7.
Judecătorul Wargrave nu răspunse.Coborî în bucătărie şi ceilalţi îl urmară. Acolo se afla o lădiţă în care se ţineau argintăria şi tacâmurile. După instrucţiunile judecătorului diferitele medicamente au fost puse acolo şi încuiate. Apoi, tot la instrucţiunile lui Wargrave, lădiţa a fost pusă în dulapul de bucătărie, pe care-l încuiară. Judecătorul dădu cheia de la lădiţă lui Philip Lombard, iar cheia de la dulap lui Blore, spunându-le:
- Dumneavoastră doi sunteţi cei mai puternici ca fizic. Ar fi greu pentru oricare să ia cheia de la celălalt. Ar fi imposibil pentru oricare dintre noi trei. Dacă cineva ar sparge dulapul... sau lădiţa... ar face zgomot... ar fi greu să nu atragă atenţia.
Făcu o pauză, apoi urmă:
- O problemă serioasă ne stă în faţă. Ce s-a întâmplat cu revolverul domnului Lombard?
- Mi se pare că proprietarul e persoana cea mai în măsură s-o ştie, spuse Blore.
Lui Lombard nările îi păliră de furie.
- Tâmpitule, cap de bou ce eşti! Ţi-am spus că mi-a fost furat!
- Când l-ai văzut ultima dată? întrebă Wargrave.
- Aseară. Era în sertar când m-am culcat... pregătit pentru orice eventualitate.
Judecătorul dădu din cap şi spuse:
- Cred că a fost luat azi-dimineaţă, în zăpăceala cu căutarea lui Rogers, sau după ce a fost descoperit.
- Bănuiesc că e ascuns undeva prin casă. Trebuie să-l căutăm, spuse Vera.
Judecătorul Wargrave îşi mângâie bărbia.
- Mă îndoiesc că cercetarea noastră va avea vreun rezultat. Ucigaşul a avut destul timp să găsească o ascunzătoare. Nu cred că vom găsi uşor revolverul.
Blore spuse deodată:
- Nu ştiu unde e revolverul, dar pariez că ştiu unde e altceva - seringa hipodermică. Urmaţi-mă.
Deschise uşa de la intrare şi o luă în jurul casei.
La o mică distanţă de fereastra sufrageriei găsi seringa. Lângă ea era o figurină de porţelan spartă - cel de al cincilea negru, spart.
Blore spuse satisfăcut:
- Singurul loc unde putea să fie. După ce a omorât-o, a deschis fereastra, a aruncat seringa, a luat figurina de pe masă şi a azvârlit-o şi pe ea.
Nu erau amprente pe seringă. Fusese ştearsă cu grijă.
Vera spuse cu hotărâre:
- Acum, hai să căutăm revolverul.
- Neapărat, aprobă judecătorul Wargrave. Dar în timpul acesta, să avem grijă să stăm împreună. Nu uitaţi că dacă ne despărţim, ucigaşul poate să acţioneze.
Cercetară cu grijă casa, din pod până în pivniţă, dar fără rezultat. Revolverul nu era nicăieri.
Capitolul al treisprezecelea
I
"Unul dintre noi..... unul dintre noi... unul dintre noi..."
Trei cuvinte, repetate la nesfârşit, imprimându-se ceas după ceas în minţile înfricoşate ale celor cinci.
Cinci oameni - cinci oameni îngroziţi. Cinci oameni care se observau, care nu-şi mai dădeau osteneala să-şi ascundă tensiunea nervoasă.
Acum, era doar puţină prefăcătorie - lipsea masca formală a conversaţiei. Erau cinci duşmani, legaţi împreună printr-un instinct reciproc de autoconservare.
Şi dintr-o dată, toţi începură să semene mai puţin a fiinţe umane. Reveneau la tipuri mai bestiale. Judecătorul Wargrave stătea ghemuit, ca o bătrână, prudentă broască ţestoasă, nemişcat, cu ochii pătrunzători şi vioi. Ex-inspectorul Blore părea şi mai greoi şi grosolan la înfăţişare. Avea mişcările unui animal încet. Ochii îi erau congestionaţi, injectaţi. Avea un aer de ferocitate şi stupizenie laolaltă. Era ca o fiară încolţită, gata să-şi atace urmăritorii. Cât despre Philip Lombard, simţurile lui păreau mai degrabă ascuţite decât adormite. Urechea îi reacţiona la cele mai mici zgomote. Pasul îi era mai uşor şi mai iute, corpul suplu şi graţios. Şi zâmbea adesea, arătându-şi dinţii lungi şi albi.
Vera Claythorne părea foarte liniştită. Mai tot timpul stătea ghemuită într-un scaun. Ochii îi stăteau pironiţi în gol. Părea uluită. Parcă era o pasăre care se izbise cu capul de geam şi fusese culeasă de o mână omenească. Şi acum sta ghemuită, îngrozită, incapabilă să se mişte, sperând să se salveze prin imobilitate.
Armstrong era într-o stare de nervi jalnică. Se frământa tot timpul, şi mâinile îi tremurau. Îşi aprindea ţigară după ţigară, ca să le stingă aproape imediat. Ceea ce părea să-l chinuiască cel mai mult era inactivitatea forţată la care îi silea situaţia. Din când în când izbucnea într-un torent de cuvinte nervoase.
- N-ar trebui să stăm aici fără să facem nimic! Trebuie să existe ceva - sigur, sigur că există ceva pe care să-l putem face. Dacă am aprinde un foc...?
- Pe vremea asta? spuse greoi Blore.
Ploua din nou cu găleata. Vântul bătea în rafale intermitente. Răpăitul deprimant al ploii aproape îi înnebunea.
Printr-un acord tacit, adoptaseră un fel de plan de campanie: stăteau cu toţii în salonul cel mare; numai o singură persoană putea să iasă din cameră; celelalte patru aşteptau până se întorcea a cincea.
- E numai o chestiune de timp, spuse Lombard. Vremea se va însenina. Atunci vom putea să facem ceva... să semnalizăm... să aprindem un foc... să facem o plută... ceva!
Armstrong izbucni deodată într-un râs ca un cotcodăcit:
- Chestiune de timp... de timp? Nu ne putem permite să aşteptăm. N-avem timp. O să murim cu toţii...
Judecătorul Wargrave spuse, şi vocea lui subţire şi clară era plină de o hotărâre pătimaşă:
- Nu, dacă vom fi prevăzători. Trebuie să fim prevăzători.
Masa de prânz au luat-o la ora obişnuită - dar fără nicio formalitate convenţională. Toţi cinci s-au dus la bucătărie. În cămară au găsit o mare provizie de conserve. Au deschis o conservă de limbă şi două de fructe. Au mâncat stând în picioare în jurul mesei. Apoi, tot împreună s-au întors în salon - ca să stea acolo - să stea păzindu-se unul pe altul.
Gândurile care le umblau prin cap erau anormale, febrile, bolnave...
"E Armstrong... s-a uitat acum la mine cu coada ochiului... are ochi de nebun... e complet nebun... Poate nici nu e doctor... Asta e, desigur... E un nebun, scăpat din casa vreunui doctor... care pretinde că e doctor... Asta e adevărul... Să le spun?... Să ţip...? Nu, nu trebuie să-l pun în gardă... Şi pe urmă, ştie să se poarte ca un om normal... Cât e ceasul?... Numai trei şi un sfert!... O, Doamne, o să înnebunesc şi eu... Da, e Armstrong... Mă pândeşte acum..."
"Pe mine n-o să mă prindă! Ştiu să-mi port de grijă... Am fost şi altă dată în situaţii grele... Unde dracu e revolverul ăla?... Cine l-a luat?... Cine-l are? Nimeni... ştim asta. Am fost toţi căutaţi... Nimeni nu poate să-l aibă... Dar cineva ştie unde este..."
'"Fiecare e pe cale să-nnebunească... Cu toţii au să înnebunească... Le e frică de moarte... tuturor ne e frică de moarte... Şi mie mi-e frică de moarte... Da, dar asta nu opreşte moartea să vină... Dricul e la uşă, domnule! Unde am citit asta? Fata... O s-o supraveghez. Da, o s-o supraveghez pe fată..."
"Patru fără douăzeci... numai patru fără douăzeci... poate a stat ceasul... Nu înţeleg... nu, nu înţeleg... Un astfel de lucru nu se poate întâmpla... se întâmplă... De ce nu ne trezim? Să ne trezim - ziua Judecăţii de apoi... nu, nu asta! Dacă aş putea gândi... Capul... se întâmplă ceva cu capul... o să plesnească... o să crape... nu se poate întâmpla un astfel de lucru... cât e ceasul? O, Doamne, e numai patru fără un sfert."
"Trebuie să nu-mi pierd capul... trebuie să nu-mi pierd capul... Să nu-mi pierd capul... Totul e perfect clar... totul plănuit. Dar nimeni nu trebuie să bănuiască. Trebuie să prindă momeala. Trebuie! Care dintre ei? Asta e întrebarea - care dintre ei? Cred... da, cred că mai curând... da... el."
Când ceasul bătu ora cinci, săriră cu toţii.
- Vrea cineva ceai? întrebă Vera.
Se făcu o clipă de tăcere.
- Aş dori o ceaşcă, spuse Blore.
Vera se ridică:
- Mă duc să-l fac. Puteţi sta aici.
Judecătorul spuse blând:
- Cred, dragă domnişoară, că am prefera cu toţii să venim şi să asistăm la prepararea lui.
Vera se holbă, apoi râse scurt, aproape isteric:
- Desigur! Aţi prefera!
Cinci oameni s-au dus la bucătărie. Când ceaiul a fost gata, au băut Vera şi Blore. Ceilalţi trei au luat whisky - au deschis o sticlă nouă şi au folosit un sifon dintr-o ladă nedesfăcută.
Judecătorul murmură cu un zâmbet de reptilă:
- Trebuie să fim foarte prevăzători...
Se înapoiară în salon. Deşi era vară, camera era întunecată. Lombard întoarse comutatorul, dar lumina nu se aprinse. Spuse:
- Sigur! Motorul nu merge fiindcă Rogers nu s-a dus să-l controleze.
Ezită o clipă, apoi continuă:
- Cred că am putea să ne ducem şi să-i dăm drumul.
Judecătorul Wargrave spuse:
- E un pachet de lumânări în cămară, l-am văzut. Mai bine să folosim lumânările.
Lombard se duse după lumânări. Ceilalţi patru rămaseră în salon privindu-se unul pe altul.
Se întoarse cu o cutie de lumânări şi o grămadă de farfurioare. Au fost aprinse cinci lumânări şi puse în salon.
Era ora şase fără un sfert.
II
La şase şi douăzeci, Vera simţi că îi era cu neputinţă să mai stea acolo. Se va duce sus în cameră şi îşi va uda cu apă rece capul şi tâmplele care o dureau.
Se ridică şi se îndreptă spre uşă. Apoi îşi aminti, se întoarse şi luă o lumânare din cutie. O aprinse, lăsă puţină ceară să se scurgă într-o farfurioară şi lipi lumânarea. Apoi ieşi din cameră, închizând uşa în urma ei şi lăsându-i înăuntru pe cei patru bărbaţi. Sui scările, şi o luă pe culoar până la camera ei.
Deschise uşa, dar se opri deodată şi stătu nemişcată.
Nările îi tremurau.
Marea... mirosul mării de la St. Tredennick.
Asta era. Nu putea să greşească. Era mirosul de pe plajă din ziua aceea - fluxul... şi stâncile acoperite cu iarbă de mare... care se usca la soare.
"Pot să înot până la insulă, domnişoară Claythorne?"
"De ce nu pot să înot până la insulă?..."
Mormoloc râzgâiat, plângăcios şi imposibil! Dacă n-ar fi el, Hugo ar fi bogat... ar putea să se însoare cu fata pe care o iubea...
Hugo...
Sigur... sigur... nu era Hugo lângă ea? Nu, o aştepta în cameră...
Făcu un pas înainte. Curentul prinse flacăra lumânării. Clipi şi se stinse...
În întuneric i se făcu deodată frică...
"Nu fi proastă, se îndemnă singură. Totul e în regulă. Ceilalţi sunt jos. Toţi patru. Nu e nimeni în cameră. Nu poate să fie. Ai închipuiri, fată."
Dar mirosul acela - mirosul plăjii de la St. Tredennick... asta nu era închipuire.
Era adevărat.
Şi era cineva în cameră... Auzise ceva - sigur că auzise ceva....
Şi atunci, în timp ce stătea acolo, la pândă... o mână rece, vâscoasă, o atinse pe gât... o mână umedă, mirosind a mare...
III
Vera urlă.Urlă întruna - urlete de groază fără seamăn - strigăte sălbatice, disperate, de ajutor.
Nu auzi zgomotele de jos, pocnetul unui scaun răsturnat, o uşă deschizându-se, paşi de bărbaţi alergând pe scări. Era conştientă numai de o groază supremă.
Şi deodată, în uşă pâlpâiră lumini - lumânări - în cameră năvăliră bărbaţii.
- Ce dracu? Ce s-a întâmplat? Doamne, Dumnezeule, ce este?
Tremurând toată, Vera făcu un pas înainte şi se prăbuşi pe podea.
Îşi dădu seama ca prin vis că cineva se apleca deasupra ei şi încerca să-i ridice capul. Apoi, la o exclamaţie bruscă: "Dumnezeule, uitaţi-vă!"
Îşi reveni. Deschise ochii şi ridică capul. Văzu la ce se uitau bărbaţii cu lumânările.
O fâşie largă de iarbă de mare umedă atârna din tavan. Asta o atinsese pe gât în întuneric şi asta luase ea drept o mână vâscoasă, o mână înecată venind din morţi ca să-i ia viaţa!
Începu să râdă isteric. Spuse:
- Era iarbă de mare... doar iarbă de mare... asta mirosea...
Şi din nou leşină - valuri după valuri de greaţă. Din nou cineva îi sălta capul şi i-l susţinea.
Parcă treceau veacuri. Cineva îi dădea ceva de băut - apăsându-i paharul de buze. Simţi miros de brandy.
Era gata să înghită cu recunoştinţă băutura când, deodată, un avertisment - ca un clopot de alarmă - îi sună în creier. Se ridică, împingând paharul la o parte.
Întrebă tăios:
- De unde aţi luat-o?
Blore fu cel care răspunse. Se uită mirat o clipă înainte de a vorbi:
- Am luat-o de jos.
- Nu vreau s-o beau, strigă Vera.
O clipă, domni tăcerea, apoi Lombard râse. Spuse apreciativ:
- Bravo, Vera. Nu ţi-ai pierdut firea... chiar dacă te-ai speriat de moarte. O să aduc o sticlă nouă, nedeschisă încă.
Ieşi repede.
Vera spuse nesigur:
- Mă simt bine acum. O să beau nişte apă.
Armstrong o ajută să se ridice în picioare. Clătinându-se şi sprijinindu-se de el, Vera se duse până la chiuvetă. Dădu drumul la robinet şi pe urmă umplu paharul.
- Brandy-ul n-avea nimic, spuse indignat Blore.
- De unde ştii? întrebă Armstrong.
Blore vorbi furios:
- N-am pus nimic în el. La asta te referi, cred.
- Nu spun că dumneata ai pus, preciză Armstrong. Ai fi putut s-o faci dumneata, sau altul ar fi putut băga ceva în sticlă, tocmai pentru acest caz.
Lombard se întoarse în cameră. Avea o sticlă nouă de brandy şi un tirbuşon. Îi vârî Verei sub nas sticla sigilată.
- Uite aici, fată. Nicio escrocherie. Rupse poleiala şi scoase dopul. Noroc că e o cantitate suficientă de alcool în casă. Frumos din partea lui U. N. Owen.
Vera era scuturată de un tremur violent.
Armstrong, care ţinu paharul în timp ce Philip turna brandy, spuse:
- Ai face mai bine să bei asta, domnişoară Claythorne. Ai avut un şoc neplăcut.
Vera bău puţin alcool. Culoarea îi reveni în obraji.
Philip Lombard spuse râzând:
- Ei bine, iată o crimă care n-a mers după plan!
Vera vorbi aproape în şoaptă:
- Credeţi... că asta a urmărit?
Lombard dădu din cap:
- Se aştepta să mori de spaimă! Sunt oameni care ar fi murit, nu-i aşa, doctore?
Armstrong nu se pronunţă. Spuse cu îndoială:
- Hm, greu de spus. Persoană tânără, sănătoasă, fără afecţiuni cardiace. Improbabil. Pe de altă parte...
Luă paharul cu brandy pe care îl adusese Blore. Băgă degetul în el şi îl puse cu mare grijă pe limbă. Expresia nu i se schimbă. Spuse cu îndoială:
- Hm, are gustul normal.
Blore păşi furios înainte şi începu să strige:
- Dacă îndrăzneşti să spui că am vreun amestec în poveştile astea, îţi zdrobesc creierii.
Vera, refăcută de brandy, încercă o diversiune:
- Unde e judecătorul?
Cei trei bărbaţi se priviră.
- E ciudat... Credeam c-a urcat sus cu noi.
Blore spuse:
- Şi eu la fel... Dumneata, doctore, nu-ţi aminteşti? Ai venit pe scări în urma mea.
Armstrong spuse:
- Credeam că mă urmează... Sigur că urcă mai încet decât noi. E un om bătrân.
Se uitară din nou unul la altul.
- E al naibii de ciudat... spuse Lombard.
- Trebuie să-l căutăm, strigă Blore.
Porni spre uşă. Ceilalţi îl urmau, Vera încheind şirul.
În timp ce coborau scările, Armstrong spuse peste umăr:
- Îmi închipui că a rămas în salon.
Traversară holul. Armstrong strigă tare:
- Wargrave, Wargrave, unde eşti?
Niciun răspuns. O tăcere de moarte umplea casa - nu se auzea decât răpăitul uşor al ploii. Apoi, la uşa salonului, Armstrong se opri înlemnit. Ceilalţi se îngrămădiră şi se uitară peste umărul lui.
Judecătorul Wargrave stătea în scaunul cu spătar înalt din fundul camerei. Două lumânări ardeau de fiecare parte. Dar ceea ce îi făcu să tresară fu toga roşie în care era îmbrăcat şi peruca de judecător de pe cap...
Doctorul Armstrong le făcu semn celorlalţi să stea pe loc, iar el se îndreptă, clătinându-se ca un om beat, spre figura tăcută, holbată.
Se aplecă înainte, privindu-i faţa liniştită. Apoi, cu o mişcare iute, ridică peruca, şi aceasta, căzând la pământ, dezvălui fruntea înaltă şi chelia, cu o pată rotundă chiar în mijloc, din care se prelinsese ceva.
Doctorul Armstrong ridică mâna fără viaţă şi căută pulsul. Apoi se întoarse spre ceilalţi. Vorbi - şi vocea îi era fără expresie, moartă, îndepărtată:
- A fost împuşcat...
- Dumnezeule - revolverul! exclamă Vera.
Doctorul spuse cu aceeaşi voce fără viaţă:
- I-a străpuns capul. Instantaneu.
Vera se aplecă spre perucă. Spuse, cu glasul îngrozit:
- Lâna gri pe care o pierduse domnişoara Brent!
- Şi perdeaua roşie de la baie... spuse Blore.
- Va să zică, pentru asta i-au trebuit, şopti Vera.
Deodată, Philip Lombard râse - un râs ascuţit, nefiresc - apoi începu să recite:
- Cinci negri mititei vor s-ajungă magistraţi;
Unul şi-a-mplinit dorinţa şi-au rămas deci patru fraţi. Acesta e sfârşitul sângerosului judecător Wargrave. N-o să mai pronunţe sentinţe! N-o să-şi mai pună tichia neagră! E ultima dată când a mai fost judecător! N-o să mai tragă concluzii, n-o să mai trimită nevinovaţi la moarte. Cum ar mai râde Edward Seton dacă ar fi aici! Doamne, cum ar mai râde!
Izbucnirea lui îi făcu pe ceilalţi să tresară.
Vera strigă:
- Dar doar azi-dimineaţă spuneai că el e criminalul!
Faţa lui Philip Lombard se schimbă - deveni gravă. Vorbi cu o voce joasă:
- Ştiu că am spus... Ei bine, am greşit. Iată încă unul dintre noi care s-a dovedit a fi nevinovat - dar prea târziu....
Capitolul al paisprezecelea
I
L-au dus pe judecătorul Wargrave în camera lui şi l-au întins pe pat. Apoi au coborât din nou şi au stat în hol, uitându-se unii la alţii.
- Ce facem acum? întrebă Blore greoi.
Lombard spuse cu vioiciune:
- Să mâncăm ceva. Trebuie să şi mâncăm, ştiţi...
Din nou s-au dus în bucătărie. Au deschis din nou o conservă. Mâncau mecanic, aproape fără să simtă gustul.
- N-o să mai mănânc limbă niciodată, spuse Vera.
Au isprăvit masa. Şi acum stăteau în jurul mesei de bucătărie, uitându-se ţintă unul la altul.
- Numai patru... spuse Blore. Cine urmează?
Armstrong privi fix înainte. Vorbi, aproape mecanic:
- Trebuie să fim foarte prudenţi... şi se opri.
Blore dădu din cap:
- Şi el spunea la fel... iar acum e mort!
- Cum s-a întâmplat, mă întreb? spuse Armstrong.
Lombard înjură:
- O dublă înscenare, a naibii de inteligentă! Iarba aia, pe care a pus-o în camera domnişoarei Claythorne, a avut efectul scontat. Toată lumea s-a precipitat într-acolo, sus, crezând că o omoară. Şi astfel... în încurcătura asta... l-a prins singur pe bătrân...
- De ce n-a auzit nimeni împuşcătura? întrebă Blore.
Lombard dădu din cap:
- Domnişoara Claythorne ţipa, vântul urla, noi alergam încoace şi încolo strigând. Nu, nu putea să se audă. Făcu o pauză, apoi spuse: Dar păcăleala asta n-o să se mai prindă. Data viitoare trebuie să încerce altceva.
- Aşa va face, probabil, spuse Blore.
Avea ceva neplăcut în voce. Ceilalţi doi bărbaţi se priviră.
Armstrong zise:
- Numai patru şi nu ştim care...
- Eu ştiu... spuse Blore.
- N-am nici cea mai mică îndoială... vorbi Vera.
- Cred că eu ştiu într-adevăr, spuse Armstrong rar.
- În ceea ce mă priveşte, sunt aproape lămurit... zise Philip Lombard.
Se uitară din nou unii la alţii... Vera se clătină pe picioare:
- Mă simt groaznic. Trebuie să mă culc... Sunt frântă.
- Şi noi ar trebui. N-are niciun rost să stăm aici păzindu-ne unii pe alţii, spuse Lombard.
- N-am nimic împotrivă, aprobă Blore.
Doctorul murmură:
- Cel mai bun lucru de făcut... deşi mă îndoiesc că cineva va dormi.
Se îndreptară spre uşă. Blore spuse:
- Mă întreb unde o fi revolverul ăla acum?
II
Urcară la etaj.
Ceea ce urmă semăna într-un fel cu o scenă de pantomimă.
Fiecare dintre cei patru stăteau cu mâna pe clanţa de la camera sa. Apoi, ca la un semnal parcă, fiecare intră în cameră şi închise uşa. Se auziră chei răsucite şi zăvoare trase, mobile mutate din loc.
Patru oameni îngroziţi erau baricadaţi înăuntru până dimineaţa.
III
Philip Lombard respiră adânc uşurat după ce potrivi un scaun sub clanţa uşii.
Merse spre măsuţa de toaletă.
La flacăra pâlpâitoare a lumânării îşi studie curios faţa.
Îşi zise în gând: "Ei, afacerea asta te-a cam dat gata", şi schiţă zâmbetul lui brusc, de lup.
Se dezbrăcă repede.
Se duse spre pat şi puse pe noptieră ceasul de mână.
Apoi deschise sertarul noptierei.
Şi rămase acolo, holbându-se la revolverul dinăuntru.
IV
Vera Claythorne stătea în pat.
Lumânarea mai ardea încă.
Nu avea curajul s-o stingă.
Îi era frică de întuneric...
Îşi spunea mereu şi mereu: "Eşti în siguranţă până mâine dimineaţă. Noaptea trecută nu s-a întâmplat nimic. Nici noaptea asta n-o să se întâmple nimic. Nu se poate întâmpla nimic. Eşti încuiată şi zăvorâtă înăuntru. Nu poate nimeni să intre în cameră..."
Şi deodată se gândi: "Sigur! Pot să stau aici! Să stau aici încuiată! Hrana nu contează! Pot să stau aici... în siguranţă... până soseşte un ajutor! Chiar dacă e vorba de o zi... sau două zile..."
Să stea aici! Da, dar putea? Ceas după ceas... nimeni cu care să vorbească, nimic de făcut decât să se gândească... O să înceapă să se gândească la Cornwall... la Hugo... la... la ceea ce îi spusese lui Cyril.
Îngrozitor şi plângăreţ băieţel, care o cicălea mereu...
"Domnişoară Claythorne, de ce nu pot să înot până la stâncă? Pot să înot, ştiu că pot!"
Vocea ei a fost aceea care a răspuns?
"Sigur că poţi, Cyril, cu adevărat. Ştiu asta."
"Pot să mă duc atunci, domnişoară Claythorne?"
"Vezi, Cyril, mama e tare nervoasă din cauza ta. Uite cum o să facem: mâine o să înoţi până la stâncă; eu o să stau de vorbă pe plajă cu mama şi o să-i abat atenţia. Şi pe urmă, când te caută, tu o să fii pe stâncă, făcându-i semn. Va fi o surpriză!"
"Oh, grozav, domnişoară Claythorne! O să fie o escapadă!"
Gata! - spusese. Mâine! Hugo plecase la Newquay. Când se va întoarce - totul se va fi terminat. Da, dar să zicem că nu? Dacă ieşea prost? Cyril putea fi salvat la timp. Şi atunci... atunci ar spune.
"Domnişoara Claythorne mi-a dat voie."
Ei, ce te faci atunci? Dar trebuia să rişte. În cazul cel mai rău, o să afirme fără ruşine:
"Cum poţi spune o asemenea minciună sfruntată, Cyril? Bineînţeles că n-am spus niciodată aşa ceva!"
O s-o creadă pe ea, fără doar şi poate. Cyril inventa adesea tot soiul de istorii. Era un copil în care nu puteai avea încredere. Singurul care va şti va fi Cyril, desigur. Dar asta n-avea importanţă... Şi oricum, totul va ieşi bine. Va pretinde că a înotat după el. Dar va sosi prea târziu... Nimeni nu va bănui vreodată... Bănuise Hugo? De asta o privise în felul acela ciudat, îndepărtat?... Ştiuse Hugo? De asta plecase imediat după ce se terminase ancheta?
Nu i-a răspuns la singura scrisoare pe care i-a scris-o...
Hugo...
Vera se răsucea în pat fără încetare. Nu, nu, nu trebuie să se mai gândească la Hugo. Doare prea mult! Toată povestea asta se terminase, se terminase şi gata... Hugo trebuie uitat.
De ce, în seara asta, simţise deodată că Hugo era cu ea în cameră?
Se uita ţintă în tavan, la cârligul mare, negru, din mijlocul camerei. Nu-l observase până acum. Iarba de mare fusese atârnată de el.
Tremură, aducându-şi aminte de atingerea aceea rece, vâscoasă de pe gât.
Nu-i plăcea cârligul din tavan. Îi atrăgea privirile, o fascina... un cârlig mare, negru.....
V
Ex-inspectorul Blore stătea pe marginea patului.
Ochii lui mici, înroşiţi şi congestionaţi, erau singurul lucru vioi în masa opacă a feţei. Părea un porc mistreţ aşteptând să atace.
Nu-i era somn.
Ameninţarea se afla foarte aproape acum. Din zece, şase nu mai erau.
Cu toată înţelepciunea, cu toată prudenţa şi agerimea lui, bătrânul judecător se dusese pe urmele celorlalţi. Blore pufni cu un fel de satisfacţie sălbatică.
Ce spusese bătrânul?
"Trebuie să fim foarte prudenţi..."
Bătrân ipocrit, plin de sine. La tribunal se simţea ca un Dumnezeu atotputernic. A primit ce i se cuvenea... Nu mai avea nevoie să fie prudent...
Şi acum, rămăseseră patru. Fata, Lombard, Armstrong şi el.
Foarte curând o să mai dispară unul... Dar acela nu va fi W. H. Blore. O să aibă el grijă.
(Dar revolverul... Ce e cu revolverul? Iată factorul îngrijorător - revolverul!)
Blore stătea pe pat, cu fruntea încruntată, cu ochii mici încreţiţi şi mijiţi, şi se gândea la revolver...
În tăcere putea să audă bătăile pendulelor de jos.
Miezul nopţii.
Se simţi mai puţin încordat - şi chiar se întinse în pat. Dar rămase îmbrăcat.
Stătea acolo, gândindu-se. Reconstitui întreaga poveste de la început, metodic, sârguincios, aşa cum obişnuia pe vremuri, când fusese ofiţer de poliţie.
Conştiinciozitatea era aceea care câştiga până la urmă.
Lumânarea era pe sfârşite. Asigurându-se că avea chibriturile la îndemână, o stinse.
Destul de ciudat, găsi că întunericul e neliniştitor. Parcă temeri de mii de ani se treziseră şi se luptau în creierul lui, căutând să iasă la iveală. Feţe pluteau în aer - faţa judecătorului, încoronată cu acel simulacru de perucă din lână gri - faţa rece, moartă a nevestei lui Rogers - faţa vânătă, convulsionată a lui Anthony Marston.
O altă faţă - palidă, cu ochelari, cu o mustaţă mică, de aceeaşi culoare cu părul. Şi încă o faţă... pe care o văzuse cândva... dar când? Nu pe insulă. Nu, mult mai înainte.
Curios că nu-i putea da un nume... O faţă cam prostuţă, într-adevăr... tipul părea puţin cam nătăfleţ.
Sigur!
Îşi aminti cu un adevărat şoc.
Landor!
Ciudat, dacă stai să te gândeşti că uitase complet cum arăta Landor. Ieri încercase să-şi amintească chipul individului, dar nu fusese în stare.
Şi iat-o acum, fiecare trăsătură clară şi distinctă, ca şi cum o văzuse abia ieri.
Landor avusese nevastă - o mână de femeie, mititică şi cu o faţă necăjită. Aveau şi un copil, o fată de vreo 14 ani. Pentru prima dată se întreba ce s-o fi ales de ele.
(Revolverul! Ce se alesese de revolver? Asta era mult mai important.)
Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai nedumerit... Nu înţelegea povestea cu revolverul.
Cineva din casă avea revolverul...
Jos, un ceas bătu ora unu.
Gândurile lui Blore fură întrerupte brusc. Se ridică în pat, înviorându-se deodată. Pentru că auzise un zgomot... un zgomot foarte uşor... undeva, dincolo de uşă.
Cineva se mişca prin casă, în întuneric.
Fruntea i se acoperi de sudoare. Cine era cel care se mişca pe furiş, în cea mai mare linişte, de-a lungul coridoarelor? Cineva care nu avea gânduri bune - putea să pună rămăşag!
Fără zgomot, în ciuda trupului său greoi, se dădu jos din pat şi din doi paşi fu la uşă, ascultând.
Dar zgomotul nu se mai repetă. Cu toate acestea, Blore era convins că nu se înşelase. Auzise un pas chiar lângă uşa lui. Simţise că i se face părul măciucă. Îi era grozav de frică...
Cineva care se furişa încet prin noapte...
Ascultă - dar nu se mai repetă nici un zgomot.
Şi atunci, o nouă ispită îl cuprinse. Dorea, cu disperare, să iasă şi să cerceteze. Dacă ar putea numai să vadă cine dădea târcoale în întuneric.
Dar ar fi o nebunie să deschidă uşa. Probabil că exact asta aştepta celălalt. Poate chiar intenţia lui fusese ca Blore să-l audă, urmărind astfel să-l facă să iasă, ca să cerceteze.
Blore stătea ţeapăn - ascultând. Auzea acum zgomote peste tot, pocnituri, foşnete, şoapte misterioase - dar creierul lui realist, încăpăţânat, ştia ce sunt de fapt - produse ale propriei lui imaginaţii înfierbântate.
Şi apoi, deodată, auzi ceva care nu era imaginaţie. Paşi foarte uşori, prudenţi, dar perfect clari pentru un om ca Blore, care era numai urechi.
Paşii veneau încet de-a lungul coridorului (atât camera lui Lombard cât şi cea a lui Armstrong se aflau mai departe de scară decât a sa). Trecură pe lângă uşa lui fără şovăială.
Şi atunci, Blore se hotărî.
Voia să ştie cine e! Paşii trecuseră pe lângă uşa lui, spre scară. Unde se ducea omul?
Când acţiona, Blore acţiona rapid, surprinzător pentru un om care părea atât de greoi şi de încet. Se întoarse pe vârfuri până la pat, strecură chibriturile în buzunar, scoase priza de la lampa de noptieră şi răsuci sârma în jurul ei. Lampa era de crom, cu o bază grea de ebonit - o armă folositoare.
Se apropie iarăşi, fără zgomot, de uşă, luă scaunul de sub clanţă, trase zăvorul cu grijă şi descuie uşa. Ieşi pe coridor. Jos, în hol, se auzi un zgomot uşor. Blore alergă în ciorapi până la capătul scării.
În clipa aceea îşi dădu seama de ce auzise atât de clar totul. Vântul nu mai bătea deloc şi cerul se înseninase. Razele lunii pătrundeau prin fereastra de pe palier şi luminau holul de jos.
Blore zări o clipă o siluetă care tocmai ieşea pe uşa din faţă.
Se opri chiar când era gata să alerge jos pe scări în urmărire.
Iar era să se facă de râs! Fusese o cursă, pesemne, ca să-l atragă afară din casă!
Dar ceea ce nu înţelesese celălalt, era că făcuse o greşeală, că se predase în mâinile lui Blore. Pentru că, din cele trei camere de sus ocupate, una trebuia să fie goală acum.
Tot ce avea de făcut era să se asigure care anume!
Blore se înapoie încet pe coridor.
Se opri întâi la uşa doctorului Armstrong şi ciocăni. Niciun răspuns.
Aşteptă o clipă, apoi se duse la uşa lui Philip Lombard. Aici răspunsul veni îndată:
- Cine-i acolo?
- Blore. Cred că Armstrong nu e în cameră. Aşteaptă o clipă.
Se duse la uşa din capătul coridorului şi bătu.
- Domnişoară Claythorne, domnişoară Claythorne...
Se auzi vocea Verei, speriată:
- Cine e? Ce s-a întâmplat?
- Nu e nimic, domnişoară Claythorne. Aşteaptă o clipă. Mă întorc îndată.
Alergă apoi la uşa lui Lombard, care tocmai se deschidea. Lombard stătea în prag. Avea o lumânare în mâna stângă. Îşi trăsese pantalonii peste pijama. Mâna dreaptă o ţinea în buzunarul jachetei de pijama. Spuse tăios:
- Ce dracu e asta?
Blore explică repede. Privirea lui Lombard se aprinse.
- Armstrong, ei? Va să zică el e păsărica! Se duse apoi spre uşa lui Armstrong spunând: Iartă-mă, Blore, dar nu iau nimic pe garanţie.
Bătu tare în uşă:
- Armstrong, Armstrong!
Niciun răspuns.
Lombard se lăsă în genunchi şi se uită pe gaura cheii. Vârî cu grijă degetul mic înăuntru.
- Cheia nu e pe dinăuntru.
- Asta înseamnă că a încuiat pe dinafară şi a luat cheia cu el, spuse Blore.
Philip se declară de acord:
- O precauţie normală. O să-l prindem, Blore... De data asta îl prindem! O clipă.
Alergă spre camera Verei.
- Vera!
- Da.
- Îl urmărim pe Armstrong. Nu e la el în cameră. Orice s-ar întâmpla, să nu deschizi uşa. Ai înţeles?
- Am înţeles.
- Dacă vine Armstrong şi-ţi spune că am fost ucis, sau că Blore a fost ucis, nu-i da nicio atenţie. Înţelegi? Deschizi uşa numai dacă îţi vorbim Blore şi cu mine. Ai înţeles?
- Da. Nu sunt chiar atât de proastă.
- Bine, spuse Lombard.
Se duse la Blore.
- Şi acum - după el! Vânătoarea a început!
- Ar trebui să fim mai atenţi. Nu uita că are un revolver, îl avertiză Blore.
Philip Lombard, care alerga pe scări în jos, chicoti:
- Aici greşeşti! Deschise uşa de la intrare, remarcând: Zăvorul e tras - ca să poată intra uşor. Continuă: Revolverul e la mine. Şi îl scoase pe jumătate din buzunar în timp ce vorbea. L-am găsit astă-seară pus înapoi în sertar.
Blore se opri nemişcat în prag. Se schimbă la faţă. Philip Lombard îl văzu.
- Nu fi prost, Blore! N-o să te împuşc! Întoarce-te şi baricadează-te înăuntru, dacă vrei! Eu plec după Armstrong.
Şi porni în lumina lunii. După o clipă de ezitare, Blore îl urmă. Se gândi: "Cred că mi-o fac singur. Dar, la urma urmei..."
La urma urmei, avusese şi înainte de-a face cu criminali înarmaţi cu revolvere.
Orice i s-ar fi putut reproşa lui Blore, numai lipsa de curaj nu. Când simţea pericolul, atunci devenea mai curajos. Nu-i era frică de pericol - dacă ştia despre ce-i vorba - ci doar de un pericol nedefinit, sau de supranatural.
VI
Lăsată să aştepte rezultatul, Vera e sculă şi se îmbrăcă. Se uită de două-trei ori la uşă. O uşă solidă. Era încuiată, zăvorâtă şi avea rezemat de ea un scaun de stejar.
Nu putea fi deschisă cu forţa. Şi în niciun caz de doctorul Armstrong - nu avea un fizic puternic. Dacă ar fi ea în locul lui Armstrong şi ar avea intenţia de a ucide, ar întrebuinţa viclenia, nu forţa.
Se amuză singură gândindu-se cam ce mijloace ar putea folosi doctorul.
Ar putea, aşa cum sugerase Philip, să vină şi să-i spună că unul dintre cei doi bărbaţi a fost ucis. Sau ar putea să pretindă că el e rănit mortal, s-ar putea târî gemând la uşa ei.
Mai existau şi alte posibilităţi. Ar putea să-i spună că a luat foc casa. Mai mult, ar putea chiar să dea foc casei cu adevărat... Da, asta ar fi o posibilitate. Îi momeşte pe ceilalţi doi să iasă afară din casă, şi pe urmă - vărsând gaz pe jos - îi dă foc.
Iar ea, ca o idioată, o să rămână baricadată în cameră până va fi prea târziu.
............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu