea sigură.
Patru perechi de ochi se aţintiră asupra lui. Îşi făcu singur curaj împotriva bănuielii adânci, ostile din ochii lor. Spuse:
- Totdeauna călătoresc cu una la mine. Majoritatea doctorilor procedează aşa.
Judecătorul Wargrave spuse calm:
- Foarte adevărat. Vrei să ne spui, doctore, unde e acum seringa aceea?
- În valiza din cameră.
- Am putea, eventual, să controlăm.
Toţi cinci urcară sus - o procesiune tăcută.
Conţinutul valizei fu răsturnat pe podea.
Seringa hipodermică nu era nicăieri.
IV
Armstrong spuse furios:
- A luat-o cineva!
În cameră se aşternu tăcerea.
Armstrong stătea cu spatele la fereastră. Patru perechi de ochi îl fixau, negri de bănuială şi acuzare. El se uita de la Wargrave la Vera şi repeta neputincios - slab:
- Vă spun că a luat-o cineva.
Blore se uită la Lombard, care-i întoarse privirea.
- Suntem cinci în cameră, spuse judecătorul. Unul dintre noi e criminalul.
Situaţia este extrem de gravă. Trebuie să facem totul pentru a-i proteja pe cei patru dintre noi care sunt nevinovaţi. Te rog, doctore Armstrong, să-mi spui ce medicamente ai la dumneata?
- Am o cutioară cu medicamente aici. O puteţi examina. O să găsiţi ceva pentru dormit - tablete de trional şi sulfonal - un pachet de bromură, bicarbonat de sodiu, aspirină. Nimic altceva. Nu am cianură la mine.
- Şi eu am nişte tablete de dormit - sulfonal cred, spuse judecătorul. Presupun că sunt mortale... într-o doză suficient de mare. Dumneata, domnule Lombard, ai un revolver.
- Şi ce dacă am? spuse îndârjit Philip Lombard.
- Atât numai. Propun ca provizia de medicamente a doctorului, tabletele mele de sulfonal, revolverul dumitale şi tot ce mai există în materie de medicamente sau arme de foc să fie adunate la un loc şi puse în siguranţă. Iar după ce se face asta, să ne supunem fiecare unei percheziţii - atât corporale cât şi a lucrurilor.
- Al naibii să fiu dacă renunţ la revolver! spuse Lombard.
Wargrave vorbi cu asprime:
- Domnule Lombard, eşti un tânăr bine făcut şi puternic, dar şi ex-inspectorul Blore e un om cu un fizic puternic. Nu ştiu care ar fi rezultatul unei lupte între voi, dar pot să-ţi spun atât: de partea lui Blore, ajutându-l cât vom putea mai bine, vom fi şi noi, eu, doctorul Armstrong şi domnişoara Claythorne. Îţi dai seama, cred, că dacă te gândeşti să te împotriveşti, şansele dumitale vor fi destul de mici.
Lombard îşi azvârli capul pe spate. Îşi arătă dinţii aproape într-un mârâit.
- Ei, foarte bine, atunci. Dacă totul era aranjat...
Judecătorul Wargrave dădu aprobator din cap:
- Eşti un tânăr cu judecată. Unde ţi-e revolverul?
- În sertarul mesei de lângă pat.
- Bun.
- Vi-l aduc.
- Cred că ar fi mai bine să venim cu dumneata.
Philip spuse cu un zâmbet care semăna şi mai mult cu un mârâit:
- Al naibii de bănuitor eşti, nu crezi?
O luară pe coridor până la camera lui Lombard.
Philip se duse la noptieră şi trase sertarul.
Apoi se dădu înapoi cu o înjurătură.
Sertarul noptierei era gol.
V
- Vă declaraţi satisfăcuţi? întrebă Lombard.
Se dezbrăcase până la piele şi fusese controlat meticulos (ca şi camera) de ceilalţi trei bărbaţi. Vera Claythorne era afară, pe coridor.
Cercetările urmară metodic. Armstrong, judecătorul şi Blore se supuseră pe rând controlului.
Cei patru ieşiră din camera lui Blore şi se apropiară de Vera. Judecătorul fu cel care vorbi:
- Sper că înţelegi, domnişoară Claythorne, că nu putem face excepţii. Revolverul acela trebuie găsit. Ai, presupun, un costum de baie la dumneata?
Vera dădu din cap.
- Atunci, o să te rog să te duci în cameră, să-l pui şi să vii din nou aici.
Vera intră în cameră şi închise uşa. În mai puţin de un minut reapăru într-un costum de baie strâmt, de mătase.
Wargrave aprobă din cap:
- Mulţumesc, domnişoară Claythorne. Acum, te rog să rămâi aici până ce-ţi controlăm camera.
Vera aşteptă răbdătoare pe coridor până ce ieşiră. Pe urmă intră ea înăuntru, se îmbrăcă şi se reîntoarse lângă ei.
Judecătorul spuse:
- Suntem acum siguri de un lucru. Nu există arme sau medicamente otrăvitoare în posesia nici unuia dintre noi cinci. Ăsta e un punct bun. O să punem acum medicamentele la loc sigur. Există, cred, un dulap pentru argintărie în bucătărie, nu-i aşa?
- Foarte bine, dar cine o să ţină cheia? întrebă Blore. Presupun că dumneata.
.............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu