7.
Trecuse pe lângă Aristide Stănescu, îndoit în veşnic şi umil echer, fără să-l vadă, luase liftul şi dăduse năvală în apartament. Mâinile îi tremurau când deschise cutiuţa de aur şi aspirase cu nări dilatate praful gălbui. Aşteptase câteva minute. O linişte binecuvântată, o stare de beatitudine îi destinsese întreaga făptură. Îşi aruncase o privire întâmplătoare în oglindă şi începuse să-şi smulgă hainele de pe ea, grăbită, nervoasă, febrilă.
- Micul meu Etienne, îţi jur că, în mai puţin de trei zile, vom fi împreună. Vom lua masa la Tour d'Argent. Acolo îţi place ţie, mic derbedeu de Paris... Când maică-ta spăla vase la "Chez tante Mariette", Turnul de Argint ţi se părea idealul de standard... Vei comanda "Nids d'hirondelles şi truites aux amandes"... Nu că-ţi plac extraordinar, dar sunt scumpe. Şi ele reprezintă un standard.
Făcuse o baie fierbinte şi se culcase. Răspuns la mesajul expediat din Constanţa prin intermediul lui Dieckhoff nu putea sosi înainte de câteva ore. Până atunci, nu avea altceva de făcut decât să aştepte. Ţigara aprinsă îi căzuse din mâna adormită. După o vreme, aţa de fum se dizolvase în aroma Magie de Paris a odăii. Pe covorul alb Savonnerie rămase o gaură urâtă, neagră.
Edith mototoli nervoasă scrisoarea cifrată. Era de fapt mai mult o comunicare succintă şi imperativă.
Himmler îi respingea propunerea. Rechemarea lui von Sundlo la Berlin, înainte de expirarea concediului de convalescenţă, era exclusă.
Fuhrerul nu putea fi deranjat sub niciun motiv, nimeni nu îndrăznea să-l abordeze. Printre rânduri, baroana înţelegea că Hitler traversează una din celebrele lui crize de nervi, demenţiale, când cei din jur, chiar Eva Braun, păşeau în vârful picioarelor, dacă nu le era cu putinţă să treacă nevăzuţi. Eşecul de la Kursk îl scosese din minţi - 5.200.000 de oameni zvârliţi în derută şi deveniţi aproape ineficienţi - începutul contraofensivei sovietice, încununat de succes, îi zdruncina, fără s-o mărturisească, încrederea în propria-i infailibilitate.
Posturile de radio inamice, comentatorii de specialitate, apreciau evenimentele sfârşitului de iulie 1943 ca un punct nodal în desfăşurarea războiului, cotitură categorică în favoarea aliaţilor. Iar faptele o confirmau. Trupele Germaniei fuseseră înfrânte pe direcţiile Hotineţ şi Bilhov, iar, ştire de ultimă oră, ruşii - Frontul Briansk - învăluiseră gruparea germană din împrejurimile Orelului.
Baroana von Kohler nu asistase la crizele lui Hitler, dar deţinea informaţii de primă mână. În asemenea situaţii, Fuhrerul prezenta simptomele, în gamă completă, ale descreieratului de profesie, manifestările fizice erau cele ale unui epileptic, reacţiile, deciziile, sentinţele necugetate ale paranoicului.
Iar ordinul de rechemare a colonelului von Sundlo nu putea fi emis decât de Hitler.
Faptele erau de notorietate, vărul Heinrich nu mai trebuia să dea explicaţii.
Nimeni de la curtea Fuhrerului nici măcar invizibilul şi atotputernicul Bormann, nu avea cred sub ascendent asupra arogantului aristocrat. Deci, dispunea scrisoarea, Edith va trebui să revolve cazul "Elvira Manu" cu mijloacele legale, dar, mai ales, clandestine, pe care le avea la Bucureşti.
Baroana von Kohler arse hârtia. Va proceda cu hotărâre şi fără şovăială.
"Ţi-am jurat, Etienne... Nu mai ai de aşteptat decât trei zile. Poate chiar mai puţin."
Ridică receptorul şi-l chemă la ea pe Herr Walter.
67.
- La ordinele dumneavoastră, doamnă baroană.
Edith von Kohler, palidă, nefardată, într-un chimono vişiniu, îi îndreptă o privire glacială.
- Mi-e silă de vorbe goale. Fapte, Walter, fapte! Trebuie să-ţi spun că m-ai dezamăgit din toate punctele de vedere.
Neamţul îşi încleştă fălcile, accentuând forma pătrată a capului.
- Regret. Dat fiind că serviciile mele sunt nesatisfăcătoare, rog pe doamna baroană să-mi permită să mă retrag.
Edith râse urât. Dispreţul din priviri era ucigător.
- Aş face-o cu plăcere, împreună cu un picior foarte bine aplicat pe fundul ăla umflat. Pe lângă tine, Goring e un baletist. Da, băiete, m-aş dispensa bucuroasă, dar timpul nu-mi permite să caut alt dobitoc.
Chipul neamţului deveni vânăt:
- Vă atrag atenţia că nu sunt obişnuit...
- Să taci! îl întrerupse ţipând Edith. Îmi pasă de obiceiurile tale ca de ultima ploaie. Te afli la dispoziţia mea şi eşti obligat să te supui.
Glasul urcă, prinzând accente isterice:
- Nu mă enerva, Walter! E suficient să pun mâna pe telefon pentru ca Frontul de răsărit să ţi se pară o excursie de plăcere.
Walter îşi încleştă mâinile pe spătarul canapelei, ca să nu plece singure. Simţea o dorinţă irezistibilă de a o cârpi pe vipera asta vicioasă, cu fumuri crăieşti.
- Nu mi-e teamă de ruşi! Prefer să înfrunt toate ostile iadului decât să suport insulte şi un tratament de slugă ordinară.
Baroana râse strident. Părul, necoafat, îi scăpase din agrafă şi Walter îşi zise că seamănă cu o desfrânată beată din Pigalle ori de pe podul cu prostituate expuse în vitrinele Amsterdamului.
- Dar de un domiciliu de veci, la trei metri sub iarbă ce zici? Nici n-ai idee ce simplu e! Simulă apăsarea arătătorului pe trăgaci: Pac şi atâta! Asta, bineînţeles, după o prealabilă vizită de curtoazie în saloanele Gestapoului.
Prea furios pentru a se simţi speriat, neamţul ridică din umeri:
- Mi-e egal. Dar, pentru că întâmplător mi-am amintit, mi-aş mai permite să vă atrag atenţia că nici oamenii de la Dieckhoff-Constanţa n-au izbutit mai mult... Oamenii pe care mizaţi sută la sută.
- Nu eşti singurul imbecil, Walter. Iată un sector unde Dumnezeu nu s-a zgârcit! De-ajuns cu colocviile! Îţi acord patruzeci şi opt de ore pentru ca povestea asta absurdă cu femeia Manu să fie definitiv isprăvită. Trebuie să moară, înţelegi?
Un surâs ironic se ivi în colţul gurii lui Walter.
- Doamna baroană îmi poate sugera modalitatea de crimă? Von Sundlo n-o scapă din ochi pe această femeie, o însoţeşte pretutindeni.
- N-o va mai însoţi. Nevastă-sa e aici. Cine dracu a adus-o, nu ştiu, dar pe noi ne serveşte.
Zâmbetul stărui pe buzele neamţului.
- Am impresia că prezenţa baroanei von Sundlo la Bucureşti n-a modificat prea mult, aş zice chiar deloc, situaţia. Colonelul şi Elvira Manu continuă să fie nedespărţiţi. O dragoste, probabil, care nu ţine seamă de niciun fel de norme...
Edith dădu nerăbdătoare din picior. Tocul Louis XV al papucului de mătase pârâi:
- Iar filozofezi?
"O dragoste care nu ţine seama de nici un fel de norme..." Simţea o strângere de inimă şi, în acelaşi timp, încerca un sentiment de invidie. "Oare Etienne mă iubeşte la fel? Micul, drăgălaşul Etienne...!"
Ea, ea îl iubea cu patimă. Niciodată, într-o bogată viaţă sentimentală care se putea numi, considerată statistic, carieră, nu trăise o pasiune atât de răscolitoare. Pasiunea distruge sau se stinge.
Se gândi la von Sundlo şi la această româncă enigmatică. "Cum dracu s-o fi descurcat cu Manja?... E totuşi nevastă-sa!" O dragoste mistuitoare, desigur, îi înlănţuia într-un cleşte necruţător. Păcat.. Puţini au privilegiul unor asemenea trăiri.
"Tant pis! Şi în dragoste trebuie să ai noroc. Von Sundlo, hotărât, nu are!"
- Da, reluă apăsat, trebuie să moară.
Herr Walter îşi subţie privirea:
- Îndrăznesc să insist: cum?
- Oricum. Angajează un ucigaş de profesie. El va găsi modalitatea. Nu uita! Ai patruzeci şi opt de ore sau...
- Sau?
- Sau, în loc să te îmbeţi în fiecare noapte cu ţuică românească, vei gusta cocktailurile Gestapoului. Au barmani foarte competenţi. Poţi să pleci.
68.
Deşi era încredinţat că nu va găsi nici măcar umbra lui de Villar, Marin Viforeanu se prezentă totuşi în următoarele două zile la ora convenită în holul cinematografului Aro. În acelaşi timp continua să frecventeze barul Athenee Palace.
O dată cu moartea lui Bogdan, pierduse legătura cu culisele democratice ale fostului Birou 2 ("ăia numai pentru nemţi nu lucrează"), ratase reluarea contactului cu aceeaşi echipă, la întâlnirea cu spaniolul. Presimţind, mai mult, aproape încredinţat că momentul este acut, că, într-o formulă sau alta, trăieşte o ocazie unică, ocazia unei vieţi, Viforeanu decise să schimbe patronul.
"Mi-e indiferent cine câştigă războiul. Probabil aliaţii. Ruşii sunt puternici şi fanatici, americanii plini de resurse, englezii încăpăţânaţi. Dar, până la victorie, mai răsare luna nu o dată! Iar chimirul plin nu pierde niciodată. Buni şi banii şoacăţilor!..."
Vizitele la bar - din nou intuia că aici se afla în miezul afacerii von Sundlo şi că tot aici se va consuma şi deznodământul - nu-l dezamăgiră. Înregistră cu satisfacţie că neamţul şi "dama" s-au întors la Bucureşti şi, cu o tresărire, constată că de Villar, însoţit de o maimuţică nostimă, beneficiază de serviciile aceluiaşi hotel.
În cursul dimineţii, asistă la un incident care i se păru plin de semnificaţie.
Neamţul care o însoţea de obicei pe baroana Edith von Kohler lăsase cheia la recepţie şi se îndrepta spre ieşirea hotelului. Directorul Stănescu, aflat prin preajmă, îl salută reverenţios. Neamţul, fără să se oprească o clipă, îi strecură şuierat printre dinţi: "Porc incapabil!"
Cuvintele abia susurate nu scăpară urechii exersate a lui Viforeanu. Se hotărî brusc şi, peste jumătate de ceas, când Aristide Stănescu i se păru mai degajat de treburi, îl abordă direct. Articulând primele cuvinte, avu senzaţia că se azvârle cu ochii legaţi într-o prăpastie.
Dintâi, directorul îl privi cu un amestec de iritare şi plictis. Ultimele zile îl marcaseră vizibil. Obrajii plini, de obicei trandafirii, îşi pierduseră prospeţimea, ochii cercetau mereu neliniştiţi şi cel mai ades în lături, iar jovialitatea amabilă pe care încerca s-o arboreze în continuare, din pricina artificialului strident, sugera jalnic un steag pleoştit, gata să cadă de pe metereze în ruină. Nedesprins cu eşecul - toată viaţa parcursese doar şoselele asfaltate - complicaţiile şi rateurile din ultima vreme îl făcuseră să-şi piardă cumpătul. Neamţul era furios şi Aristide simţea că nu-i mai acordă niciun credit.
"Ei sunt dobitoci, îşi spunea neîncetat răsucindu-şi mustaţa (un tic de ultimă oră, înregistrat de ochiul atent al domnului Basile) şi eu trag ponoasele. În fond, li l-am pus pe Tamaş în palmă. Au procedat probabil ca nişte ageamii, iar ăla, vulpe mâncată de molii, că nu s-a născut săptămâna trecută, a mirosit filajul."
Iar necazurile nu vin singure. Motive de nemulţumire îi dădea şi Vasile care îl suspecta pe faţă şi îi urmărea fiecare mişcare.
- Cu altul, îi spusese răspicat barmanul, aş fi procedat fără menajamente. Nu uit însă că am bătut aceeaşi minge de cârpă pe maidan şi că am fumat din acelaşi chiştoc. Bagă-ţi minţile în cap şi vireaz-o cât nu-i prea târziu. În rahatul în care te-ai vârât tu, să ştii că nu se greşeşte de două ori.
- Care?
- Nu face pe tâmpitul! Vânzarea se plăteşte, iar eu sunt unul din ăia care-mi place s-o fac cu vârf şi îndesat. Cumpăr-o pe Nina cu alţi arginţi.
Cât despre Nina, aceasta îi declarase cu indiferenţă:
- Nu ştiu ce tot spune Vasile că te-ai băgat într-o porcărie din cauza mea. Fii atent ce şi cum faci, dar pe mine să nu mă amesteci în încurcăturile tale.
- Ce ingrate sunteţi voi, femeile! constatase cu amărăciune Stănescu. În loc să apreciaţi sacrificiul, vă grăbiţi să vă luaţi pălăria şi geanta.
- Uite ce e! Eu ţi-am cerut să mă duci la primărie, nu să înjunghii un om, nici să furi la drumul mare. Ţi-o spun, ca să nu zici după aia că te-am împins eu la cine ştie ce potlogărie.
- Cel puţin nu mă grăbi în halul ăsta, implorase directorul.
- Nţ! Ai avut vreme doi ani de zile să-ţi aranjezi afacerile. Acum, te priveşte. La o adică, se satură şi Ciolac, că nu-s singura muiere în lume, iar eu al doilea ca ăsta nu mai găsesc. O dată trece baba cu colacii...
Primele cuvinte ale lui Viforeanu le înregistră distrat, cu mintea în altă parte, apoi deveni atent. Figura avocatului falit îi era familiară. În ultima vreme, frecventa zilnic barul, iar domnul Vasile îşi manifestase chiar de la început bănuiala că individul ar fi agent al Siguranţei. Pe chipul lui Aristide Stănescu se ivi o expresie de nedumerire.
Tipul îi cerea să-l prezinte lui Walter.
- Ce o fi în capul dumitale? Că noi suntem agenţie pentru intermedierea de cunoştinţe şi relaţii mondene? Adresează-te în altă parte.
Dădu să plece, dar Viforeanu i se puse înainte străduindu-se să surâdă cât mai îmbietor:
- Vă rog nu mă refuzaţi. Nu vă cer decât să-i comunicaţi că există o persoană care i-ar putea fi de folos - ştiu ce vorbesc, domnule director, în afacerea von Sundlo. Atâta. Vă mulţumesc.
Piruetă şi dispăru în bar.
Aristide Stănescu, surprins, rămase câteva clipe pe gânduri. Se uită instinctiv la tabloul cu chei. Walter încă nu se întorsese la hotel.
"Cine ştie? Poate iese ceva de aici...."
69.
În casa de rendez-vous a doamnei Piţulea, colonelul Ovidiu Tamaş îşi petrecea cea mai mare parte a timpului adâncindu-se în lungi reflecţii. O linişte de catedrală domnea în întreg imobilul. Uşile se deschideau fără să scârţâie, zgomotul tocurilor înalte şi subţiri - nu vii la o întâlnire amoroasă în pantofi de tenis - era estompat de grosimea covoarelor, zidurile cu uşi capitonate zăticneau zvon de glasuri sau râsete.
"Dacă te-ai lua după discreţia acusticii", îşi zicea zâmbind colonelul, "te-ai putea crede într-o casă locuită de fantome şi pisici care nu miaună..."
În aşteptarea diferitelor mesaje şi informaţii, asculta B.B.C.-ul şi, desigur, Radio Berlin. Urmărea emisiunile propagandistice şi care se voiau spirituale ale acelei triste figuri, englezul William Joyce, poreclit de americani "lordul Haw-Haw" pentru că, în spatele anecdotelor slăbuţe care ţinteau la denigrarea aliaţilor, putea desluşi ţelurile demagogiei lui Goebbels.
Îl interesau însă în primul rând buletinele de ştiri şi discursurile halucinante ale lui Hitler. De un ridicol monumental, acestea nu încetau să-l amuze; se surprindea râzând cu hohote şi, după fiecare număr, îşi zicea că îl distrează mai straşnic chiar decât filmele cu Stan şi Bran.
Tamaş îşi amintea de consternarea pe care o încercase când îl văzuse şi ascultase prima oară la un jurnal de actualităţi.
Asta se întâmpla în '33, imediat după preluarea puterii în Germania de către fascişti. Auzindu-i urletele, acutele de descreierat, gestica demenţială, aberaţiile emise cu o siguranţă şi o impertinenţă fără egal, colonelul simţise că se află în faţa unui fenomen de nepătruns, cu mult peste capacitatea lui de înţelegere.
I se părea de neconceput ca un popor de cultura şi valenţele Germaniei, trăind în Europa secolului XX, să se poată lăsa mistificat, îmbătat, electrizat de acea gândire nebuloasă, care prezenta toate simptomele unui grav şi incontestabil dezechilibru mental.
În vara lui '38, după intrarea italienilor în Abisinia, când anvergura intenţiilor belicoase ale naziştilor se putea desluşi cu ochiul liber şi fără a fi profet, colonelul Tamaş întreprinsese o călătorie - rentier între două vârste, simplu turist - în Germania.
Aici, avusese ocazia să asiste la mai multe mitinguri în care evolua Adolf ca vedetă şi, chiar după prima reprezentaţie, colonelul îşi închipuise că a reuşit să străpungă misterul, că i-a sesizat trucurile în esenţă.
O cuvântare dura minimum două ore, timp în care Führerul nu făcea economie de glas, efecte ieftine, truisme şi consum nervos; izbutea să-şi creeze o stare de emotivitate maximă prin care se transmitea şi convingea.
Fritz Klein, unul dintre capetele lucide ale Germaniei, nu se înşelase afirmând că "un curaj nemaipomenit de a spune banalităţi îl caracterizează pe Hitler, ca pe toţi marii retori..."
Epata mai cu seamă mica burghezie care era încântată de originea lui umilă - tatăl funcţionar vamal inferior - şi de straşnica lovitură de picior pe care orice Hans sau Fritz îşi închipuia că a dat-o nobililor şi principilor, până atunci beneficiarii exclusivi ai puterii absolute.
De asemenea, conţinutul discursurilor mulţumea pe deplin micii negustori şi amploaiaţi. Ideile expuse nu erau altceva decât banalităţi de ordin general, pe înţelesul tuturor. De aici, delirul de simpatie. Restul îl desăvârşeau trucurile de prost gust ale unui actor de categoria a doua. Hitler îşi regiza cu atenţie meticuloasă apariţiile în interioare special amenajate, cu atmosferă mistică, ocultă, amintind tribunalele inchiziţiei. Zidurile erau drapate în negru, torţele aprinse - cât de multe - făceau obligatoriu parte din recuzită.
Fuhrerul însuşi se costuma ca un cabotin; raglan lung de ploaie, cizme, cravaşă de care nu se despărţea învârtind-o în permanenţă, gestică şi glas poruncitoare.
În oameni se năştea un vag sentiment de frică. Iar "frica" - după cum afirma un gânditor - "trezeşte admiraţia".
Colonelul Tamaş închise aparatul de radio şi strecură o privire prin crăpătura perdelei. Strada avea un aspect obişnuit şi, după toate aparenţele, nu era supravegheată. Se întreba dacă procedase oare prudent acceptând întâlnirea cu agentul Micului Bill...
"În realitate", îşi zise, "în activitatea secretă nu eşti niciodată îndeajuns de prudent. Pe de altă parte, dacă-ţi suspectezi şi propria umbră, isprăveşti prin a nu mai ieşi de sub plapumă..."
Filiera, în principiu, era sigură, Stephenson nu lucra decât cu oameni verificaţi. Riscul consta în aceea că agentul, cetăţean al Spaniei franchiste, dubios deci prin definiţie, să nu fi fost el însuşi pus sub urmărire. Pe de altă parte, evenimentele presau.
La Kursk, nemţii primiseră din plin upercutul sovietic, dar erau încă departe de a fi înfrânţi. Vor încerca să reziste sângeros contraofensivei ruseşti, în aşteptarea acelor arme miraculoase pe care Hitler miza enorm.
Tamaş nu se îndoia de autenticitatea acestor arme, nu împărtăşea opinia optimiştilor de carieră care susţineau că ele reprezintă simple bluff-uri scoase din jobenul cu şmecherii al lui Goebbels. Şi nu trebuia să fii mare conducător de oşti ca să poţi aprecia corect efectele nimicitoare ale unei arme noi. Nimicitoare pentru că nu poate fi combătută pentru moment cu mijloace tradiţionale, iar, din punct de vedere psihologic, extrem de primejdioasă, căci nimic nu înspăimântă mai mult decât necunoscutul.
Nu o dată, reflectase Tamaş, există situaţii când geniul şi vitejia sunt neputincioase. Doar cu trei mitraliere, în epocă, ai fi împrăştiat oştile marelui Bonaparte, iar pe timpul lui Ştefan cel Mare, cu una singură, deveneai stăpânul lumii...
Îşi privi ceasul şi se gândi că, de vreme ce a hotărât să accepte contactul personal cu agentul spaniol, e timpul să plece. Întâlnirea fusese fixată la cimitirul Bellu, seara.
La prima vedere, locul părea neserios, aducea a Monte Cristo sau Misterele Bucureştilor, şi neinspirat. Sutele de statui, cavouri, cruci, monumente şi copaci puteau camufla cu uşurinţă filatorii. O pădure de piatră unde n-aveai cum să-ţi fereşti spatele, glonţul ucigaş putea porni de oriunde, iar agresorul avea posibilitatea să dispară nesupărat.
Colonelul însă anvizajase alte avantaje. La nouă seara, porţile cimitirului, pustiu încă de la opt şi jumătate - oamenii, indiferent de gradul de instruire, încearcă o teamă irezistibilă de a întâmpina noaptea printre călătoriţii în veşnicie -, se închideau, iar portarul, aflat de ani de zile în serviciul Biroului 2, fusese bine instruit. Însuşi Tamaş sosise cu o jumătate de ceas înainte pentru a cerceta existenţa vreunui amănunt suspect.
Înserarea albastră începuse să aprindă primele stele, o adiere plăcută înfiora vegetaţia luxuriantă a cimitirului. Spectacolul miilor de candele care străpungeau blând întunericul argintiu al nopţii de vară era de-a dreptul fascinant.
Ca totdeauna când pătrundea într-un cimitir, Tamaş se simţea impresionat de ideea oraşului mort, zăvorând mii şi mii de destine, zâmbete de mult stinse, râsete cândva fericite, răsărituri de soare pe care nu le va mai surprinde nimeni, privelişti necunoscute, căci nimic, niciodată, nu se repetă aidoma şi chiar dacă Notre Dame ori Luvru, ori piramidele dăinuie de secole şi milenii, ele nu sunt totuşi aceleaşi. Alţi ochi le privesc, alte inimi bat însufleţite de alte doruri, alte flori aromesc văzduhul, alte ziduri au răsărit.
...Eufrosina Micu 1828-1879... O siluetă cu turnură elegantă, surprinsă în stilul epocii din trei sferturi, în vreme ce capul, răsucit cu graţie peste umăr, îngăduie să-i vezi faţa. Talie de viespe, rochie aux paniers, umeri goi, din părul prins în creştet se desfac pe lângă gât bucle lungi, mătăsoase. Atmosfera pe care o degajă ţine tot de epocă: chip cuminte, dulce-rotund, ochi mari, melancolici.
Căci, îşi spunea Tamaş, există nu doar o modă a vestimentaţiei, ci şi a expresiei.
Câtă diferenţă, de pildă, între înfăţişarea trufaşă, caracteristică sfârşitului şi începutului de secol (pântece ostentative, mulţumite de ele însele, mustăţi bătăioase, duble bărbii arogante, priviri de stăpâni, braţ înfipt în şold trădând aceeaşi automulţumire, iacă-tă-mă cine mi-s! - buze pungite de virtute), da, câtă deosebire între această imagine imortalizată în mii şi mii de exemplare pe dagherotipuri, ori fotografii sepia şi expresia anilor interbelici: privirile de ambe sexe sunt languroase, gurile par născocite doar pentru sărutări, frumuseţile sunt fatale. Totul vorbeşte despre dragoste.
Dragostea care în ultimele decenii s-a descătuşat, vechile canoane au devenit ridicole, centurile de castitate au ajuns la fiare vechi. Dragostea e sărbătorită peste tot, pierzând însă din farmecul misterului, demonetizându-se prin inflaţie. La cinema, sărutările durează minute în şir, există sărut a la Greta Garbo sau Michele Morgan, literatura picantă a inundat piaţa.
Maurice Dekobra, Pitigrilli, Paul Bourget...
Răsfoind cu câţiva ani în urmă un caiet de maxime al unei nepoate, elevă într-a VI-a la Moteanu, Tamaş înregistrase, copios amuzat, între un aforism de Shakespeare şi altul de Marcian, următorul panseu: "Când Eros îmi îndreaptă o săgeată, îi arăt fundul pantalonilor! Dezgustat, omuleţul face cale întoarsă..." Urma comentariul puştoaicei: "Excepţional! Ce spiritual!!!"
Nici Shakespeare, nici Pascal, nici Tolstoi nu se bucuraseră de aceeaşi notaţie, le lipsea pădurea semnelor de exclamaţie.
O stare specială de spirit îi creau colonelului instantaneele luate pe stradă. În spatele, la stânga ori dreapta "pozatului", apa ratul înregistra şi figuri anonime. Un domn cu canotieră surprins cu piciorul în aer, profilul unei matroane cu şezut lat, în plan secund, un bătrân cu jurnalul sub braţ. Ştia cât e de caraghios, dar colonelul nu se putea împiedica să se întrebe: "Cine o fi ăsta sau asta? O mai trăi? Încotro se ducea? Ce probleme are? Cum o fi la el acasă?".
Îşi privi ceasul. Nouă şi cinci minute. Se îndreptă spre intrarea cimitirului. Îl văzu pe Moş Grigore, paznicul, răscolind cu privirea, prin poarta abia crăpată, Calea Şerban Vodă şi, după câteva clipe, se dădu la o parte. O siluetă suplă, elegantă, pe care, în ciuda întunericului, o presimţeai plină de energie tinerească, pătrunse în cimitir.
Tamaş îl lăsă să înainteze câţiva paşi şi, dezlipindu-se de chioşcul cu lumânări, îi ieşi în întâmpinare.
70.
- În caz că te afli în impas, dar numai în situaţii excepţionale, vei încerca să iei legătura cu Subtilul.
Aceasta a fost indicaţia maiorului Donovan...
- Da, da..., înţeleg.
Octavio de Villar râse încurcat:
- Nu cred că m-aş putea găsi într-o situaţie mai complicată. Sunt zece zile de când am primit misiunea, peste alte câteva expiră concediul lui von Sundlo, şi eu nu am avansat nici măcar cu un pas. Iar din comportarea baronului... Râse din nou: Ar trebui să fiu total lipsit de simţul realităţii ca să-mi închipui că acest mane chin de gheaţă mă va accepta ca amic al casei.
- Vă aşteptaţi să vă mulţumească pentru că i-aţi păstrat locul cald în pat?
- A, nu, evident, deşi de baroană se sinchiseşte prea puţin. Este îndrăgostit până peste cap de această femeie, Elvira, şi nu vrea decât să fie lăsat în pace. De aceea îi pretinde soţiei sale atât de imperios, încât sună a poruncă, să părăsească România, fără întârziere.
- Aşa, făcu Tamaş, stingând ţigara sub talpă. Şi care este atitudinea doamnei von Sundlo? Ce intenţionează să facă?
De Villar era vizibil stânjenit:
- Este de acord să schimbe hotelul, dar... În sfârşit, nu va părăsi România singură.
Colonelul se uită la bărbatul superb, o frumuseţe de magazine ilustrate şi râse încetişor.
- Uneori, o misiune prea bine îndeplinită aduce ponoase. Pesemne că aţi depus multă râvnă...
- Îmi pare bine că vedeţi lucrurile în felul acesta... Sportiv, aş zice... Vă mărturisesc că mă aflu într-o situaţie îngrozitoare. Nu ştiu cum trebuie să procedez.
Păşea parcă pe ace, strecurând priviri furişe în stânga şi dreapta aleii, spre mormintele vegheate de candele. Întunericul părea plin de umbre, palele nopţii cu paşi diafani trezeau foşnetul frunzelor uscate, adieri abia simţite dezmierdau obrajii ca o răsuflare uşoară, răcoroasă, venită din altă lume. Brusc, colonelul înţelese şi începu să râdă. Spaniolului nu-i era teamă de eventuali agenţi nazişti, ci de stafii, duhuri, năluci.
Superstiţios, ca foarte mulţi oameni de acţiune şi, mai ales, catolici, de Villar, om de lume, absolvent al unor prestigioase universităţi, credea instinctiv în realitatea lumii de dincolo.
- Nu trebuie să fiţi neliniştit, surâse Tamaş. Încă nu trăim ziua aceea...
Spaniolul îl cercetă nedumerit:
- Care zi?
- Când morţii se vor scula din morminte.
De Villar râse ca omul conştient de propriile-i slăbiciuni:
- Aţi sesizat... Ce-i drept, nu mă simt la îndemână în asemenea peisaje. Mama mea, Dona Conception, socoteşte că, indiferent de domiciliu, oamenii n-ar trebui deranjaţi cel puţin noaptea.
- Aha! Şi ce părere are de descinderile şi abuzurile poliţiei franchiste efectuate cu predilecţie după al doilea cântat al cocoşilor?
O expresie de duioşie tremură pe chipul spaniolului, şi Tamaş intui că tânărul îşi iubeşte mult mama. În principiu, toţi îşi iubesc mama, dar la catolici sentimentul ia nuanţe şi accente speciale. Geneza, probabil cultul Madonei, cu rol secundar la ceilalţi creştini.
- Dona Conception, rosti cu tandreţe de Villar, îl consideră pe Franco un tip vulgar, lipsit de maniere. Nu i-ar oferi cu nici un chip un ceai în salonul ei.
- Da, da, da..., făcu mecanic colonelul privindu-şi ceasul.
De Villar repetă instinctiv mişcarea:
- Aştept sugestiile dumneavoastră. Maiorul Donovan vă acordă un credit total.
Tamaş surâse pentru el. Credit total... Atâta vreme cât interesele conlucrau în vederea unui ţel comun: Victoria aliaţilor! Era năzuinţa comună a unei Europe supuse de cravaşa Führerului. După aceea...
- Cum trebuie să procedez cu Manja..., vreau să spun baroana von Sundlo?
- Lăsaţi-o să procedeze aşa cum crede ea de cuviinţă. Şi, de vreme ce nu vrea să plece decât în compania dumneavoastră, nu văd de ce ar schimba hotelul. Nici dumneavoastră nu aveţi interesul să vă depărtaţi de personajul pentru care v-aţi deplasat la Bucureşti.
- Probabil n-am fost explicit, spuse derutat de Villar. Von Sundlo nu vrea să fie deranjat, prezenţa baroanei îl irită, o expediază fără menajamente.
Colonelul Tamaş zâmbi mefistofelic:
- Poate că e bine să se enerveze.
Spaniolul se opri şi-i îndreptă o privire atât de căpiată, încât colonelul gândi că, din pricina stupefacţiei, omul uitase de fantome.
- Bine... Dar misiunea mea?... Trebuia să fiu acceptat, să mă insinuez în anturajul lui von Sundlo.
Tamaş ridică din umeri:
- N-am darul divinaţiei, dar mă întreb cum preconizau cei de la Londra ca amantul soţiei să câştige încrederea soţului încornorat. Până într-acolo, încât să-i smulgă informaţii de o importanţă vitală! Cum îşi închipuiau că-i veţi deznoda limba? Dinamitându-l cu schnaps?
- Dacă von Sundlo n-ar fi făcut nicio pasiune, situaţia ar fi arătat altfel.
- "Dacă!" - spune un scriitor francez. Pentru mine nu există acest cuvânt. Dacă un lucru nu s-a întâmplat, înseamnă că el nu s-ar fi întâmplat niciodată...
De Villar dădu din mână iritat:
- Aceasta nu mă ajută să avansez. Cum îmi pot îndeplini misiunea? Ce fac cu von Sundlo? M-am gândit că, dacă am elimina-o pe femeie, pe Elvira Manu...
- Nu! respinse hotărât colonelul. Ea ne este în momentul de faţă mai utilă decât vă închipuiţi.
- Şi-atunci?
Tamaş întârzie răspunsul câteva clipe. Luna, alintată de un nor, părea că face şmechereşte cu ochiul.
- Cum trebuie să acţionez faţă de von Sundlo?
Tamaş îşi înfipse privirea în obrazul palid, crispat, al spaniolului.
- În locul dumneavoastră, l-aş aborda direct.
Cerul - stele, boltă albastră, nouraşi, lună de aur - se prăbuşi pe umerii lui de Villar.
- Cum adică? Să mă duc la el şi să-i spun, "stimate domnule colonel, sunt agent al Intelligence-Service-ului, ne interesează harta uzinelor din N... unde se lucrează la armele secrete ale lui Hitler? Nu de altceva, dar un mic sabotaj n-ar strica!"
Tamaş îşi stăpâni zâmbetul: "Ăsta n-ar paria nici măcar un cornet de floricele pe ceea ce va să zică integritatea facultăţilor mele mintale".
- De ce nu? Aveţi altă soluţie?
De Villar îl privi lung:
- Nu.
71.
Elvira îl aştepta îngrijorată, cu ochii sclipind de nerăbdare. Scrută chipul lui von Sundlo, încercând să ghicească, să sesizeze, cu o fracţiune de secundă mai devreme, decât avea să articuleze primul cuvânt, ce se întâmplase. Figura colonelului păstra aceeaşi expresie de mânie cronică, anevoie stăpânită, care-i crispa obrazul de câteva zile.
Întrebă cu gura uscată de teamă:
- Spune... Ce e?
Neamţul se azvârli în fotoliu şi începu să bată nervos cu pumnul în braţul de pluş galben:
- Îmi vine să cred că ne paşte un blestem! Ochii îi scăpărară şi ridică fără voie glasul: Dar nu voi admite! Nu voi admite nimănui să-mi stea în cale!...
- Pentru Dumnezeu! îl imploră Elvira. Spune-mi ce s-a întâmplat.
Un rictus sardonic, strâmbă gura colonelului:
- Graţiozitatea sa, baroana Manja von Sundlo, se află la Bucureşti. Mai precis: la hotel Athenee Palace, apartamentul nr. 38.
Elvira Manu păli. Întrebă cu inima ghem:
- Soţia ta?
- Da. Diavolul a adus-o, capriciile ei cretine, dar mai sigur maşinaţiunile de la Berlin!
Elvira, palidă ca un crin, îşi frânse degetele. Pocnetul surd al falangelor spori iritarea baronului.
- Nu ai niciun motiv să te nelinişteşti.
Elvira avu un gest de enervare: "nu-i momentul acum să emitem aberaţii..."
- Va afla sigur...
- Ce să afle, draga mea?
- Nu mă scoate din minţi! explodă. Crezi că există un singur tip din hotelul ăsta împuţit care să nu ştie că suntem amanţi? Tot personalul, ca să nu mai vorbim de distinsa voastră compatrioată Frau Kohler.
- Draga mea, surâse cu ironie dulce, baroana von Sundlo nu are nevoie să plece urechea la flecăreala slugilor pentru a afla ceea ce trebuie să afle.
Mâna Elvirei înţepeni pe pachetul de ţigări:
- Ce vrei să spui?
- Mi s-a părut elegant şi util s-o pun eu la curent cu situaţia dintre noi.
- Eşti nebun?!
- Nu. Îmi apăr dreptul la fericire. Sună bombastic, dar mi-e egal, asta simt!
Elvira îl privea consternată:
- Ai folosit faţă de ea aceleaşi cuvinte?
- De ce nu?
- Ăsta-i sadism.
- Dacă m-ar fi iubit, da, deşi am fost totdeauna adeptul procedeelor directe.
- Cum a reacţionat?
Baronul rânji:
- Prezentându-mi amantul ei de ultimă oră, un spaniol scandalos de bine. Mă bucur pentru ea.
Elvira îşi înfipse unghiile în buclele blonde. Părea că se află în pragul unei crize de nervi.
- Simt că-mi plesneşte capul! Doamne, Dumnezeule, ce situaţie imposibilă!
Von Sundlo trecu lângă ea şi-i îmbrăţişă umerii:
- Te conjur, iubito, linişteşte-te. Nu suport să te văd consumându-te. Abia acum îmi dau seama că divorţul era iminent.
Elvira îşi ridică chipul înlăcrimat:
- Nu te minţi, Kurt! Dacă nu interveneam eu...
Von Sundlo îi astupă gura:
- M-aş fi născut şi trăit degeaba. Te iubesc, tu nu înţelegi?
- Şi acum... Ce o să fie?... Cum o să ne... întâlnim în continuare? Atât cât ne-a mai rămas...
- Ne-a rămas toată viata! St! În rest, nici o schimbare. Şi, ca să te scutesc de situaţii penibile, i-am cerut să-şi facă urgent bagajele. Va pleca, probabil, azi sau mâine.
- Eşti sigur?
- Dacă n-a aterizat la Bucureşti sub ameninţarea unui revolver, nu are niciun interes să mă contrarieze. Sunt pentru ea un soţ mai mult decât îngăduitor şi, deşi detest să pun problema meschin, cheia de la safe este în buzunarul meu.
- O, Kurt! exclamă Elvira, fără să se înţeleagă prea bine ce vrea să spună.
- Nu a avut niciodată motive să se plângă, dar realitatea rămâne aceeaşi: mi-este strict dependentă din punct de vedere pecuniar. Nu pretind că fără mine ar fi muritoare de foame - loin de la -, dar este o deosebire între solitarul conjugal şi solitarul preţ, compensaţie a mângâierilor nedorite. Altfel păşeşti, alt bună ziua te întâmpină, alt drept de opţiune ai în materie de idile, şi Manja o ştie.
Elvira, parcă ceva mai liniştită, îşi culcă fruntea pe pieptul baronului.
- Ce clipe extraordinare trăim, Kurt! Coşmar şi extaz! Extaz şi coşmar!
Von Sundlo o strânse puternic:
- N-am să mă dau în lături de la nimic ca să fii fericită, iubito! De-ar fi să sar coarda pe Unter den Linden!
Elvira Manu zâmbi.
Vorbise aristocratul din von Sundlo căruia a se face ridicol pe cea mai importantă arteră a Berlinului i se părea sacrificiul suprem. Mai înfricoşător decât spectrul spânzurătorii.
Colonelul emise brusc, hotărâre de moment:
- Mâine seară dansăm!
Îl privi nedumerită, neştiind ce să înţeleagă:
- Ce-ţi veni, Kurt? Unde să dansăm?
- Aici... Se organizează cu mare tam-tam Serata Gladiolelor! Nostim, în timp de război, nu? De dimineaţă au început pregătirile.
- Nu te înţeleg deloc.
- Cum nu înţelegi? Vreau să ne vadă toţi! Să afle! Să le intre în cap că nu mă feresc de nimeni, că la tine nu voi renunţa, că nu putem fi priviţi de acum încolo decât ca o unitate!
- Nebunule! zâmbi cu tandreţe Elvira. Crezi că e prudent?... Era vorba că nu mai părăsim odaia.
- În privinţa asta nu-mi fac griji. Asasinatele nu se comit cu martori. La bal vor participa două sute de invitaţi. Nu vor îndrăzni!
- În fond, ce urmăreşti?
- O demonstraţie de hotărâre irevocabilă, draga mea. Von Kohler şi derbedeii ei vor pricepe că, dacă au nevoie de mine, trebuie să te accepte necondiţionat. Şi, pe urmă, vreau să ne distrăm! O sărută cu duioşie: Tu vei fi cea mai frumoasă... Şi nu numai diseară. Totdeauna!
Elvira Manu simţi că-i vine să plângă.
72.
Reviste, ziare aruncate pe covor, scrumiere pline, un miros infernal de ţigară, stătut - vara izul dispare mai greu -, haine azvârlite la întâmplare, ceşti de cafea cu zaţul uscat.
"Un client dificil", etichetă profesional Aristide Stănescu.
Cunoştea bine genul: după ce oameni de felul acesta părăseau odaia, trebuia să renovezi. Îşi curăţau pantofii cu prosoapele pluşate, schimbate în fiecare zi şi parfumate cu Eau de Rochas, dădeau lustru cu draperiile de catifea, covoarele şi aşternutul erau arse de ţigară, paharele, mai ales cele de la baie, sparte.
Herr Walter tocmai ieşise de sub duş. În halatul zebrat, bleumarine cu gri, părea mai pătrat ca oricând. Părul şi mustaţa, încă ude, aromeau a săpun şi apă de colonie. Îl măsură glacial pe Stănescu şi întrebă cu bruscheţe:
- Ce vrei?
Directorul hotelului se îndoi din şale, slugarnic:
- Acordaţi-mi, excelenţă, o ultimă şansă.
- Flateriile ieftine nu mă impresionează. Iar cu impostorii şi incapabilii nu am ce discuta.
Aristide Stănescu nu-şi ridică privirea.
- Ascultaţi-mă, vă rog, un singur minut.
Herr Walter azvârli chibritul aprins direct pe covor şi îşi privi ostentativ Ankerul brăţară:
- Spune!
- În hol aşteaptă o persoană care vrea să vă vorbească. Am toate motivele să cred că nu vă va dezamăgi.
Herr Walter îşi miji ochii mici. Rosti cu dispreţ deliberat:
- Fii atent, boy! Răbdarea mea are limite.
"Lichea ghiftuită cu cârnaţi pe varză!", înjură în gând Stănescu.
Dar glasul îi răsună umil:
- Pot spune persoanei să intre? Prezintă deplină încredere şi - se înclină - ar considera drept o mare favoare dacă i-aţi da posibilitatea să vă servească.
Felul în care neamţul ridică din umeri fii considerat de Aristide Stănescu drept accept. Îngână ceva aducând a mulţumiri şi se grăbi să dispară.
Coborî în holul plin de lume. Strecură o privire în bar şi constată mulţumit că Sfetcu era prea ocupat cu shakerul şi comenzile care plouau în orele de vârf, ca să-i dea atenţie. Se întoarse în hol unde Marin Viforeanu îi pândea mişcările, simulând lectura atentă a ziarului Timpul. Directorul îşi muşcă iritat mustaţa.
"Ce dracu' nu-şi schimbă ăştia trucurile! Nasul vârât în gazetă nu-i mai păcăleşte nici pe copii. Îşi închipuie că-s şmecheri dacă, în loc de Universul, flutură Timpul sau Dimineaţa!..."
Fără să se oprească, îi indică agentului, cu o mişcare imperceptibilă a bărbiei în direcţia scărilor, că poate să urce.
Viforeanu mai zăbovi puţin, apoi îşi împături ziarul cu un aer distrat şi-l băgă în buzunar. Peste câteva clipe dispăruse.
- Ticălosule!
Aristide Stănescu se răsuci speriat. Domnul Vasile îl aţintea cu o privire ucigătoare. O fracţiune de secundă şi se întoarse în bar.
73.
Herr Walter, tot n halat de baie, îl măsură din creştet până în tălpi.
"Hm! Ce-i drept, figura promite."
Era convins că are fler, credea în diagnosticele sale fulger şi Viforeanu îi făcu în general o impresie bună.
"Pare inteligent, dibaci, vioi-spirt, în excelentă condiţie fizică. Nu se omoară cu biserica, dar nici cu cârciuma. S-ar putea să facă treabă..."
La rândul lui, Viforeanu îi strecură o privire ascuţită: îl găsi masiv, poate nu prea inteligent dar viguros şi brutal. Brutalitatea nu-i displăcea micului avocat, aceasta tangentând în mintea lui cu puterea şi capacitatea de decizie.
Herr Walter se aşeză neglijent pe canapea. Soarele amiezii îi vopsea cu un suflu de aur părul roşcat de pe pulpele goale şi Viforeanu îşi întoarse scârbit privirea.
Neamţul era indecent. O indecenţă în care desluşeai infatuare şi dispreţ crâncen faţă de interlocutor.
"Asta-i situaţia! filozofă în gând Viforeanu. Sunt tari, îşi permit orice. De fapt, totul!"
Neamţul se interesă pe un ton brutal:
- De ce ai vrut să stai de vorbă cu mine?
Marin Viforeanu zâmbi umil:
- Cred că sunt în măsură să vă dau unele informaţii care v-ar putea interesa.
- De unde ştii dumneata ce mă poate interesa pe mine?
Avocatul îşi plecă ochii modest:
- Am lucrat ani de zile în Siguranţă...
- De ce nu mai lucrezi şi acum?
Îl aţinti cu ochii mici care, pe faţa pătrată, mare şi cărnoasă, păreau două gămălii de ac.
- Starea sănătăţii, improviză Viforeanu, nu mi-a permis-o un timp...
"Ce-i drept, îl cântări neamţul, neavând de unde să ştie că înfăţişarea lui Viforeanu nu fusese niciodată prosperă, individul nu arăta prea sănătos. Galben, deşi tânăr, cu obraji scofâlciţi, pieptul scobit."
- ... iar ulterior, am pierdut legăturile. Ştiţi cum se întâmplă cu întreruperile lungi.
Walter dădu din umeri cu nepăsare. La urma urmei îi era indiferent ce hram poartă personajul. Nu avea de gând să-i încredinţeze misiuni care să-l introducă în probleme strict secrete. Ceea ce îi cerea era o treabă de ocnaş şi, pentru aşa ceva, tipul părea îndeajuns de dotat.
"După aceea, desigur, vom avea grijă să nu vorbească. Cum spunea von Kohler, târfa asta ieşită din pântece de scorpie: va admira natura de la trei metri sub pământ..."
- Aştept informaţiile.
- Inamicii Reichului se interesează la cel mai înalt grad de persoana colonelului Kurt von Sundlo.
Herr Walter răsuci iute capul:
- Ce ştii exact despre chestiunea aceasta?
- Pe urmele lui se află în permanenţă spioni români, simpatizanţi ai aliaţilor, şi străini.
- Străini? Fii mai clar!
Viforeanu răsuflă ceva mai uşurat. Reuşise să-i stârnească interesul, să-i capteze atenţia. Îi fusese teamă să nu-l azvârle pe uşă de la primele cuvinte.
- Unul dintre ei se află chiar aici, în hotel. Un spaniol, Octavio de Villar.
"Hm! Amantul curviştinei lui von Sundlo, traduse neamţul. Mda... Era de presupus!... Figură de aventurier cu succes la femei..."
- De unde ştii că-i spion?
- A răspuns la o parolă precisă.
Viforeanu relată faptele care debutaseră cu cele dintâi măsuri ale Palomei, eşuând în odaia de demisol a prinţului Duca. Bineînţeles înflorise şi ajustase adevărul, pentru a face figură bună.
Walter îl privea concentrat, de parcă ar fi vrut să străpungă cutia craniană a acestui bărbat mărunt, lichea - în adâncul sufletului, dispreţuia trădătorii - lichea, dar nu de duzină.
"Într-adevăr, deloc prost... S-ar putea să-l mai folosim... Deocamdată însă, trebuia calmată scorpia.."
Imaginea baroanei, desfrânată şi vicioasă, insolentă şi dispreţuitoare îi aduse un val de sânge în cap. Se aprinse la obraz, iar tâmplele îi zvâcneau.
- Da.., zise evaziv. Interesant, dar cam puţin...
Viforeanu îşi împreună palmele umezite de emoţie şi se înclină din nou.
- Aştept doar ordinele dumneavoastră pentru a urmări în continuare pista.
- Îhî! Şi ce pretenţii ai?
De data asta avocatul îşi duse mâinile la inimă...
- Onoarea de a fi sluga dumneavoastră mi-este prea suficientă.
Herr Walter îl privi ironic:
- Dumneata te crezi probabil foarte îndemânatic, să nu zic viclean...
- Puneţi-mă la încercare, vă veţi convinge că nu vreau decât să vă fiu de folos.
Un rânjet fără dinţi despică obrazul neamţului:
- Asta am să şi fac.
- Aştept dispoziţiile dumneavoastră!
- Perfect! Vei comite o crimă.
Marin Viforeanu simţi brusc că pielea capului i se încreţeşte. Întrebă prosteşte, căci auzise destul de bine:
- O crimă?!
- Da, răspunse placid neamţul şi îşi privi ostentativ ceasul. Ai exact patruzeci şi opt de ore la dispoziţie pentru a-ţi îndeplini... mandatul.
Gura uscată a agentului emise un sunet nedesluşit, în cap gândurile i se învălmăşeau, o furtună de sentimente contradictorii îl asalta.
"În ce rahat m-am băgat!... Drept cine mă ia?... Ucigaş! Nici nu mi-ar fi trecut prin minte!... Nu! Imposibil! Şi totuşi...!"
- Ei? făcu Herr Walter, surâzând mereu sardonic.
- Vă mărturisesc, rosti cu limba încleiată Viforeanu, că nu la astfel de servicii m-am gândit.
- Dar la care? Cafeaua mi-o serveşte valetul.
Avocatul încercă să râdă: "Vai ce glumă reuşită!", dar nu izbuti decât un schelălăit jalnic.
- Mi-ai cerut să te pun la încercare. Un asasinat, îmi plac termenii exacţi, constituie o probă concludentă şi un examen în vederea altor misiuni.
Viforeanu, prăbuşit, se interesă cu voce tulbure:
- Pe cine...
Realiză că se azvârle în necunoscut. Un necunoscut odios, de coşmar, care-l va marca la sfârşitul zilelor sale. Viaţa lui, chipul însuşi, somnul nu vor mai fi niciodată aceleaşi. Certitudinea că se află pe buză de abis îi dădu o senzaţie concretă de ameţeală.
Marin Viforeanu avea o impresie excepţională despre propria lui persoană, care însă nu-l împiedica să ştie că nu-i un sfânt. Soarta, împrejurările mereu lipsite de generozitate îi dăduseră brânci pe rând, îl împinseră cu obstinaţie spre reprobabil şi ilegal. Avea la activ ticăloşii şi canalisme cărora instinctul de conservare şi depărtarea le găseau scuze. Timpul pansează conştiinţele, chiar când sunt de bronz.
Ideea de crimă însă îl înspăimânta prin necunoscut, prin enormitatea cuvântului, prin rezonanţele de scandal etic şi legal pe care le presupunea, prin dinamitarea atomului de bun şi curat prezent chiar şi în făpturile cele mai abjecte, acel atom de bun şi curat rămas de pe vremea abecedarului şi a buretelui, portocală zglobie ieşită prin urechea ghiozdanului.
Herr Walter îi urmărea atent reacţiile şi Viforeanu încercă să-şi regăsească nordul.
- Cine e persoana vizată?
- De vreme ce te interesează numele viitoarei victime, constată cu satisfacţie Herr Walter, înseamnă că ne-am înţeles.
Avocatul dădu din cap.
- Cine e?
- Femeia care-l însoţea pe von Sundlo. Elvira Manu. Părerea mea e să operezi chiar mâine seară.
- De ce?
- În hotel va avea loc o mare serbare. Sunt informat că von Sundlo a reţinut o masă. Nu cred că ai putea inventa o împrejurare mai favorabilă.
- V-aţi gândit la martori? Vor fi zeci şi zeci de persoane în sală.
- După circa două ore de petrecere, oamenii nu mai sunt atenţi la ce se întâmplă în jur. Un scurtcircuit aranjat te va ajuta să dispari înainte ca cineva să se fi dezmeticit. Dacă ai o idee mai bună...
Marin Viforeanu, galben ceară, îşi umezi buzele uscate:
- Cred... da... Cred că voi rămâne la varianta aceasta.
Ieşi nesigur pe picioare şi, când ajunse în prag, trebui să facă eforturi să nu se rezeme. Herr Walter îl urmări îngrijorat:
"Idiotul! Numai să nu facă un infarct înainte...."
74 .
Bătrânul Ştefan Duca privea de un sfert de oră uşa garderobului înalt, înţepenită în partea superioară, chiar sub aplicaţiile de bronz, cu o bucată de carton. Se părea că spectacolul îl fascinează. Îl fascinase de cum intrase în odaie. Abandonase valiza fără să despacheteze, nu se spălase nici măcar pe mâini şi aprinse o ţigară.
- E bizar..., mormăi graseind. Eu nu ajung până acolo, pun piedica în dreptul broaştei... Şi nici servanta, care-i o pitică. De altfel, după atâţia ani, nu mai e curioasă, îmi lasă lucrurile în pace.
"Servanta" - coana Aneta - îl primi cu exclamaţii zgomotoase de bucurie, îl bătu - spre consternarea bătrânului - familiar pe umeri, se îngrijoră matern, "eşti cam şofraniu, don' Duca, oi fi răcit", şi-i oferi o infuzie de tei.
Prinţul, care detesta organic familiarităţile - nu dispreţ, nu spirit de castă, ci doar norme de educaţie intrate în sânge, "este lipsit de tact şi bun gust să te introduci în viaţa cuiva, să-l obligi să-ţi suporte efuziunile" - se simţi jenat şi nelaîndemână: mirosul greţos care se revărsa în efluvii grase din odaia spălătoresei îi sporea iritarea.
- Hai, don' Duca, făcu expeditivă coana Aneta. Până te aranjezi dumneatale, e gata ceaiul. Ţi-aduc şi o farfurie de tocăniţă de oaie? Numa' ce-am scos-o din cuptor.
"Tocăniţă de oaie! Ce oroare, mon Dieu!"
Doar simţindu-i mirosul şi îl apucase migrena. Straniu era însă modul nou în care-l aborda coana Aneta. Folosise totdeauna pronumele de reverenţă, iar atitudinea era, în general, stăpânită şi discretă.
"Parbleu! S-a întâmplat ceva!"
- Mulţumesc, eşti foarte gentilă..., nu-i aşa, amabilă, dar abia am dejunat... Să nu uit... M-a vizitat cineva cât am lipsit?
Coana Aneta îşi pocni o palmă zdravănă peste frunte şi începu să râdă. Făcea parte dintre persoanele, de obicei corpolente, care râd cu tot trupul. Pântecele, umerii graşi, braţele groase ca nişte panzere se zbuciumau gelatinos în capotul uşor de tobralco.
- Nu, că-s comică! Nu-ţi zisei? A fost nepotul dumneatale, a dormit aici două nopţi. Halal să-ţi fie, don' Duca, ştiu că ai neamuri de nemaipomenit! Băiat de zahăr! Cum zicea şi vecinul, don' Guţă, e tot numa' miere şi fineţuri.
Răsuflarea spălătoresei îi trimise un damf de ţuică, acoperindu-l pe cel de oaie.
"E beată ca un husar!... Cine o fi fost individul?"
N-avea familie, fenomen singular pentru clasa lui, unde, ţinând seama de izolarea de veacuri dictată de păstrarea nobleţei arborelui genealogic şi a intereselor legate de avere, toată lumea era rudă cu toată lumea, chiar dacă la hotare extrem de depărtate.
Ştefan Duca era singur, mai singur decât un şoarece de biserică şi, îşi zicea uneori, fără urmă de tristeţe însă, simplă constatare, că, de la moartea Alexandrei, nimeni nu-i urase la mulţi ani de ziua lui. Prieteni? Poate cumnată-sa, Lucia. Ţinuse totdeauna la el, dar depărtarea în timp şi spaţiu dizolvă sentimentele.
Încercă s-o iscodească discret, fără să-i atragă atenţia:
- Ţi-a spus cum îl cheamă? Am mai mulţi nepoţi...
Spălătoreasa îşi ridică palma deschisă:
- Ca ăsta nu mai ai dumneatale, ferice de mă-sa, pe cine o fi pupat! Unul aşa, frumuşel, mai oacheş, înalt tocma' zicea şi don' Guţă: "Uite, zice, n-ai zice că ăsta-i nepotu' lu' don' Duca! Răsare câte unu-n neam şi nu ştii cui s-a izbit..."
- Da, sigur, făcu distrat bătrânul. Natural. Mi-a lăsat vreo comunicare?
Coana Aneta ridică din umeri:
- Că-i pare rău că n-a dat ochi cu dumneatale, da' mai vine el. Zicea că stă o zi, două, c-are daraveli la dumnealui, la Craiova. Să zică şi don' Guţă. Mă duc să pui de ceai.
Ştefan Duca se întoarse în odaie. Se simţea cumplit de obosit. Se gândise tot timpul cu deliciu la câteva ore de somn, dar ştia că n-are voie să zăbovească. Scoase câteva schimburi din şifonier, deşertă sertarul biroului unde îşi ţinea hârtiile importante şi banii şi îndesă totul într-o geantă de voiaj uşoară. Mişcările ticăite, de om bătrân, acum precipitate, păreau să aparţină unei păpuşi cu membre articulate.
Îşi mai plimbă o dată ochii de-a lungul zidurilor, peste mobile şi obiecte, luându-şi rămas bun de la încăperea unde trăise vreme de şase ani.
75.
Manja von Sundlo, într-o rochie de organdi fără mâneci, stătea la fereastra deschisă cu coatele rezemate de pervaz. Soarele dimineţii îi ardea braţele goale şi se gândi că ar trebui să meargă la plajă. Trupul bronzat avea să se decoloreze. Pe cât ţinea la pielea albă în restul anului, vara se dorea arsă de soare şi încă din aprilie începea băile de ultraviolete.
Bronzul dă tinereţe, prospeţime şi ce poate fi mai încântător decât o făptură graţioasă de ciocolată, zburând ca o libelulă în pantalonaşi ori fustă scurtă şi tricou alb pe un teren de tenis?
Recunoscu cu o tresărire silueta lui Kurt venind dinspre Calea Victoriei. Ţinea de braţ o femeie înaltă, blondă, suplă.
"Vasăzică asta e!..."
Cântări lacom, până la cel mai mic amănunt, toaleta Elvirei - un deux pieces de olandă cu platcă şi buzunare aplicate din pai fin, florentin. Din acelaşi pai erau confecţionate pălăria, poşeta şi pantofii.
"O ţinută foarte pariziană, gândi Manja. Aşa am să mă îmbrac la patruzeci de ani..."
Sosirea lui de Villar îi întrerupse gândurile. Spaniolul o sărută şi-i întinse un trandafir imens de un roşu închis, aproape negru.
Manja îi încolăci gâtul cu braţele parfumate şi ciripi - intonaţii sărbătoreşti, ochi jucăuşi - de parcă faptul în sine i-ar fi adus fericirea:
- Ştii! Am văzut-o pe iubita lui Kurt. Chiar acum au intrat în hotel!
De Villar dădu din cap.
- I-am văzut şi eu. Cum ţi s-a părut ea?
Manja îşi strâmbă nasul cârn:
- E bătrână, dar une grande dame, nu încape îndoială.
Spaniolul o cercetă cu ironie tandră:
- Doamna baroană von Sundlo e geloasă?
Manja îl privi câteva clipe mirată, apoi, convinsă că de Villar glumeşte, se răsfăţă lovindu-l de câteva ori cu capul buclat în piept.
- Da! Da! Da! Sunt foarte geloasă! Să nu spui cumva că ţie ţi-a plăcut.
- Tu îmi placi, Manja, dar asta nu împiedică...
- Nu împiedică, ce?
- ...Ca ea să fie o femeie remarcabilă. E distinsă şi are o expresie inteligentă. Înţeleaptă, aş zice.
Manja se strâmbă:
- La o sută de ani, am să fiu şi eu înţeleaptă.
- Dar bineînţeles, iubito. Ce ai hotărât?
- Ce să hotărăsc?
De Villar avu un gest de nerăbdare:
- Ai primit dispoziţia să părăseşti terenul.
Manja se zgribuli ca o pisică:
- Nu primesc dispoziţii de la nimeni. Şi credeam că aseară am pus la punct problema. Nu plec fără tine.
Spaniolul arboră o mină încurcată:
- Nu-mi doresc altceva decât să fim împreună. Dar gândeşte-te bine! Eu sunt obligat să mai rămân câteva zile în România.
- Foarte bine. Rămân şi eu. Nu-mi pasă ce-o să spună Kurt.
- Chiar deloc? Va trece la represalii.
Baroana îşi aprinse o ţigară. Părea sincer nepăsătoare.
- Ce poate să-mi facă? Cel mult să-mi taie subvenţia, deşi e prea gentilom pentru aşa ceva. Nimic din viaţa lui nu e grosier. Dar să admitem că-mi refuză orice venit. Ei şi?
- Draga mea, surâse de Villar, când ai bani e foarte greu să-ţi închipui ce culori cenuşii are primăvara când nu-i ai.
Manja scutură ţigara:
- Greşeşti, Octavio. N-am fost totdeauna bogată şi n-am uitat ce înseamnă să ai în spate un palton pe care l-a purtat soră-ta vreo cinci ani, iar după ce i-a rămas mic să-l îmbraci tu din nou, după ce l-ai dat la întors.
- Şi totuşi...
- Cât sunt cu tine, nu mi-e frică de nimic. Şi mai ştiu - îşi arătă râzând palma mică - uite, scrie aici, că eu nu voi mai fi niciodată săracă.
- Deci, conchise spaniolul, rămâne stabilit. Înfruntăm împreună porunca baronului Kurt von Sundlo.
Manja aruncă ţigara şi îşi lipi trupul cald de al lui:
- Ia-mă în braţe. Şi azi... Şi mâine. Totdeauna! Da?
76.
Baronul Kurt von Sundlo răsucea nervos între degetele slăbite - falangele se profilau perfect ca într-un desen anatomic - cartea de vizită a lui de Villar.
"... acordaţi-mi vă rog favoarea unei întrevederi. Trebuie să discut neapărat cu dumneavoastră. Problema este de maximă importanţă, aş zice vitală..."
- De ce dracu' nu ne lasă oamenii în pace? Ce o mai fi vrând şi maimuţoiul ăsta gigolo de la mine?
Elvira îl sfătuise să-l primească. Poate că problema era într-adevăr importantă.
Von Sundlo rânjise sinistru:
- Te pomeneşti că vine să mi-o ceară pe nevastă-mea de nevastă...
Până la urmă acceptase. Îl aştepta în picioare, nervos, decis să nu-i acorde mai mult de zece minute.
De Villar apăru în ţinută corectă, punctual, imposibil de frumos şi vizibil emoţionat. Von Sundlo îl invită cu un gest scurt să ia loc. Avea chipul neclintit, ca de lemn, atitudinea era glacială.
"Biata Manja, gândi reflex spaniolul, n-a avut parte de un conviv prea vesel. Şi totuşi, icebergul ăsta despre care cu greu ţi-ai putea închipui că are o inimă, iar în vine îi curge sânge şi nu motorină, a făcut o pasiune nebună, şi-a pierdut minţile acum, la bătrâneţe. Nu poţi să ştii niciodată..."
- Vorbiţi, vă ascult.
De Villar respiră adânc.
- Domnule colonel, este... trăiesc o situaţie imposibilă. Vă rog să mă credeţi că mă simt extrem de prost.
- Nu trebuie să vă simţiţi prost. Relaţiile dintre dumneavoastră şi doamna von Sundlo nu mă interesează câtuşi de puţin. Dacă aceasta este problema pe care vreţi s-o abordaţi, vă scutesc de a vă pierde un timp preţios.
- Nu tocmai aceasta...
- Dar?
De Villar simţi că-l trec toate apele. Abia în clipa aceasta, pus faţă în faţă cu colonelul von Sundlo, una din figurile celui de-al treilea Reich, realiza la dimensiuni exacte cât de aberantă, de absurdă, de fără minim de şansă era soluţia sugerată de colonelul Tamaş pe aleile cimitirului Bellu.
- Domnule baron, rosti cu sentimentul că urcă treptele ghilotinei, trebuie să încep prin a vă face o mărturisire.
Von Sundlo îl privi lung, fără curiozitate.
- Sunt agent al Intelligence-Service-ului.
- Deci, surâse neamţul, vă aflaţi aici în dublă calitate. Amant al soţiei mele şi spion al inamicilor. Destul de interesant, dar nu văd în ce măsură mă priveşte pe mine această chestiune.
Odată rostite primele vorbe, de Villar se simţi brusc calmat şi din nou stăpân pe resursele lui. Îşi permise la rândul lui să zâmbească:
- Întâmplător, misiunea care mi-a fost încredinţată, vă vizează pe dumneavoastră.
Von Sundlo îl privi mirat, cu dispreţ:
- Ce-i asta? O provocare? Dacă da, oribil de ieftină. Oricare v-ar fi patronii, puteţi să le comunicaţi din partea mea că lucrează ca nişte cârpaci.
- Îngăduiţi-mi, vă rog, să isprăvesc. Nu-mi trebuie mai mult de câteva minute. După aceea plec singur, fără a vă obosi dumneavoastră să mă daţi afară. Aşa cum v-am spus, misiunea mea vă priveşte la modul cel mai direct.
- Mai exact!
- Am venit la Bucureşti cu sarcina, vă reproduc textual, "de a mă introduce cu orice preţ în anturajul colonelului von Sundlo". În vederea acestui scop, am făcut o călătorie prealabilă la Nisa, unde fusesem informat că îşi petrece vara soţia dumneavoastră. Prin doamna baroană nădăjduiam să-mi ating mai uşor obiectivul.
Von Sundlo se interesă sarcastic:
- Nevastă-mea cunoaşte amănuntul?
De Villar roşi:
- Nu... Desigur că nu.
- Ce porcărie abjectă! Maeştrii de la Intelligence-Service ar face carieră ca patroni de bordel. Iar dumneavoastră vă dovediţi a fi vrednicul lor discipol.
Spaniolul îşi muşcă buzele. Maică-sa, Dona Conception, ar fi gândit exact la fel.
Indiferent de importanţa scopului urmărit, ar fi condamnat cu oroare o asemenea combinaţie.
"În principiu, orice ţi-e îngăduit, micul meu Octavio, căci o singură dată în viaţă eşti tânăr şi pentru vreme atât de scurtă! Două lucruri însă să nu faci niciodată: să nu-ţi pierzi onoarea şi să nu-ţi baţi joc de dragostea unei femei. Sunt cele mai îngrozitoare fapte pe care le cunosc..."
- Activitatea de informaţii, spuse de Villar, cunoaşte tot felul de mijloace care nu sunt tocmai în spiritul Bibliei. Dar le folosesc ambele echipe. În ceea ce o priveşte pe doamna baroană, îi voi mărturisi adevărul.
- Vă căiţi, probabil, presupuse pe acelaşi ton ironic colonelul.
De Villar îl privi în ochi:
- O iubesc. O acţiune deliberată, desigur, nu prea elegantă, s-a transformat în dragoste. Dumneavoastră trebuie să mă înţelegeţi...
- De ce?
Spaniolul zâmbi încurcat:
- Pentru că, în momentul de faţă, încercaţi o stare de spirit asemănătoare.
Von Sundlo se încruntă. Ce putea să ştie tinerelul ăsta aventurier despre dragoste? Şi cum ar fi putut inspira o păpuşă frivolă şi prostuţă ca Manja aceleaşi sentimente ca Elvira? Rosti sec:
- Nu vă hazardaţi în comparaţii riscante.
- Scuzaţi-mă. Încercam să mă dezvinovăţesc cât de cât.
- Dezvinovăţiţi-vă faţă de doamna von Sundlo. Nu-i sunt părinte, nici tutore. Îşi privi ceasul: Era vorba doar de câteva minute...
Un licăr maliţios aprinse o clipă licurici în ochii spaniolului.
- Nu vă interesează motivul pentru care trebuia să mă apropii de dumneavoastră?
Von Sundlo afişă un aer blazat:
- Dumneavoastră păreţi mai nerăbdător să mi-l spuneţi, decât eu să-l aflu.
- Probabil nu vă înşelaţi. Misiunea mea e să obţin de la dumneavoastră topografia subterană şi harta uzinei din N., unde fabricaţi noile arme secrete.
Stupoarea care se zugrăvi pe chipul baronului răsplăti eforturile lui de Villar, obligat să înfrunte situaţia de un penibil grotesc inventată la Londra. Îndură mai uşor, aproape consolat, dispreţul justificat, afronturile neamţului.
Baronul izbuti să-şi regăsească graiul:
- Sunteţi nebuni?!
Spaniolul surâse:
- Sunt un simplu mesager, nu autorul întreprinderii.
- Şi cine-i autorul?! Ce a devenit prăvălia aia infectă a lui "Stephenson et companie"? Ospiciu? Cum au putut miza pe succesul unui asemenea demers? Adică, şi-au închipuit că e de ajuns să vă vâre în patul nevesti-mii pentru ca eu să vă ofer unul din cele mai mari secrete ale Reichului?
Von Sundlo se monta pe măsură ce începea să realizeze fantasticul situaţiei. De Villar, în sinea lui absolut de acord că acţiunea preconizată de serviciile de informaţii aliate, total nerealistă, sfida elementarul bun simţ, frizând demenţa, îşi zise că, în secundar, asistă la o interesantă experienţă psihologică.
Von Sundlo părea sufocat de indignare:
- Este inimaginabil! Ca şi cum m-aş duce eu acum să-i cer lui Eisenhower planurile debarcării aliate, zona, ziua, ora şi minutul, încredinţat că tipul îmi va oferi dosarul complet.
- Mi s-a explicat că uneori drumul drept e cel mai sigur.
Ochii baronului ardeau de mânie:
- Atunci de ce nu v-aţi adresat direct lui Hitler?
De Villar emise pe un ton serios:
- Se pare că nu este o persoană cu care se poate discuta. Cu dumneavoastră lucrurile stau altfel. Se ştie încotro se îndreaptă simpatiile dumneavoastră, este bine cunoscut dezacordul pe care l-aţi manifestat nu o dată faţă de politica regimului nazist.
- Adică, mai limpede, mă imaginaţi foarte bine în ipostaza de trădător! Eu, colonelul baron von Sundlo, un derbedeu care vinde şi se vinde pentru câteva mii de dolari!
- Nimeni n-a îndrăznit...
- De-ajuns! îl întrerupse von Sundlo ridicându-se. Vocea îi era alterată de indignare şi mânie, la colţul buzelor se ivise o spumă gălbuie. Consider demersul dumneavoastră o provocare ordinară şi de o obrăznicie care nu va rămâne fără consecinţe! Ieşiţi!
77.
Domnul Basile îl găsi pe Tamaş într-o dispoziţie sărbătorească. Figura ridată, de bărbat uscăţiv, emana o însufleţire contagioasă, ochii îi râdeau, cu douăzeci de ani mai tineri decât îi văzuse ultima oară.
Barmanul zâmbi:
- S-ar părea că fiara fascistă şi-a dat duhul, nu ne rămâne decât să scoatem steagurile!
- Nu e departe clipa aceea! Tocmai am ascultat Berlinul!
Domnul Basile se interesă surâzând mereu:
- Au dat Marseillaisa?
- De Gaulle e încă la Londra. Dar va ajunge să defileze şi pe Unter den Linden! Fii convins! Însă emisiunea de azi a Berlinului e o poemă! Merită să-i asculţi diseară, la reluare. O capodoperă de mistificare şi fantezie! Înfrângerile de la Tomorovka şi Borisovka, citez "ciocniri lipsite de însemnătate, demonstrând lipsa de hotărâre şi energie a ruşilor". Ce părere ai? Ştii cât au lăsat nemţii pe câmpul de luptă în aceste "mici ambuscade de mahala"? Cinci mii de morţi. O nimica toată, nu-i aşa? O izbutită partidă de popice!
Vasile Sfetcu nu-l văzuse de mult atât de avântat şi bine dispus. Ultima oară fusese în 1940 când, în ciuda măsurilor luate de filiala Secţiei a III-WI a Abwehr-ului de la Giurgiu de prevenire şi contracarare a sabotajelor pe Dunăre, trei petroliere fuseseră aruncate în aer.
Ce admira barmanul în cea mai mare măsură la Tamaş, era capacitatea de entuziasm nealterată de vârstă. Omul acesta nu era un simplu profesionist, un sportiv care s-a angajat într-un match cu nemţii şi, din spirit competitiv, voia să câştige.
Colonelul respingea organic orice regim de dictatură, ura cu luciditatea omului de cultură fascismul, "această excrescenţă ruşinoasă a secolului XX", era revoltat până în adâncul fiinţei sale de "filozofia" şi procedeele criminale ale cămăşilor negre şi verzi.
- Aş vrea să fiu la fel de optimist ca dumneavoastră, domnule colonel.
- Dragul meu, nu trebuie să fii optimist, ci doar să ai simţul realităţii şi răbdare.
- Deocamdată, oftă Vasile Sfetcu, sunt numai îngrijorat. Simt că evenimentele se precipită, iar eu nu le pot controla. Sunt total neputincios.
Tamaş râse încetişor:
- Te gândeşti la chermeza de mâine?
- Balul ăsta nenorocit mă obsedează. Nu-mi place deloc cum se prefigurează.
- De ce? O să fie veselie, toalete de la Lanvin şi Maxim, va cânta Grigoraş Dinicu, vor curge riviere de briliante şi şampanie...
Vasile Sfetcu îşi aprinse nervos o ţigară:
- Mi-e să nu curgă riviere de sânge. Nu vi se pare ciudat că toţi participanţii la acţiunea von Sundlo au reţinut mese?
Tamaş părea din ce în ce mai amuzat:
- Adică!
Barmanul enumera ridicând câte un deget:
- În primul rând von Sundlo şi Elvira Manu! Ăştia, de când s-au întors de la mare, aproape că nu deschid nici boyului, suflă şi în îngheţată. Şi acuma, uite-i dintr-o dată puşi pe chef lat. Urmează nevasta lui Sundlo şi cu amantul ei - un circ de familie complet!
- Spaniolul, preciză ca pentru el colonelul.
- Ăla!
- Ştiu unii de alţii?
- Dacă s-au interesat, ştiu. Mesele sunt reţinute nominal. N-a scăpat ocazia nici baroana von Kohler care va fi asistată de buldogul personal, Herr Walter, şi de încă doi ofiţeri germani. Nu va lipsi Stănescu, adăugă cu amărăciune în glas.
Nu se putea obişnui cu ideea că Aristide, prietenul lui de o viaţă, ajunsese o jalnică muhaia.
- Fireşte, e directorul hotelului. Mi-ai comunicat că l-a antrenat şi pe Viforeanu.
- Ăsta-i în stare de orice!
- Vezi-ţi de treabă, mon cher! Plevuşcă! Un ticălos mititel! Eu l-aş fi uns copoi de gară. Nu ştiu de ce bietul Bogdan miza atâta pe el...
- Bietul Bogdan! Nu mă pot obişnui cu gândul că nu mai există...
- Opera lui Frau von Kohler! Suprem avertisment ca să ne vedem de treabă. Opera ei şi imprudenţa lui... Trebuia să-şi schimbe domiciliul de cel puţin un an... Acum, ce să mai vorbim!... Apropo de Viforeanu, să fii cu ochii pe el.
- Şi pe mai cine? întrebă sceptic domnul Vasile. Sunt două sute de invitaţi şi nu mai pun la socoteală personalul, de la portar la oberchelner, orchestra şi, în general, toţi care se învârt într-un hotel.
- Nu vei fi singur.
- Ştiu, dar asta nu mă împiedică să fiu extrem de neliniştit. În mijlocul unei mulţimi, e mai uşor să ataci decât să te aperi... Domnule colonel, sunt convins ca de mărul ăsta care-l iau acum în mână - îl culese din fructiera aflată pe masă - că mâine seară vom asista la o dramă.
.......................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu