Capitolul întâi
I
În colţul unui compartiment de clasa întâi pentru fumători, judecătorul Wargrave, de curând retras din magistratură, urmărea cu interes, pufăind dintr-o ţigară de foi, ştirile politice din ziarul "Times".
Lăsă ziarul şi privi pe fereastră. Treceau prin Somerset. Se uită la ceas - încă două ore de mers.
Revăzu în minte tot ce citise în ziare despre Insula Negrului: o cumpărase mai întâi un milionar american nebun după iahting, care construise pe această insuliţă din preajma Devonului o casă modernă şi luxoasă. Cum însă cea de a treia soţie a milionarului american nu suporta marea, casa şi insula fuseseră puse în vânzare. Ziarele publicaseră o vreme ofertele cele mai avantajoase. Şi pe urmă, prima informaţie, de data asta exactă: insula a fost cumpărată de un oarecare domn Owen. Şi deodată rubricile de scandal lansară zvonurile: Insula Negrului fusese de fapt cumpărată de Miss Gabrielle Turl, steaua de cinema de la Hollywood, care dorea să stea acolo câteva luni departe de orice publicitate.
Revista "Busy bee" sugerase că s-ar putea ca acolo să locuiască familia regală. "Merryweather" aflase că insula urma să găzduiască o tânără pereche în luna de miere - tânărul lord L. cedase, în sfârşit, în faţa lui Cupidon.
"Jonas" ştia cu certitudine că fusese cumpărată de Amiralitate pentru efectuarea unor experienţe ultrasecrete.
Categoric, Insula Negrului era un subiect de senzaţie!
Judecătorul Wargrave scoase din buzunar o scrisoare cu un scris foarte greu de descifrat, în care doar unele cuvinte apăreau ici şi colo neaşteptat de clar:
Dragul meu Lawrence... atâţia ani de când n-am mai auzit nimic de dumneata... trebuie să vii pe Insula Negrului... locul cel mai încântător... atât de multe de discutat... zilele de altădată... plajă însorită... trenul de 12,40 din gara Paddington... eşti aşteptat la Qakbridge... şi corespondenta semna cu o înfloritură
A dumitale,
Constance Culmington.
Judecătorul Wargrave încercă să-şi amintească data exactă când o văzuse pentru ultima oară pe Lady Constance Culmington. Trebuie să fi fost acum şapte - ba nu, opt ani. Lady Constance pleca atunci spre ţărmurile însorite ale Italiei să facă plajă, să fie una cu Natura şi cu contadinii.
Auzise pe urmă că pornise spre Siria, unde-şi propunea de asemenea să facă plajă şi să fie una cu Natura şi cu beduinii.
Constance Culmington, gândi, era exact tipul de femeie care să cumpere o insulă şi să se înconjoare de mister. Mulţumit de o asemenea logică, judecătorul Wargrave începu să moţăie...
Şi în curând adormi.
II
Într-un compartiment de clasa a treia, în care mai erau cinci călători, Vera Claythorne îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Ce cald e în tren! O să fie frumos la mare! Într-adevăr, a fost un noroc că a găsit slujba asta. În vacanţă e mult mai greu să obţii un post de secretară - aproape totdeauna e vorba de însoţit un cârd de copii.
Nici agenţia nu avea prea mari speranţe.
Când deodată, sosise scrisoarea:
Mi-aţi fost recomandată de Agenţia "Femeile îndemânatice". După câte am înţeles, sunteţi cunoscută personal acolo. Sunt de acord cu salariul pe care-l cereţi şi aştept să vă luaţi postul în primire la 8 august. Trenul cel mai indicat este cel de 12,40 din Paddington; veţi fi aşteptată în gară la Oakbridge. În plic aveţi cinci lire pentru cheltuieli.
Cu multă simpatie,
Una Nancy Owen
Iar sus, în colţ, adresa cu litere de tipar:
Insula Negrului. Sticklehaven, Devon...
Insula Negrului! În ultima vreme ziarele nu vorbiseră decât despre asta! Tot felul de aluzii şi zvonuri fantastice. Deşi cele mai multe erau probabil false. Dar casa fusese fără îndoială construită de un milionar şi se spune că reprezintă ultima expresie în materie de lux...
Obosită după un semestru istovitor de şcoală, Vera Claythorne îşi spuse:
"Nu e nicio afacere să fii profesoară de sport la o şcoală de mâna a treia... Dacă aş putea să găsesc o slujbă la o şcoală mai ca lumea."
Un fior rece îi trecu prin inimă: "La urma urmei, bine că am şi atât. Lumea nu-i vede cu ochi buni pe cei care au avut de-a face cu justiţia - chiar dacă n-am fost găsită vinovată."
Fusese chiar felicitată pentru curajul şi prezenţa ei de spirit. Dar, de fapt, la ce te puteai aştepta de la o anchetă? Doamna Hamilton însăşi se purtase mai mult decât amabil - numai Hugo - dar nu voia să se gândească la Hugo.
Deodată, în ciuda căldurii din compartiment, începu să tremure: mai bine nu s-ar fi dus la mare! O imagine clară îi apăru în minte.
Capul lui Cyril, săltând în sus şi în jos, plutind spre stâncă... sus - jos, sus - jos... Şi ea însăşi, înotând spre el cu mişcări uşoare, experimentate — tăindu-şi drum prin apă, dar fiind, vai, sigură că nu va mai ajunge la timp...
Marea - albastrul ei cald, adânc - dimineţile pe nisip - Hugo - Hugo care i-a spus că o iubeşte...
Nu trebuie să se gândească la Hugo...
Deschise ochii şi privi încruntată la bărbatul care şedea în faţa ei. Înalt, cu faţa arămie, cu ochii de culoare deschisă, foarte apropiaţi, cu o gură arogantă, aproape crudă.
Îşi spuse în gând: "Cred că a călătorit mult şi fac prinsoare că a văzut destule lucruri interesante."
III
O singură privire spre tânăra din faţa lui şi ochii ageri ai lui Philip Lombard au înţeles dintr-o dată cu cine are de-a face:
"Destul de atrăgătoare - păcat că are un aer pedagogic... Pare să aibă sânge rece, îmi închipui, nu cedează uşor în dragoste sau luptă."
Parcă l-ar fi tentat să intre în vorbă cu ea...
Se încruntă. La naiba cu asemenea gânduri!... Are treabă acum şi mintea trebuie să-i fie acolo. În fond, despre ce era vorba?
Evreul acela mititel fusese al dracului de misterios:
- Eşti liber să accepţi sau nu, căpitane Lombard.
La care Lombard, pe un ton indiferent răspunsese:
- O sută de guinee, zici?
Ca şi cum o sută de guinee ar fi fost pentru el o nimica toată.
O sută de guinee!
Când nu mai avea o leţcaie!
Îşi dădea seama totuşi că evreul cel mititel nu fusese păcălit - asta e nenorocirea cu evreii, nu pot fi înşelaţi în materie de bani - se pricep!
Reluase pe acelaşi ton indiferent:
- Şi nu-mi poţi da nicio informaţie?
Domnul Isaac Morris îşi scuturase cu hotărâre capul chel:
- Nu, căpitane Lombard, asta-i tot. Clientul meu m-a lăsat să-nţeleg că te bucuri de reputaţia unui om care ştie să se descurce. Sarcina mea e să-ţi înmânez o sută de guinee, iar dumneata trebuie să ajungi la Sticklehaven, Devon. În gara cea mai apropiată, Oakbridge, te aşteaptă o maşină care te va duce la Sticklehaven, iar de acolo o barcă cu motor te va transporta pe Insula Negrului, unde vei rămâne la dispoziţia clientului meu.
- Pentru câtă vreme?
- Nu mai mult de o săptămână.
Căpitanul Lombard îşi mângâiase mustaţa. Apoi, aruncându-i celuilalt o privire pătrunzătoare:
- Înţelegi, cred, că nu mă pot angaja la ceva ilegal.
Buzele groase, semite ale domnului Morris schiţaseră un zâmbet aproape imperceptibil în timp ce răspundea grav:
- Dacă ţi se va propune ceva ilegal, vei fi bineînţeles liber să te retragi.
Blestemata creatură zâmbise mieros, ca şi cum ar fi ştiut bine că în trecutul lui Lombard legalitatea nu constituise totdeauna o însuşire sine qua non...
Lombard rânji.
La naiba, fusese gata, gata s-o păţească de câteva ori! Dar întotdeauna a scăpat cu faţa curată. De fapt, rareori a dat înapoi în faţa unei încercări. Da, da, rareori...
Presimţea că o să se distreze bine pe Insula Negrului.
IV
Într-un compartiment pentru nefumători, domnişoara Emily Brent stătea, ca de obicei, foarte ţeapănă. Avea 65 de ani şi nu-i plăcea să trândăvească. Tatăl său, colonel de şcoală veche, fusese foarte pedant în ce priveşte ţinuta.
E o ruşine cât de neglijenţi sunt tinerii de azi în ţinută, ca şi în toate celelalte...
Învăluită într-o aureolă de virtute şi principii de neclintit, domnişoara Brent reuşise să învingă căldura şi lipsa de confort a compartimentului aglomerat de clasa a treia.
În ziua de azi se face atâta caz pentru orice! Oamenii nu-şi mai scot un dinte fără injecţii, iau doctorii pentru dormit, preferă scaune comode şi perne moi, fetele nu mai ştiu ce-i aia o rochie decentă, iar vara umblă aproape goale pe plajă.
Domnişoara Brent strânse din buze: unii oameni erau chiar o adevărată pacoste.
Îşi aminti de vacanţa din vara trecută! Anul ăsta va fi ceva cu totul deosebit. Insula Negrului...
Revăzu în minte scrisoarea pe care o citise de mai multe ori:
Dragă domnişoară Brent,
Sper că îţi aminteşti de mine. Am fost împreună la Pensiunea "Belhaven" acum câţiva ani, prin luna august şi, după cât se pare, aveam în multe privinţe aceleaşi gusturi.
Am deschis şi eu o pensiune pe o insulă de lângă coasta Devonului. Cred că pentru asta e de ajuns o mâncare bună şi o gazdă primitoare, puţin demodată. Nu vei găsi aici femei despuiate, iar patefoanele nu vor urla până la miezul nopţii. Aş fi foarte bucuroasă dacă ai accepta să-ţi petreci vacanţa de vară pe Insula Negrului. N-o să te coste nimic; trebuie să le consideri invitata mea. Pe la începutul lunii august îţi convine? Pe data de 8, eventual.
Cu multă simpatie,
U.N.O.
Cine iscălea? Semnătura era destul de greu de descifrat. Şi Emily Brent se gândeşte nervoasă: "Sunt atâtea persoane cărora nu le poţi descifra semnătura."
Îşi reaminti de oamenii pe care îi cunoscuse la "Belhaven". Se dusese acolo două veri la rând. Să fi fost oare femeia aceea drăguţă, cam în vârstă, domnişoara, domnişoara... cum o chema? Tatăl ei fusese preot. Şi mai era o doamnă Olten, Ormen, nu - era precis Oliver!
Da. Oliver!
Insula Negrului! Parcă scrisese ceva în ziare despre Insula Negrului - ceva despre o stea de cinema, sau despre un milionar american?
Sigur că astfel de locuri sunt adesea foarte ieftine - insulele nu convin oricui. Ideea li se pare romantică, dar când ajung să locuiască acolo îşi dau seama de inconveniente şi apoi sunt chiar destul de bucuroşi să vândă.
"În orice caz, vacanţa asta n-o să mă coste nimic", îşi spuse Emily Brent.
Era ceva, dacă te gândeai la venitul ei atât de redus şi la atâtea dividende neachitate. Numai dacă şi-ar putea aminti ceva despre doamna - sau domnişoara Oliver!
V
Generalul Macarthur privea pe fereastra vagonului. Tocmai intrau în Exeter şi aici trebuia să schimbe trenul. Afurisitele astea de personale de pe liniile secundare! Şi era tare întortocheat drumul până la Insula Negrului.
Nu prea ştia bine cine e acest individ Owen - un prieten de-al lui Spoof Leggard, pare-se, şi de-al lui Johnnie Dyer.
Vin şi câţiva dintre vechii amici - am mai vorbi despre vremurile de altădată.
Sigur că i-ar place şi lui să stea de vorbă despre zilele de altădată. În ultima vreme avusese impresia că oamenii se cam feresc de el. Şi toate acestea - din cauza zvonului acela nenorocit. Doamne, tare greu a fost - sunt aproape treizeci de ani de atunci! Bănuia că Armitage era cel care scăpase o vorbă. Afurisită javră! Ce ştia el despre asta?
Ei, gata, nu e bine să te gândeşti prea mult la astfel de lucruri. Începi să ai închipuiri, ţi se pare că oamenii se uită chiorâş la tine.
Şi acum, povestea asta cu Insula Negrului. Era curios s-o vadă. Se vorbeşte atâta despre ea. Părea adevărată ştirea că Amiralitatea, ori Ministerul de Război, ori cel al Aerului pusese mâna pe ea...
Casa fusese construită într-adevăr de tânărul Elmer Robson, milionarul american. Se spune că l-a costat mii de dolari. Tot ce-şi poate imagina un muritor în materie de lux...
Gara Exeter! Încă o oră de aşteptare! Şi el nu avea niciun chef să aştepte. Voia să meargă mai departe.....
VI
Doctorul Armstrong îşi conducea Morrisul prin câmpia Salisbury. Era tare obosit... Succesul se plăteşte uneori scump.
Îşi amintea de zilele acelea de demult când stătea în cabinetul lui din strada Harley, corect îmbrăcat, înconjurat de cele mai moderne aparate, de mobilierul cel mai luxos şi aştepta, aştepta zile întregi şi pustii întâmplarea care să-i aducă succesul sau eşecul...
Şi i-a adus succesul! A avut noroc! Noroc şi, fireşte, îndemânare. Îşi cunoştea bine meseria - dar nu-i destul ca să ai succes. Trebuie să ai şi noroc. Şi a avut! Un diagnostic bine pus, câteva paciente recunoscătoare - femei cu bani şi poziţie socială - şi i s-a dus vestea.
"Ar trebui să încerci la Armstrong, e destul de tânăr, dar grozav de deştept. Pam a fost ani de zile pe la tot felul de doctori şi numai el a găsit imediat ce are."
Şi bulgărele începuse să se rostogolească.
Acum, nu mai încăpea nicio îndoială - doctorul Armstrong era cineva. Nu avea o clipă liberă. Se odihnea puţin.
Aşa că, în această dimineaţă de august, era bucuros că pleacă din Londra să stea câteva zile pe o insulă de lângă coasta Devonului, chiar dacă nu era vorba de o vacanţă adevărată.
Scrisoarea pe care o primise era destul de vagă, dar nu şi cecul alăturat. Un onorariu fantastic. Aceşti Oweni par să se scalde în bani. Era vorba, după cât se pare, de o mică neplăcere... un soţ îngrijorat din pricina sănătăţii soţiei... dorea un control fără s-o alarmeze. Soţia nici nu voia să audă de doctori. Nervii...
Nervii! Doctorul înălţă din sprâncene. Femeile astea cu nervii lor! Dar, la urma urmei, afacerile mergeau bine. Jumătate dintre femeile care veneau să fie consultate nu sufereau decât de plictiseală, dar n-avea rost să le-o spună. Şi de obicei, se putea găsi ceva.
"O stare puţin neobişnuită a (aici venea un cuvânt lung), nimic grav, dar trebuie să vă îngrijiţi. Un tratament simplu."
În fond, dacă stai să te gândeşti bine, orice vindecare are la bază mai ales credinţa. Iar el avea un fel de a fi care inspira speranţă şi încredere.
Noroc că reuşise să-şi revină la timp după afacerea aceea de acum zece... ba nu, cincisprezece ani. A fost la un pas de prăbuşire. Dar şocul l-a făcut să se trezească. A renunţat definitiv la băutură. La naiba, a fost totuşi la un pas de prăbuşire!
Cu un claxon asurzitor, un enorm automobil Super Sports Dalmain zvâcni pe lângă el cu 80 de mile pe oră.
Doctorul Armstrong fu cât pe-aci să intre în gard. Iarăşi unul dintre tinerii ăştia zăpăciţi care străbat ţara în lung şi-n lat. Îi detesta - încă o dată scăpase ca prin urechile acului.
Nebun afurisit!
VII
Gonind spre Mere, Tony Marston se gândea: "Mulţimea asta de maşini care se târăsc ca melcul pe străzi e înspăimântătoare. Totdeauna se găseşte câte unul să-ţi blocheze calea. Şi nu merg decât prin mijlocul şoselei. E aproape imposibil să şofezi în Anglia... nu ca în Franţa, unde poţi într-adevăr să-ţi dai drumul..."
Să oprească să bea ceva, sau să-i dea înainte? Timp avea destul. Şi numai o sută de mile şi ceva. O să ia nişte gin şi gingerbeer.
Al dracului de cald!
Pare că se va distra bine pe insula asta - dacă ţine vremea bună. Cine erau aceşti Oweni? Bogaţi şi scârboşi, probabil. "Bursucul" mirosea imediat când avea de-a face cu astfel de indivizi.
Trebuia s-o facă, săracul, când n-avea un ban...
Cel puţin, să le dea de băut. Nu ştii la ce să te aştepţi de la asemenea indivizi care şi-au făcut singuri averea, nu s-au născut cu ea. Păcat că n-a cumpărat Gabrielle Turl Insula Negrului! I-ar fi plăcut să facă parte din cercul acestei stele de cinema. Ei, dar probabil că or să fie nişte puicuţe acolo...
Ieşind din hotel, se întinse, căscă, se uită la cerul albastru şi se urcă în maşină.
Câteva fete tinere se uitară la el cu admiraţie, la trupul lui bine legat - 1,82 -, la părul cârlionţat, la faţa bronzată şi la ochii de un albastru adânc.
Decuplă cu zgomot ambreiajul şi maşina ţâşni pe strada îngustă. Câţiva bătrâni şi băieţi de prăvălie se feriră să nu-i calce. Băieţandrii se uitau cu admiraţie după maşină.
Anthony Marston porni în marşul său triumfal.
VIII
Domnul Blore se afla în personalul de Plymouth. În compartiment nu mai era decât un marinar cam în vârstă, cu o privire tulbure, somnoroasă. Şi deodată îl văzu închizând ochii şi adormind.
Domnul Blore scria cu grijă într-un carneţel.
"Ăştia-s toţi, murmură el. Emily Brent, Vera Claythorne, doctorul Armstrong, Anthony Marston, bătrânul judecător Wargrave, Philip Lombard, generalul Macarthur - C.M.G., D.S.O. - valetul cu nevasta: perechea Rogers."
Închise carneţelul şi-l puse la loc în buzunar. Aruncă o privire în colţ, spre omul care dormea.
"A luat cam mult la măsea", puse domnul Blore diagnosticul exact.
Recapitulă în minte, conştiincios şi atent, ce avea de făcut.
"Treaba pare să fie destul de uşoară, reflectă el. Nu văd cum aş putea să greşesc. Cred că am înfăţişarea potrivită."
Se ridică şi se privi cu atenţie în geam. Geamul oglindi un chip cam milităros, cu mustaţă, aproape lipsit de expresie, ochii cenuşii şi destul de apropiaţi.
"Aş putea să mă dau drept maior, îşi spuse domnul Blore. Ba nu, am uitat. Militarul acela bătrânel m-ar dibui imediat. Africa de Sud, ăsta mi-e rolul. Nici unul dintre ei n-are nimic de-a face cu Africa de Sud. Tocmai am citit revista aceea de călătorie, aşa că am să mă descurc."
Din fericire, existau tot soiul de oameni veniţi din colonii. Domnul Blore simţea că poate pătrunde foarte uşor în orice societate pozând într-un om înstărit din Africa de Sud.
Insula Negrului.
Îşi amintea de ea, din copilărie... Cam la o milă de coastă, o stâncă împuţită, plină mereu de pescăruşi. Seamănă cu un cap de om - cap de negru buzat - de unde şi numele...
Ce idee să construieşti o casă acolo! Trebuie să fie ceva groaznic pe vreme rea! Dar milionarii ăştia-s plini de toane.
Bătrânul din colţ se trezi şi spuse:
- Cu marea nu ştii niciodată cum stai - niciodată!
- Ai dreptate. Nu poţi şti, îl linişti domnul Blore.
Bătrânul sughiţă de două ori şi spuse cu glas plângăreţ:
- Vine furtuna.
- Nu, nu, prietene, e o zi minunată.
- Vine furtuna. Nu mă-nşel niciodată, afirmă bătrânul furios.
- Poate că ai dreptate, spuse domnul Blore împăciuitor.
Trenul se opri într-o gară şi bătrânul se ridică anevoie, bâjbâind la fereastră.
- Aici mă dau jos.
Domnul Blore îl ajută.
Bătrânul stătea în uşă. Ridică solemn mâna şi clipi din ochii tulburi:
- Vegheaţi şi vă rugaţi. Vegheaţi şi vă rugaţi. Ziua Judecăţii de apoi se apropie.
Gata să cadă prin uşă, se pomeni nici el nu ştia cum pe peron. De jos privi spre domnul Blore şi spuse cu demnitate:
- Cu dumneata vorbesc, tinere. Ziua Judecăţii de apoi este aproape.
"E mai aproape de tine decât de mine!" gândi domnul Blore aşezându-se pe banchetă.
Numai că de data aceasta se înşela.
Capitolul al doilea
I
Nehotărâte, câteva persoane aşteptau în gara Oakbridge; în spatele lor, hamalii încărcaseră bagajele. Unul dintre hamali strigă: "Jim", şi îndată se apropie şoferul unuia dintre cele două taxiuri.
- Mergeţi cumva pe Insula Negrului? întrebă el cu accent moale din Devon.
Patru glasuri răspunseră afirmativ şi, imediat, tot atâtea priviri se încrucişară.
Şoferul spuse adresându-se judecătorului Wargrave, care părea cel mai în vârstă din grup:
- Mai e un taxi aici, domnule. Dar trebuie să aştepte un domn la personalul de Exeter - chestie de cinci minute. Poate că cineva dintre dumneavoastră nu se supăra dacă rămâne pentru maşina ailaltă. O să călătoriţi mai lesne aşa.
Cu conştiinţa funcţiei ei de secretară, Vera Claythorne interveni:
- Rămân eu, dacă vă hotărâţi să plecaţi acum.
Avea în privire şi în glas o uşoară nuanţă dictatorială, caracteristică celor obişnuiţi să comande. Parcă dădea indicaţii unor fetiţe ce jucau tenis.
- Mulţumesc, zise înţepată domnişoara Brent, apoi se aplecă şi intră într-unul din taxiuri, a cărui uşă şoferul o ţinea deschisă.
O urmă judecătorul Wargrave.
Căpitanul Lombard spuse:
- Eu am să aştept cu domnişoara...
- Claythorne, completă Vera.
- Numele meu e Lombard, Philip Lombard.
Hamalii cărară bagajele în taxi. Înăuntru, cu rezerva caracteristică omului legii, judecătorul Wargrave remarcă:
- Avem vreme frumoasă.
- Da, într-adevăr, răspunse domnişoara Brent, iar în sinea ei gândi: "Un domn bătrân foarte distins. Cu totul deosebit de tipul obişnuit în pensiunile de la mare. E limpede, doamna sau domnişoara Oliver are relaţii selecte..."
Judecătorul Wargrave urmă:
- Cunoaşteţi bine acest colţ al ţării?
- Am fost în Cornwall şi la Torquay, dar acum vin pentru prima oară în această parte a Devonului.
- Nici eu nu cunosc regiunea, adăugă judecătorul.
Taxiul porni.
Şoferul celuilalt taxi se adresă celor rămaşi:
- Poate doriţi să staţi jos până plecăm.
- Câtuşi de puţin, hotărî Vera.
Căpitanul Lombard zâmbi:
- Zidul acela însorit pare mai atrăgător. Sau poate preferaţi să intraţi în gară?
- Nu, deloc. E aşa de plăcut afară, după aerul îmbâcsit din tren.
- Da, e într-adevăr insuportabil să călătoreşti cu trenul pe o astfel de vreme.
- Sper să se menţină - vremea, vreau să spun. Verile noastre englezeşti sunt atât de înşelătoare, spuse Vera pe un ton convenţional.
Cu o uşoară lipsă de originalitate, căpitanul Lombard se interesă:
- Cunoaşteţi bine acest colţ al ţării?
- Nu, n-am mai fost niciodată pe aici.
Apoi, hotărâtă să-şi clarifice poziţia, adăugă repede:
- Nu mi-am văzut până acum nici măcar patronul.
- Patronul?
- Da, sunt secretara doamnei Owen.
- A, înţeleg.
Aproape imperceptibil, îşi schimbă comportarea, devenind ceva mai sigur, mai degajat. Spuse:
- Nu e cam neobişnuit?
Vera râse:
- O, nu, nu cred. I s-a îmbolnăvit subit secretara, a telegrafiat unei agenţii să i se trimită un înlocuitor şi am venit eu.
- Va să zică aşa... Şi să presupunem că ajunsă acolo nu vă convine postul?
Vera râse din nou.
- O, e numai ceva temporar - un post de vacanţă. Am o slujbă permanentă la o şcoală de fete. Drept să spun, sunt grozav de emoţionată la gândul că voi vedea Insula Negrului. S-a vorbit atâta despre ea în ziare. E într-adevăr fascinantă?
- Nu ştiu. N-am văzut-o niciodată, răspunse Lombard.
- Într-adevăr? Owenii trebuie să fie grozav de încântaţi de insulă. Spune-mi, te rog, ce fel de oameni sunt?
Lombard se gândi: "A dracului situaţie... ce să fac? Să mă prefac că îi cunosc sau nu? Spuse repede:
- O viespe! Acolo, pe braţ. Nu, staţi liniştită. Şi cu un aer foarte convingător, se repezi asupra prăzii: Gata. S-a dus!
- O, vă mulţumesc. Vara asta sunt multe viespi.
- Da, probabil din cauza căldurii... Ştiţi pe cine aşteptăm?
- N-am cea mai mică idee.
Se auzi şuieratul strident al trenului care se apropia.
- Ăsta trebuie să fie trenul, zise Lombard.
La ieşirea de pe peron îşi făcu apariţia un bătrân înalt, cu înfăţişare de militar. Părul cărunt îl avea tuns scurt, iar mustaţa albă potrivită cu grijă.
Hamalul, care se cam clătina sub greutatea geamantanului mare de piele, arătă spre Vera şi Lombard.
Vera îi ieşi înainte cu un aer competent.
- Sunt secretara doamnei Owen. Vă aşteaptă o maşină. Şi adăugă: Dumnealui e domnul Lombard.
O persoană foarte atentă ar fi putut zări o clipă lucind o apreciere în ochii de un albastru şters, pătrunzători în ciuda vârstei, care îl cântăriră pe Lombard:
"Chipeş băiat. Dar parcă ceva nu e în regulă cu el..."
Se urcară toţi trei în taxiul care aştepta. Maşina o luă pe străzile adormite ale orăşelului şi apoi, cam o milă, urmă drumul principal spre Plymouth. După aceea se afundă într-un labirint de ulicioare de ţară, care mai de care mai întortocheată.
Generalul Macarthur spuse:
- Nu cunosc deloc această parte a Devonului. Locuiesc în estul Devonului - chiar la hotarul cu Dorset.
- E încântător aici, interveni Vera. Dealurile, pământul roşu, totul pare atât de verde şi plin de sevă.
- E puţin cam sumbru, aprecie Lombard. Mie îmi plac locurile deschise. Unde poţi să vezi ce se întâmplă...
- Ai văzut ceva locuri, îmi închipui? îl întrebă generalul Macarthur.
Lombard ridică din umeri cu modestie:
- Am hoinărit şi eu pe ici, pe colo, domnule...
Iar în sinea lui se gândi: "Acum o să mă întrebe dacă eram destul de mare ca să fi făcut războiul. Aşa fac totdeauna bătrânii ăştia."
Dar generalul Macarthur nu pomeni nimic despre război.
II
După ce urcară un deal abrupt, coborâră pe un drumeag în serpentină până la Sticklehaven - o simplă îngrămădire de case, cu una sau două bărci de pescuit trase pe plajă.
Sub razele amurgului zăriră pentru prima oară ieşind din mare, înspre sud, Insula Negrului.
Surprinsă, Vera exclamă:
- Dar e departe în larg...
Şi-o imaginase altfel, mai aproape de ţărm, cu o casă albă, frumoasă, în vârf. Dar nu se zărea nicio casă, numai silueta îndrăzneaţă a stâncii, semănând vag cu capul unui negru uriaş. Era în ea ceva sinistru. Vera se înfioră uşor.
În faţa micului han "La şapte stele" îi aşteptau trei siluete: cea încovoiată, bătrânească a judecătorului, trupul drept, ţeapăn al domnişoarei Brent şi cel de al treilea, un tip masiv care veni spre ei şi se înclină:
- Ne-am gândit să vă aşteptăm. Să facem un singur drum. Daţi-mi voie să mă prezint. Mă numesc Davis. Sunt de fel din Africa de Sud - din Natal - ăsta e locul meu natal - ha, ha, ha!
Râse vesel.
Judecătorul Wargrave îl privi cu vădită ostilitate, cu un aer de parcă se pregătea să ordone evacuarea sălii de şedinţă. Domnişoara Emily Brent nu era deloc sigură dacă îi plac colonialii.
- Doreşte cineva să ia o picătură înainte de a ne îmbarca? întrebă domnul Davis ospitalier.
Cum nimeni nu-i răspunse la întrebare, domnul Davis se întoarse şi ridică un deget.
- Atunci, să nu mai stăm. Probabil că gazdele ne aşteaptă.
Asupra întregului grup se lăsă un ciudat sentiment de constrângere, de parcă menţionarea gazdelor ar fi avut un curios efect paralizant asupra invitaţilor.
Răspunzând la semnul lui Davis, un om se dezlipi de lângă zidul din apropiere unde stătuse rezemat şi veni spre ei, cu mersul legănat al oamenilor mării. Avea un obraz bătut de vânturi şi ochii negri, cu o expresie uşor evazivă. Vorbea cu accentul moale din Devon.
- Sunteţi gata să porniţi spre insulă, doamnelor şi domnilor? Barca vă aşteaptă. Mai trebuie să vină încă doi domni cu maşina, dar domnul Owen a spus să nu-i aşteptăm, pentru că pot sosi oricând.
Grupul se mişcă. Ghidul îi conduse de-a lungul unui debarcader mic de piatră spre barca cu motor.
- E foarte mică barca asta, spuse Emily Brent.
- E o barcă grozavă, doamnă. Vă duce cât ai clipi chiar până la Plymouth, o linişti proprietarul.
- Suntem destul de mulţi, spuse tăios judecătorul Wargrave.
- Poate să ia de două ori pe atât, domnule.
- E-n regulă, acceptă Philip Lombard cu vocea sa plăcută, binevoitoare. E o vreme splendidă - nicio suflare de vânt.
Cu oarecare îndoială, domnişoara Brent se lăsă ajutată să urce în barcă. Ceilalţi urmară la rând. Membrii grupului nu formau încă un tot. Parcă fiecare îl deruta pe celălalt.
Erau gata să pornească în larg, când ghidul se opri cu cârligul bărcii în mână.
Pe drumul abrupt dinspre sat cobora o maşină. O maşină atât de neverosimil de puternică şi de frumoasă, încât părea o vedenie. La volan se afla un tânăr, cu părul învolburat de vânt. În strălucirea apusului părea nu un om, ci un zeu tânăr, un erou dintr-o legendă nordică.
Apăsă pe claxon şi ecoul îi răspunse, amplificând zgomotul, dintre stâncile golfului.
În acea clipă de necrezut, Anthony Marston părea mai mult decât un muritor.
Mai târziu, nu numai unul dintre cei prezenţi avea să-şi amintească acea clipă.
III
În barcă, lângă motor, Fred Narracott se gândea: "Ciudată adunătură!" În niciun caz cum şi-i închipuise el pe invitaţii domnului Owen. Se aşteptase la ceva mai de soi: femei bine îmbrăcate şi bărbaţi în costume de iahting, toţi foarte bogaţi şi plini de importanţă.
Nu semănau deloc cu invitaţii domnului Elmer Robson. Fred Narracott rânji uşor amintindu-şi de ei. Ăia da, invitaţi! Şi băutura pe care o înghiţeau...
Acest domn Owen pare să fie cu totul alt om. Curios, gândi Fred, că nu-l zărise până acum pe Owen - şi nici cucoana lui. Nu fusese încă niciodată pe aici. Totul comandat şi plătit de acel domn Morris. Instrucţiunile foarte clare şi plata imediat - dar era ciudat totuşi. Ziarele spuneau că e un mister cu acest Owen, şi Fred Narracott le dădea dreptate.
Poate că, la urma urmei, domnişoara Gabrielle Turl era aceea care cumpărase insula. Dar părăsi imediat teoria asta când începu să examineze pasagerii. Nici unul nu părea să aibă nici în clin, nici în mânecă cu o vedetă de cinema.
Şi-i categorisi, pe toţi, fără părtinire.
O fată bătrână - dintre cele acre, ţâfnoase, le cunoştea el destul de bine. Putea să pună rămăşag că era o viperă afurisită. Un militar bătrân - se vede de la o poştă; o tânără drăguţă, dar comună, nimic fascinant, nimic de Hollywood în ea; domnul acela vesel ... nu era un adevărat gentleman - fost comerciant, asta e, gândi Fred Narracott. Celălalt domn, slab, parcă mereu flămând, cu ochii ageri, era un tip ciudat. S-ar putea ca acesta să aibă de a face cu cinematografia.
Nu, în barcă nu se afla decât un singur pasager satisfăcător. Tipul care sosise ultimul, cu maşina. Şi ce maşină! Cum nu mai văzuse până atunci nimeni la Sticklehaven. Trebuie să fi costat sute de lire. Ăsta da bărbat! Părea să se scalde în bani. Dacă tot grupul ar fi fost ca el, mai era de înţeles, dar aşa... Ciudată poveste, dacă te gândeşti mai bine - totul era ciudat - foarte ciudat.....
IV
Barca îşi croia drum înspumat în jurul stâncii. În sfârşit se zări casa. Latura de sud a insulei era cu totul altfel. Cobora în pantă dulce spre mare. Casa era orientată spre sud - joasă, pătrată, modernă, cu ferestre rotunde care lăsau să intre multă lumină.
O casă minunată - pe măsura aşteptărilor.
Fred Narracott opri motorul şi, încet, căută drumul spre un mic golf natural între stânci.
- Trebuie să fie greu de debarcat aici pe vreme rea, spuse deodată Philip Lombard.
Fred Narracott îi răspunse vesel:
- Nu se poate debarca pe Insula Negrului când bate vântul de sud-est.
Câteodată e izolată câte o săptămână sau chiar mai mult.
Vera Claythorne gândi: "Aprovizionarea trebuie să fie foarte greu de făcut. E lucrul cel mai neplăcut pe o insulă. Toate problemele gospodăriei îţi dau mult mai multă bătaie de cap."
Barca scrâşni frecându-se de stânci. Fred Narracott sări afară şi, împreună cu Lombard, îi ajută pe ceilalţi să coboare. Narracott legă barca de un inel prins în stâncă.
Apoi îi conduse în sus, pe nişte scări tăiate în piatră.
- Hm! Încântător loc! spuse generalul Macarthur. Dar se simţea neliniştit. Un loc al naibii de ciudat...
...............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu