6.
"Asta-i situaţia, conchise baroana uitându-se la ceas, de parcă ar fi luat o hotărâre istorică, iar ora avea să fie ulterior consemnată în studii, documente şi manuale. Dosarul Elvira Manu trebuie închis cât mai repede."
Întrebă fără să-şi dea seama:
- Etienne... Mă mai iubeşti?
- Aţi spus ceva, doamnă baroană?
- Da... Sforăi îngrozitor.
56.
În aceeaşi zi, spre prânz - ora prânzului la francezi - deci ceasurile 12, Herr Walter, deşi obosit de drum, consimţi să ia contact cu Aristide Stănescu, directorul Athenee Palace-ului.
De comun acord, rendez-vous-ul fu stabilit la locuinţa doamnei Alexandrina Boldeanu de pe Călăraşi. Aranjamentul convenea ambilor parteneri. O casă privată aparţinând unei persoane aparent inofensive - o doamnă în vârstă, înlesnită, care-şi consumă existenţa între vizite şi joc de cărţi (ar fi fost informaţiile superficiale oferite de vecini) - atrăgea mai puţin atenţia decât un local public sau locuinţa unei persoane cu oarecare relevanţă socială.
Cât o priveşte pe Boldeanca, vizita celor doi n-o deranja absolut deloc.
"La mine în casă fac ce poftesc şi invit pe cine am chef. Nu dau cont nimănui."
Aşa procedase întreaga ei viaţă al cărei itinerar accidentat îi oferise din plin ocazia să înfrunte situaţii cu adevărat dificile, pentru etichetarea cărora "penibil sau compromiţător" constituiau adjectivele cele mai inofensive.
După ce le oferi cafele şi le puse o sticlă de Courvoisier pe masă, coana Didina se retrase plină de tact, închizând ostentativ uşile în urma ei.
Walter şi Stănescu se cântăriră dintr-o singură privire şi se plăcură.
"Un tip serios", îl catalogă hotelierul. "Cap pătrat, dar nu găinar..."
Aprecierile neamţului fură ceva mai nuanţate: "Inteligent, abil, descurcăreţ. Escroc ca toţi latinii, dar, la un onorariu bun, serviciul e conştiincios. În plus, îmi umple un gol... Pe porcul ăla de la bar, însă, tot îl învăţ eu minte..."
- Doamna Boldeanu mi-a adus la cunoştinţă că sunteţi dispus să colaboraţi cu noi. Cu noi, insistă.
Aristide Stănescu zâmbi:
- Înţeleg foarte bine, Herr Walter. Adică această colaborare va fi ignorată atât de Siguranţă cât şi de, mă rog, ceea ce a rămas din Biroul 2.
Surâsul neamţului se lăţi, lăsând să se vadă un canin şi ce urma după, îmbrăcaţi în aur.
- Sunteţi direct, îmi place. Precizez că acceptăm serviciile dumneavoastră din două considerente: în primul rând, ne convine locul unde lucraţi, dar mai ales m-au convins recomandările călduroase ale doamnei Boldeanu, o prietenă veche şi de încredere.
Stănescu mulţumi, dând uşor din cap.
- Mi se pare firesc să fiţi atent. Iar în ceea ce mă priveşte, nici eu nu m-aş angaja alături de un partener care să nu-mi prezinte toate garanţiile.
- Păreţi foarte sigur de dumneavoastră.
- Ştiu ce ofer.
Neamţul îl privi cu atenţie: o privire care străpungea. Stănescu i-o susţinu cu îndrăzneală, fără să-şi piardă cumpătul. Walter rosti răspicat, aproape silabisind:
- Plătim bine informaţiile de valoare.
- Nu mă îndoiesc de generozitatea dumneavoastră.
Neamţul lăsă paharul pe masă:
- Concret! Ce ne oferiţi?
Aristide Stănescu îşi umezi buzele uscate. Răspunse sec:
- Pe asul Biroului 2.
Walter se agăţă cu mâinile de braţele fotoliului. Pe chip i se citea o emoţie ieşită din comun, pe care era incapabil s-o stăpânească. Stănescu se simţea încântat de reacţia neamţului.
- Glumiţi?
- Când am chef să râd, mă duc la Cărăbuş. Nu, Herr Walter, nu glumesc.
- Pe colonelul Tamaş? Subtilul! E în Bucureşti? Îl credeam la Londra, împreună cu ceilalţi şefi ai serviciilor de contrainformaţii din Europa ocupată ori aşa-zis aliată...
Hotelierul apucă sticla de Courvoisier.
- Permiteţi să vă torn?
Neamţul luă o înghiţitură zdravănă.
- Oferta dumneavoastră ne interesează.
Stănescu îşi permise un zâmbet: "mie-mi spui?"
- Ce pretenţii aveţi?
Hotelierul avea răspunsul pregătit. "Trebuie să joc tare. E un tren pe care nu-l prinzi de două ori în viaţă." Cu bani, bani mulţi, şi cu Nina alături, ar fi fost în stare să cucerească lumea.
- Mai exact, zâmbi uleios, cât?
- Cât? repetă neamţul.
- O sută de mii.
- Mărci?
Aristide Stănescu râse încetişor.
- A, nu. Lire sterline. O sută de mii de lire sterline.
Neamţul consideră că trebuie să se arate ofuscat. Era neobişnuit şi imprudent din partea unui agent să pretindă plata onorariului în lire sterline sau dolari.
- N-aveţi încredere în marca germană?
Hotelierul se eschivă.
- În fond, dumneavoastră vă este egal în ce monedă plătiţi. Mă mai oblig, în contul aceleiaşi sume, să vă debarasez de o persoană indezirabilă. Ca un cadou din partea firmei.
- Despre cine e vorba?
- Despre doamna Elvira Manu.
Walter rămase câteva clipe tăcut, privind concentrat fotografia unui bărbat în frac, pozând într-o poziţie falnică, plin de importanţă, cu mâna stângă înfiptă în şold.
Avocatul, marea dragoste a Didinei Boldeanu. Îşi întoarse ochii spre hotelier.
"Ce-i cu ăsta? Escroc? Provocator? Agent de mare clasă? Oricum, maimuţoiul ştie multe..., ciudat de multe."
- Herr Stănescu, vă voi da răspunsul - acceptăm ori, simplu, uităm oferta - în douăzeci şi patru de ore.
- Corect. Propun ca, în caz pozitiv, să-i daţi un telefon doamnei Boldeanu. Dacă nu sunaţi până mâine - se uită la ceas - la ora 13, voi considera propunerea nulă şi neavenită.
"Dar vei suna, Fritz! Pariez pe ultimul meu sfanţ."
Se despărţiră cordial, strângându-şi mâinile cu căldură.
Coana Didina îi strecură printre genele frizate, date gros cu rimel, o privire subţire.
- Aristică, maică, ţi-am mai zis-o! Eşti cu o putoare nostimă şi mare pişicher, dar te vâri într-o marmită unde fierbe ceva mai cu chichirez decât sos remoulade.
- Am schimbat reţeta, rânji hotelierul. Sos allemand îţi spune ceva?
57.
Madame Zoe, menajera colonelului Tamaş, clătină din cap filozofând că, oricât ai trăi cu un om, degeaba!, tot nu ajungi să-l cunoşti. Un kil de sare! Aşi! Nu-ţi ajung nici cinci!
Se afla de patru ani în serviciul colonelului şi îşi imagina că îl cunoaşte până în cele mai mici amănunte şi că, în principiu, surprizele de orice fel sunt excluse.
"Cam singuratic, comenta cu soră-sa, văduva unui căpitan, becher înrăit, larg de mână şi cu capu-n nori. Noroc de mine că-s cumsecade. Alta l-ar fura pân' la izmene... Nu vede nimic, nu bagă de seamă nici un oarece, nu ştie leac ce are în şifonieră sau buzunare..."
De două zile însă, madame Zoe îşi vedea certitudinile contrazise cu brutalitate şi trăia momente dramatice. Alaltăieri, de pildă, colonelul, în mod cu totul neobişnuit, intrase în bucătărie:
- Madame Zoe, ce o fi cu Ilie de nu mai vine? Parc-am văzut pe altul azi.
De surpriză, menajera uită de laptele care stătea să fiarbă. Într-adevăr, se schimbase olteanul, dar faptul că Tamaş ar fi putut observa amănuntul şi, mai mult, că ştia de numele celuilalt pieţar, pur şi simplu o năucea.
- Ăsta-i frate-său, se bâlbâi menajera, zice că Ilie îşi face casă, la ei, la Leordeni, şi-o vreme n-o să vină că n-are vreme. Marfa însă-i tot bună şi proaspătă.
Curăţind plita - laptele dăduse în foc - nu înceta să se minuneze:
"Doamne, ce naţie de om! Ziceam că nu ştie ce vâră în gură, stufat de miel ori pilaf de raci şi uită-te la el! Ţine seama la cupeţi!"
În aceeaşi zi, plecând de acasă, colonelul declară pe un ton uşurel, parcă în treacăt.
- Auzi, madame Zoe... De azi, nu mai trebuie să găteşti.
- Cum adică?
- Am să mănânc în oraş.
Menajera se simţi ofensată:
- Dacă nu vă place...
Tamaş o întrerupse zâmbind:
- Dimpotrivă, îmi place foarte mult, eşti o adevărată artistă, dar sunt foarte ocupat şi mi-e incomod să vin acasă.
O salutase graţios şi plecase, lăsând-o cu gura căscată.
Azi-dimineaţă, altă surpriză! Colonelul dormise pe canapeaua din salon.
- Am mai multă linişte, explicase simplu Tamaş.
Adevărat, ferestrele dormitorului dădeau spre stradă, dar aceasta era liniştită, mai mult pustie, stradă de "boieri" care se scoală târziu, fără copii şi cu automobile silenţioase.
Se întorsese pe la 11 şi îşi încropise în câteva minute o valijoară.
- Plec pentru o vreme în provincie.
- Lipsiţi mult, don' colonel?
- Nu ştiu. Mai vino, dacă vrei, să aeriseşti din când în când. Ai să primeşti leafa în continuare. Dacă întreabă cineva de mine, nu spui nimic. Nu-s acasă şi atât.
- Dar...
- Mă grăbesc, madame Zoe, că m-aşteaptă afară taximetrul. Nu uita ce te-am rugat. La revedere.
Menajera îl urmări din ochi pe fereastră, până ce taxiul dispăru. "Nu-i a bună cu ăsta! Parcă n-ar fi zdravăn... Treaba lui..."
Lăsă curat în bucătărie, mai trecu o dată cu cârpa de praf peste mobile şi se duse să-şi schimbe rochia.
"E abia douăsprezece. Mă duc la soră-mea şi poate mergem împreună la cinema..."
Auzi soneria de la intrare. Un bărbat tânăr, în salopetă albastră, zâmbea cu toată dantura.
- Săru' mâna. Sunt de la Telefoane...
Madame Zoe, văduvă de grefier, îşi cunoştea rândul în lume, ştia să trateze cu slugile. Se interesă pe nas:
- Şi ce pofteşti?
- Am venit să văd ce-i cu telefonul. Am primit reclamaţie...
- Mie domnul colonel nu mi-a zis nimic. Vino când o fi şi dumnealui acasă!
Omul păru să se enerveze:
- Păi nu eşti dumneata? Ce, n-ajunge?
- N-ajunge.
- Cum n-ajunge, cucoană? Puneţi oamenii pe drumuri de pomană? Ce, eu am vreme să alerg după cheful abonaţilor?
- Te poftesc să nu fii obraznic. Bună ziua.
Îi trânti uşa în nas şi se întoarse în cămăruţa de serviciu să-şi isprăvească toaleta.
Bărbatul în salopetă îşi puse pe umăr tolba cu unelte şi plecă înjurând: "Hoaşca dracului! A dresat-o bine...."
58.
În cursul după-amiezii, pe la ora patru, când barul era în general pustiu, domnul Basile părăsi hotelul, anunţând că se întoarce în mai puţin de un ceas. O luă la stânga şi ieşi pe strada Nicolae Golescu, intră în imobilul cu nr. 14, urcă scara şi, oprindu-se în faţa unei uşi, sună cu anume semnal.
Îi deschise aproape imediat o subretă tinerică, în ţinută clasică: rochie neagră, şorţuleţ şi bonetă de dantelă albă.
Barmanul cunoştea bine casa, unul din cele mai distinse stabilimente din Capitală.
Madame Piţulea, proprietăreasa, îşi administra desăvârşit "afacerea", cu discreţie şi competenţă, asigurând o clientelă de ambe sexe, dintre cele mai selecte.
Domnul Basile se lăsă condus de-a lungul unui coridor lung. Paşii erau vătuiţi de covorul de pluş gros.
- Sunteţi aşteptat, surâse subreta, indicându-i o uşă, apoi dispăru.
Nu se ofereau şi nu se primeau bacşişuri, considerate vulgare pentru "stilul" casei.
Colonelul Tamaş îl aştepta într-o încăpere mobilată ca un studio-dormitor confortabil. Mobila era de calitate, culorile palide, nimic strident, roşul şi aurul atât de frecvente şi gustate chiar în bordelurile scumpe lipseau cu desăvârşire.
Observând mica valiză deschisă, barmanul zâmbi:
- V-aţi mutat la distinsa doamnă Piţulea?
- Asta-i situaţia, mon cher.
- Cel puţin aici n-o să vă plictisiţi.
- Sper să nu fiu plictisit. Am fost obligat să mă refugiez.
- Asta am înţeles-o şi singur. De fapt, ce v-a alarmat?
Colonelul îl privi ironic:
- Amănuntul că potera nemţească m-a depistat nu ţi se pare suficient?
Figura lui Sfetcu deveni gravă:
- De fapt, ce s-a întâmplat?
- Fleacuri în aparenţă, dar, în ansamblu, pline de semnificaţie. Începu să râdă: Sunt şi cretini, nenorociţii! De pildă, de ieri am constatat că-mi vine alt zarzavagiu. Că mutra-i de canalie, n-ar fi nimic, dar ai pomenit "oltean" blond, cu ochi albaştri şi ceafă rasă?
Se întrerupse şi scoase o Regală din portţigaretul de argint.
Sfetcu îi întinse bricheta aprinsă.
- Pe urmă, încă o chestiune: după cum ştii, telefonul meu e înregistrat la secret îl au doar câţiva inşi. Dacă nu există comunicări importante, aparatul rămâne mut şi o săptămână. Doar în două zile am primit şase apeluri. Evident: "Greşeală, scuzaţi, vă rog".
- Vor să vă verifice orele.
- Vezi bine. Şi, în sfârşit, am observat filajul. Destul de abil, copoii mereu alţii, ca să nu-i recunosc, dar sunt talonat. Ieri am vrut să-mi verific impresia şi am coborât în WC-ul public de la Universitate. Reperasem individul încă de pe Bulevardul Elisabeth. Un tip scund, vânjos, figură oareşcare, într-un costum cafeniu.
- Şi?
Tamaş scutură scrumul şi râse din nou.
- Am intrat într-o cabină, am închis uşa, dar "am uitat" să trag zăvorul. Şi am "uitat" să mai ies. După douăzeci de minute exact, tipul a dat buzna peste mine: "O, pardon! Vă rog să mă scuzaţi. Credeam că e liber..."
- Mda, făcu Sfetcu. Destul de clar. Situaţia e neplăcută... Sunteţi sigur că nu v-au luat urma până aici?
- Mon cher, nu mai sunt debutant. Chestiunea e alta. Cum m-au reperat? Trecând în revistă toate posibilităţile, am ajuns la concluzia că dumneata ai fost mirosit înaintea mea. Punându-te sub urmărire, au ajuns la mine.
- Sunteţi sigur?
- Absolut. Raţionamentul e simplu: în ultimele două săptămâni, nu m-am întâlnit cu nicio altă persoană în afară de dumneata, iar pe mine mă ţin în reflector doar de două zile. Deci, depistarea mea e de dată foarte recentă, altfel filajul ar fi început mai demult.
- Logic. Înseamnă însă că am fost urmărit şi acum.
- Posibil, dar nu-i nimic extraordinar ca un bărbat de vârsta dumitale să meargă la bordel. Casa e cunoscută.
- Aveţi încredere în madame Piţulea?
- Absolută. E una din cele mai vechi agente ale noastre. Pentru "curioşi" a şi fost pregătită o damicelă gata să jure că a petrecut cu dumneata o oră. O să faceţi cunoştinţă la plecare.
Sfetcu părea îndoit:
- Mi se pare imprudent totuşi, domnule colonel. Siguranţa poate dispune o percheziţie şi, în orice caz, casa va fi pusă sub supraveghere.
Tamaş surâse:
- Îţi închipui că poţi ţine o asemenea casă de elită - nu puţine cearşafuri ar trebui să aibă stemă - fără să ai oameni plătiţi pe toate coridoarele poliţiei?
- Vreţi să spuneţi că, în caz de percheziţie, patroana ar fi avertizată?
- Cu cel puţin jumătate de ceas înainte. Şi iar, trebuie să-ţi imaginezi că atunci când ai o clientelă foarte vulnerabilă la fenomenul scandaluri care pot compromite nume mari, te aranjezi ca stabilimentul respectiv să dispună şi de o ieşire secretă.
- Mda... Să sperăm că totul va fi în regulă.
- Bineînţeles, îmi voi asigura încă un refugiu. În orice caz, următoarele întâlniri le vom stabili în altă parte, în ultimul moment şi doar dacă sunt strict necesare. Ce se aude cu frumoşii îndrăgostiţi?
- După cum am convenit, baroana a fost anunţată că von Sundlo a părăsit Eforia. Ce au de gând, nu ştim. Deocamdată, au rămas la noi.
- Şi acolo vor rămâne, murmură colonelul. Despre ceilalţi ce ştii?
- După atentatul împotriva Elvirei Manu, eşuat, au şters putina, urmaţi imediat de verişoara Edith... Din cauza vremii, au rămas la Constanţa, la Continental. Nemţoaica, după o scurtă escală la birourile Dieckhoff, şi-a continuat drumul.
Colonelul rămase pe gânduri. Îşi ciupea uşor bărbia despicată, uşor vânătă, de bărbat oacheş, ras proaspăt.
- Zici că a făcut o escală la sediul firmei Dieckhoff. Desigur, ca să dea anumite dispoziţii. Înseamnă că vor încerca o lovitură şi pe traseu, deşi e al naibii de riscant. Vorbesc din punctul lor de vedere.
Barmanul îşi netezi instinctiv tâmplele bine pomădate:
- Cât pariaţi pe şansele Elvirei Manu?
- Ca persoană privată - domnul Tamaş pensionar - nici doi poli.
- Şi... colonelul Tamaş?
Acesta îi îndreptă o privire lungă:
- Colonelul Tamaş nu pariază. Face tot posibilul să sporească şansele Elvirei Manu. Femeia trebuie să supravieţuiască...
59.
Octavio de Villar îşi privi ceasul. Cifrele fosforescente indicau ora unu. Se desprinse încet din braţele Manjei, silindu-se să n-o trezească. Dar mica baroană, după trei sticle de şampanie consumate împreună - în mod deliberat o făcuse să întreacă măsura, simulând o bună dispoziţie de zile mari - dormea adânc.
Se strecură în apartamentul lui şi, dezbrăcându-şi pijamaua din mers, se duse la fereastră. În ciuda orei înaintate, existau pietoni, grupuri de petrecăreţi în schimbare de local, trăsuri, maşini. La Cina, felinarele arăbeşti de la intrare şi sunetele orchestrei care se auzeau în surdină lansau invitaţii îmbietoare. Lui de Villar peisajul nu i se păru din cale-afară de ciudat, chiar pentru o ţară aflată în război. Era prea spaniol pentru aşa ceva. La Madrid sau la Sevilla, la Grenada ori Burgos, la San-Sebastiano sau Valencia, în orice localitate, cât de măruntă, viaţa, mai ales în cursul verii, începe după miezul nopţii. Strada, pentru turistul neavizat, pare în plină fiesta. Terasele cafenelelor, ale restaurantelor sau ale cofetăriilor, cu mesele aşezate direct pe trotuar, debordează de oameni, femei şi bărbaţi de toate vârstele. Nu pare deloc curios, de pildă, să vezi singure sau în grup, la câte o masă, doamne în etate, cu jabouri şi egrete prinse într-o broşă de diamante, bându-şi liniştite sucul rece de fructe sau savurând un munte de îngheţată şi admirând peisajul străzii. Copiii forfotesc peste tot, zgomotoşi, şi nimeni nu pare iritat. Zgomotul nu deranjează în Spania, iar copiii sunt regi. Câte o mamă tânără, cu mâna pe landou şi o revistă ilustrată pe genunchi, suge oranjada cu paiul.
Chiar şi în locuinţele cele mai modeste, la douăsprezece sau unu noaptea, întreaga familie, de la străbunica ştirbă până la pruncul neînţărcat, coboară în micul patio şi se aşează la masă...
De Villar constată că vremea se răcise şi că ploua. Îmbrăcă un trench uşor peste costumul de seară, pentru a deruta funcţionarii hotelului.
"Adică să-şi închipuie că merg la vreo recepţie sau un local de noapte. Fleacuri!... Nu ştiu cine e organizatorul şi ce raţiuni are, dar ideea de a fixa o întâlnire conspirativă la două noaptea e cel puţin originală. Cât de vesel şi noctambul ar fi oraşul, nu beneficiezi de forfota orelor de maximă aglomeraţie. Mai există şi slujbaşi şi îmi închipui că cel puţin jumătate din locuitori sunt în paturile lor."
Luă la întâmplare unul din multele taxiuri parcate în faţa hotelului şi ceru scurt:
- Piaţa Rosetti.
Se străduise să pronunţe cuvintele corect şi urmări reacţia şoferului. Acesta nu-i dădu nicio atenţie. Era obosit, şi apoi Bucureştiul mişuna de străini. Nu-l mai surprindeau nici apariţiile cele mai exotice.
Plăti şi coborî. De pe strada Italiană, trebuia s-o ia la dreapta - studiase în prealabil harta oraşului - apoi la stânga. Atent la numărul imobilelor, nu văzu groapa din trotuar. Se împiedică şi căzu în genunchi.
- La dracu!
Se şterse cu batista de noroi şi îşi privi hainele. "Sper să existe o chiuvetă pe aici..."
Numărul 15. Un blockhouse drăguţ, cu două nivele. De undeva, de la colţul străzii, se auzea muzică. Un local probabil...
De Villar privi cu atenţie în jur, apoi, trăgându-se în umbra copacului de la marginea trotuarului, fluieră nu prea tare, dar destul ca să se facă auzit printr-o fereastră deschisă: Una paloma trista...
Ca un ecou, din imobil răsună fluierată aceeaşi melodie.
60.
Inima lui Marin Viforeanu - aştepta cu sufletul la gură de cinci ore - bătea puternic. În sfârşit avusese noroc. Şi intuiţie, desigur, dar intuiţie mai avusese şi altă dată.
Îl introduse pe spaniol în bloc, îl făcu atent la treptele care duceau la demisol, apoi, ducându-şi degetul la gură, îl conduse pe coridorul întunecat. Din odăile coanei Aneta şi a lui don' Guţă se auzea sforăit pe tonuri distincte. Astmatic, întrerupt de înec al spălătoresei - persoană grasă -, monoton şi fornăit al misitului.
De Villar se uită superficial în jur - un interior de om bătrân, etichetă spontan - apoi cu atenţie la bărbatul din faţa lui. Un tip brun, sub patruzeci de ani. Figura inteligentă avea ceva neliniştitor. Despre asemenea persoane, maică-sa, Dona Conception - flori, fluturi, dantele, melodii cântate la harfă şi evantaie pictate - obişnuia să spună cu o înfrigurare ostentativă a umerilor superbi:
"Oh, draga mea! Când îl vezi pe Miquel de Jorca - de exemplu - simţi o poftă irezistibilă să te afli în altă parte. N-ai decât să încerci... Dar nu te sfătuiesc..."
Viforeanu îl studie la rândul lui: fizionomie deschisă, luminoasă, de individ căruia toate i-au mers în viaţă, n-a cunoscut eşecuri. Obraz întins de om bine hrănit, dar fără excese, desigur cu bogat palmares sportiv: îl presimţeai bun jucător de tenis, excelent înotător, amator de yachting şi curse de automobile; hainele, bine tăiate, purtate cu dezinvoltură. În total, prototipul clasic general de standardul maxim de viaţă al deceniului patru, idealul a milioane de tineri şi care, îndeobşte pe Marin Viforeanu, invidios şi avid de trai bogat, îl complexa.
Ochii lui De Villar se opriseră asupra şifonierului. Bucata de carton care-i înţepenea uşa, căzuse şi se vedeau hainele agăţate ordonat.
"Nu-s ale ăstuia", îşi zise spaniolul. Aparţineau unui bărbat cu cel puţin zece centimetri mai scund.
Simţi că în suflet i se strecură îndoiala şi se hotărî să joace strâns.
- În ce limbă preferaţi să comunicăm?
Viforeanu îi răspunse într-o franceză de elev conştiincios.
- În limba lui Balzac, e foarte bine, surâse agentul.
Spaniolul îşi privi ceasul:
- Două şi cinci. Ora mi se pare grozav de imprudentă pentru o întâlnire clandestină.
- Sunt absolut de acord cu dumneavoastră, dar nu eu am hotărât-o.
- Aveţi să-mi comunicaţi ceva?
Viforeanu simţi că evoluează pe sârmă, individul nu trebuia să-şi dea seama că nu ştie mai nimic şi că, de fapt, încerca să se infiltreze într-o acţiune din a cărei distribuţie, unde deţinea rol de figuraţie, fusese exclus. Un lucru îl ştia cu certitudine: marele protagonist era von Sundlo. Declară prudent:
- Neamţul e la mare împreună cu o femeie.
Fruntea spaniolului se încreţi. Iată un amănunt neaşteptat.
- Aventură?
Viforeanu dădu afirmativ din cap:
- Mai mult decât o aventură. O poveste de dragoste. După toate aparenţele, un coup de foudre irezistibil.
"Din ce în ce mai complicat", îşi zise de Villar. Dacă lui von Sundlo i-a sucit minţile o femeie, va face tot posibilul ca s-o evite pe Manja! În consecinţă, şansele mele de a pătrunde în anturajul colonelului se reduc practic la zero... Uite o situaţie pe care bătrânul Donovan n-a prevăzut-o!..."
De Villar gândi rapid: "Femeia trebuie înlăturată".
Evident, nu el avea să-şi murdărească manşetele. Se uită la individul din faţa lui. Pentru un mic asasinat, părea să fie destul de bun. Şi îşi dădu brusc seama ce îl izbise încă de la început. Omul avea o figură clasică de ucigaş profesionist. Trebuia însă să se mai gândească înainte de a lua o decizie atât de categorică. Îşi aduse aminte că vacanţa lui von Sundlo expira exact peste cinci zile. Era obligat să acţioneze fără întârziere. În primul rând, trebuia depistat cotlonul unde se ascunseseră cei doi. Au părăsit litoralul, dar încotro s-au îndreptat? Oricum, deocamdată n-avea de gând să-şi trădeze intenţiile faţă de ucigaş. În sinea lui îl socotea deja ca atare...
Se ridică. Viforeanu îl privi îngrijorat:
- Ce hotărâţi?
- Să-mi rămâneţi în principiu la dispoziţie.
- Adică?
- Să stabilim o oră şi un loc unde vă pot găsi în orice zi.
- Nu! răspunse repede Viforeanu.
Un pic prea repede. De Villar îl cercetă curios:
- De ce?
- Există un proverb românesc: pe şoarecele cu o singură gaură lesne îl prinde pisica.
- Da... E un raţionament.
- Propun holul cinematografului Aro, coloana din stânga, ora 20, momentul de maximă aglomeraţie a zilei. Al patrulea spectacol e cel mai solicitat, înghesuiala-i garantată.
- Perfect...
Îi arătă hainele murdare:
- Aş putea să mă curăţ puţin? Nu vreau să atrag atenţia la hotel.
Viforeanu răspunse mecanic:
- Bineînţeles, cu plăcere. Vă conduc.
În aceeaşi clipă înţelese că a comis o neghiobie fără egal. Nu ştia unde e baia, sau măcar toaleta de la demisol.
O luă la întâmplare pe coridor, calculând febril. Erau în total şase uşi. Excluzând odăile misitului şi ale coanei Aneta, trebuia să aleagă una dintre celelalte patru. Dădu greş de două ori.
De Villar îşi strânse buzele, fără să comenteze.
"Că tipul nu locuieşte aici e limpede, dar, admiţând că pentru o întâlnire conspirativă preferi un loc neutru şi nu propriul apartament, cum naiba nu-l investighezi înainte? E un impostor."
Se despărţiră în stradă, salutându-se scurt.
Lui Viforeanu îi venea să se dea cu capul de pereţi.
"Ce imbecil pot fi! Dumnezeule! Pariez că n-o să pună piciorul la Aro!"
În taxi, de Villar se gândea la acelaşi lucru.
61.
Prinţul Ştefan Duca se foia în aşternut. În general, dormea puţin şi asta încă din copilărie. Curiozitate organică, îi erau de-ajuns patru ore de somn, ca să se simtă perfect odihnit. De aceea, zilele erau pentru prinţ atotcuprinzătoare, stârnind mirarea celor din jur.
"Când le face, dom'le, pe toate? Nu-i scapă concert, sindrofie, recepţie, vernisaj, spune prezent în fiecare zi la Athenee Palace şi la Capşa, e la curent cu tot ce se petrece în lume, citeşte zilnic vreo cinşpe ziare şi reviste, pretutindeni şi mereu singur."
"De fapt", reflecta adesea prinţul, "dacă stai şi te gândeşti cât timp pierd oamenii cu somnul, eu am trăit mai multe vieţi, aş avea cel puţin o sută cincizeci de ani..."
Acum însă, îl deranja "promiscuitatea", faptul că fusese obligat să doarmă cu mai multe persoane în aceeaşi încăpere. Chiar în plină tinereţe, la începutul căsătoriei, socotise că odăile separate ale soţilor constituie o lege de elementară civilizaţie. Şi, slavă Domnului, o iubise pe Alexandra din tot sufletul. Ce ciudat! Fusese cea mai mică dintre surori, cea mai plină de viaţă, de o vitalitate debordantă şi molipsitoare, şi totuşi se prăpădise la mai puţin de patruzeci de ani. Celelalte fete, ca şi întreaga familie Rieti de altfel, erau longevive. Lucia, de pildă, azi contesă de Courcelles, se apropia de optzeci de ani...
Urechea prinţului înregistra automat zgomotele odăii: sforăitul uşor al ziaristului - o persoană antipatică, răutăcioasă - respiraţiile celorlalţi doi. A fetei, "o micuţă persoană lipsită de însemnătate afişând aere de grande dame", nu se auzea. Ai fi zis că nu există în odaie.
Odaie, găsită cu greu - una singură! - la Continental.
Până la urmă, renunţaseră să continue drumul spre Bucureşti. Până şi el trebuise să recunoască imposibilitatea călătoriei. O vreme oribilă, o furtună care semăna a taifun.
Ticu Stratulat se scuzase:
- Iertaţi-mă, prinţe! Trebuie să abandonăm. Vă promisesem să fiţi încă în noaptea asta la Bucureşti, dar cu iadul de afară voiajul începe să semene a sinucidere. Cu un tanc, eventual, răzbăteam...
- Să sperăm că, cel puţin mâine, timpul va fi mai favorabil.
Ridicase din umeri pentru el însuşi. Întâlnirea de la ora două era ratată. Şi se grăbea... Se grăbea îngrozitor. Toată lumea părea de altfel foarte grăbită...
Zgomote pe palier îi atraseră atenţia. Voci ridicate, parcă busculadă. Se sculă din pat şi ieşi prudent pe culoar. Trei indivizi în haine de piele neagră, cu aspect inconfundabil de agenţi de poliţie, încercau să-l dea la o parte pe baronul von Sundlo care le împiedica intrarea în odaie.
- Domnule colonel, vă rugăm nu vă opuneţi inutil.
Neamţul, vânăt de mânie, urlă dezlănţuit:
- Este un abuz inadmisibil! Am să mă plâng superiorilor dumitale la Bucureşti! Cum vă permiteţi?! Sunt colonelul von Sundlo din Wehrmacht...
- Ştim foarte bine cine sunteţi dumneavoastră. Nu ştim exact cine este doamna, insinuă unul dintre indivizi.
- Doamna este cu mine şi se află sub protecţia mea. Comiteţi un act scandalos pe care-l veţi regreta toată viaţa!
- Domnule colonel, suntem în misiune.
- La dracu' cu misiunea voastră! Nu mă siliţi să fac uz de armă!
În spatele neamţului se ivi Elvira Manu. Era palidă, îngheţată, dar calmă:
- Linişteşte-te, Kurt. În fond, ce doresc dumnealor?...
- Să ne urmaţi.
- Care e motivul?
- O simplă verificare de identitate.
- Actele vi le pot prezenta şi aici.
- Nu-i chiar atât de simplu. Vă căutăm de multă vreme, doamnă Elvira Girard. Elvira Girard sau Flavia Bertucci, ori, dacă vă convine, Susan Harold...
- Numele acestea nu-mi spun nimic.
- E o înscenare! urlă von Sundlo.
Cu o mişcare bruscă, agentul îl dădu la o parte. Von Sundlo se dezechilibră pentru o clipă şi celălalt izbuti să prindă braţul Elvirei Manu.
Prinţul Ştefan Duca năvăli în odaia unde dormeau ceilalţi strigând:
- Domnilor! Treziţi-vă! Domnilor! O doamnă este brutalizată. Chiar aici. Alături.
Ticu Scarlat sări în capul oaselor speriat:
- Cine?! Unde?
Se treziră şi ceilalţi.
- Ce se întâmplă?
- Alături, ţipă gâfâind bătrânul. Nu putem îngădui... Ce barbarie! O femeie!
Ticu Stratulat, sportiv prin excelenţă şi din toate punctele de vedere, dădu buzna pe culoar. Îl urmară Dinu Ionescu şi Lulu Dragu. Ziaristul, neştiindu-se un sfarmă piatră, rămase prudent în pragul uşii.
Dintr-o privire, Ticu aprecie situaţia. Neamţul se afla în evidentă dificultate şi părea la capătul puterilor. Femeia, neputiincioasă, încerca să-şi păstreze calmul. Dintr-un salt, Ticu ajunse în spatele agresorilor. Aplică o lovitură puternică în ceafa primului agent care ţinea braţul Elvirei. Acesta se prăbuşi instantaneu.
- Dinule!, suflă Lulu Dragu. Ajută-l!
Actorul, cu zâmbetul pe buze - starea cronică de amuzament părea să nu-l părăsească niciodată - sări în spatele celui de-al doilea agent. Ticu se ocupa de ultimul.
Prinţul Ştefan Duca privea încăierarea cu ochi strălucitori. Tinerii aceştia, Stratulat şi actorul, îi purtară o clipă gândul spre propria lui tinereţe. Fusese viforoasă, accidentată, plină de evenimente. De neuitat avea să rămână ambuscada de la Marsilia.
Făcuseră ţăndări barul Lolitei, zburau prin aer cănile cu bere, sticlele de absinth, scaunele, cuţite şi pumni, făcăleţul proprietăresei, o grăsună redutabilă, adevărată mamă pentru golanii, tous ces voyous, care mişunau prin port... Alte vremuri, alte mize, iar el tânăr...
Cei trei agenţi, doborâţi, zăceau fără cunoştinţă. În mod surprinzător, nu se iviseră curioşi pe coridor.
"S-a operat rapid", îşi zise prinţul, "şi fără zgomot prea mare..."
Von Sundlo, galben-vânăt ca o mască mortuară - mânie, suferinţă fizică (spatele îl durea atroce), dar, mai ales, un sentiment acut de umilinţă faţă de femeia iubită în faţa căreia se dovedise neputincios - se rezemă de zid.
- Domnilor, ţin să vă mulţumesc. Dacă nu eraţi dumneavoastră, aceşti ticăloşi şi-ar fi putut îndeplini jalnica lor misiune.
Ticu Stratulat arătă spre agenţii căzuţi în nesimţire.
- Cel puţin o oră sunt inofensivi. Pentru că împiedică circulaţia, îi vom transporta în odaia dumneavoastră.
- O, vă mulţumim, rosti rătăcită Elvira. Vă gândiţi la toate.
Ticu continuă:
- Sunt la dispoziţia dumneavoastră. Nu-mi plac copoii. Sfatul meu este să părăsiţi de urgenţă hotelul. Nu ştiu din ce căprărie fac parte, dar, când se vor trezi, vor asmuţi toate forţele de care dispun împotriva domniilor voastre. Aveţi o oră ca să dispăreţi.
Von Sundlo îl privi obosit.
- Da, e un sfat bun. Şi dumneavoastră? Cum vă veţi descurca?
- Vom proceda la fel.
Prinţul Duca se uită la colonel şi la Elvira. Neamţul părea serios bolnav, iar femeia slăbită, fragilă, neajutorată. Observă parcă în treacăt:
- Există un tren peste jumătate de ceas. Adică la ora 5....
62.
Cei doi se priviră instinctiv: era o idee. Îşi strângeau de zor lucrurile. Dobrin observă cu sarcasm, nu lipsit de admiraţie.
- Ticule, nu-ţi cunoşteam aptitudinile de căpcăun. Dacă dai faliment, faci cap de afiş la circ şi mat pe Joe Louis.
Lulu Dragu remarcă, încheindu-şi nasturii jachetei:
- Eşti invidios.
- Cred că da, concedă ziaristul. Dar, apropo, cu ăia trei cum o rezolvaţi? Aţi mardit trei poliţişti aflaţi în exerciţiul funcţiunii. Ştiţi cum se numeşte chestia asta?
Stratulat ridică din umeri:
- Nu mi s-au recomandat. Am văzut trei derbedei atacând o pereche de oameni liniştiţi şi, normal, am intervenit. Pe urmă, altfel stăm de vorbă la Bucureşti.
Dinu Ionescu râse:
- De mult nu m-am distrat aşa de bine.
Dobrin îl privi lung:
- Auzi, mon cher, nu te grăbi niciodată să râzi.
- Chestia, surâse dulce actorul, e că eu sunt din ăia care pricep imediat hazul unei situaţii sau al unei replici. Nu aştept o săptămână.
- Spontan, care vasăzică!
- Vezi, îmi scăpa termenul.
Ticu Stratulat apăsă pe accelerator. Maşina ţâşni brusc, ca un bolid, şi amicii, catapultaţi, căzură peste spătarul canapelei. Izbucniră în hohote de râs.
Prinţul Duca, lângă Ticu, îşi frecă bărbia nerasă.
"Tinereţe! Se amuză de toate prostiile! Bine că nu mi-am spart proteza."
63.
După întrevederea cu colonelul Tamaş, domnul Basile, barmanul de la Athenee Palace, rămase îngândurat.
Bătrânul, unul dintre aşii Biroului 2, poreclit de subalterni Subtilul ("Codoşul" pentru serviciile de informaţii inamice), avea dreptate. Dacă fusese deconspirat, pricina se datora numai lui, lui Sfetcu. Vârsta - în fond Tamaş nu împlinise încă şaizeci de ani, dar lucra de cel puţin patruzeci în activitatea secretă - nu-i alterase nimic din calităţile care-i creaseră faimă în lumea ciudată, cu totul specială a spionajului internaţional. Intuitiv, ager, prudent, ştiind să rişte la momentul oportun, şi acesta calculat cu precizie matematică, încât aproape excludea riscul, imaginar, autor al unor combinaţii îndrăzneţe şi neaşteptate, diagnosticul sau concluziile lui prezentau în anumite situaţii cheie un maxim de garanţie.
De altfel, nu trebuia să fii din cale-afară de isteţ ca să realizezi că, dacă vreme de patru ani trăieşti liniştit şi ignorat de agenţii străini, şi începi să fii filat dintr-o dată, în mod firesc urma ţi-a fost descoperită recent. Iar în ultimele două săptămâni nu se întâlnise cu nimeni în afara lui. Neîndoielnic, el, Sfetcu, era cel care, involuntar, deconspirase domiciliul lui Tamaş.
Bineînţeles, Vasile Sfetcu nu exclusese posibilitatea ca el însuşi să fie urmărit de Siguranţă. Era suspect prin însuşi serviciul pe care-l avea, barman la cel mai mare hotel din capitala unei ţări beligerante. Totuşi, în patru ani nu avusese accidente, prudenţa devenise pentru el o a doua natură, avea impresia că se controlează şi în somn. Încerca să treacă în revistă, să inventarieze evenimentele din ultima perioadă de timp, să detecteze ceea ce - oricât de mărunt - abdica de la cotidian sau friza neobişnuitul.
Gândul îi veni pe neaşteptate. Aristică! Da, cu Aristide Stănescu se întâmpla ceva, în fiinţa lui se petrecuse o schimbare. În aparenţă, rămăsese acelaşi director impecabil, de mare hotel, amabil până în vârful pantofilor comandaţi la Shull, surâzător. Şi totuşi, barmanul înregistrase de la o vreme anumite mutaţii în atitudinea lui Stănescu - chestiune de nuanţă - o înfrigurare care nu-l caracteriza, o bună dispoziţie ostentativă, îi simţea o preocupare secretă, o obsesie, desluşită mai ales în privirea prea strălucitoare, prea vioaie, dând impresia că nu se poate fixa.
Vasile Sfetcu ţinea sincer la Aristide.
Fuseseră totdeauna ca fraţii, încă de pe când jucau ţurca sau băteau mingea de cârpă, până acum, în anii maturităţii. Se cunoşteau şi se înţelegeau unul pe altul. Aristică avea, desigur, păcate. Era fanfaron, interesat, cam fără scrupule când era vorba despre propriul lui bine. De aici însă până la trădare... Sfetcu încercă un sentiment de vinovăţie şi, din onestitate de vechi şi bun prieten, încercă să-şi alunge gândurile.
"M-am molipsit şi eu de spionită, maladie la ordinea zilei..."
Totuşi, preocupat de idee, continuă să-l observe şi, în cele din urmă, decise că adevărul, cât de dur, e preferabil incertitudinii.
Când Nina, coafeza de la Ionică, îşi termină programul, barmanul îi ieşi în cale, ca din întâmplare. Femeia, deşi obosită, îl întâmpină cu un zâmbet mulţumit:
- Nu te vede omul cu anii!
- Las' că şi tu stai ascunsă. Gelos, nea Aristică?
Coafeza dădu nepăsătoare din umeri:
- Parcă la gelozia lui mă uit eu! E mult de lucru! Îţi vine să crezi că au înnebunit bucureştencele! Am cliente care vin în fiecare zi. Îţi spun drept, Vasile, nu-mi mai simt picioarele! Stau câte zece-douăsprezece ore fără să mă aşez, n-am răgaz nici de o ţigară şi asta în fiecare zi.
- Mda... Nu prea seamănă a cură de odihnă... Ia-ţi şi tu un concediu.
- Aş! Nu mă lasă patronul. Abia aştept să ajung acasă şi acolo cad ca un animal. Nu mai sunt bună de nimic.
- Îmi închipui. Vrei să te conduc?
Nina îi azvârli o privire scurtă:
"Ăsta are o problemă cu mine."
- De ce nu? Îmi face plăcere.
Stătea în blocul Bavaria, aşa că ajunseră destul de repede. În faţa casei, Nina râse, arătându-şi dinţii frumoşi.
- Probabil nu trebuie să insist ca să urci la o cafea.
- Nu, râse şi Sfetcu. Nu trebuie.
Nina nu era o femeie proastă.
Coafeza introduse cheia în yală, încercând, ca totdeauna când primea o vizită, aceeaşi satisfacţie de proprietar. Deşi Sfetcu nu intra prima oară în casă, Nina se simţea la fel de încântată. Nu se putea sătura de propria-i bunăstare, de neaşteptata prosperitate; automulţumirea, gândindu-se la drumul parcurs de la coşmelia căzută parcă într-o rână din satul de pe malul Dunării până la apartamentul de pe Brătianu, îşi păstra mereu prospeţimea şi culorile triumfului.
În locuinţa perfect utilată, stăpâneau ordinea şi curăţenia de farmacie. Impresia însă era dezagreabilă, senzaţia de pedanterie antipatică, fatal, ca orice exces de virtute, de nefolosit, îi răpea orice notă de intimitate. Deşi totul de excelentă calitate, deranja aglomerarea de bunuri.
"Prea multe boarfe, îşi zise Sfetcu, magazin de porţelănărie, cristaluri, broderii. Fiecare centimetru pătrat miroase a parvenitism, trădează originea modestă a fetiţei venite de la ţară..."
O gândea fără dispreţ însă, el însuşi nu se născuse cu bonă, în sanatoriul select al doctorului Marius Georgescu. Dimpotrivă, ca ins care răzbise singur, o admira pe Nina, dar îl amuzau "ţărăniile" de care nu se putuse debarasa.
Ca intim al casei, o însoţi în bucătărie până prepară cafeaua, îşi camuflă zâmbetul. Deasupra superbului aragaz Homann, Nina, irezistibil atrasă de lucrul de mână, agăţase un "tişlaifăr" de bâlci cât un tablou. Pe o pânză albă, impecabil apretată, era brodată o femeie cu şorţ, aflată în faţa plitei. Dedesubt, tot în broderie, un verset casnic: "La gospodina bună, merge casa strună".
Se aşezară la masa din sufragerie. Coafeza scoase din vitrină un serviciu de porţelan pe care-l mânuia cu mândrie şi prudenţă. Turnă cafeaua, apoi îi zâmbi, aşa cum obişnuia, cu toţi dinţii.
- Dă-i drumul! Despre ce este vorba?
Barmanul se hotărî să fie la fel de direct.
- Ce se întâmplă cu Aristide? Sincer, te rog.
Femeia îl privi mirată:
- Ce să se întâmple?
- Ascultă, Nina, te ştiu fată deşteaptă şi de aia discut cu tine deschis. Aristide s-a schimbat. E altul, mereu neliniştit, parcă apăsat de o grijă mare pe care o ascunde. O ascunde chiar faţă de mine, ceea ce nu s-a întâmplat până acum.
Nina îl cercetă curioasă:
- Nici mie nu mi-a spus nimic. Are necazuri la hotel?
- Nu! Tocmai aia e! Omul, în general, are două soiuri de necazuri. Ori la serviciu, ori acasă. La hotel, totul e în regulă şi - accentuă - acasă la el, la fel. Deci...
- Aha! pricepu coafeza. Deci, eu aş fi pricina. Ce pot să-ţi spun?!
- Spune ce ştii. Am impresia că s-a angajat într-un joc periculos. Face sau e pe cale să facă prostii mari. Ţii la el şi bănuiesc că vrei să-l ajuţi.
Coafeza reflectă câteva clipe şi respiră adânc:
- Nu ştiu dacă asta e cauza şi nu văd de ce nu aş fi sinceră. Nu are de ce să-mi fie ruşine. Trăieşte cu mine de doi ani de zile.
- Ştiu.
- Mie nu-mi convine situaţia de ţiitoare. Sunt fată săracă, de la ţară...
Spre deosebire de alţii care, odată realizaţi, îşi camuflau originea, Nina o flutura cu îndârjire, consecinţă tot a fenomenului de automulţumire.
- ... ai mei, cât ai căuta, terci de mămăligă cu varză acră au mâncat, dar una pot să-ţi spun! Toate muierile din neamul meu s-au măritat cu cununie. La popă şi la primărie.
Domnul Basile o privea îngândurat.
- Pricep...
- Nu ştiu ce pricepi, dar eu nu-s o şantajistă. Vreau gospodărie aşezată, bărbat care să înnopteze cu mine şi nu în altă bătătură, cu copii, să-mi chem neamurile în casă, fără să-mi fie ruşine, şi să le întind masă.
- I-ai spus-o şi lui, bănuiesc.
- Bineînţeles. De ce să mă ascund?
- Şi i-ai cerut să divorţeze.
Femeia izbucni pătimaşă:
- Să aleagă! Ori eu, ori amărâta aia! Zice că mă iubeşte! Atunci de ce să-mi strice mie viaţa şi de ce m-aş jertfi eu pentru ca nevesti-sii să-i fie moale? Ce, nu s-au mai văzut oameni de se despart? Slavă Domnului, gem tribunalele!
- El ce spune?
Nina netezi macrameul de pe masă.
- Mă duce cu vorba de doi ani. I-am zis-o răspicat: dacă până în toamnă nu bagă actele pentru divorţ, îl iau pe Ciolac, negustorul de pe Lipscani. Adăugă cu trufie: Ăla care ţine "Curcubeul".
Barmanul dădu din cap. Ştia despre cine-i vorba. "Curcubeul"... O partidă ispititoare. Iar Aristide... Îşi închipuie acuma că înţelege despre ce este vorba.
- Mda... Neplăcută situaţie.
- De ce? Ori mă iubeşte, ori nu!
- Te iubeşte, dar treaba nu-i simplă. Ca să divorţeze, nenorocitul are nevoie de bani. Bani mulţi. Trebuie să restituie zestrea Aurorei.
Încrâncenată, coafeza dădu din umeri:
- Treaba lui! Să se descurce cum o şti.
- Măi fată, nu faci rost de câteva milioane, sau cât o fi la mijloc, bătând din palme. Şi ca să nu te piardă, e în stare de cine ştie ce neghiobie. Dacă-l iubeşti, nu-i da brânci în prăpastie.
- Eu nu-i fac nimic. Să aleagă.
- Mai îngăduie-i barem un răgaz...
Nina râse cu răutate:
- Adică să mai aştept vreo zece-cinşpe ani, până încropeşte de zestrea lui madam Stănescu! Zât!
- Îl nenoroceşti!
- Ştii ceva? Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa!
Sfetcu o privea lung, fără s-o vadă. Avea acum certitudinea că pe Tamaş îl trădase Aristide.
Dar dacă una din capcane putuse fi ocolită datorită abilităţii colonelului, mai erau altele, nenumărate. Aristide ştia multe...
Se îndreptă spre hotel derutat, sfâşiat de îndoieli şi trist.
64.
Contesa Lucia de Courcelles se legăna în balansoar privindu-şi piciorul mic - 33 1/2, unul din puţinele atuuri de frumuseţe de care fusese mândră toată viaţa -, îmbrăcată în catifea violet. Pe genunchi avea o scrisoare iar pe chip îi stăruia un zâmbet visător.
În micul salon Louis XV se strecurase înserarea. Un ciocănit uşor îl vesti pe contele Rabinski. Zări foaia de hârtie din poalele bătrânei şi zâmbi:
- Une lettre d'amour?
În privirea doamnei de Courcelles se aprinse un licăr maliţios.
- Dragă Anatoli, mai schimbă-ţi spiritele. Nu te plictiseşti să repeţi la infinit aceleaşi lucruri?
Rabinski se înclină galant:
- Situaţiile identice generează aceleaşi cuvinte. Adoratorii dumneavoastră nu ostenesc...
- De astă dată, zâmbi bătrâna, e numai Micul Bill.
Contele Anatoli Râbinski surâse silnic.
- Bill cel Sălbatic... Mă întreb ce năzdrăvănii o mai fi născocit?
- N-a născocit destule?
- O, ba da, scumpă prietenă. În aviaţie, radioficare şi-apoi, prin anii 20 şi ceva parcă, a reuşit transmiterea imaginilor de la distanţă.
- Eşti informat, râse din gât contesa de Courcelles.
- De, mi se întâmplă să mai citesc câte ceva. Războiul a inventat o grămadă de figuri noi, pe care nu le înţelegem. Cel puţin înainte ştiai cu cine ai de-a face.
Bătrâna îşi răsuci profilul de papagal. Întrebă ironic:
- Despre care război vorbeşti?
- Despre cel din 1914, desigur. Războiul cel mare.
- Şi ăsta ţi se pare mic?
Rabinski reteză hotărât aerul cu palma şi emise sentenţios:
- Nu contează numărul morţilor într-o înfruntare, ci transformările care le aduce.
- Aha! pricepu contesa. Tot la revoluţie te gândeşti. Nu eşti le devineur du village, dragul meu, aşa că nu poţi şti ce se va întâmplă după ce boche-ii vor fi puşi cu botul pe labe.
- Eşti sigură că vor fi învinşi?
- O, da, prietene... Cine vrea totul, pierde totul. De la Peştişorul de aur şi până la micul corsican s-a întâmplat mereu la fel. E o lege a vieţii! Ştii, Anatoli, de multe ori mă gândesc că cineva acolo, sus - înţepă tavanul cu degetul -, râde, se amuză straşnic.
- Unde? În cer? Mă îndoiesc. Acolo unde nu-i durere şi nici suspin, nu există nici amuzament.
Bătrâna nu-i dădu atenţie.
- Ba da, ba da, se râde grozav. Tot acest păienjeniş al vieţii, oamenii care se zbat, milioanele de interese care se ciocnesc, zbuciumul acesta continuu pentru ca, până la urmă... Pocni din degete: Rien de rien! Grozav de amuzant!
- Hm! Mă îndoiesc că toate spectacolele sunt amuzante. De pildă, noaptea sfântului Bartholomeu... Decapitarea familiei lui Ludovic al XVI-lea... Sau tragedia de la Ţarskoe Selo...
Contesa se bătu excedată cu palma pe genunchi:
- Mă gândeam la spectacolul privit de sus, nu din sală. Şi, evident, nu la actori.
Luă scrisoarea de pe genunchi, o împături şi o puse la loc în plic. Rabinski se interesă de formă:
- Canadianul îşi anunţă vizita?
- O, nu, râse Lucia de Courcelles. E prea ocupat pentru aşa ceva... Vezi, la el mă gândeam când vorbeam de acest zbucium continuu care este viaţa... Bill este una dintre fiinţele care se agită ca un bondar, are impresia că poate îndrepta lumea, că un singur individ poate face servicii extraordinare întregii omeniri.
Bătrânul mârâi sceptic:
- Asta-i foarte frumos din partea lui.
- Nu-i aşa? râse contesa. Micul Bill...
Îl avea dinaintea ochilor, mărunt, sprinten, elegant. Asistase la căsătoria lui cu dulcea Mary French Simmons, frumoasa şi bogata americancă din Tennessee.
Asta se întâmpla la Londra, în vara lui 1923... Ba nu! 1924! Exact, în 1924, la biserica presbiteriană din South Kensington.
Un neliniştit de profesie, dar căruia toate îi mergeau din plin: inventator, om de afaceri, campion sportiv... Iar acum, se luptă cu boche-ii... Îşi aminti câteva fraze din scrisoarea lapidară, formulată în termeni fermi:
"Misiunea trebuie îndeplinită până la epuizarea concediului din România. Agentul nostru să acţioneze pe toate planurile şi, obligatoriu, în limitele acestui termen. Să ia legătura la Bucureşti cu Subtilul...
Permiteţi-mi, scumpă contesă, să vă sărut vârful degetelor..."
- O, obraznicul! rosti tare contesa de Courcelles. Un mic, dar delicios escroc sentimental!
- Cine? făcu distrat Rabinski.
Doamna de Courcelles râse:
- Iartă-mă..., mi-am adus aminte de cineva pe care l-am cunoscut demult.
- În realitate, decise cu dispoziţie sumbră contele, mă gândeam chiar zilele trecute la chestiunea aceasta, ajungem la o vârstă când avem mai multe cunoştinţe dincolo, decât aici. Eu, cel puţin, cred că nu mi-aş putea epuiza, cel puţin vizitele obligatorii, nici măcar într-un an.
Contesa întrebă brusc:
- Cunoşti România, Anatoli?
Bătrânul îşi zise că doamna de Courcelles a început s-o ia razna. Sărea de la una la alta, fără nicio legătură.
În realitate, contesa îşi urmărea gândul: Prinţul... Agentul micului Bill... Tânărul spaniol... Micuţa baroană... Acum, Subtilul...
Acolo, în România, se petreceau de bună seamă lucruri bizare. Se hotăra poate, într-un fel, o felie din soarta războiului...
- România! făcu bătrânul. Au vinuri grozave şi femei frumoase. Străbunicul meu, contele Stanislav Sergheevici Rabinski, a fost unul dintre aghiotanţii generalului Kisseleff. A stat la Bucureşti câţiva ani...
- Asta-i tot ce ştii?
Nu aşteptă răspunsul şi se ridică. Micul Bill solicita urgenţă maximă.
- Ne vedem la cină. România... Ştii, mi-ar fi plăcut să fiu şi eu acum acolo. Trebuie să fie foarte palpitant. A bientot, mon ami.
Rabinski îi privi lung spatele încovoiat.
- Decidement, elle devient gaga. Hotărât, s-a ramolit (franceză).
65.
În lumina strălucitoarei dimineţi de vară, Elvira Manu îşi regăsi în parte dispoziţia, evenimentele petrecute în ultimele zile, cu contur atenuat, căpătând o nuanţă de ireal, de clişee fantastice văzute într-un film. Desigur, sentimentul de primejdie continua să existe, dar în limitele suportabilului, fără accentul de acut trăit în furtunoasa Constanţă.
La Bucureşti - hotărâseră de comun acord că aici Elvira va fi mai în siguranţă decât în oricare alt punct al României, oraş, cătun ori pisc de munte - îi întâmpină un timp splendid, cu soare radios stăpânind un cer limpede, ale cărui albăstrimi aminteau celestul fiordurilor.
- Ştii, spuse Elvira în taxiul care-i conducea de la Gara de Nord spre Athenee Palace, aici, acum, parcă nu-mi vine să cred că toate câte s-au întâmplat le-am trăit aievea.
O destinsese peisajul cotidian al Griviţei, acea acustică inconfundabilă la care puneau umărul toţi - negustori, olteni cu cobiliţe, birjari, ţigănci cu te miri ce neguţătorie în coşuri enorme de răchită, hamali, claxoane, vânzători de ziare - şi toţi la fel de gălăgioşi, o bucurase să regăsească în general aspectul însufleţit, diurn al oraşului.
Von Sundlo, mereu sumbru, abia îşi mişcă buzele:
- Şi totuşi, s-au întâmplat. Sunt de o realitate sinistră.
Îi strânse uşor mâna, dându-i de înţeles să nu vorbească. Taximetrul, un Plymouth destul de jerpelit, nu avea geam despărţitor, şoferul îi auzea.
I se părea că are o figură dubioasă, iar el avea toate raţiunile să fie suspicios.
În sufletul neamţului bântuia furtuna. Două sentimente strâns împletite îi creau o stare de surescitare maximă: pe de o parte dragostea copleşitoare pentru femeia de alături, pe de alta trufia biciuită, amorul propriu adânc rănit, aroganţa aristocratului baron, care nu îndură înfrângeri şi ofense.
N-ar fi ştiut să-şi mărturisească singur ce anume făcea să-i zvâcnească mai puternic inima. Teama pentru viaţa fiinţei - "da, nu mă tem de cuvinte" - adorate sau insulta adusă de trei copoi mizerabili care îndrăzniseră să facă uz de forţă asupra persoanei sale.
În holul hotelului fură salutaţi de inevitabilul şi amabilul director Aristide Stănescu. Desigur, apartamentele le stăteau la dispoziţie, după cum poruncise domnul baron... Dacă domnul baron binevoieşte să-i acorde doar câteva minute...
- Mai târziu, îl întrerupse ferm colonelul. Acum sunt obosit. Micul dejun îl trimiteţi în apartamentul doamnei, peste jumătate de ceas.
Îi întoarse spatele şi, ţinând-o strâns pe Elvira de braţ, intră în lift. Tratat ca ultimul servitor, Aristide Stănescu îi adresă în gând o înjurătură birjărească şi tot în gând rânji lat:
"Răbdare, amice! Mai curând de cât te aştepţi, nasul-ăla, de ţi l-ai agăţat în plop, o să-ţi pice în buric!"
Mai târziu, în salonul Elvirei, micul dejun se răcea aproape neatins:
- Termină cel puţin cafeaua.
Von Sundlo dădu din cap. Fuma cu înfrigurare - "de ocnaş care a găsit un muc de ţigară", gândi Elvira - şi sorbea lung, des, din paharul de whisky.
- Te distrugi, dragul meu. La vârsta noastră, trebuie să ne gândim puţin şi la sănătate.
Baronul surâse crispat:
- Nu-mi fac probleme... Pentru cât ne mai e dat să fim împreună, rezistă. După aceea, nu-mi pasă de nimic.
- Te simţi mai bine?
- Da, nu mă mai doare. Simt însă că mă sufoc! Îi fac un scandal porcului de Killinger, să se ducă vestea până la Berlin!
Elvira zâmbi cu tristeţe:
- Ce sens are? Nu-ţi dai seama că totul vine de acolo? Cine ar fi îndrăznit să acţioneze asupra ta fără un ordin categoric, emis de foarte de sus?
Măselele baronului pârâiră:
- N-o să le meargă! Hotărât n-o să le meargă!
Elvira surâse din nou:
- S-ar zice că am fost condamnată în contumacie. Cel puţin pentru un număr de zile.
- Ce vrei să spui?
- Sunt primejdioasă pentru ei şi deci indezirabilă, atâta timp cât suntem împreună. După care... Nu mă ştiu cu nimic interesantă. O oarecare doamnă Manu şi atât. Totul e deci să supravieţuiesc câteva zile încă, până expiră vacanţa noastră.
Von Sundlo o strânse sălbatic în braţe:
- Câteva zile mai scumpe pentru mine decât orice! N-aş renunţa la ele pentru nimic în lume, însă nu cu riscul vieţii tale.
Glasul Elvirei Manu răsună ca o sentinţă:
- Eu sunt dispusă să risc, Kurt. Te iubesc.
Baronul o privi cu ochi dilataţi de patimă:
- Atunci? Atunci ce ne împiedică să fim totdeauna împreună? Să renunţăm la convenţia aceea copilărească?...
Elvira ţinea buzele strânse. Pe obraji îi alunecară lacrimi. Ploaie de sărutări i le culeseră:
- Nu plânge, iubita mea, nu suport... Adică de ce n-ar fi posibil?... O să scăpăm din balamucul ăsta al lui Hitler!... Măcar să ne făgăduim că nu ne va mai despărţi nimeni şi nimic. De ce taci?
Pe chipul Elvirei, neclintit ca un tablou, doar ochii trădau suferinţa. Von Sundlo îi strânse umerii cu putere.
- Ce te împiedică să spui da? Convenienţe sociale? Eşti măritată? Ce lanţuri, ce poveri îţi apasă viaţa, iubito?
- Kurt, răspunse Elvira, noi am promis ceva... Am fost amândoi de acord să...
Von Sundlo n-o lăsă să continue.
Vorbi precipitat:
- La naiba cu făgăduielile! Au trecut de atunci unsprezece zile. Unsprezece zile mai intense decât o viaţă!... Eram atunci doi străini, porniţi într-o aventură originală. Ei au promis, străinii aceia, nu noi, cei de acum. Dragostea noastră ne dezleagă de orice făgăduieli care i se împotrivesc, chiar dacă ar fi fost jurăminte. Dă-mi măcar o nădejde, iubito! Lasă-mă să sper!... Spune-mi că pot spera!
Telefonul ţârâi scurt şi amândoi tresăriră. Elvira se desprinse din braţele colonelului. "Afurisit să fie cine ne deranjează acum!", şi ridică receptorul. Pe chip i se citi nedumerire. Ascultă câteva clipe şi închise.
- Cine a fost?
- Directorul. O comunicare pentru tine. Ştia că eşti aici.
- Ce vrea?
- Eşti aşteptat la apartamentul nr. 38. Ceva foarte urgent.
- Cine naiba mă aşteaptă?
- Am înţeles că-i vorba despre o doamnă.
Von Sundlo îşi trecu enervat degetele prin păr:
- Să nu fie o cursă la mijloc!
- Trebuie să te duci, Kurt.
Baronul repetă pe gânduri:
- O doamnă, o doamnă... A! E probabil Von Kohler! Ştiu că am câte ceva să-i spun!
- Te rog, Kurt! Fii atent ce vorbeşti!
Colonelul îşi îndreptă hainele în dreptul oglinzii.
- Încui bine şi nu deschizi nimănui până nu mă întorc ! Nimănui şi sub niciun motiv, chiar dacă auzi că strigă foc! Ne-am înţeles?
Aşteptă pe culoar până Elvira răsuci cheia în broască şi se îndreptă cu furie abia stăpânită spre apartamentul nr. 38.
Stupefacţia îi spulberă într-o clipă mânia care îi cutremurase întreaga făptură. Perplex, simţi nevoia concretă să se sprijine de uşă.
- Manja!
Mica baroană, proaspătă şi sclipitoare de tinereţe, în rochie înflorată ca o grădină, îi sări de gât, cu spontaneitatea şi firescul care o caracterizau. Ai fi zis că s-au despărţit ieri. Era veselă, scânteietoare, dar nicidecum emoţionată.
- Kurt, meine lieber! Mi-a reuşit surpriza? Nu l-am lăsat nici pe director să-ţi spună cine te aşteaptă... Arăţi splendid!... Te-ai bronzat şi asta te avantajează.
În realitate, din cauza palorii, chipul colonelului căpătase o culoare nesănătoasă, de hepatic. Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare.
Surpriză! Da! Asta n-o contesta nimeni... În primele clipe, prea buimăcit, se simţise incapabil să reacţioneze. Apoi îi veni să plângă de furie neputincioasă. Doar Manja lipsea în toată povestea asta. Dinaintea ochilor îi stăruia imaginea Elvirei. Dumnezeule! De ce nu ne lasă oamenii în pace? De ce nu mă laşi să fiu fericit...? Câteva zile, atât!... Dar nu!... N-am să îngădui nimănui să mi le ia... Cum să procedez? Ce trebuie să fac?
Se lăsă îmbrăţişat ca o statuie. Manja ciripea, se mişca neliniştită ca o lăcustă.
- Nu te bucuri că mă vezi? Micul meu Kurt... Spune-mi că mă mai iubeşti...
Ah! Dulcegăriile astea de coristă, dintr-un teatru de gang! Îl îngreţoşaseră totdeauna, dar izbutise să le ignore. Acum îi erau insuportabile.
Manja nu observă reacţia sau se prefăcu că nu observă. Deveni dintr-o dată îngrijorată:
- Ce se întâmplă cu tine, îngeraşule?
Colonelul izbuti să rostească răguşit:
- Mă întreb ce se întâmplă cu tine. Erai decisă să petreci vara la Nisa.
- Nu cred că aşa îşi întâmpină un bărbat iubitor soţia după o despărţire de patru luni. O biată mică soţie care a înfruntat o grămadă de primejdii ca să-l vadă.
- Nu eu te-am rugat să le înfrunţi.
- Mon Dieu! Eşti de-a dreptul rău! Dar eu nu mă supăr. Sunt obişnuită cu originalităţile micului meu Kurt.
În realitate, se simţea descumpănită. Kurt arbora o atitudine cu totul necunoscută până acum. Manja ştia că n-o iubeşte, dar o suporta cu indiferenţă amabilă şi în parametrii unei comportări impecabile.
Dintr-o dată, von Sundlo simţi că-i revine calmul. Se hotărâse, iar hotărârea era irevocabilă.
- Să stăm de vorbă liniştiţi, Manja.
Mica baroană se azvârli pe canapea. Rochia se înfoie dezvelindu-i până peste genunchi picioarele lustruite de soarele Rivierei. Colonelul trebui să recunoască în sinea lui că tabloul era fermecător. Splendid chiar, dar se putea lipsi de el. O dorea din tot sufletul.
- Eu sunt liniştită, făcu Manja naiv. Nu ştiu de ce nu eşti şi tu.
- Sunt şi eu. Spune-mi de ce ai venit.
- Ca să te văd. Începusem să mă plictisesc la Nisa şi-mi era dor de tine. Am profitat de o ocazie neaşteptată şi - ridică din umeri făcând botişor - uite-mă aici!
- Ce fel de ocazie?
- Un tânăr spaniol, o persoană foarte bine, pe care l-am cunoscut la contesa de Courcelles, are afaceri la Bucureşti. Mi-am zis că-i un prilej minunat, ca să nu călătoresc singură pe timpurile astea!
- Unde-i individul?
Mica baroană începu să râdă.
- Unde să fie? Aici, la Bucureşti, aici, în hotel. M-a adus ţie întreagă şi nevătămată.
Von Sundlo o privi gânditor:
- Spune-mi, Manja! Asta e ultimul tău amant?
Femeia îi îndreptă o privire speriată:
- Kurt... Nu mi-ai vorbit niciodată în felul acesta. Mă faci să plâng.
- Să nu plângi. Am ştiut toate legăturile tale. După opt luni de căsătorie erai metresa lui Claudel, balerinul de la Opera din Paris. Ăsta a fost primul. Au urmat ceilalţi: campionul de tenis american, apoi grecul ăla suspect, Domitis... Ce sens are să-i enumăr?
Manja îl privea înmărmurită. Nu bănuise cât de departe putea merge indiferenţa lui Kurt faţă de ea! O indiferenţă cutremurătoare! Nu emisese niciodată vreo aluzie, se comportase mereu egal, cu deferenţă, n-o ameninţase cu sancţiuni financiare. Şi, în acest răstimp, ştiuse totul. Absolut totul, cu adresă şi număr de telefon.
- Nu-ţi fac reproşuri, Manja. Probabil te-am dezamăgit, îmi dau seama că n-am fost un soţ ideal pentru tine.
- Nu, Kurt... N-ai dreptate, reuşi să îngâne mica baroană. Ai fost bun cu mine...
Von Sundlo râse crispat:
- Atâta nu-i îndeajuns pentru a izbuti un soţ.
- De ce-mi spui lucrurile astea abia azi? Tocmai azi? Şi dacă ai ştiut..., presupunând că e adevărat..., dacă ai ştiut despre ceilalţi, de ce ai tăcut?
Răspunsul căzu ca o plesnitură de bici.
- Pentru că până azi nu m-ai deranjat.
Manja îşi muşcă buzele. Spuse cu o voce mică, speriată:
- Se pare că ţi-am încurcat socotelile.
- Mai mult decât îţi închipui.
Glasul Manjei deveni şi mai mic, firicel abia sesizabil:
- O... femeie?
- Da.
- Înţeleg... Ce vrei să fac eu?
- Să pleci imediat.
Manja îşi astupă faţa cu palmele mici.
- Eşti foarte sever, Kurt.
Se auzi un ciocănit în uşă.
Von Sundlo o privi interogativ:
- Cine-i?
- Octavio, probabil... Vreau să spun, domnul de Villar... Ce să fac?
Baronul se ridică:
- Să-i dai drumul să intre. Nu-i normal?
Manja, încurcată, deschise uşa. De Villar intră zâmbind radios. Expresia i se schimbă atât de brusc, încât colonelului îi veni să râdă.
"Nenorocitul n-are nicio vină..."
Manja îngăimă stângace:
- Domnul de Villar... Soţul meu.
Cei doi se priviră cu expresii diferite. Spaniolul, aprins la faţă, încremenit, vizibil nelaîndemână, baronul, cu oarecare curiozitate:
"Ce-i drept, mititica are gust. Toţi ceilalţi au fost de altfel exemplare remarcabile..."
Salută dând scurt din cap şi, îndreptând o privire plină de semnificaţie Manjei, "deci ştii ce ai de făcut", ieşi.
66.
După ce ajunseseră la Bucureşti, în zorii zilei, după un drum primejdios - cel puţin traversarea cu bacul i se păruse de coşmar, avusese sentimentul că în orice clipă se vor scufunda, înghiţiţi de o Dunăre sălbatică - Herr Walter răsuflase uşurat.
Incontestabil, scorpia avea un curaj drăcesc şi declarase sincer:
- Vă felicit, doamnă baroană. Sunteţi un star al volanului.
Edith von Kohler îşi scosese mănuşile cu indiferenţă. Mai mult decât obosită, se simţea furioasă şi sfâşiată de două dorinţe imperioase: să ia o doză zdravănă de cocaină şi să simtă braţele micului Etienne înlănţuindu-i trupul.
....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu