4.
Doctorul Armstrong era un om iute în mişcări. Îşi puse halatul de casă şi îl urmă pe Rogers.Se aplecă peste patul în care femeia stătea liniştită pe o parte. Apucă mâna rece, îi ridică pleoapa.
După câteva minute se îndreptă de spate şi se întoarse spre Rogers.
- E... e? şopti Rogers.
Îşi umezi buzele uscate cu limba.
- Da, e moartă, preciză Armstrong.
Ochii i se opriră gânditori asupra omului din faţa lui. Apoi se îndreptară spre masa de lângă pat, spre lavoar, pe urmă din nou la femeia care dormea.
- Ce a fost... inima, domnule doctor? întrebă Rogers.
Doctorul Armstrong nu răspunse imediat. Apoi se interesă:
- Cum o ducea cu sănătatea?
- Suferea puţin de reumatism.
- A tratat-o vreun doctor de curând?
- Doctor? se holbă Rogers. N-am fost la un doctor de ani de zile... nici unul dintre noi.
- N-ai niciun motiv să crezi că suferea de inimă?
- Nu, domnule doctor. N-am bănuit niciodată nimic.
- Dormea bine?
De data asta ochii lui Rogers îi evitară pe-ai săi. Omul îşi împreună mâinile, le răsuci, le întoarse stingherit. Şopti:
- Nu dormea prea grozav... nu.
- Lua ceva de dormit? întrebă doctorul.
Mirat, Rogers se uită ţintă la el:
- Să ia ceva? De dormit? Nu ştiu. Dar sunt sigur că nu.
Armstrong se duse la lavoar. Pe el erau câteva sticle. Loţiune de par, lavandă, un laxativ, glicerină cu apă de castravete pentru mâini, apă de gură, pastă de dinţi şi un borcănaş cu cremă.
Rogers ajuta trăgând sertarele de la toaletă. De acolo trecură la dulap. Dar nici urmă de somnifere.
Rogers spuse:
- N-a luat nimic aseară, domnule, în afară de ce i-aţi dat dumneavoastră...
II
La ora nouă, când sună gongul pentru micul dejun, îi găsi pe toţi aşteptând să fie poftiţi în sufragerie.
Generalul Macarthur şi judecătorul se plimbaseră afară pe terasă, schimbând din când în când comentarii cu privire la situaţia politică.
Vera Claythorne şi Philip Lombard fuseseră până în vârful insulei, în spatele casei. Acolo îl găsiră pe William Henry Blore, care stătea şi se uita la ţărm.
- Nu se vede încă barca. O pândesc, le spuse el.
- Devonul e o regiune somnoroasă. Toate se fac de obicei mai târziu, spuse Vera zâmbind.
Philip Lombard privea în cealaltă direcţie, în largul mării. Spuse deodată:
- Ce credeţi despre vreme?
Uitându-se la cer, Blore remarcă:
- Mie mi se pare că se menţine frumoasă.
Lombard scoase un fluierat.
- O să se strice înainte de a se lăsa seara, fu el de părere.
- Furtună, zici? se miră Blore.
De jos se auzi bătaia unui gong. Philip Lombard spuse:
- Micul dejun? Nu zic nu.
Coborând panta abruptă, Blore îi spuse lui Lombard cu o voce gânditoare:
- Ştii... nu pot să înţeleg... de ce a vrut tânărul ăsta să-şi facă seama! Toată noaptea m-a chinuit gândul.
Vera era ceva mai în faţă. Rămânând puţin în urmă, Lombard spuse:
- Ai altă teorie?
- Mi-ar trebui ceva dovezi. Mai întâi un motiv. Era bogat, după cât se pare...
Emily Brent, care tocmai ieşea din salon în întâmpinarea lor, întrebă:
- Vine barca?
- Nu încă, răspunse Vera.
Intrară în sufragerie. Pe bufet era un platou imens cu ouă prăjite cu slănină, ceai şi cafea.
Rogers le ţinuse uşa deschisă ca să intre, apoi o închisese pe dinafară.
- Pare bolnav în dimineaţa asta, spuse Emily Brent.
Doctorul Armstrong, care stătea lângă fereastră, îşi drese vocea:
- Va trebui să-l scuzaţi... dacă nu e totul cum trebuie... Rogers a pregătit singur micul dejun azi-dimineaţă. Doamna Rogers a... n-a putut să facă faţă... în dimineaţa asta.
- Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă domnişoara Brent.
Doctorul Armstrong trecu peste întrebare:
- Să mâncăm. Se răcesc ouăle. După asta, aş vrea să discut câteva lucruri cu dumneavoastră.
Îi ascultară sfatul. Îşi umplură farfuriile, turnară ceai, cafea. Masa începu.
Căzuseră cu toţii de acord să nu discute nimic despre insulă. În schimb vorbeau, la întâmplare, despre diferite evenimente curente. Veşti din străinătate, ştiri din viaţa sportivă, ultima reapariţie a monstrului de la Loch Ness.
Apoi, după ce s-au strâns farfuriile, doctorul Armstrong îşi dădu puţin scaunul spre spate, îşi drese plin de importanţă glasul şi vorbi:
- Am crezut mai potrivit să aştept ca să mâncaţi înainte de a vă spune o veste tristă. Doamna Rogers a murit în timpul somnului.
Se auziră exclamaţii de surpriză şi groază.
- E îngrozitor! Doi morţi pe insulă de când am sosit! exclamă Vera.
Judecătorul Wargrave, cu ochii mijiţi, spuse cu vocea lui limpede şi precisă:
- Hm... interesant... şi care a fost cauza decesului?
Armstrong dădu din umeri:
- Imposibil de spus pentru moment.
- E necesară o autopsie?
- Fireşte, n-aş putea semna certificatul de deces. Nu am nici cea mai mică idee despre starea sănătăţii femeii.
- Arăta foarte nervoasă. Iar aseară a avut un şoc. S-ar putea să fi fost un atac de cord, nu credeţi? spuse Vera.
Doctorul Armstrong spuse sec:
- Nu mai încape îndoială că inima a încetat să bată - dar problema este care a fost cauza.
- Conştiinţa!
Cuvântul izbucni limpede, dur, din gura Emily-ei Brent.
Armstrong se întoarse spre ea:
- Ce înţelegi prin asta, domnişoară Brent?
Cu o expresie severă, Emily Brent vorbi:
- Aţi auzit cu toţii. A fost acuzată că, împreună cu soţul ei, şi-a omorât cu premeditare fosta stăpână - o femeie în vârstă.
- Şi dumneata crezi?
- Cred că acuzaţia a fost întemeiată. Aţi văzut-o cu toţii aseară. Era complet dărâmată. A leşinat. Şocul produs în clipa când şi-a auzit dezvăluită mişelia a fost prea puternic. Pur şi simplu a murit de frică.
Doctorul Armstrong dădu din cap cu îndoială:
- E o teorie posibilă. Dar nu pot s-o adopt dacă nu ştiu nimic exact despre starea sănătăţii ei. Dacă exista o sensibilitate cardiacă...
- Spune-i mai bine Mâna lui Dumnezeu, rosti calm Emily Brent.
Fiecare părea zguduit. Blore începu, stingherit:
- Cred că împingem lucrurile puţin cam departe, domnişoară Brent.
Ochii începură să-i lucească. Uitându-se la Blore, spuse ridicându-şi bărbia:
- Vi se pare cu neputinţă ca un păcătos să fie lovit de Mâna Domnului? Mie nu!
Judecătorul îşi mângâia bărbia. Murmură puţin cam ironic:
- Dragă domnişoară, din experienţa mea cu răufăcătorii ştiu că Providenţa lasă opera de condamnare şi de pedepsire pe seama noastră, a muritorilor - iar procesul este adesea plin de greutăţi. Nu există cărări bătute.
Emily Brent ridică din umeri.
Deodată, Blore întrebă:
- Ce-a mâncat şi ce-a băut aseară după ce s-a dus la culcare?
- Nimic, răspunse Armstrong.
- N-a luat nimic? O ceaşcă de ceai? O înghiţitură de apă? Pariez că a băut o ceaşcă de ceai. Cam aşa obişnuiesc toţi.
- Rogers mă asigură că n-a luat absolut nimic.
- Ah! Bine, dar el este cel care o spune.
Tonul lui Blore era atât de semnificativ, încât doctorul se uită la el pătrunzător.
- Va să zică, asta crezi dumneata? întrebă Philip Lombard.
- Ei da, de ce nu? răspunse Blore agresiv. Am auzit cu toţii acuzaţia de aseară. S-ar putea să fie baliverne - nebunie curată. Dar s-ar putea să nu fie. Să presupunem pentru moment că e adevărată. Rogers şi nevasta lui i-au făcut seama bătrânei doamne. Mai departe, ce urmează? Se simţeau foarte fericiţi şi în siguranţă...
- Nu, nu cred că nevasta lui Rogers s-a simţit vreodată în siguranţă, îl întrerupse Vera cu glas scăzut.
Pe Blore îl enervă întreruperea.
"Ah, femeile astea!" spunea privirea lui.
- Să zicem că aşa e, reluă el. În orice caz, atât cât ştiau numai ei, nu exista niciun pericol. Şi deodată, aseară, un nebun de care habar n-aveau, dă totul în vileag. Ce se întâmplă? Femeia leşină - pică jos. Aţi observat cum stătea bărbat-su lângă ea în timp ce-şi revenea. Nu era deloc grijă de soţ! Nici pe departe! Era ca o pisică pe cărămizi fierbinţi. Scos din minţi, de teamă ca ea să nu mărturisească. Aşa văd eu lucrurile. Au făptuit un omor şi l-au muşamalizat. Dar dacă totul începe să fie dezgropat, ce-o să se întâmple? Mai mult ca sigur că femeia o să dea totul de gol. N-are curajul să reziste şi să nege cu neruşinare. Reprezintă un pericol viu pentru bărbatul ei, asta e! Cu el, e totul în regulă. Poate să mintă fără să clipească - dar nu poate fi sigur de ea! Iar dacă ea nu rezistă, capul lui e în pericol! Aşa că îi strecoară ceva într-o ceaşcă de ceai şi se asigură că i-a închis gura pentru totdeauna.
- Nu era nicio ceaşcă goală lângă pat - nu era absolut nimic. M-am uitat, spuse rar Armstrong.
- Sigur că nu era! pufni Blore. Primul lucru pe care l-a făcut după ce i-a dat să bea, a fost să ia ceaşca şi farfurioara şi să spele totul cu grijă.
Se făcu o pauză. Apoi generalul Macarthur spuse cu îndoială:
- S-ar putea. Dar îmi vine greu să cred că un bărbat poate să facă asta... neveste-si.
Blore râse scurt:
- Când e capul lui în joc, nici un bărbat nu se mai gândeşte la sentiment.
Din nou, tăcere. Înainte ca cineva să înceapă să vorbească, uşa se deschise şi intră Rogers.
- Mai doriţi ceva? întrebă el uitându-se la fiecare.
Judecătorul Wargrave se mişcă puţin. Întrebă:
- La ce oră vine de obicei barca cu motor?
- Între şapte şi opt, domnule. Câteodată mai întârzie un pic peste opt. Nu ştiu ce poate să facă Fred Narracott în dimineaţa asta. Când e bolnav, îşi trimite fratele.
- Cât e ceasul acum? se interesă Philip Lombard.
- Zece fără zece, domnule.
Lombard îşi ridică sprâncenele. Dădu încet din cap pentru sine.
Rogers rămase în aşteptare.
Generalul Macarthur începu deodată:
- Ne-a părut rău când am auzit despre nevasta dumitale, Rogers. Doctorul tocmai ne-a spus.
Rogers se înclină.
- Da, domnule. Mulţumesc, domnule.
Luă platoul gol şi ieşi din cameră.
Din nou se lăsă tăcerea.
III
Afară, pe terasă, Philip Lombard începu:
- În legătură cu barca asta cu motor...
Blore se uită la el. Dădu din cap:
- Ştiu la ce te gândeşti, domnule Lombard. Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare. Barca ar fi trebuit să fie aici de aproape două ore. Şi totuşi nu a sosit. De ce?
- Ai găsit răspunsul? întrebă Lombard.
- Nu-i o întâmplare - iată părerea mea. E în legătură cu toată povestea asta. Toate se leagă între ele.
- Crezi că n-o să mai vină?
În spatele lor se auzi o voce - iritată şi nerăbdătoare:
- Barca n-o să vină.
Blore îşi întoarse puţin umerii largi şi se uită gânditor la cel care vorbise:
- Nici dumneata nu crezi că o să vină, generale?
Generalul Macarthur spuse tăios:
- Sigur că n-o să vină. Barca cu motor ne trebuie ca să ne ducă de pe insulă. Dar nu vom părăsi insula... Nici unul dintre noi nu va pleca vreodată... E sfârşitul, înţelegeţi - sfârşitul...
Ezită, apoi spuse pe un ton coborât, straniu:
- E pacea... pacea adevărată. Să ajungi la capăt... să nu mai trebuiască să mergi mai departe... Da, pacea...
Se întoarse brusc şi se îndepărtă. Întâi de-a lungul terasei, apoi în jos, pe panta spre mare - spre colţul insulei unde stâncile răzleţe intrau în apă.
Umbla puţin şovăielnic: ca un om numai pe jumătate treaz.
- Uite încă un aiurit! spuse Blore. Se pare că până la urmă tot grupul o s-o apuce pe calea asta.
- Dumneata, Blore, în niciun caz! zise Lombard.
- E cam greu să-mi pierd minţile, râse fostul inspector şi adăugă sec: Dar cred că nici dumneata n-o s-o apuci pe calea asta, domnule Lombard.
- Mă simt foarte întreg la minte pentru moment, mulţumesc, îi răspunse Philip Lombard.
IV
Doctorul Armstrong ieşi pe terasă. Stătu acolo, ezitând. La stânga erau Blore şi Lombard. La dreapta Wargrave, cu capul plecat, umbla cu paşi rari în sus şi în jos.
După o clipă de şovăială, se întoarse către acesta din urmă.
Dar în aceeaşi clipă Rogers ieşi repede din casă şi se apropie de el:
- Aş putea să vă spun ceva, domnule, vă rog?
Armstrong se întoarse. Tresări când îl văzu pe Rogers. Era agitat, mâinile îi tremurau, avea obrazul verzui-cenuşiu.
Schimbarea era atât de mare faţă de calmul său de acum câteva clipe, încât Armstrong rămase uluit.
- Vă rog, domnule, aş vrea să vă spun ceva, dacă se poate. Înăuntru, domnule.
Doctorul se întoarse şi intră din nou în casă, împreună cu majordomul înspăimântat.
- Ce s-a întâmplat, omule? Vino-ţi în fire.
- Aici, domnule, veniţi înăuntru.
Deschise uşa de la sufragerie. Doctorul intră. Rogers îl urmă şi închise uşa după el.
- Ei, spuse Armstrong, ce este?
Rogers tremura şi înghiţea într-una în sec.
- Se petrec lucruri, domnule, pe care nu le înţeleg, izbucni el.
- Lucruri? Ce lucruri? întrebă Armstrong.
- O să mă credeţi nebun, domnule... O să spuneţi că nu e nimic... Dar trebuie să fie o explicaţie, domnule. Trebuie! Pentru că nu are nici un sens...
- Ei, omule, spune-mi despre ce e vorba. Nu mai vorbi în şarade.
Rogers înghiţi iar:
- Despre figurinele acelea mici, domnule. Din mijlocul mesei... Figurinele mici de porţelan. Erau zece cu toatele, domnule, zece, pot s-o jur.
- Da, zece. Le-am numărat aseară la cină, se declară de acord Armstrong.
Rogers se apropie de el:
- Exact, domnule. Aseară, când strângeam masa, n-am mai văzut decât nouă, domnule. Mi s-a părut tare ciudat. Dar n-am zis nimic. Şi acum, domnule, când am venit să fac curat - vă rog, uitaţi-vă cu ochii dumneavoastră dacă nu mă credeţi. Sunt numai opt, domnule! Numai opt! E nemaipomenit, nu-i aşa? Numai opt...
Capitolul al şaptelea
I
După micul dejun, Emily Brent îi propusese Verei Claythorne să meargă din nou până în punctul cel mai înalt al insulei şi să pândească dacă nu vine barca. Vera se declară de acord.
Vântul se înteţise. Creste mici, albe, apăreau pe mare. În larg nu se vedeau bărci de pescuit - şi nici urmă de barcă cu motor.
Satul Sticklehaven nu se vedea, numai dealul care-l mărginea; o stâncă roşcată ţâşnită în afară ascundea golfuleţul propriu-zis.
Omul care ne-a adus ieri părea un om serios, spuse Emily Brent. E foarte ciudat într-adevăr că întârzie aşa de mult în dimineaţa asta.
Vera nu spuse nimic. Încerca să-şi înfrângă un crescând simţământ de panică.
"Păstrează-ţi sângele rece, îşi spuse mânioasă. Frica nu-i în firea ta. Ai avut totdeauna nervii foarte buni."
Apoi, cu voce tare:
- Aş vrea să vină. Eu... doresc să plec.
- Nu mă îndoiesc că o dorim cu toţii, spuse Emily Brent pe un ton sec.
- Totul e atât de extraordinar... pare fără nici o noimă, zise Vera.
Femeia în vârstă, de lângă ea, spuse cu vioiciune:
- Mi-e grozav de ciudă pe mine că m-am lăsat dusă atât de uşor. Scrisoarea aceea e de-a dreptul absurdă, dacă o cercetezi bine. Dar când am primit-o, n-am avut niciun fel de îndoieli - nici una.
- Îmi închipui, murmură mecanic Vera.
- Am procedat toţi ca nişte naivi, spuse Emily Brent.
Vera respiră adânc, înfiorată.
- Credeţi cu adevărat... ce-aţi spus la masă? întrebă ea.
- Fii ceva mai precisă, draga mea. La ce anume te referi?
Vera spuse pe un ton aproape şoptit:
- Credeţi într-adevăr că Rogers şi soţia lui i-au făcut seama acelei doamne bătrâne?
Emily Brent se uită gânditoare spre mare. Apoi spuse:
- Personal, sunt aproape sigură. Dumneata ce crezi?
- Nu ştiu ce să cred.
- Totul vine în sprijinul acestei idei. Felul cum a leşinat. Iar bărbatul a scăpat tava cu cafele, nu uita. Apoi, felul cum a povestit - nu suna veridic. Oh, da, mă tem că au făcut-o!
Vera spuse:
- Arăta... de parcă i-ar fi fost frică şi de umbra ei! N-am văzut niciodată o femeie care să pară atât de îngrozită... cred că o obseda...
Domnişoara Brent murmură:
- Mi-amintesc de un text care atârna în camera mea de copil. Fii sigur că păcatul te va găsi. E foarte adevărat... Fii sigur că păcatul te va găsi.
Vera se clătină.
- Dar, domnişoară Brent... domnişoară Brent... în cazul acesta...
- Da, draga mea...
- Ceilalţi? Atunci ceilalţi?...
- Nu prea te înţeleg.
- Toate celelalte acuzaţii... au fost adevărate? Dacă e adevărat despre Rogers...? Se opri, incapabilă să-şi exprime clar gândul care-i umbla prin cap.
Fruntea Emily-ei Brent, care se încruntase, se lumină:
- A, înţeleg. Păi, uite-l pe acest domn Lombard. Singur recunoaşte că a lăsat să moară douăzeci de oameni.
- Nu erau decât nişte băştinaşi...
- Albi sau negri - toţi sunt fraţii noştri, spuse tăios Emily Brent.
"Fraţii noştri negri - fraţii noştri negri, se gândi Vera. Ah, îmi vine să râd. Sunt isterică. Nu mai sunt eu însămi..."
Emily Brent continuă pe gânduri:
- Desigur, unele acuzaţii erau exagerate şi chiar ridicole. Împotriva judecătorului, de exemplu, care nu-şi făcea decât datoria de judecător. Şi a omului care a lucrat la Scotland Yard. Sau în cazul meu.
Făcu o pauză şi apoi continuă:
- Fireşte, aseară, ţinând seama de împrejurări, nu puteam să spun nimic. Nu era un subiect de discutat de faţă cu bărbaţii.
- Nu?
Vera asculta cu interes. Domnişoara Brent continuă calmă:
- Beatrice Taylor a fost la mine în slujbă. Nu era o fată cuminte - dar asta am descoperit prea târziu. M-am lăsat dusă de nas. Avea purtări frumoase, era foarte curată şi binevoitoare. Eram mulţumită de ea. Bineînţeles, totul fiind doar cea mai curată ipocrizie! Era o fată uşuratică, fără nici un fel de morală. Dezgustător! A trecut câtva timp până să aflu că era, aşa cum spun ei, "la necaz". Făcu o pauză, iar nasul delicat i se încreţi de dezgust. A fost o mare lovitură pentru mine. Părinţii ei erau oameni cumsecade, care o crescuseră foarte sever. Sunt bucuroasă să spun că nu i-au iertat purtarea.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Vera uitându-se ţintă la domnişoara Brent.
- Fireşte că n-am mai ţinut-o un ceas sub acoperişul meu. Nimeni nu va putea spune vreodată că am trecut cu vederea o purtare imorală.
- Ce s-a întâmplat... cu ea? Vocea Verei era răguşită.
- O creatură nenorocită! Nu i-a fost de ajuns un singur păcat de conştiinţă - a făptuit altul şi mai grav. Şi-a luat viaţa.
- S-a omorât? şopti Vera îngrozită.
- Da, s-a aruncat în râu.
Vera se cutremură, uitându-se fascinată la profilul calm al domnişoarei Brent. Spuse:
- Ce-aţi simţit când aţi aflat ce-a făcut? Nu v-a părut rău? Nu v-aţi reproşat atitudinea?
Emily Brent se ridică drept în sus:
- Eu? N-aveam nimic să-mi reproşez.
- Dar dacă... asprimea dumneavoastră a împins-o la asta?
- Propriile-i acţiuni - păcatul ei - asta a împins-o, spuse hotărâtă Emily Brent. Dacă s-ar fi purtat ca o tânără modestă, cuviincioasă, nu s-ar fi întâmplat nimic.
Îşi întoarse faţa spre Vera. Nu exista nici reproş, nici stinghereală în ochii aceia: erau aspri şi siguri de dreptatea lor. Emily Brent stătea pe culmea Insulei Negrului, învăluită în propria-i armură de virtute.
Fata asta bătrână, micuţă - nu-i mai părea ridicolă Verei. Deodată i se păru înfricoşătoare.
II
Doctorul Armstrong ieşi din sufragerie şi veni din nou pe terasă. Judecătorul stătea acum pe scaun, privind liniştit departe spre mare.
Lombard şi Blore erau în stânga, şi fumau în tăcere.
Ca şi înainte, doctorul ezită o clipă. Îşi opri ochii asupra judecătorului Wargrave.
Voia să se consulte cu cineva. Cunoştea mintea logică, pătrunzătoare a judecătorului. Dar şovăia totuşi. Wargrave putea să aibă o minte perspicace, dar era un om în vârstă.
Armstrong simţea că în această împrejurare e nevoie de un om de acţiune. Se hotărî:
- Lombard, pot să-ţi vorbesc o clipă?
Philip tresări:
- Desigur.
Cei doi bărbaţi părăsiră terasa. Coborâră încet panta, în jos spre mare. Când nu mai puteau fi auziţi, Armstrong zise:
- Aş vrea să-mi acorzi o consultaţie.
Lombard ridică sprâncenele:
- Dragă prietene, n-am niciun fel de cunoştinţe medicale.
- Nu, nu, mă refeream la situaţia generală.
- Oh, asta-i altceva!
Armstrong întrebă:
- Spune sincer, ce crezi despre situaţie?
Lombard reflectă o clipă. Pe urmă spuse:
- E destul de pasionantă, nu-i aşa?
- Care este părerea dumitale despre femeia aceea? Accepţi teoria lui Blore?
Philip pufăi din ţigară, apoi spuse:
- E perfect plauzibilă - luată singură.
- Exact.
În glasul lui Armstrong se simţea uşurarea. Philip Lombard nu era un prost. Îl auzi continuând:
- Adică, acceptând premisa că soţii Rogers au făptuit cu succes o crimă la vremea aceea. Şi nu văd de ce n-ar fi scăpat de pedeapsă. Ce crezi că au făcut exact? Au otrăvit-o pe bătrână?
Armstrong spuse rar:
- S-ar putea să fie mai simplu decât crezi. L-am întrebat azi-dimineaţă pe Rogers de ce suferea această domnişoară Brady. Răspunsul lui a fost edificator. Nu e nevoie să intru în detalii medicale, dar într-o anumită formă a maladiei cardiace se foloseşte amylnitrita. Când se produce un atac, se sparge o fiolă (de amylnitrită) şi i se dă să inhaleze. Dacă amylnitrita nu se administrează - ei bine, consecinţele ar putea fi fatale.
- Ce simplu, spuse gânditor Philip Lombard. Trebuie să fi fost destul de tentant.
Doctorul se declară de acord:
- Da, nimic mai uşor. Nu trebuia să faci rost de arsenic şi să-l administrezi - nimic de făcut decât să nu-i dai medicamentul. Iar Rogers s-a grăbit după aceea să aducă în toiul nopţii doctorul şi amândoi credeau că nimeni n-o să ştie vreodată ceva.
- Şi chiar dacă ar şti cineva, tot nu s-ar putea dovedi niciodată nimic împotriva lor, adăugă Philip Lombard. Se încruntă deodată: Desigur asta explică multe.
- Iartă-mă, nu înţeleg, spuse Armstrong nedumerit.
- Vreau să spun... că explică Insula Negrului. Sunt crime care nu pot fi imputate făptuitorilor. Ia-i pe soţii Rogers, de exemplu. Sau un alt exemplu, bătrânul Wargrave - care şi-a comis crima în cadrul strict al legii.
- Crezi povestea asta? întrebă Armstrong.
- Da, o cred, zâmbi Philip Lombard. Wargrave l-a ucis în toată regula pe Edward Seton, l-a ucis la fel de sigur ca şi cum i-ar fi înfipt pumnalul în piept! Dar a fost destul de deştept s-o facă din scaunul de judecător, cu perucă şi robă. Aşa că, în mod obişnuit, nu-i poţi reproşa mica lui crimă.
Un gând trecu deodată ca un fulger prin mintea lui Armstrong:
"Crimă la spital. Crimă pe masa de operaţie. În siguranţă - da, în perfectă siguranţă!"
- ...De aici - domnul Owen; de aici - Insula Negrului, spunea Lombard.
Armstrong trase adânc aer în piept.
- Ajungem şi la asta. Dar scopul adevărat pentru care am fost adunaţi toţi aici?
- Dumneata ce crezi? întrebă Philip Lombard.
Armstrong începu să vorbească precipitat:
- Să ne întoarcem o clipă la moartea acestei femei. Care sunt teoriile posibile? Rogers a omorât-o fiindcă i-a fost teamă că o să-l dea de gol. A doua posibilitate: şi-a pierdut curajul şi a găsit singură o ieşire.
- Sinucidere? întrebă Lombard.
- Nu eşti de părere?
- Da, ar fi putut să fie... da... dacă n-ar fi fost moartea lui Marston. Două sinucideri în 12 ore e puţin cam prea greu de înghiţit. Şi dacă-mi spui că Anthony Marston, un taur tânăr fără nervi şi creier, s-a înfricoşat pentru că a omorât nişte copii şi în mod deliberat şi-a luat zilele, ei bine, nu pot decât să râd! Şi chiar aşa - de unde a făcut rost de otravă? După câte am auzit eu, cianura de potasiu nu e un lucru pe care îl porţi în buzunarul de la vestă. Dar asta e meseria dumitale.
- Niciun om în toate minţile nu ţine la el cianură de potasiu, spuse Armstrong. Doar dacă are de gând să prindă un roi de viespi.
- Grădinarul zelos sau moşierul, adică? În nici un caz Anthony Marston. Mi se pare că cianura asta are nevoie de puţină explicaţie. Ori Anthony Marston avea intenţia să-şi facă seama înainte de a veni aici şi atunci a venit pregătit... ori...
- Ori? Glasul lui Armstrong suna nerăbdător.
Philip Lombard rânji :
- De ce mă faci s-o spun eu, când îţi stă pe limbă? Anthony Marston a fost ucis, fără nicio îndoială.
III
Doctorul Armstrong respiră adânc:
- Şi nevasta lui Rogers?
Lombard spuse rar:
- Aş putea crede (cu greu, e-adevărat) în sinuciderea lui Anthony Marston dacă n-ar fi nevasta lui Rogers. Aş putea crede (uşor) în sinuciderea nevestei lui Rogers dacă n-ar fi Anthony Marston. Pot crede că Rogers i-a făcut de petrecanie neveste-si - dacă n-ar fi moartea neaşteptată a lui Marston. Dar ceea ce ne trebuie e o teorie în stare să explice cele două morţi - care s-au succedat aşa de rapid.
- Aş putea să-ţi dau, poate, un ajutor în elaborarea unei teorii, spuse Armstrong.
Şi repetă ce relatase Rogers despre dispariţia celor două figurine de porţelan.
Lombard murmură:
- Da, nişte negri mici de porţelan... Erau precis zece, aseară la masă. Şi acum, zici că sunt opt?
Doctorul Armstrong recită:
Zece negri mititei au cinat sub luna nouă;
Unul însă s-a-necat şi-au rămas doar nouă.
Nouă negri mititei au stat noaptea după trei;
Unul s-a-ntrecut cu somnul şi-au rămar doar opt din ei.
Cei doi se priviră. Philip Lombard rânji şi aruncă ţigara:
- Prea se potriveşte al naibii de bine, ca să poată fi o coincidenţă! Anthony Marston moare asfixiat, sau înecându-se, seara trecută, după cină, iar madam Rogers s-a întrecut cu somnul.
- Şi atunci? spuse Armstrong.
Lombard îi luă vorba:
- Ei, atunci, încă un soi de negru. Negrul care şi-a băgat coada. Domnul X! Domnul Owen! U. N. Owen! Un necunoscut nebun în libertate!
- Ah! Armstrong respiră uşurat. Va să zică, eşti de acord. Dar îţi dai seama ce rezultă din toate astea? Rogers a jurat că nu mai e nimeni în afară de noi, el, şi nevastă-sa pe insulă.
- Rogers greşeşte! Sau poate... minte!
Armstrong dădu din cap:
- Nu cred că minte. Omul e îngrozit. E scos din minţi de frică.
Philip Lombard fu de acord:
- N-a venit nicio barcă în dimineaţa asta. Se potriveşte exact. Micile aranjamente ale domnului Owen ies din nou la iveală. Insula Negrului urmează să fie izolată până ce domnul Owen îşi va isprăvi treaba.
Armstrong se îngălbenise.
- Îţi dai seama că... omul trebuie să fie un maniac furios!
Philip Lombard vorbi cu un sunet nou în glas:
- Un singur lucru l-a uitat, domnul Owen.
- Care?
- Insula asta nu e decât o stâncă goală. Ne va trebui puţin timp ca s-o cercetăm. În curând o să-i dăm de urmă domnului U. N. Owen.
- Cred că e un lucru periculos, spuse doctorul Armstrong, înfierbântându-se.
- Periculos? râse Philip Lombard. Cui i-e frică de lupul cel mare şi rău? Eu voi fi periculos când am să pun mâna pe el!
- Ar fi bine să-l luăm şi pe Blore să ne ajute. Cred că e bun la nevoie. Femeilor mai bine să nu le spunem nimic. Cât despre ceilalţi, generalul e un ramolit, iar specialitatea bătrânului Wargrave este inactivitatea. Putem face treaba doar noi trei.
Capitolul al optulea
I
Pe Blore l-au convins uşor. A fost imediat de acord cu argumentele lor.
- Ceea ce mi-aţi spus despre figurinele alea de porţelan schimbă totul. Ce nebun de legat! Mai e însă ceva. Nu credeţi că Owen o fi avut ideea să facă această treabă printr-un locţiitor, ca să zic aşa?
- Explică-te, omule.
- Uite ce vreau să spun. După tărăboiul de aseară, tânărul Marston se sperie şi se otrăveşte. Iar Rogers se sperie şi el şi îi face seama neveste-si. Totul în conformitate cu planul lui U.N.O.
Armstrong clătină capul a îndoială. Nu trebuia uitată cianura.
Blore îi dădu imediat dreptate:
- Da, am uitat de cianură. Nu e ceva pe care să-l porţi în mod obişnuit cu tine. Dar cum a ajuns în paharul lui?
- M-am gândit la asta, spuse Lombard. Marston a băut de câteva ori aseară. În intervalul de timp dintre ultimul pahar şi cel dinainte, a fost o pauză cam mare. În acest timp, paharul a rămas pe una din mese. Cred - deşi nu sunt sigur - că se afla pe măsuţa de lângă fereastră. Fereastra era deschisă. Cineva ar fi putut să verse cianură în pahar.
- Fără ca nici unul dintre noi să vadă? spuse neîncrezător Blore.
- Păi, eram cu toţii preocupaţi de altceva, spuse Lombard sec.
- E adevărat, vorbi rar Armstrong. Ne atacase pe toţi. Ne frământam, ne agitam prin cameră. Discutam indignaţi, preocupaţi de problemele noastre. Cred că cineva putea s-o facă...
Blore ridică din umeri.
- Fapt este că a făcut-o! Ei, şi acum, domnilor, să pornim. N-are nimeni, din întâmplare, un revolver?
- Am eu, spuse Lombard şi îşi lovi buzunarul.
Blore făcu ochii mari. Spuse pe un ton prea făcut ca să fie natural:
- Totdeauna îl porţi cu dumneata?
- Aproape totdeauna. Am fost în câteva situaţii grele.
- Oh, spuse Blore şi adăugă: Ei bine, probabil că n-ai fost niciodată într-o situaţie mai grea decât acum. Dacă pe insula asta se ascunde nu nebun, probabil că are un întreg arsenal cu el ca să nu vorbim de cuţit sau de pumnale.
Armstrong tuşi:
- S-ar putea să greşeşti aici, Blore. Mulţi nebuni ucigaşi sunt nişte oameni foarte liniştiţi şi la locul lor. Oameni chiar plăcuţi.
- Nu cred ca ăsta să fie aşa, doctore Armstrong, spuse Blore.
II
Cei trei bărbaţi porniră în recunoaştere pe insulă.
Treaba se dovedi neaşteptat de simplă. La nord-vest, înspre coastă, stâncile coborau netede drept în mare, într-o pantă abruptă.
Pe insulă nu se vedeau pomi şi erau doar câteva tufişuri. Cei trei bărbaţi explorau terenul atent şi metodic, în sus şi în jos, ciocănind stâncile, din punctul cel mai înalt până la marginea apei, cercetând cu grijă orice fisură în vreo stâncă, pe unde s-ar fi putut intra într-o peşteră. Dar nu existau peşteri. Mergând pe ţărm, ajunseră în cele din urmă la locul unde generalul Macarthur şedea şi privea întinderea sărată. Era multă pace aici, cu clipocitul valurilor care se spărgeau de stânci. Bătrânul stătea foarte drept, cu ochii aţintiţi în depărtare.
Nu dădu nicio atenţie exploratorilor când aceştia se apropiară. Până la urmă, cei trei se simţiră puţin stingheriţi.
"Nu e normal... parcă ar fi în transă sau aşa ceva", gândi Blore.
Îşi drese glasul şi spuse pe un ton cu care încerci să legi o conversaţie:
- V-aţi găsit un loc drăguţ, liniştit, domnule.
Generalul se încruntă. Aruncă repede o privire peste umăr şi spuse:
- Avem atât de puţin timp... atât de puţin. Trebuie să insist ca să nu mă deranjeze nimeni.
Blore spuse binevoitor:
- Nu vă vom deranja. Nu facem decât turul insulei, ca să zicem aşa. Ne întrebam, ştiţi, dacă nu se poate ascunde cineva pe aici.
Generalul se încruntă:
- Nu înţelegeţi nimic... nu înţelegeţi deloc. Vă rog să plecaţi.
Blore se retrase. Când îi ajunse pe ceilalţi doi, le spuse:
- E nebun... n-are rost să vorbim cu el.
- Ce spunea? întrebă Lombard puţin curios.
Blore dădu din umeri:
- Ceva despre lipsa de timp... şi că nu vrea să fie deranjat.
Doctorul Armstrong se încruntă. Murmură:
- Mă întreb......
III
Cercetarea insulei era practic terminată. Cei trei se aflau în punctul cel mai înalt şi priveau spre ţărm. Nu se vedeau bărci în larg. Vântul se înteţea.
- Nu văd nicio barcă de pescuit, spuse Lombard, Şi vine furtuna. Ce păcat că nu se poate vedea satul de aici! Am putea semnaliza sau face ceva...
- Am putea aprinde un foc la noapte, spuse Blore.
- Nenorocirea e că totul a fost probabil prevăzut, se încruntă Lombard.
- Cum adică?
- De unde să ştiu? O glumă, poate. În tot cazul, suntem izolaţi aici, şi probabil că nu vor fi luate în seamă nici semnalele. S-ar putea ca sătenilor să li se fi spus că e un rămăşag în joc. Vreo istorie din asta prostească, în orice caz.
- Şi crezi că vor înghiţi asemenea snoavă? îşi exprimă Blore îndoiala.
Lombard spuse pe un ton sec:
- E mai uşor de crezut decât adevărul. Dacă li s-ar fi spus sătenilor că insula va fi izolată până ce necunoscutul domn Owen îşi va omorî în linişte toţi invitaţii - crezi că ar crede?
- Sunt momente când nu pot s-o cred nici eu însumi, vorbi doctorul Armstrong. Şi totuşi...
Philip Lombard, arătându-şi într-un rânjet dinţii, spuse:
- Şi totuşi... Asta e! I-ai spus pe nume, doctore!
Blore privea jos în apă.
- Presupun că nu s-ar putea căţăra nimeni până aici.
Armstrong clătină din cap.
- Mă îndoiesc. E tare abrupt. Unde s-ar putea ascunde?
- S-ar putea să fie o scobitură în stâncă. Dacă am avea acum o barcă, am putea înconjura insula.
- Dacă am avea o barcă, am fi cu toţii de mult spre ţărm, spuse Lombard.
- Asta-i adevărat.
- Am putea să ne asigurăm în privinţa stâncii, propuse deodată Lombard. Nu e decât un loc unde ar putea exista o adâncitură - puţin mai la dreapta, chiar aici jos. Dacă faceţi rost de o frânghie, mă puteţi lăsa pe mine în jos ca să ne asigurăm.
Blore spuse:
- Am putea fi ca şi siguri. Deşi pare absurd - aşa cum se poate observa... În fine, mă duc să văd dacă găsesc ceva.
O porni repede spre casă.
Lombard privea ţintă la cer. Norii începeau să se adune. Vântul se înteţea. Aruncă o privire în lături spre doctorul Armstrong şi spuse:
- Eşti foarte tăcut, doctore. La ce te gândeşti?
Armstrong răspunse rar:
- Mă gândeam tocmai cât de nebun e bătrânul Macarthur.
IV
Vera nu-şi găsise locul toată dimineaţa. O evitase pe Emily Brent cu un fel de aversiune înfiorată.
Domnişoara Brent îşi aşezase şi ea un scaun după colţul casei, ca să nu fie în bătaia vântului. Stătea acolo şi croşeta.
De fiecare dată când se gândea la ea, Vera părea că vede o faţă palidă înecată, cu iarbă de mare încurcată în păr... o faţă care fusese drăguţă odată - obraznic de drăguţă poate - şi care era acum dincolo de milă sau de groază.
Iar Emily Brent, senină, calmă şi sigură de dreptatea ei, stătea şi croşeta.
Pe terasa principală, judecătorul Wargrave se ghemuise într-un scaun. Capul îi era bine vârât între umeri.
Când se uită la el, Vera văzu un om pe banca acuzaţilor - un tânăr blond cu ochii albaştri şi o faţă zăpăcită, îngrozită. Edward Seton. Şi în imaginaţie văzu mâinile bătrâne ale judecătorului punându-şi în cap tichia neagră şi pronunţând sentinţa de condamnare la moarte...
După o vreme Vera porni încet în jos, spre mare. Merse spre capătul cel mai îndepărtat al insulei, unde un bătrân stătea privind ţintă orizontul.
Generalul Macarthur se mişcă la apropierea ei. Întoarse capul - în privire avea un amestec ciudat de întrebare şi înţelegere, care o făcu să tresară. Se uită fix la ea câteva clipe.
"Ce ciudat! Parcă ar şti..." gândi fata.
- Ah, dumneata eşti! Ai venit... vorbi generalul.
Vera se aşeză jos lângă el. După o vreme întrebă:
- Vă place să staţi aici să vă uitaţi la mare?
El dădu uşor din cap:
- Da. E plăcut. E un loc bun de aşteptat, cred.
- De aşteptat? spuse Vera brusc. Dar ce aşteptaţi?
- Sfârşitul, spuse el blând. Dar cred că ştii asta, nu-i aşa? E adevărat, nu-i aşa? Cu toţii aşteptăm sfârşitul.
- Ce vreţi să spuneţi? întrebă ea şovăind.
Generalul Macarthur spuse grav:
- Nici unul dintre noi nu va pleca de pe insulă. Ăsta e planul. O ştii foarte bine. Ceea ce nu-nţelegi, poate, e uşurarea!
- Uşurarea? făcu mirată Vera.
- Da. Sigur, eşti foarte tânără... n-ai ajuns încă până aici. Dar vine! Binecuvântata uşurare, când ştii că ai terminat cu toate - că nu mai trebuie să porţi povara. O să simţi şi dumneata asta, odată...
- Nu vă înţeleg, spuse Vera răguşit.
Degetele i se frământau spasmodic. Simţi deodată că îi e frică de ostaşul acesta bătrân, liniştit.
- Înţelegi, am iubit-o pe Leslie. Am iubit-o foarte mult... spuse el gânditor.
- Leslie... era soţia dumneavoastră? întrebă Vera.
- Da, soţia mea... O iubeam... şi eram mândru de ea. Era atât de drăguţă... şi de veselă... Tăcu o clipă, apoi urmă: Da, o iubeam pe Leslie. De asta am făcut ce-am făcut.
- Vreţi să spuneţi... Vera se opri.
Generalul Macarthur dădu uşor din cap.
- N-are rost s-o mai neg acum... când o să murim cu toţii. L-am trimis pe Richmond la moarte. Presupun că, într-un fel, a fost o crimă. Curios. Crimă... iar eu am fost totdeauna un om supus legilor. Dar pe atunci nu părea aşa. N-am regretat. "I se cuvine", mi-am spus. Dar pe urmă...
- Pe urmă? vocea Verei devenise aspră.
Generalul dădu din cap uşor. Părea nedumerit şi puţin amărât.
- Nu ştiu... nu ştiu. S-a schimbat totul... înţelegi. Nu ştiu dacă Leslie a bănuit vreodată... Nu cred. Dar, vezi, n-am mai regăsit-o... Plecase parcă departe... unde n-o mai puteam ajunge. Apoi a murit... şi am rămas singur...
- Singur... singur... repetă Vera, iar ecoul îi răspunse dinspre stânci.
- Şi dumneata o să fii bucuroasă când va veni sfârşitul, îi spuse generalul Macarthur.
Vera se ridică. Spuse deodată:
- Nu ştiu ce vreţi să spuneţi!
- Eu ştiu, copila mea. Ştiu...
- Ba nu ştiţi. Nu înţelegeţi nimic...
Generalul Macarthur îşi întoarse din nou privirea spre mare. Părea că uitase de prezenţa fetei în spatele lui. Spunea foarte încet şi blând:
- Leslie...?
V
Când Blore se întoarse din casă cu o frânghie înfăşurată pe braţ, îl găsi pe Armstrong unde îl lăsase, privind ţintă adâncurile.
Blore întrebă cu sufletul la gură:
- Unde e domnul Lombard?
Armstrong spuse cu nepăsare:
- S-a dus să-şi verifice o teorie. Se întoarce imediat. Ascultă, Blore, sunt îngrijorat.
- Aş spune că suntem cu toţii.
Doctorul dădu nerăbdător din mână.
- Sigur... sigur. Nu mă refeream la asta. Mă gândesc la bătrânul Macarthur.
- Ce-i cu el?
Doctorul Armstrong spuse necruţător:
- Noi căutăm un nebun. Ce-ai zice de Macarthur?
Blore întrebă cu îndoială în glas:
- Vreţi să spuneţi că el e criminalul?
Armstrong începu, gânditor:
- N-aş fi spus-o. Nicio clipă. Dar, desigur, nu sunt specialist în boli mintale. Nici n-am avut o discuţie adevărată cu el... nu l-am studiat din acest punct de vedere.
În glasul lui Blore se simţea nesiguranţa:
- Ramolit, da! Dar n-aş fi spus...
Armstrong oftă uşor, ca un om care îşi revine.
- S-ar putea să ai dreptate! La dracu, trebuie să fie cineva ascuns pe insulă. Uite, vine Lombard.
Legară frânghia cu grijă.
- O să cobor cât o să pot, spuse Lombard. Fiţi atenţi când o să smucesc frânghia.
După câteva clipe, în vreme ce stăteau observând mişcările lui Lombard, Blore spuse:
- Coboară ca o pisică, nu-i aşa?
Glasul îi suna ciudat.
- Aş zice că a făcut ceva alpinism în viaţa lui, spuse doctorul Armstrong.
- Poate.
După o tăcere, fostul inspector spuse iar:
- Dar e un tip ciudat. Ştiţi ce cred?
- Ce?
- E ceva putred în el.
- Cum adică? În glasul lui Armstrong se simţea îndoiala.
Blore mormăi ceva. Apoi spuse:
- Nu ştiu... exact. Dar n-aş avea încredere în el nicio clipă.
- Îmi închipui că a avut o viaţă aventuroasă, fu de părere doctorul Armstrong.
- Pariez că unele din aventurile sale au rămas destul de ascunse, spuse Blore.
După o pauză, continuă:
- Spune-mi, doctore, ai adus cu dumneata un revolver?
Armstrong îl privi uluit:
- Eu? Doamne fereşte! De ce aş fi făcut-o?
- Dar Lombard de ce şi-a adus?
- Obişnuinţa, presupun...
Armstrong nu părea prea sigur.
Blore pufni.
Şi deodată frânghia se smuci.
..............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu