Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.
În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.
Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este niciun gând.
Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.
Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.
Rămân uitându-mă pe geam ca după tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine
marți, 31 octombrie 2017
luni, 30 octombrie 2017
Zece negri mititei, Agatha Christie
...............................................................................................
9.
- Urâtă treabă, se strâmbă şeful adjunct al Scotland Yard-ului.
Se gândi câteva minute, apoi vorbi iritat:
- Vrei să spui că n-ai putut scoate nimic interesant de la oamenii din Sticklehaven? Ce dracu, trebuie să ştie ceva.
Inspectorul Maine dădu din umeri:
- Sunt nişte oameni cumsecade, obişnuiţi, de pe coastă. Ştiu că insula a fost cumpărată de unul Owen - şi asta-i tot.
- Cine s-a ocupat de aprovizionarea insulei şi a făcut toate aranjamentele necesare?
- Un individ pe nume Morris. Isaac Morris.
- Şi el ce spune despre toate astea?
- Nu poate să spună nimic, sir. E mort!
Sir Thomas se încruntă:
- Se ştie ceva despre acest Morris?
- O, da, sir, sigur că da. Nu prea era uşă de biserică, acest domn Morris. Acum trei ani a fost implicat în frauda cu acţiuni a lui Bennito - suntem siguri, deşi n-o putem dovedi. Şi a fost amestecat în afacerea aceea cu stupefiante. Dar tot nu putem dovedi. Un tip foarte prudent, acest Morris.
- Şi tot el se ascunde şi în spatele acestei afaceri cu insula?
- Da, sir, a reuşit să cumpere Insula Negrului - specificând însă că o cumpără pentru altcineva, căruia nu i-a dat numele.
- Bine, dar putem descoperi ceva pe linia aceasta, financiară...
Inspectorul Maine zâmbi:
- Nu-l cunoaşteţi pe Morris! E-n stare să sucească cifrele, până când cel mai bun contabil n-ar mai şti unde-i e capul! Am simţit-o prima dată în afacerea Bennito. Nu, a acoperit perfect urmele patronului său.
Celălalt suspină. Inspectorul Maine continuă:
- Morris a fost cel care a făcut toate aranjamentele la Sticklehaven. S-a prezentat ca acţionând în numele domnului Owen. Şi tot el a explicat oamenilor din sat că e vorba de o experienţă - un pariu în legătură cu posibilitatea de a sta timp de o săptămână pe o insulă "pustie" - şi că nu trebuie să ia în seamă vreo chemare de ajutor de pe insulă.
Sir Thomas Legge se mişcă neliniştit:
- Şi vrei să-mi spui că oamenii ăştia n-au mirosit nimic? Nici măcar atunci?
Maine ridică din umeri.
- Uitaţi, sir, că Insula Negrului a aparţinut înainte americanului aceluia tânăr, Elmer Robson. Organiza acolo cele mai extravagante petreceri. Nu mă îndoiesc că localnicilor le-au cam ieşit ochii din orbite. Dar s-au obişnuit şi au început să creadă că tot ce are a face cu Insula Negrului trebuie să fie neapărat ceva neobişnuit. E firesc, sir, dacă stai să te gândeşti.
Sir Thomas mărturisi cu tristeţe că aşa părea să fie.
Maine continuă:
- Fred Narracott - cel care a dus grupul pe insulă - a spus un lucru revelator. Că a fost surprins văzând ce fel de oameni erau. "Nu semănau deloc cu invitaţii domnului Robson" - aşa a spus. Probabil faptul că păreau cu toţii nişte oameni normali, liniştiţi, l-a făcut să încalce ordinele lui Morris şi să plece cu barca spre insulă după ce s-a auzit despre semnalele SOS.
- Când a ajuns pe insulă, vreau să zic el împreună cu ceilalţi?
- Semnalele au fost văzute de un grup de cercetaşi în dimineaţa zilei de 11. Dar în dimineaţa aceea nu s-a putut ajunge pe insulă. Oamenii au sosit acolo în după-amiaza zilei de 12, îndată ce a fost posibil să scoată o barcă în larg. Sunt cu toţii foarte convinşi că nimeni n-a putut părăsi insula înainte de sosirea lor. Marea era prea agitată după furtună.
- N-ar fi putut cineva înota până la ţărm?
- E mai mult de o milă până la ţărm, iar valurile erau puternice şi destul de mari lângă coastă. În afară de asta, pe stânci se aflau cercetaşi şi lume care supraveghea insula.
Sir Thomas suspină, apoi întrebă:
- Ce e cu placa de patefon pe care ai găsit-o în casă? N-ai putut să scoţi nici de aici nimic care să ne fie de folos?
- Am făcut toate cercetările. Placa a fost trimisă de o firmă specializată în aprovizionarea teatrelor şi caselor de filmare. A fost trimisă lui U. N. Owen Esq., prin intermediul lui Isaac Morris, ştiindu-se că va servi la reprezentarea de către nişte artişti amatori a unei piese nemaijucate până atunci. Manuscrisul dactilografiat a fost înapoiat o dată cu placa.
- Şi acum despre acuzaţiile de pe placă, se interesă Legge.
- Ajung şi aici, sir, spuse grav inspectorul Maine şi îşi drese glasul: Am cercetat toate acuzaţiile cât mai amănunţit cu putinţă. Începând cu Rogers şi cu nevastă-sa - care au venit primii pe insulă. Au fost în slujbă la o domnişoară Brady, care a murit subit. N-am putut afla nimic precis de la doctorul care a îngrijit-o. Spune că în mod sigur n-au otrăvit-o, sau ceva în genul acesta, dar convingerea lui personală e că a fost ceva ciudat - că a murit fiindcă a fost neglijată. Spune că e un lucru aproape imposibil de dovedit. Apoi e judecătorul Wargrave. Aici, totul e în regulă. A fost judecătorul care l-a condamnat pe Seton. În legătură cu Seton, trebuie să precizez că era vinovat - vinovat neîndoios. Au apărut dovezi mai târziu, după ce a fost spânzurat, care îl condamnau fără urmă de îndoială. Dar la vremea aceea s-au făcut multe comentarii - nouă oameni din zece credeau că Seton e nevinovat, că, de fapt, concluziile judecătorului fuseseră părtinitoare şi la mijloc era vorba de o răzbunare. Fata aceea, Claythorne, am aflat, fusese guvernantă într-o familie în care s-a înecat un copil. Se pare, totuşi, că ea n-are nimic de-a face cu asta, că, dimpotrivă, a avut o purtare ireproşabilă, a înotat ca să salveze copilul, a fost dusă chiar de curent în larg şi abia a scăpat şi ea de înec.
- Continuă, spuse sir Thomas, oftând.
Maine respiră adânc:
- Doctorul Armstrong, acum. Un om bine cunoscut. Avea un cabinet pe strada Harley. Extrem de cinstit şi de corect în profesiunea sa. N-am putut găsi nicio urmă de operaţie ilegală sau ceva de genul acesta. E adevărat că a existat o femeie cu numele Clees, operată de el în 1925 la Leithmore, când lucra la spitalul de acolo. Peritonită - a murit pe masa de operaţie. Poate că n-a fost prea îndemânatic la operaţie - n-avea prea multă experienţă - dar, la urma urmei, stângăcia nu e o crimă. Fără îndoială că n-a existat niciun motiv. E apoi domnişoara Emily Brent. Avusese o servitoare, Beatrice Taylor, care a rămas însărcinată; dată afară de stăpână, s-a dus şi s-a înecat. Nu e o treabă plăcută - dar din nou, nu e vorba de o crimă.
- Se pare că tocmai aici se află explicaţia, spuse Legge. U.N. Owen s-a ocupat de cazuri de care legea nu se poate atinge.
Maine continuă expunerea, impasibil:
- Tânărul Marston nu era prea prudent când şofa - de două ori a trebuit să i se ridice permisul şi, după părerea mea, ar fi trebuit să i se interzică chiar să conducă. Asta-i tot în legătură cu el. Cele două nume, John şi Lucy Combes, sunt ale unor copii călcaţi şi ucişi lângă Cambridge. Nişte prieteni au depus mărturie pentru el şi a fost eliberat, plătind numai o amendă. N-am putut afla nimic precis despre generalul Macarthur. Reputaţie bună - a făcut războiul - etc. Arthur Richmond era sub comanda lui în Franţa şi a fost ucis în misiune. Niciun fel de fricţiune între el şi general. Erau chiar prieteni buni. S-au făcut unele greşeli în vremea aceea - comandanţi care au sacrificat oameni fără să fie necesar - s-ar putea să fi fost o greşeală de genul acesta.
- S-ar putea, admise sir Thomas.
- Philip Lombard, acum. Lombard a fost amestecat în nişte treburi foarte ciudate în străinătate. De câteva ori a frizat puţin litera legii. Avea faima de om îndrăzneţ şi nu prea scrupulos. Genul de individ care ar putea făptui câteva crime într-un colţişor liniştit, retras.
- Şi acum ajungem la Blore, ezită Maine. Era, fără-ndoială, unul de-ai noştri.
Celălalt se agită:
- Blore era un tip deocheat!
- Credeţi, sir?
- Totdeauna am crezut-o. Dar a fost destul de deştept ca să nu se lase prins. După părerea mea, s-a făcut vinovat de sperjur în cazul Landor. A fost ceva care nu mi-a plăcut deloc. Dar n-am putut găsi nimic. L-am pus pe Harris la treabă şi nici el n-a putut găsi nimic, dar îmi menţin părerea că se putea găsi ceva, dacă am fi ştiut cum s-o pornim. Omul nu a fost cinstit.
Se făcu o pauză, pe urmă sir Thomas Legge zise:
- Isaac Morris e mort, spui? Când a murit?
- Mă aşteptam să ajungeţi aici, sir. Isaac Morris a murit în noaptea de 8 august. A luat o doză prea mare de somnifer - un barbital, după câte am înţeles. Nu există niciun indiciu care să arate dacă a fost accident sau sinucidere.
- Ai vrea să ştii ce cred, Maine? întrebă Legge încet.
- Poate că bănuiesc, sir.
- Moartea asta a lui Morris a fost al naibii de oportună! rosti Legge rar.
Inspectorul Maine dădu din cap, aprobator:
- M-am gândit că o să spuneţi asta, sir.
Şeful adjunct al Scotland Yard-ului lovi cu pumnul în masă. Strigă:
- Toată povestea e fantastică - imposibilă. Zece oameni ucişi pe o insulă pustie - şi nu ştim cine a făcut-o, sau de ce, sau cum?
Maine îşi drese glasul:
- Ei, nu-i chiar aşa, sir. Ştim de ce - mai mult sau mai puţin. Vreun nebun, stăpânit de mania justiţiei. A vrut să pedepsească nişte oameni pe care legea nu-i putea ajunge. A ales zece oameni - dacă erau cu adevărat vinovaţi sau nu, asta nu are importanţă.
Sir Thomas tresări. Întrebă aspru:
- Nu are? Mie mi se pare...
Se opri. Inspectorul Maine aştepta respectuos.
Oftând, Legge dădu din cap.
- Continuă, spuse el. Crezusem o clipă că am găsit ceva. Cheia problemei, ca să zic aşa. S-a dus acum. Mergi mai departe cu ce ai de spus.
Maine continuă:
- Trebuiau să fie, hai să zicem, executaţi zece oameni. Au fost executaţi. U.N. Owen şi-a îndeplinit sarcina. Şi, într-un fel sau altul, s-a evaporat pur şi simplu de pe insulă.
- O şmecherie clasa-ntâi - evaporarea asta. Dar ştii, Maine, trebuie să existe o explicaţie.
- Dumneavoastră credeţi, sir, că dacă omul nu era pe insulă, n-ar fi putut părăsi insula, iar după relatarea părţilor interesate n-a fost niciodată pe insulă. Ei bine, atunci singura explicaţie posibilă este că a fost de fapt unul dintre cei zece.
Şeful adjunct al Scotland Yard-ului încuviinţă. Maine începu să vorbească, zelos:
- Ne-am gândit la asta, domnule, şi am făcut cercetări. Ei, şi ca să începem, nu suntem chiar atât de ignoranţi în legătură cu ceea ce s-a petrecut pe Insula Negrului. Vera Claythorne a ţinut un jurnal. Şi Emily Brent la fel. Bătrânul Wargrave a făcut unele note - seci, de specialitate, cam convenţionale, dar foarte clare. Şi Blore a făcut însemnări. Toate relatările lor corespund. Morţile au survenit în următoarea ordine: Marston, doamna Rogers, Macarthur, Rogers, domnişoara Brent, Wargrave. După moartea acestuia, am găsit notat în jurnalul Verei Claythorne că Armstrong a părăsit casa în timpul nopţii şi că Blore şi Lombard s-au dus după el. Blore mai are o însemnare în carnet - numai două cuvinte: "Armstrong a dispărut." Ei, şi-acum, cred că dacă am lua totul în consideraţie, s-ar putea găsi aici o soluţie perfectă. Armstrong a murit înecat, dacă vă amintiţi. Admiţând că Armstrong era nebun, ce putea să-l împiedice ca după ce i-a omorât pe toţi ceilalţi să se sinucidă, aruncându-se de pe stâncă? Sau poate că s-a înecat în timp ce încerca să înoate spre ţărm? Soluţia era bună - dar nu merge. Nu, sir, nu merge. În primul rând, avem mărturia medicului legist. A ajuns pe insulă în ziua de 13 august, dimineaţa devreme. N-a spus prea multe care să ne ajute. Tot ce a putut să afirme e că toţi oamenii erau morţi de cel puţin 36 de ore şi probabil mai mult chiar. Dar a fost foarte hotărât în ce îl priveşte pe Armstrong. Spunea că trebuie să fi stat 8-10 ore în apă înainte ca valurile să-i fi adus corpul la suprafaţă. Asta înseamnă că Armstrong a ajuns în mare în noaptea de 10 spre 11 - şi am să vă explic de ce. Am găsit locul unde corpul a fost scos la suprafaţă - se prinsese între două stânci... erau bucăţi de stofă, păr, etc. Trebuie să fi stat acolo în timpul fluxului din ziua de 11 - adică în jurul orei 11 dimineaţa. După asta, furtuna s-a potolit şi semnele lăsate de flux se află mult mai jos. Aţi putea spune, presupun, că Armstrong a reuşit să-i omoare pe ceilalţi trei înainte de a se arunca sau a fi aruncat în mare. Dar există un alt punct - şi anume unul peste care nu se poate trece. Corpul lui Armstrong a fost tras deasupra semnului lăsat de flux. L-am găsit mult mai sus de locul unde putea ajunge fluxul. Şi fusese pus pe pământ cu multă grijă. Aşa că asta ne duce la un lucru precis: Cineva era în viaţă pe insulă după ce Armstrong a murit.
Făcu o pauză, apoi continuă:
- Şi asta înseamnă - ce înseamnă exact? Iată situaţia din zorii zilei de 11. Armstrong "a dispărut" (înecat). Rămân trei persoane: Lombard, Blore şi Vera Claythorne. Lombard a fost împuşcat. Corpul lui a fost găsit jos lângă mare - alături de cel al lui Armstrong. Vera Claythorne a fost găsită spânzurată în camera ei. Corpul lui Blore era pe terasă. Capul îi era zdrobit de un ceas greu de marmură, care se pare că a căzut pe el de la fereastra de deasupra.
- A cui era fereastra? întrebă Legge.
- A Verei Claythorne. Ei, şi-acum, sir, să luăm fiecare din aceste cazuri, separat. Mai întâi Philip Lombard. Hai să zicem că el a împins blocul acela de marmură peste Blore - apoi a ameţit-o pe Vera Claythorne şi pe urmă a spânzurat-o. În sfârşit, s-a dus la ţărm şi s-a împuşcat. Dar dacă-i aşa, cine i-a luat revolverul? Pentru că revolverul a fost găsit în casă, chiar lângă uşa de la capătul scărilor - camera lui Wargrave.
- Vreo amprentă?
- Da, domnule, ale Verei Claythorne.
- Dar bine, omule, atunci...
- Ştiu ce vreţi să spuneţi, domnule. Că a fost Vera Claythorne. Că ea l-a împuşcat pe Lombard, a luat revolverul şi a mers în casă, a răsturnat blocul de marmură peste Blore şi pe urmă - s-a spânzurat. Şi asta e destul de adevărat - până la un punct. În camera ei se află un scaun şi pe el sunt urme de iarbă de mare, la fel ca şi pe pantofi. Ca şi cum ar fi stat cu picioarele pe scaun, şi-ar fi pus frânghia în jurul gâtului şi ar fi împins apoi cu piciorul scaunul. Dar scaunul n-a fost găsit răsturnat. Era, ca şi celelalte scaune, pus lângă perete. Asta a făcut-o după moartea Verei Claythorne - altcineva. Rămâne Blore. Dar dacă îmi veţi spune că, după ce l-a împuşcat pe Lombard şi a făcut-o pe Vera Claythorne să se spânzure, a ieşit pe terasă şi şi-a dărâmat în cap un bloc uriaş de marmoră, legându-l de o frânghie sau ceva în genul acesta - ei bine, nu vă cred. Oamenii nu se sinucid astfel. Mai mult, Blore nu era tipul justiţiarului. Noi l-am cunoscut pe Blore - şi nu era omul pe care l-ai fi bănuit vreodată animat de dorinţa de dreptate absolută.
- De acord.
- Şi de aceea, domnule, trebuie să fi fost altcineva pe insulă. Cineva care a făcut ordine când s-a terminat toată povestea. Dar unde a stat toată vremea şi unde a dispărut? Oamenii din Sticklehaven sunt absolut siguri că nimeni n-a putut părăsi insula înainte ca barca de salvare să ajungă acolo. Dar în cazul acesta...
Se opri.
- În cazul acesta...? repetă sir Thomas Legge. Apoi oftă, clătină din cap şi aplecându-se înainte, spuse încet: În cazul acesta, cine i-a ucis?
Manuscris trimis Scotland Yard-ului de proprietarul goeletei pescăreşti "Emma Jane"
Încă din tinereţe mi-am dat seama că firea mea e un complex de contradicţii. Am, ca să încep cu asta, o imaginaţie romantică incurabilă. La vârsta cărţilor de aventuri m-a emoţionat întotdeauna obiceiul de a arunca în mare o sticlă conţinând un document important. Mă face şi acum să palpit gândul - şi de asta am adoptat acest procedeu - că-mi voi scrie mărturisirea, o voi închide într-o sticlă pe care o voi sigila şi o voi azvârli în valuri. Există, presupun, o şansă la o sută ca mărturia mea să fie găsită - şi atunci misterul unei crime nerezolvate (ori sunt prea încrezut?) va fi explicat.
M-am născut şi cu alte trăsături, pe lângă închipuirea mea romantică. Simt o încântare cu adevărat sadică când văd sau produc moartea. Îmi amintesc de experienţe cu viespi - cu viermi în grădină... De la o vârstă fragedă m-a stăpânit cu putere dorinţa de a ucide.
Dar alături de ea se dezvolta în mine şi o trăsătură contradictorie - un puternic simţ al dreptăţii. Nu pot suporta ca o persoană sau o fiinţă să sufere sau să moară din cauza mea. Am simţit dintotdeauna cu putere că dreptatea trebuie să predomine.
Se înţelege - în orice caz un psiholog ar înţelege - că, dată fiind structura mea morală, m-am hotărât să devin un om al legii. Profesiunea aceasta îmi satisfăcea aproape toate instinctele.
Crima şi pedepsirea ei m-au fascinat dintotdeauna. Îmi place să citesc romane poliţiste şi de aventuri. Am născocit pentru propria mea distracţie cele mai ingenioase mijloace de a făptui o crimă.
Când, la vremea cuvenită, am ajuns să prezidez o curte de juraţi, celălalt instinct a fost încurajat să se dezvolte. Să văd un criminal, un ticălos zvârcolindu-se în boxă, suferind chinurile iadului, în timp ce soarta îi era hotărâtă, devenise pentru mine plăcerea supremă. Înţelegeţi-mă bine - nu-mi făcea plăcere să văd un inocent acolo.
În cel puţin două ocazii am oprit procese în care, după părerea mea, acuzatul era în mod evident nevinovat şi am indicat juriului că era vorba de o greşeală. Mulţumită totuşi corectitudinii şi eficacităţii poliţiei noastre, majoritatea persoanelor acuzate care au apărut înaintea mea pentru a fi judecate pentru crimă erau vinovate.
Vreau să spun că acesta a fost şi cazul cu Edward Seton. Înfăţişarea şi comportarea sa induceau în eroare şi el a reuşit să facă o bună impresie asupra juriului.
Dar nu numai dovada, care era clară deşi nespectaculoasă, ci şi propria mea cunoaştere a criminalilor mi-au spus fără nicio îndoială că omul făptuise într-adevăr crima de care era acuzat - ucisese cu sălbăticie o femeie în vârstă care avea încredere în el.
Am reputaţia unui judecător-călău - dar pe nedrept. Am fost totdeauna drept şi extrem de scrupulos în rezolvarea unui caz.
Tot ce am făcut a fost să păzesc juriul de efectul emoţional al chemării emoţionale din partea celui mai emoţional dintre avocaţii noştri. Am căutat să-i atrag mereu atenţia asupra dovezilor concrete.
De câţiva ani încoace mi-am dat seama că se petrece o schimbare cu mine - o slăbire a controlului - o dorinţă de a acţiona, în loc de a judeca.
Voiam - daţi-mi voie s-o recunosc deschis - să comit eu însumi o crimă.
Mi-am dat seama că era ceva ca dorinţa unui artist de a se realiza, de a se exprima pe sine!
Eram, sau puteam fi, un artist în crimă! Imaginaţia mea, sever controlată de exigenţele profesiunii, se dezvolta pe ascuns - într-o forţă colosală.
Trebuie - trebuie - trebuie - să comit o crimă! Şi mai mult, nu trebuie să fie o crimă obişnuită! Trebuie să fie o crimă fantastică - ceva formidabil - ieşit din comun! Doar în această privinţă mai am, cred, imaginaţia unui adolescent!
Doream ceva teatral, imposibil!
Doream să ucid... Da, doream să ucid...
Dar - aşa cum poate unora le va părea absurd - eram reţinut şi împiedicat de simţul meu înnăscut pentru dreptate. Nu trebuiau să sufere inocenţii.
Şi atunci, destul de brusc, mi-a venit ideea - stârnită de o remarcă întâmplătoare, rostită într-o conversaţie ocazională. Vorbeam cu un doctor - un internist oarecare, mediocru. Spunea întâmplător cât de dese sunt cazurile de crime pe care legea nu are posibilitatea să le pedepsească.
Şi a dat ca exemplu un anumit caz - al unei bătrâne doamne, o pacientă a sa, care murise de curând. El, personal, spunea, era convins că moartea se datora faptului că cei care o îngrijeau şi care urmau să profite destul de mult de pe urma morţii ei, au încetat să-i mai dea întăritorul trebuincios. Un astfel de lucru, explica el, ar fi fost aproape imposibil de dovedit, dar cu toate acestea, pentru el crima era ca şi sigură. A adăugat că existau multe cazuri similare - de crimă cu premeditare - şi totuşi complet inabordabile din partea legii.
Acesta a fost începutul. Dintr-o dată mi-am văzut clar drumul. Şi m-am hotărât să nu comit o singură crimă, ci Crima pe scară largă.
O poezioară puerilă din vremea copilăriei mi-a venit în minte - poezia cu cei zece negri mititei. Mă fascinase când aveam doi ani - dispariţia aceea inexorabilă, unul câte unul - simţământul inevitabilităţii. Am început, în secret, să colecţionez viitoarele victime...
N-o să înşir aici în detalii cum am procedat. Dobândisem o anumită rutină în a aduce conversaţia pe făgaşul dorit, şi la ea recurgeau aproape toţi cei pe care-i întâlneam - iar rezultatele au fost într-adevăr surprinzătoare. În timpul cât am stat într-un sanatoriu, am descoperit cazul doctorului Armstrong - o infirmieră antialcoolică care mă îngrijea, nerăbdătoare să-mi demonstreze consecinţele nefaste ale băuturii, mi-a povestit un caz întâmplat într-un spital, cu mulţi ani în urmă, când un doctor sub influenţa alcoolului a omorât pacientul pe care-l opera. O întrebare făcută în treacăt despre locul unde servise infirmiera etc, mi-a dat curând datele necesare. Le-am luat urma şi am descoperit fără greutate şi doctorul, şi pacienta.
O conversaţie între nişte bătrâni militari flecari la clubul din care fac parte m-a pus pe urmele generalului Macarthur.
Un tip care se întorsese de curând de pe malurile Amazonului mi-a relatat nelegiuirile pe care le are la activul său un oarecare Philip Lombard. O cucoană din Majorca spunea indignată povestea puritanei Emily Brent şi a nenorocitei ei de servitoare.
Pe Anthony Marston l-am ales dintr-un grup mai larg de oameni care comiseseră acţiuni similare. Cruzimea lui şi neputinţa de a se simţi responsabil pentru vieţile pe care le luase îl făceau (am considerat eu) un tip periculos pentru comunitate, care nu merita să trăiască.
Ex-inspectorul Blore mi-a ieşit foarte firesc în cale, câţiva dintre colegii mei de breaslă discutând fără nicio reţinere cazul Landor. Am judecat fapta sa cu foarte mare seriozitate. Poliţia - ca slujitoare a legii - trebuie să fie de o integritate fără cusur. Pentru că, în virtutea profesiunii lor, cuvântul poliţiştilor este întotdeauna crezut.
În sfârşit, cazul Verei Claythorne. S-a întâmplat pe când traversam Atlanticul.
Într-o noapte, la o oră târzie, singurii ocupanţi ai salonului de fumători eram eu şi un tânăr bine făcut, Hugo Hamilton.
Hugo Hamilton era nefericit. Pentru a-şi uita nefericirea, băuse o cantitate considerabilă de alcool. Era în faza plângăreaţă, gata de confidenţe. Fără prea multă speranţă în vreun rezultat, dar în mod automat am făcut prima mişcare - am pornit discuţia. Răspunsul m-a făcut să tresar. Pot să-mi amintesc şi acum cuvintele lui.
Spunea:
"Aveţi dreptate. Crima nu e ceea ce crede majoritatea oamenilor... să dai cuiva nişte arsenic, să-l împingi de pe o stâncă... sau ceva în genul ăsta. Se aplecă înainte, vârându-şi aproape faţa într-a mea: Eu am cunoscut o criminală... am cunoscut-o... vă spun. Şi mai mult, eram nebun după ea... Dumnezeu să mă ajute, câteodată cred că mai sunt încă... E un iad, un iad, vă spun. Înţelegeţi, a făcut-o mai mult sau mai puţin pentru mine... Nu cred că eu aş fi visat vreodată... Femeile sunt nişte monştri... monştri pur şi simplu... n-ai crede că o fată ca asta... drăguţă, cinstită, veselă... n-ai crede că ar fi în stare de asemenea faptă, nu-i aşa? Că va lăsa un copil să intre în mare şi să se înece... n-ai crede că o femeie ar putea să facă un astfel de lucru?"
"Eşti sigur că a făcut-o?" l-am întrebat.
Vorbi - şi păru deodată să se trezească din beţie:
"Sunt foarte sigur. Nimeni altcineva nu s-a gândit. Dar eu am ştiut în clipa în care m-am uitat la ea... când m-am întors... după aceea... Şi ea a ştiut că ştiam... Ceea ce nu şi-a dat seama e că îl iubeam pe copil..."
N-a mai spus nimic altceva, dar mi-a fost destul de uşor să reconstitui toată povestea.
Aveam nevoie de a zecea victimă. Am găsit-o într-un om pe nume Morris. Era o măruntă creatură suspectă. Printre altele, făcea contrabandă cu stupefiante - din cauza lui, fata unor prieteni de ai mei a devenit morfinomană şi s-a sinucis la 21 de ani.
În tot acest timp de căutări, planul se maturizase treptat în mintea mea. Era acum complet şi ultima picătură a fost o consultaţie la un doctor din strada Harley. Am pomenit altădată că am suportat o operaţie. Doctorul mi-a spus că o altă operaţie ar fi zadarnică. A ocolit foarte abil adevărul, dar sunt obişnuit să dau de el până la urmă.
Nu i-am spus nimic doctorului despre hotărârea mea - că nu voiam ca moartea să-mi fie lentă şi prelungită, aşa cum ar fi fost natural. Nu, moartea mea se va produce într-o vâlvătaie de senzaţii.
Voi trăi înainte de moarte.
Şi-acum, despre mecanismul propriu-zis al crimei de pe Insula Negrului. Să obţin insula, folosindu-l pe Morris ca să-mi acopere urmele, a fost destul de uşor. Morris era un expert în astfel de lucruri.
Clasificând informaţiile pe care le strânsesem despre viitoarele mele victime, am putut să născocesc câte o momeală potrivită pentru fiecare. Nici unul din planurile mele n-a dat greş. Toţi oaspeţii au sosit pe Insula Negrului la 8 august. Făceam şi eu parte din grup.
Cu Morris terminasem. Suferea de indigestie. Înainte de a pleca din Londra, i-am dat o pilulă pe care s-o ia înainte de culcare - i-am spus că făcuse minuni şi cu sucurile mele gastrice. A acceptat fără ezitare - omul era puţin ipohondru. N-aveam nicio teamă că va lăsa în urmă documente sau note compromiţătoare. Nu era în obiceiul lui.
Ordinea morţilor pe insulă a fost stabilită cu grijă şi cu o deosebită atenţie.
Existau grade diferite de vinovăţie printre invitaţii mei, am socotit eu. Aceia care aveau vina cea mai uşoară trebuiau, am hotărât, să dispară primii şi să nu sufere încordarea mintală prelungită şi teama pe care criminalii cu sânge rece urmau să le suporte.
Anthony Marston şi doamna Rogers au murit cel dintâi - primul instantaneu, cealaltă într-un somn paşnic. Marston, după cum am spus, era un tip născut fără acel simţământ de responsabilitate morală pe care cei mai mulţi dintre noi îl au. Era amoral - păgân. Iar doamna Rogers, nu mă îndoiam, acţionase în mare măsură sub influenţa soţului ei.
Nu e nevoie să descriu prea amănunţit cum şi-au găsit moartea aceştia doi. Poliţia va fi în stare să descopere destul de uşor. Cianura de potasiu se poate obţine uşor - pentru stârpirea viespilor. Aveam puţină cianură la mine şi mi-a fost uşor să o torn în paharul aproape gol al lui Marston în timpul perioadei încordate după ce placa de patefon a dezvăluit acuzaţiile.
Pot spune că am urmărit cu atenţie feţele oaspeţilor mei în timp ce erau acuzaţi, şi n-am avut nicio îndoială, după îndelungata mea experienţă de judecător, că erau cu toţii până la unul, vinovaţi.
În timpul ultimelor atacuri de gută îmi fusese prescris un somnifer - hidrat de clor. Mi-a fost uşor să strâng o doză mortală. Când Rogers a adus nişte rachiu pentru nevastă-sa şi l-a pus pe masă, am trecut pe lângă masă şi am turnat somniferul în rachiu. A fost uşor pentru că pe vremea aceea bănuiala nu începuse să se instaleze încă.
Generalul Macarthur şi-a găsit moartea aproape fără durere. Nu m-a auzit venind în spatele lui. A trebuit, desigur, să-mi aleg foarte atent momentul când să părăsesc terasa, dar totul a mers bine.
Aşa cum anticipasem, insula a fost atunci cercetată şi s-a descoperit că nu era nimeni pe ea, în afară de noi şapte. Dintr-o dată, a apărut o atmosferă de suspiciune.
Conform planului meu, în curând urma să am nevoie de un aliat. L-am ales pe doctorul Armstrong pentru acest rol. Era un om uşor de înşelat, mă cunoştea din vedere şi din reputaţie, şi pentru el ar fi fost de neconceput ca un om de condiţia mea să fie într-adevăr un ucigaş! Toate bănuielile lui mergeau înspre Lombard şi m-am prefăcut că sunt de acord cu el. Am sugerat că aveam un plan prin care s-ar putea întinde o cursă criminalului, ca să cadă singur în ea.
Deşi se cercetaseră amănunţit camerele fiecăruia, nu se făcuse încă o percheziţie personală. Dar urma să vină şi aceasta, în curând.
L-am ucis pe Rogers în dimineaţa zilei de 10 august. Tăia surcele pentru aprins focul şi nu m-a auzit apropiindu-mă. Am găsi cheia de la sufragerie la el în buzunar. O încuiase seara.
În confuzia care a urmat după descoperirea cadavrului lui Rogers, m-am strecurat în camera lui Lombard şl i-am luat revolverul. Ştiam că trebuie să aibă unul - de fapt, îi dădusem instrucţiuni lui Morris să i-o sugereze când stătuse de vorbă cu el.
La micul dejun am strecurat ultima doză de cloral în cafeaua domnişoarei Brent, când îi umpleam ceaşca. După micul dejun, Emily Brent a rămas singură în sufragerie.
M-am strecurat acolo ceva mai târziu - era aproape inconştientă şi a fost uşor să-i injectez o soluţie tare de cianură. Povestea cu bondarul a fost într-adevăr foarte copilărească - dar, ştiţi, într-un fel, mi-a plăcut. Mă amuza să urmez cât mai mult posibil poezioara din copilărie.
Imediat după asta s-a întâmplat ceea ce prevăzusem - de fapt, cred că am sugerat chiar eu. Ne-am supus cu toţii unei percheziţii riguroase. Ascunsesem la loc sigur revolverul şi nu mai aveam nici cianură, nici cloral.
Atunci i-am propus lui Armstrong să ne punem planul în aplicare. Era foarte simplu - trebuia ca eu să fac pe următoarea victimă. În felul acesta ucigaşul avea să-şi iasă eventual din fire - în orice caz, o dată considerat mort, puteam să mă mişc prin casă şi să spionez ucigaşul necunoscut.
Lui Armstrong i-a plăcut ideea. Am pus-o în aplicare chiar în seara aceea. Un mic plasture de noroi roşu pe frunte, perdeaua roşie şi lâna - şi scena a fost gata.
Lumina lumânărilor era foarte tremurată şi nesigură, şi singura persoană care avea să mă examineze cu atenţie era Armstrong.
A mers perfect. Domnişoara Claythorne a sculat toată casa cu ţipetele ei când a găsit iarba de mare pe care o agăţasem mai înainte în cameră. S-au repezit cu toţii sus, iar eu mi-am luat poza de om ucis.
Efectul produs asupra lor când m-au găsit a fost tot ce se putea dori. Armstrong şi-a jucat rolul cât mai profesional. M-au dus sus şi m-au întins la mine în pat. Nimeni nu a fost prea impresionat de moartea mea, erau cu toţii teribil de speriaţi şi îngroziţi unul de celălalt.
Îmi dădusem întâlnire cu Armstrong afară, la ora două fără un sfert. M-am dus sus pe stânci, în spatele casei, pe malul mării. Îi spusesem că de acolo puteam vedea dacă se apropie cineva şi nu vom fi zăriţi din casă, deoarece dormitoarele dădeau în cealaltă parte. Nu bănuia încă nimic - şi totuşi ar fi trebuit să se păzească, dacă şi-ar fi amintit cuvintele din poezioară:
Unul a picat în laţ...
Dar aşa, a picat în laţ.
A fost foarte uşor. Am scos o exclamaţie, m-am aplecat peste stânci, i-am spus să se uite - nu era cumva gura unei peşteri? S-a aplecat. Un brânci puternic l-a făcut să-şi piardă echilibrul şi să cadă în marea agitată de dedesubt. M-am întors în casă.
Bănuiesc că Blore mi-a auzit paşii. Câteva clipe după ce am intrat la Armstrong în cameră, am plecat - de data asta făcând mai mult zgomot, ca să mă audă cineva.
Când am ajuns în capul scărilor, am auzit o uşă deschizându-se. Probabil că au zărit o siluetă tocmai când ieşeam prin uşa din faţă.
Au trecut câteva minute până să mă urmărească. Am ocolit casa şi am intrat pe fereastra de la sufragerie, pe care o lăsasem deschisă. Am închis fereastra şi pe urmă am spart geamul. Am urcat sus şi m-am întins din nou în pat.
Am calculat că vor căuta din nou în toată casa, dar bănuiam că nu se vor uita atent la nici unul dintre cadavre: vor da puţin cearceaful la o parte, ca să fie siguri că Armstrong nu încerca să se dea drept cadavru. Exact aşa s-a întâmplat.
Am uitat să spun că am pus la loc revolverul, la Lombard în cameră. S-ar putea să intereseze pe cineva unde a stat ascuns în timpul când a fost cercetată casa. În cămară era o grămadă mare de conserve. Am deschis conserva cea mai din fund - cred că avea biscuiţi - am vârât revolverul înăuntru şi am pus la loc capacul.
Am calculat, şi pe bună dreptate, că nimeni nu se va gândi să cotrobăie într-o grămadă de alimente în aparenţă neatinse, mai ales că toate conservele de deasupra erau perfect închise.
Perdeaua roşie am ascuns-o într-unul din scaunele din salon, sub husa de creton, iar lâna în perna de scaun, făcându-i o mică gaură.
În sfârşit, sosise clipa pe care o anticipasem - trei oameni care erau atât de îngroziţi unul de celălalt, încât se putea întâmpla orice - iar unul dintre ei avea revolver.
I-am urmărit de la fereastră. Când Blore a venit singur, aveam ceasul mare de marmoră gata aşezat.
Exit Blore...
De la fereastră am văzut-o pe Vera Claythorne împuşcându-l pe Lombard. O tânără curajoasă şi descurcăreaţă... Tot timpul am socotit că îi era o pereche potrivită - şi chiar mai mult. Imediat după asta am aranjat scena de la ea din cameră.
A fost o experienţă psihologică interesantă. Eram sigur că ajungea conştiinţa vinei, starea de tensiune nervoasă provocată de uciderea unui om, ca şi sugerarea hipnotică a lucrurilor din jur - ca să-şi ia viaţa. Şi n-am greşit. Vera Claythorne s-a spânzurat sub ochii mei (stăteam în umbra şifonierului).
Şi acum, ultima scenă. M-am dus, am ridicat scaunul şi l-am pus lângă perete.
Am căutat revolverul şi l-am găsit în capul scărilor, unde îl scăpase fata. Am avut grijă să păstrez amprentele ei.
Şi acum?
Voi termina de scris mărturisirea. O voi închide sigilată într-o sticlă, iar sticla o voi arunca în mare.
De ce?
Da, de ce?
Ambiţia mea a fost să inventez o crimă misterioasă, pe care nimeni să n-o poată rezolva.
Dar niciun artist, îmi dau seama acum, nu se mulţumeşte numai cu arta. Există o dorinţă firească de celebritate care nu poate fi negată.
Am, o mărturisesc cu toată umilinţa, o dorinţă omenească vrednică de dispreţuit - vreau ca cineva să ştie cât de deştept am fost...
În toate acestea, am presupus că misterul Insulei Negrului va rămâne nerezolvat.
S-ar putea, desigur, ca poliţia să fie mai inteligentă decât cred.
Există, la urma urmei, trei indicii.
Unul: poliţia ştie foarte bine că Edward Seton a fost vinovat. Ştie, deci, că unul dintre cei zece pe insulă nu era ucigaş sub nicio formă, şi urmează, paradoxal, că în mod logic persoana aceea trebuie să fie ucigaşul.
Al doilea indiciu se află în al şaptelea vers al poezioarei. Moartea lui Armstrong este asociată cu un laţ în care a căzut - sau, mai degrabă în care a fost făcut să cadă! Asta înseamnă că în acel moment apărea în mod clar un fel de hocus-pocus - deci, era evident că Armstrong s-a lăsat păcălit şi trimis la moarte. Era un indiciu care putea deschide o linie de cercetare promiţătoare. Pentru că, la vremea aceea, existau numai patru persoane şi din ele, e limpede că eu eram singurul în stare să-i inspire încredere.
Al treilea indiciu este simbolic. Felul în care moartea m-a stigmatizat pe frunte cu semnul lui Cain. Mai sunt, cred, puţine de spus.
După ce voi încredinţa mării sticla cu mesajul, mă voi duce la mine în cameră şi mă voi întinde în pat. De ochelari am ataşat un şnur negru foarte fin, un elastic de fapt.
Mă voi lăsa cu toată greutatea pe ochelari. Elasticul îl voi trece în jurul clanţei, iar de el voi lega, nu prea solid, revolverul. Iată ce cred că se va întâmpla:
Mâna mea, protejată de o batistă, va apăsa pe trăgaci. Mâna îmi va cădea apoi într-o parte. Revolverul, împins de elastic, se va îndrepta spre uşă; izbit de clanţă, se va detaşa de elastic şi va cădea. Elasticul, eliberat, va atârna inocent de ochelarii de sub mine. O batistă pe podea nu va suscita nici un fel de nedumerire.
Voi fi găsit, întins în pat, împuşcat în frunte, conform notelor făcute de tovarăşii mei.
Atunci când vor fi examinate corpurile noastre, nu se va putea stabili cu precizie ora când a survenit moartea.
Când marea se va linişti, vor veni de pe coastă bărci şi oameni.
Şi vor găsi zece cadavre şi o problemă nerezolvată pe Insula Negrului.
Semnat:
Lawrence Wargrave.
SFÂRŞIT
9.
- Urâtă treabă, se strâmbă şeful adjunct al Scotland Yard-ului.Se gândi câteva minute, apoi vorbi iritat:
- Vrei să spui că n-ai putut scoate nimic interesant de la oamenii din Sticklehaven? Ce dracu, trebuie să ştie ceva.
Inspectorul Maine dădu din umeri:
- Sunt nişte oameni cumsecade, obişnuiţi, de pe coastă. Ştiu că insula a fost cumpărată de unul Owen - şi asta-i tot.
- Cine s-a ocupat de aprovizionarea insulei şi a făcut toate aranjamentele necesare?
- Un individ pe nume Morris. Isaac Morris.
- Şi el ce spune despre toate astea?
- Nu poate să spună nimic, sir. E mort!
Sir Thomas se încruntă:
- Se ştie ceva despre acest Morris?
- O, da, sir, sigur că da. Nu prea era uşă de biserică, acest domn Morris. Acum trei ani a fost implicat în frauda cu acţiuni a lui Bennito - suntem siguri, deşi n-o putem dovedi. Şi a fost amestecat în afacerea aceea cu stupefiante. Dar tot nu putem dovedi. Un tip foarte prudent, acest Morris.
- Şi tot el se ascunde şi în spatele acestei afaceri cu insula?
- Da, sir, a reuşit să cumpere Insula Negrului - specificând însă că o cumpără pentru altcineva, căruia nu i-a dat numele.
- Bine, dar putem descoperi ceva pe linia aceasta, financiară...
Inspectorul Maine zâmbi:
- Nu-l cunoaşteţi pe Morris! E-n stare să sucească cifrele, până când cel mai bun contabil n-ar mai şti unde-i e capul! Am simţit-o prima dată în afacerea Bennito. Nu, a acoperit perfect urmele patronului său.
Celălalt suspină. Inspectorul Maine continuă:
- Morris a fost cel care a făcut toate aranjamentele la Sticklehaven. S-a prezentat ca acţionând în numele domnului Owen. Şi tot el a explicat oamenilor din sat că e vorba de o experienţă - un pariu în legătură cu posibilitatea de a sta timp de o săptămână pe o insulă "pustie" - şi că nu trebuie să ia în seamă vreo chemare de ajutor de pe insulă.
Sir Thomas Legge se mişcă neliniştit:
- Şi vrei să-mi spui că oamenii ăştia n-au mirosit nimic? Nici măcar atunci?
Maine ridică din umeri.
- Uitaţi, sir, că Insula Negrului a aparţinut înainte americanului aceluia tânăr, Elmer Robson. Organiza acolo cele mai extravagante petreceri. Nu mă îndoiesc că localnicilor le-au cam ieşit ochii din orbite. Dar s-au obişnuit şi au început să creadă că tot ce are a face cu Insula Negrului trebuie să fie neapărat ceva neobişnuit. E firesc, sir, dacă stai să te gândeşti.
Sir Thomas mărturisi cu tristeţe că aşa părea să fie.
Maine continuă:
- Fred Narracott - cel care a dus grupul pe insulă - a spus un lucru revelator. Că a fost surprins văzând ce fel de oameni erau. "Nu semănau deloc cu invitaţii domnului Robson" - aşa a spus. Probabil faptul că păreau cu toţii nişte oameni normali, liniştiţi, l-a făcut să încalce ordinele lui Morris şi să plece cu barca spre insulă după ce s-a auzit despre semnalele SOS.
- Când a ajuns pe insulă, vreau să zic el împreună cu ceilalţi?
- Semnalele au fost văzute de un grup de cercetaşi în dimineaţa zilei de 11. Dar în dimineaţa aceea nu s-a putut ajunge pe insulă. Oamenii au sosit acolo în după-amiaza zilei de 12, îndată ce a fost posibil să scoată o barcă în larg. Sunt cu toţii foarte convinşi că nimeni n-a putut părăsi insula înainte de sosirea lor. Marea era prea agitată după furtună.
- N-ar fi putut cineva înota până la ţărm?
- E mai mult de o milă până la ţărm, iar valurile erau puternice şi destul de mari lângă coastă. În afară de asta, pe stânci se aflau cercetaşi şi lume care supraveghea insula.
Sir Thomas suspină, apoi întrebă:
- Ce e cu placa de patefon pe care ai găsit-o în casă? N-ai putut să scoţi nici de aici nimic care să ne fie de folos?
- Am făcut toate cercetările. Placa a fost trimisă de o firmă specializată în aprovizionarea teatrelor şi caselor de filmare. A fost trimisă lui U. N. Owen Esq., prin intermediul lui Isaac Morris, ştiindu-se că va servi la reprezentarea de către nişte artişti amatori a unei piese nemaijucate până atunci. Manuscrisul dactilografiat a fost înapoiat o dată cu placa.
- Şi acum despre acuzaţiile de pe placă, se interesă Legge.
- Ajung şi aici, sir, spuse grav inspectorul Maine şi îşi drese glasul: Am cercetat toate acuzaţiile cât mai amănunţit cu putinţă. Începând cu Rogers şi cu nevastă-sa - care au venit primii pe insulă. Au fost în slujbă la o domnişoară Brady, care a murit subit. N-am putut afla nimic precis de la doctorul care a îngrijit-o. Spune că în mod sigur n-au otrăvit-o, sau ceva în genul acesta, dar convingerea lui personală e că a fost ceva ciudat - că a murit fiindcă a fost neglijată. Spune că e un lucru aproape imposibil de dovedit. Apoi e judecătorul Wargrave. Aici, totul e în regulă. A fost judecătorul care l-a condamnat pe Seton. În legătură cu Seton, trebuie să precizez că era vinovat - vinovat neîndoios. Au apărut dovezi mai târziu, după ce a fost spânzurat, care îl condamnau fără urmă de îndoială. Dar la vremea aceea s-au făcut multe comentarii - nouă oameni din zece credeau că Seton e nevinovat, că, de fapt, concluziile judecătorului fuseseră părtinitoare şi la mijloc era vorba de o răzbunare. Fata aceea, Claythorne, am aflat, fusese guvernantă într-o familie în care s-a înecat un copil. Se pare, totuşi, că ea n-are nimic de-a face cu asta, că, dimpotrivă, a avut o purtare ireproşabilă, a înotat ca să salveze copilul, a fost dusă chiar de curent în larg şi abia a scăpat şi ea de înec.
- Continuă, spuse sir Thomas, oftând.
Maine respiră adânc:
- Doctorul Armstrong, acum. Un om bine cunoscut. Avea un cabinet pe strada Harley. Extrem de cinstit şi de corect în profesiunea sa. N-am putut găsi nicio urmă de operaţie ilegală sau ceva de genul acesta. E adevărat că a existat o femeie cu numele Clees, operată de el în 1925 la Leithmore, când lucra la spitalul de acolo. Peritonită - a murit pe masa de operaţie. Poate că n-a fost prea îndemânatic la operaţie - n-avea prea multă experienţă - dar, la urma urmei, stângăcia nu e o crimă. Fără îndoială că n-a existat niciun motiv. E apoi domnişoara Emily Brent. Avusese o servitoare, Beatrice Taylor, care a rămas însărcinată; dată afară de stăpână, s-a dus şi s-a înecat. Nu e o treabă plăcută - dar din nou, nu e vorba de o crimă.
- Se pare că tocmai aici se află explicaţia, spuse Legge. U.N. Owen s-a ocupat de cazuri de care legea nu se poate atinge.
Maine continuă expunerea, impasibil:
- Tânărul Marston nu era prea prudent când şofa - de două ori a trebuit să i se ridice permisul şi, după părerea mea, ar fi trebuit să i se interzică chiar să conducă. Asta-i tot în legătură cu el. Cele două nume, John şi Lucy Combes, sunt ale unor copii călcaţi şi ucişi lângă Cambridge. Nişte prieteni au depus mărturie pentru el şi a fost eliberat, plătind numai o amendă. N-am putut afla nimic precis despre generalul Macarthur. Reputaţie bună - a făcut războiul - etc. Arthur Richmond era sub comanda lui în Franţa şi a fost ucis în misiune. Niciun fel de fricţiune între el şi general. Erau chiar prieteni buni. S-au făcut unele greşeli în vremea aceea - comandanţi care au sacrificat oameni fără să fie necesar - s-ar putea să fi fost o greşeală de genul acesta.
- S-ar putea, admise sir Thomas.
- Philip Lombard, acum. Lombard a fost amestecat în nişte treburi foarte ciudate în străinătate. De câteva ori a frizat puţin litera legii. Avea faima de om îndrăzneţ şi nu prea scrupulos. Genul de individ care ar putea făptui câteva crime într-un colţişor liniştit, retras.
- Şi acum ajungem la Blore, ezită Maine. Era, fără-ndoială, unul de-ai noştri.
Celălalt se agită:
- Blore era un tip deocheat!
- Credeţi, sir?
- Totdeauna am crezut-o. Dar a fost destul de deştept ca să nu se lase prins. După părerea mea, s-a făcut vinovat de sperjur în cazul Landor. A fost ceva care nu mi-a plăcut deloc. Dar n-am putut găsi nimic. L-am pus pe Harris la treabă şi nici el n-a putut găsi nimic, dar îmi menţin părerea că se putea găsi ceva, dacă am fi ştiut cum s-o pornim. Omul nu a fost cinstit.
Se făcu o pauză, pe urmă sir Thomas Legge zise:
- Isaac Morris e mort, spui? Când a murit?
- Mă aşteptam să ajungeţi aici, sir. Isaac Morris a murit în noaptea de 8 august. A luat o doză prea mare de somnifer - un barbital, după câte am înţeles. Nu există niciun indiciu care să arate dacă a fost accident sau sinucidere.
- Ai vrea să ştii ce cred, Maine? întrebă Legge încet.
- Poate că bănuiesc, sir.
- Moartea asta a lui Morris a fost al naibii de oportună! rosti Legge rar.
Inspectorul Maine dădu din cap, aprobator:
- M-am gândit că o să spuneţi asta, sir.
Şeful adjunct al Scotland Yard-ului lovi cu pumnul în masă. Strigă:
- Toată povestea e fantastică - imposibilă. Zece oameni ucişi pe o insulă pustie - şi nu ştim cine a făcut-o, sau de ce, sau cum?
Maine îşi drese glasul:
- Ei, nu-i chiar aşa, sir. Ştim de ce - mai mult sau mai puţin. Vreun nebun, stăpânit de mania justiţiei. A vrut să pedepsească nişte oameni pe care legea nu-i putea ajunge. A ales zece oameni - dacă erau cu adevărat vinovaţi sau nu, asta nu are importanţă.
Sir Thomas tresări. Întrebă aspru:
- Nu are? Mie mi se pare...
Se opri. Inspectorul Maine aştepta respectuos.
Oftând, Legge dădu din cap.
- Continuă, spuse el. Crezusem o clipă că am găsit ceva. Cheia problemei, ca să zic aşa. S-a dus acum. Mergi mai departe cu ce ai de spus.
Maine continuă:
- Trebuiau să fie, hai să zicem, executaţi zece oameni. Au fost executaţi. U.N. Owen şi-a îndeplinit sarcina. Şi, într-un fel sau altul, s-a evaporat pur şi simplu de pe insulă.
- O şmecherie clasa-ntâi - evaporarea asta. Dar ştii, Maine, trebuie să existe o explicaţie.
- Dumneavoastră credeţi, sir, că dacă omul nu era pe insulă, n-ar fi putut părăsi insula, iar după relatarea părţilor interesate n-a fost niciodată pe insulă. Ei bine, atunci singura explicaţie posibilă este că a fost de fapt unul dintre cei zece.
Şeful adjunct al Scotland Yard-ului încuviinţă. Maine începu să vorbească, zelos:
- Ne-am gândit la asta, domnule, şi am făcut cercetări. Ei, şi ca să începem, nu suntem chiar atât de ignoranţi în legătură cu ceea ce s-a petrecut pe Insula Negrului. Vera Claythorne a ţinut un jurnal. Şi Emily Brent la fel. Bătrânul Wargrave a făcut unele note - seci, de specialitate, cam convenţionale, dar foarte clare. Şi Blore a făcut însemnări. Toate relatările lor corespund. Morţile au survenit în următoarea ordine: Marston, doamna Rogers, Macarthur, Rogers, domnişoara Brent, Wargrave. După moartea acestuia, am găsit notat în jurnalul Verei Claythorne că Armstrong a părăsit casa în timpul nopţii şi că Blore şi Lombard s-au dus după el. Blore mai are o însemnare în carnet - numai două cuvinte: "Armstrong a dispărut." Ei, şi-acum, cred că dacă am lua totul în consideraţie, s-ar putea găsi aici o soluţie perfectă. Armstrong a murit înecat, dacă vă amintiţi. Admiţând că Armstrong era nebun, ce putea să-l împiedice ca după ce i-a omorât pe toţi ceilalţi să se sinucidă, aruncându-se de pe stâncă? Sau poate că s-a înecat în timp ce încerca să înoate spre ţărm? Soluţia era bună - dar nu merge. Nu, sir, nu merge. În primul rând, avem mărturia medicului legist. A ajuns pe insulă în ziua de 13 august, dimineaţa devreme. N-a spus prea multe care să ne ajute. Tot ce a putut să afirme e că toţi oamenii erau morţi de cel puţin 36 de ore şi probabil mai mult chiar. Dar a fost foarte hotărât în ce îl priveşte pe Armstrong. Spunea că trebuie să fi stat 8-10 ore în apă înainte ca valurile să-i fi adus corpul la suprafaţă. Asta înseamnă că Armstrong a ajuns în mare în noaptea de 10 spre 11 - şi am să vă explic de ce. Am găsit locul unde corpul a fost scos la suprafaţă - se prinsese între două stânci... erau bucăţi de stofă, păr, etc. Trebuie să fi stat acolo în timpul fluxului din ziua de 11 - adică în jurul orei 11 dimineaţa. După asta, furtuna s-a potolit şi semnele lăsate de flux se află mult mai jos. Aţi putea spune, presupun, că Armstrong a reuşit să-i omoare pe ceilalţi trei înainte de a se arunca sau a fi aruncat în mare. Dar există un alt punct - şi anume unul peste care nu se poate trece. Corpul lui Armstrong a fost tras deasupra semnului lăsat de flux. L-am găsit mult mai sus de locul unde putea ajunge fluxul. Şi fusese pus pe pământ cu multă grijă. Aşa că asta ne duce la un lucru precis: Cineva era în viaţă pe insulă după ce Armstrong a murit.
Făcu o pauză, apoi continuă:
- Şi asta înseamnă - ce înseamnă exact? Iată situaţia din zorii zilei de 11. Armstrong "a dispărut" (înecat). Rămân trei persoane: Lombard, Blore şi Vera Claythorne. Lombard a fost împuşcat. Corpul lui a fost găsit jos lângă mare - alături de cel al lui Armstrong. Vera Claythorne a fost găsită spânzurată în camera ei. Corpul lui Blore era pe terasă. Capul îi era zdrobit de un ceas greu de marmură, care se pare că a căzut pe el de la fereastra de deasupra.
- A cui era fereastra? întrebă Legge.
- A Verei Claythorne. Ei, şi-acum, sir, să luăm fiecare din aceste cazuri, separat. Mai întâi Philip Lombard. Hai să zicem că el a împins blocul acela de marmură peste Blore - apoi a ameţit-o pe Vera Claythorne şi pe urmă a spânzurat-o. În sfârşit, s-a dus la ţărm şi s-a împuşcat. Dar dacă-i aşa, cine i-a luat revolverul? Pentru că revolverul a fost găsit în casă, chiar lângă uşa de la capătul scărilor - camera lui Wargrave.
- Vreo amprentă?
- Da, domnule, ale Verei Claythorne.
- Dar bine, omule, atunci...
- Ştiu ce vreţi să spuneţi, domnule. Că a fost Vera Claythorne. Că ea l-a împuşcat pe Lombard, a luat revolverul şi a mers în casă, a răsturnat blocul de marmură peste Blore şi pe urmă - s-a spânzurat. Şi asta e destul de adevărat - până la un punct. În camera ei se află un scaun şi pe el sunt urme de iarbă de mare, la fel ca şi pe pantofi. Ca şi cum ar fi stat cu picioarele pe scaun, şi-ar fi pus frânghia în jurul gâtului şi ar fi împins apoi cu piciorul scaunul. Dar scaunul n-a fost găsit răsturnat. Era, ca şi celelalte scaune, pus lângă perete. Asta a făcut-o după moartea Verei Claythorne - altcineva. Rămâne Blore. Dar dacă îmi veţi spune că, după ce l-a împuşcat pe Lombard şi a făcut-o pe Vera Claythorne să se spânzure, a ieşit pe terasă şi şi-a dărâmat în cap un bloc uriaş de marmoră, legându-l de o frânghie sau ceva în genul acesta - ei bine, nu vă cred. Oamenii nu se sinucid astfel. Mai mult, Blore nu era tipul justiţiarului. Noi l-am cunoscut pe Blore - şi nu era omul pe care l-ai fi bănuit vreodată animat de dorinţa de dreptate absolută.
- De acord.
- Şi de aceea, domnule, trebuie să fi fost altcineva pe insulă. Cineva care a făcut ordine când s-a terminat toată povestea. Dar unde a stat toată vremea şi unde a dispărut? Oamenii din Sticklehaven sunt absolut siguri că nimeni n-a putut părăsi insula înainte ca barca de salvare să ajungă acolo. Dar în cazul acesta...
Se opri.
- În cazul acesta...? repetă sir Thomas Legge. Apoi oftă, clătină din cap şi aplecându-se înainte, spuse încet: În cazul acesta, cine i-a ucis?
Manuscris trimis Scotland Yard-ului de proprietarul goeletei pescăreşti "Emma Jane"
Încă din tinereţe mi-am dat seama că firea mea e un complex de contradicţii. Am, ca să încep cu asta, o imaginaţie romantică incurabilă. La vârsta cărţilor de aventuri m-a emoţionat întotdeauna obiceiul de a arunca în mare o sticlă conţinând un document important. Mă face şi acum să palpit gândul - şi de asta am adoptat acest procedeu - că-mi voi scrie mărturisirea, o voi închide într-o sticlă pe care o voi sigila şi o voi azvârli în valuri. Există, presupun, o şansă la o sută ca mărturia mea să fie găsită - şi atunci misterul unei crime nerezolvate (ori sunt prea încrezut?) va fi explicat.
M-am născut şi cu alte trăsături, pe lângă închipuirea mea romantică. Simt o încântare cu adevărat sadică când văd sau produc moartea. Îmi amintesc de experienţe cu viespi - cu viermi în grădină... De la o vârstă fragedă m-a stăpânit cu putere dorinţa de a ucide.
Dar alături de ea se dezvolta în mine şi o trăsătură contradictorie - un puternic simţ al dreptăţii. Nu pot suporta ca o persoană sau o fiinţă să sufere sau să moară din cauza mea. Am simţit dintotdeauna cu putere că dreptatea trebuie să predomine.
Se înţelege - în orice caz un psiholog ar înţelege - că, dată fiind structura mea morală, m-am hotărât să devin un om al legii. Profesiunea aceasta îmi satisfăcea aproape toate instinctele.
Crima şi pedepsirea ei m-au fascinat dintotdeauna. Îmi place să citesc romane poliţiste şi de aventuri. Am născocit pentru propria mea distracţie cele mai ingenioase mijloace de a făptui o crimă.
Când, la vremea cuvenită, am ajuns să prezidez o curte de juraţi, celălalt instinct a fost încurajat să se dezvolte. Să văd un criminal, un ticălos zvârcolindu-se în boxă, suferind chinurile iadului, în timp ce soarta îi era hotărâtă, devenise pentru mine plăcerea supremă. Înţelegeţi-mă bine - nu-mi făcea plăcere să văd un inocent acolo.
În cel puţin două ocazii am oprit procese în care, după părerea mea, acuzatul era în mod evident nevinovat şi am indicat juriului că era vorba de o greşeală. Mulţumită totuşi corectitudinii şi eficacităţii poliţiei noastre, majoritatea persoanelor acuzate care au apărut înaintea mea pentru a fi judecate pentru crimă erau vinovate.
Vreau să spun că acesta a fost şi cazul cu Edward Seton. Înfăţişarea şi comportarea sa induceau în eroare şi el a reuşit să facă o bună impresie asupra juriului.
Dar nu numai dovada, care era clară deşi nespectaculoasă, ci şi propria mea cunoaştere a criminalilor mi-au spus fără nicio îndoială că omul făptuise într-adevăr crima de care era acuzat - ucisese cu sălbăticie o femeie în vârstă care avea încredere în el.
Am reputaţia unui judecător-călău - dar pe nedrept. Am fost totdeauna drept şi extrem de scrupulos în rezolvarea unui caz.
Tot ce am făcut a fost să păzesc juriul de efectul emoţional al chemării emoţionale din partea celui mai emoţional dintre avocaţii noştri. Am căutat să-i atrag mereu atenţia asupra dovezilor concrete.
De câţiva ani încoace mi-am dat seama că se petrece o schimbare cu mine - o slăbire a controlului - o dorinţă de a acţiona, în loc de a judeca.
Voiam - daţi-mi voie s-o recunosc deschis - să comit eu însumi o crimă.
Mi-am dat seama că era ceva ca dorinţa unui artist de a se realiza, de a se exprima pe sine!
Eram, sau puteam fi, un artist în crimă! Imaginaţia mea, sever controlată de exigenţele profesiunii, se dezvolta pe ascuns - într-o forţă colosală.
Trebuie - trebuie - trebuie - să comit o crimă! Şi mai mult, nu trebuie să fie o crimă obişnuită! Trebuie să fie o crimă fantastică - ceva formidabil - ieşit din comun! Doar în această privinţă mai am, cred, imaginaţia unui adolescent!
Doream ceva teatral, imposibil!
Doream să ucid... Da, doream să ucid...
Dar - aşa cum poate unora le va părea absurd - eram reţinut şi împiedicat de simţul meu înnăscut pentru dreptate. Nu trebuiau să sufere inocenţii.
Şi atunci, destul de brusc, mi-a venit ideea - stârnită de o remarcă întâmplătoare, rostită într-o conversaţie ocazională. Vorbeam cu un doctor - un internist oarecare, mediocru. Spunea întâmplător cât de dese sunt cazurile de crime pe care legea nu are posibilitatea să le pedepsească.
Şi a dat ca exemplu un anumit caz - al unei bătrâne doamne, o pacientă a sa, care murise de curând. El, personal, spunea, era convins că moartea se datora faptului că cei care o îngrijeau şi care urmau să profite destul de mult de pe urma morţii ei, au încetat să-i mai dea întăritorul trebuincios. Un astfel de lucru, explica el, ar fi fost aproape imposibil de dovedit, dar cu toate acestea, pentru el crima era ca şi sigură. A adăugat că existau multe cazuri similare - de crimă cu premeditare - şi totuşi complet inabordabile din partea legii.
Acesta a fost începutul. Dintr-o dată mi-am văzut clar drumul. Şi m-am hotărât să nu comit o singură crimă, ci Crima pe scară largă.
O poezioară puerilă din vremea copilăriei mi-a venit în minte - poezia cu cei zece negri mititei. Mă fascinase când aveam doi ani - dispariţia aceea inexorabilă, unul câte unul - simţământul inevitabilităţii. Am început, în secret, să colecţionez viitoarele victime...
N-o să înşir aici în detalii cum am procedat. Dobândisem o anumită rutină în a aduce conversaţia pe făgaşul dorit, şi la ea recurgeau aproape toţi cei pe care-i întâlneam - iar rezultatele au fost într-adevăr surprinzătoare. În timpul cât am stat într-un sanatoriu, am descoperit cazul doctorului Armstrong - o infirmieră antialcoolică care mă îngrijea, nerăbdătoare să-mi demonstreze consecinţele nefaste ale băuturii, mi-a povestit un caz întâmplat într-un spital, cu mulţi ani în urmă, când un doctor sub influenţa alcoolului a omorât pacientul pe care-l opera. O întrebare făcută în treacăt despre locul unde servise infirmiera etc, mi-a dat curând datele necesare. Le-am luat urma şi am descoperit fără greutate şi doctorul, şi pacienta.
O conversaţie între nişte bătrâni militari flecari la clubul din care fac parte m-a pus pe urmele generalului Macarthur.
Un tip care se întorsese de curând de pe malurile Amazonului mi-a relatat nelegiuirile pe care le are la activul său un oarecare Philip Lombard. O cucoană din Majorca spunea indignată povestea puritanei Emily Brent şi a nenorocitei ei de servitoare.
Pe Anthony Marston l-am ales dintr-un grup mai larg de oameni care comiseseră acţiuni similare. Cruzimea lui şi neputinţa de a se simţi responsabil pentru vieţile pe care le luase îl făceau (am considerat eu) un tip periculos pentru comunitate, care nu merita să trăiască.
Ex-inspectorul Blore mi-a ieşit foarte firesc în cale, câţiva dintre colegii mei de breaslă discutând fără nicio reţinere cazul Landor. Am judecat fapta sa cu foarte mare seriozitate. Poliţia - ca slujitoare a legii - trebuie să fie de o integritate fără cusur. Pentru că, în virtutea profesiunii lor, cuvântul poliţiştilor este întotdeauna crezut.
În sfârşit, cazul Verei Claythorne. S-a întâmplat pe când traversam Atlanticul.
Într-o noapte, la o oră târzie, singurii ocupanţi ai salonului de fumători eram eu şi un tânăr bine făcut, Hugo Hamilton.
Hugo Hamilton era nefericit. Pentru a-şi uita nefericirea, băuse o cantitate considerabilă de alcool. Era în faza plângăreaţă, gata de confidenţe. Fără prea multă speranţă în vreun rezultat, dar în mod automat am făcut prima mişcare - am pornit discuţia. Răspunsul m-a făcut să tresar. Pot să-mi amintesc şi acum cuvintele lui.
Spunea:
"Aveţi dreptate. Crima nu e ceea ce crede majoritatea oamenilor... să dai cuiva nişte arsenic, să-l împingi de pe o stâncă... sau ceva în genul ăsta. Se aplecă înainte, vârându-şi aproape faţa într-a mea: Eu am cunoscut o criminală... am cunoscut-o... vă spun. Şi mai mult, eram nebun după ea... Dumnezeu să mă ajute, câteodată cred că mai sunt încă... E un iad, un iad, vă spun. Înţelegeţi, a făcut-o mai mult sau mai puţin pentru mine... Nu cred că eu aş fi visat vreodată... Femeile sunt nişte monştri... monştri pur şi simplu... n-ai crede că o fată ca asta... drăguţă, cinstită, veselă... n-ai crede că ar fi în stare de asemenea faptă, nu-i aşa? Că va lăsa un copil să intre în mare şi să se înece... n-ai crede că o femeie ar putea să facă un astfel de lucru?"
"Eşti sigur că a făcut-o?" l-am întrebat.
Vorbi - şi păru deodată să se trezească din beţie:
"Sunt foarte sigur. Nimeni altcineva nu s-a gândit. Dar eu am ştiut în clipa în care m-am uitat la ea... când m-am întors... după aceea... Şi ea a ştiut că ştiam... Ceea ce nu şi-a dat seama e că îl iubeam pe copil..."
N-a mai spus nimic altceva, dar mi-a fost destul de uşor să reconstitui toată povestea.
Aveam nevoie de a zecea victimă. Am găsit-o într-un om pe nume Morris. Era o măruntă creatură suspectă. Printre altele, făcea contrabandă cu stupefiante - din cauza lui, fata unor prieteni de ai mei a devenit morfinomană şi s-a sinucis la 21 de ani.
În tot acest timp de căutări, planul se maturizase treptat în mintea mea. Era acum complet şi ultima picătură a fost o consultaţie la un doctor din strada Harley. Am pomenit altădată că am suportat o operaţie. Doctorul mi-a spus că o altă operaţie ar fi zadarnică. A ocolit foarte abil adevărul, dar sunt obişnuit să dau de el până la urmă.
Nu i-am spus nimic doctorului despre hotărârea mea - că nu voiam ca moartea să-mi fie lentă şi prelungită, aşa cum ar fi fost natural. Nu, moartea mea se va produce într-o vâlvătaie de senzaţii.
Voi trăi înainte de moarte.
Şi-acum, despre mecanismul propriu-zis al crimei de pe Insula Negrului. Să obţin insula, folosindu-l pe Morris ca să-mi acopere urmele, a fost destul de uşor. Morris era un expert în astfel de lucruri.
Clasificând informaţiile pe care le strânsesem despre viitoarele mele victime, am putut să născocesc câte o momeală potrivită pentru fiecare. Nici unul din planurile mele n-a dat greş. Toţi oaspeţii au sosit pe Insula Negrului la 8 august. Făceam şi eu parte din grup.
Cu Morris terminasem. Suferea de indigestie. Înainte de a pleca din Londra, i-am dat o pilulă pe care s-o ia înainte de culcare - i-am spus că făcuse minuni şi cu sucurile mele gastrice. A acceptat fără ezitare - omul era puţin ipohondru. N-aveam nicio teamă că va lăsa în urmă documente sau note compromiţătoare. Nu era în obiceiul lui.
Ordinea morţilor pe insulă a fost stabilită cu grijă şi cu o deosebită atenţie.
Existau grade diferite de vinovăţie printre invitaţii mei, am socotit eu. Aceia care aveau vina cea mai uşoară trebuiau, am hotărât, să dispară primii şi să nu sufere încordarea mintală prelungită şi teama pe care criminalii cu sânge rece urmau să le suporte.
Anthony Marston şi doamna Rogers au murit cel dintâi - primul instantaneu, cealaltă într-un somn paşnic. Marston, după cum am spus, era un tip născut fără acel simţământ de responsabilitate morală pe care cei mai mulţi dintre noi îl au. Era amoral - păgân. Iar doamna Rogers, nu mă îndoiam, acţionase în mare măsură sub influenţa soţului ei.
Nu e nevoie să descriu prea amănunţit cum şi-au găsit moartea aceştia doi. Poliţia va fi în stare să descopere destul de uşor. Cianura de potasiu se poate obţine uşor - pentru stârpirea viespilor. Aveam puţină cianură la mine şi mi-a fost uşor să o torn în paharul aproape gol al lui Marston în timpul perioadei încordate după ce placa de patefon a dezvăluit acuzaţiile.
Pot spune că am urmărit cu atenţie feţele oaspeţilor mei în timp ce erau acuzaţi, şi n-am avut nicio îndoială, după îndelungata mea experienţă de judecător, că erau cu toţii până la unul, vinovaţi.
În timpul ultimelor atacuri de gută îmi fusese prescris un somnifer - hidrat de clor. Mi-a fost uşor să strâng o doză mortală. Când Rogers a adus nişte rachiu pentru nevastă-sa şi l-a pus pe masă, am trecut pe lângă masă şi am turnat somniferul în rachiu. A fost uşor pentru că pe vremea aceea bănuiala nu începuse să se instaleze încă.
Generalul Macarthur şi-a găsit moartea aproape fără durere. Nu m-a auzit venind în spatele lui. A trebuit, desigur, să-mi aleg foarte atent momentul când să părăsesc terasa, dar totul a mers bine.
Aşa cum anticipasem, insula a fost atunci cercetată şi s-a descoperit că nu era nimeni pe ea, în afară de noi şapte. Dintr-o dată, a apărut o atmosferă de suspiciune.
Conform planului meu, în curând urma să am nevoie de un aliat. L-am ales pe doctorul Armstrong pentru acest rol. Era un om uşor de înşelat, mă cunoştea din vedere şi din reputaţie, şi pentru el ar fi fost de neconceput ca un om de condiţia mea să fie într-adevăr un ucigaş! Toate bănuielile lui mergeau înspre Lombard şi m-am prefăcut că sunt de acord cu el. Am sugerat că aveam un plan prin care s-ar putea întinde o cursă criminalului, ca să cadă singur în ea.
Deşi se cercetaseră amănunţit camerele fiecăruia, nu se făcuse încă o percheziţie personală. Dar urma să vină şi aceasta, în curând.
L-am ucis pe Rogers în dimineaţa zilei de 10 august. Tăia surcele pentru aprins focul şi nu m-a auzit apropiindu-mă. Am găsi cheia de la sufragerie la el în buzunar. O încuiase seara.
În confuzia care a urmat după descoperirea cadavrului lui Rogers, m-am strecurat în camera lui Lombard şl i-am luat revolverul. Ştiam că trebuie să aibă unul - de fapt, îi dădusem instrucţiuni lui Morris să i-o sugereze când stătuse de vorbă cu el.
La micul dejun am strecurat ultima doză de cloral în cafeaua domnişoarei Brent, când îi umpleam ceaşca. După micul dejun, Emily Brent a rămas singură în sufragerie.
M-am strecurat acolo ceva mai târziu - era aproape inconştientă şi a fost uşor să-i injectez o soluţie tare de cianură. Povestea cu bondarul a fost într-adevăr foarte copilărească - dar, ştiţi, într-un fel, mi-a plăcut. Mă amuza să urmez cât mai mult posibil poezioara din copilărie.
Imediat după asta s-a întâmplat ceea ce prevăzusem - de fapt, cred că am sugerat chiar eu. Ne-am supus cu toţii unei percheziţii riguroase. Ascunsesem la loc sigur revolverul şi nu mai aveam nici cianură, nici cloral.
Atunci i-am propus lui Armstrong să ne punem planul în aplicare. Era foarte simplu - trebuia ca eu să fac pe următoarea victimă. În felul acesta ucigaşul avea să-şi iasă eventual din fire - în orice caz, o dată considerat mort, puteam să mă mişc prin casă şi să spionez ucigaşul necunoscut.
Lui Armstrong i-a plăcut ideea. Am pus-o în aplicare chiar în seara aceea. Un mic plasture de noroi roşu pe frunte, perdeaua roşie şi lâna - şi scena a fost gata.
Lumina lumânărilor era foarte tremurată şi nesigură, şi singura persoană care avea să mă examineze cu atenţie era Armstrong.
A mers perfect. Domnişoara Claythorne a sculat toată casa cu ţipetele ei când a găsit iarba de mare pe care o agăţasem mai înainte în cameră. S-au repezit cu toţii sus, iar eu mi-am luat poza de om ucis.
Efectul produs asupra lor când m-au găsit a fost tot ce se putea dori. Armstrong şi-a jucat rolul cât mai profesional. M-au dus sus şi m-au întins la mine în pat. Nimeni nu a fost prea impresionat de moartea mea, erau cu toţii teribil de speriaţi şi îngroziţi unul de celălalt.
Îmi dădusem întâlnire cu Armstrong afară, la ora două fără un sfert. M-am dus sus pe stânci, în spatele casei, pe malul mării. Îi spusesem că de acolo puteam vedea dacă se apropie cineva şi nu vom fi zăriţi din casă, deoarece dormitoarele dădeau în cealaltă parte. Nu bănuia încă nimic - şi totuşi ar fi trebuit să se păzească, dacă şi-ar fi amintit cuvintele din poezioară:
Unul a picat în laţ...
Dar aşa, a picat în laţ.
A fost foarte uşor. Am scos o exclamaţie, m-am aplecat peste stânci, i-am spus să se uite - nu era cumva gura unei peşteri? S-a aplecat. Un brânci puternic l-a făcut să-şi piardă echilibrul şi să cadă în marea agitată de dedesubt. M-am întors în casă.
Bănuiesc că Blore mi-a auzit paşii. Câteva clipe după ce am intrat la Armstrong în cameră, am plecat - de data asta făcând mai mult zgomot, ca să mă audă cineva.
Când am ajuns în capul scărilor, am auzit o uşă deschizându-se. Probabil că au zărit o siluetă tocmai când ieşeam prin uşa din faţă.
Au trecut câteva minute până să mă urmărească. Am ocolit casa şi am intrat pe fereastra de la sufragerie, pe care o lăsasem deschisă. Am închis fereastra şi pe urmă am spart geamul. Am urcat sus şi m-am întins din nou în pat.
Am calculat că vor căuta din nou în toată casa, dar bănuiam că nu se vor uita atent la nici unul dintre cadavre: vor da puţin cearceaful la o parte, ca să fie siguri că Armstrong nu încerca să se dea drept cadavru. Exact aşa s-a întâmplat.
Am uitat să spun că am pus la loc revolverul, la Lombard în cameră. S-ar putea să intereseze pe cineva unde a stat ascuns în timpul când a fost cercetată casa. În cămară era o grămadă mare de conserve. Am deschis conserva cea mai din fund - cred că avea biscuiţi - am vârât revolverul înăuntru şi am pus la loc capacul.
Am calculat, şi pe bună dreptate, că nimeni nu se va gândi să cotrobăie într-o grămadă de alimente în aparenţă neatinse, mai ales că toate conservele de deasupra erau perfect închise.
Perdeaua roşie am ascuns-o într-unul din scaunele din salon, sub husa de creton, iar lâna în perna de scaun, făcându-i o mică gaură.
În sfârşit, sosise clipa pe care o anticipasem - trei oameni care erau atât de îngroziţi unul de celălalt, încât se putea întâmpla orice - iar unul dintre ei avea revolver.
I-am urmărit de la fereastră. Când Blore a venit singur, aveam ceasul mare de marmoră gata aşezat.
Exit Blore...
De la fereastră am văzut-o pe Vera Claythorne împuşcându-l pe Lombard. O tânără curajoasă şi descurcăreaţă... Tot timpul am socotit că îi era o pereche potrivită - şi chiar mai mult. Imediat după asta am aranjat scena de la ea din cameră.
A fost o experienţă psihologică interesantă. Eram sigur că ajungea conştiinţa vinei, starea de tensiune nervoasă provocată de uciderea unui om, ca şi sugerarea hipnotică a lucrurilor din jur - ca să-şi ia viaţa. Şi n-am greşit. Vera Claythorne s-a spânzurat sub ochii mei (stăteam în umbra şifonierului).
Şi acum, ultima scenă. M-am dus, am ridicat scaunul şi l-am pus lângă perete.
Am căutat revolverul şi l-am găsit în capul scărilor, unde îl scăpase fata. Am avut grijă să păstrez amprentele ei.
Şi acum?
Voi termina de scris mărturisirea. O voi închide sigilată într-o sticlă, iar sticla o voi arunca în mare.
De ce?
Da, de ce?
Ambiţia mea a fost să inventez o crimă misterioasă, pe care nimeni să n-o poată rezolva.
Dar niciun artist, îmi dau seama acum, nu se mulţumeşte numai cu arta. Există o dorinţă firească de celebritate care nu poate fi negată.
Am, o mărturisesc cu toată umilinţa, o dorinţă omenească vrednică de dispreţuit - vreau ca cineva să ştie cât de deştept am fost...
În toate acestea, am presupus că misterul Insulei Negrului va rămâne nerezolvat.
S-ar putea, desigur, ca poliţia să fie mai inteligentă decât cred.
Există, la urma urmei, trei indicii.
Unul: poliţia ştie foarte bine că Edward Seton a fost vinovat. Ştie, deci, că unul dintre cei zece pe insulă nu era ucigaş sub nicio formă, şi urmează, paradoxal, că în mod logic persoana aceea trebuie să fie ucigaşul.
Al doilea indiciu se află în al şaptelea vers al poezioarei. Moartea lui Armstrong este asociată cu un laţ în care a căzut - sau, mai degrabă în care a fost făcut să cadă! Asta înseamnă că în acel moment apărea în mod clar un fel de hocus-pocus - deci, era evident că Armstrong s-a lăsat păcălit şi trimis la moarte. Era un indiciu care putea deschide o linie de cercetare promiţătoare. Pentru că, la vremea aceea, existau numai patru persoane şi din ele, e limpede că eu eram singurul în stare să-i inspire încredere.
Al treilea indiciu este simbolic. Felul în care moartea m-a stigmatizat pe frunte cu semnul lui Cain. Mai sunt, cred, puţine de spus.
După ce voi încredinţa mării sticla cu mesajul, mă voi duce la mine în cameră şi mă voi întinde în pat. De ochelari am ataşat un şnur negru foarte fin, un elastic de fapt.
Mă voi lăsa cu toată greutatea pe ochelari. Elasticul îl voi trece în jurul clanţei, iar de el voi lega, nu prea solid, revolverul. Iată ce cred că se va întâmpla:
Mâna mea, protejată de o batistă, va apăsa pe trăgaci. Mâna îmi va cădea apoi într-o parte. Revolverul, împins de elastic, se va îndrepta spre uşă; izbit de clanţă, se va detaşa de elastic şi va cădea. Elasticul, eliberat, va atârna inocent de ochelarii de sub mine. O batistă pe podea nu va suscita nici un fel de nedumerire.
Voi fi găsit, întins în pat, împuşcat în frunte, conform notelor făcute de tovarăşii mei.
Atunci când vor fi examinate corpurile noastre, nu se va putea stabili cu precizie ora când a survenit moartea.
Când marea se va linişti, vor veni de pe coastă bărci şi oameni.
Şi vor găsi zece cadavre şi o problemă nerezolvată pe Insula Negrului.
Semnat:
Lawrence Wargrave.
SFÂRŞIT
vineri, 27 octombrie 2017
Zece negri mititei, Agatha Christie
...................................................................................................
8.
Se duse spre fereastră - n-ar fi fost chiar imposibil să sară pe geam. La nevoie, ar putea să se salveze pe acolo. Era o săritură bună - dar jos se afla un strat de flori şi pământ moale.
Se aşeză şi, luându-şi jurnalul, începu să scrie cu un aer calm. Trebuia să-şi treacă într-un fel timpul.
Deodată, deveni atentă. Auzise un zgomot. Parcă s-ar fi spart un geam undeva, jos.
Ascultă cu atenţie, dar zgomotul nu se mai repetă.
Auzi, sau crezu că aude, nişte paşi furişaţi, scârţâitul scării, foşnet de haine - dar nu era nimic precis şi se gândi, ca şi Blore mai înainte, că nu-i decât produsul imaginaţiei.
Curând auzi însă zgomote mai concrete. Oameni umblând jos - murmur de glasuri. Apoi mersul hotărât al cuiva care suia scările - uşi care se deschideau şi se închideau - picioare care urcau sus în pod. Apoi, şi mai mult zgomot în pod.
În cele din urmă paşii o luară de-a lungul coridorului. Se auzi vocea lui Lombard:
- Vera! Eşti bine?
- Da. Ce s-a întâmplat?
- Ne dai drumul înăuntru? - era vocea lui Blore.
Vera se duse spre uşă. Mută scaunul, descuie uşa şi trase zăvorul. Deschise. Cei doi respirau greu, picioarele şi manşetele pantalonilor le erau ude leoarcă.
- Ce s-a întâmplat? întrebă din nou Vera.
- Armstrong a dispărut... răspunse Lombard.
VII
- Ce? ţipă Vera.
- A dispărut, a pierit pur şi simplu de pe insulă, spuse Lombard.
Iar Blore adăugă:
- Dispărut - ăsta e cuvântul! Ca printr-o blestemată scamatorie vrăjitorească.
- Prostii! Se ascunde undeva! afirmă Vera nerăbdătoare.
- Nu, nu e! insistă Blore. Îţi spun, n-ai unde să te ascunzi nicăieri pe insula asta. E goală ca palma dumitale. Iar afară e lună. Lumină ca ziua. Şi nu e nicăieri.
- S-a întors înapoi în casă, sugeră Vera.
- Ne-am gândit la asta, zise Blore. Am căutat şi în casă. Ne-ai auzit pesemne. Nu e aici, ţi-o spun limpede. S-a dus - s-a evaporat...
- Nu cred, se împotrivi Vera.
- E adevărat, draga mea, o asigură Lombard.
Făcu o pauză, după care adăugă:
- Şi mai e ceva. A fost spart un ochi de geam de la fereastra din sufragerie şi pe masă sunt numai trei negri mititei.
Capitolul al cincisprezecelea
I
Trei oameni luau micul dejun în bucătărie.
Afară strălucea soarele. Era o zi frumoasă. Furtuna rămăsese de domeniul trecutului. Şi o dată cu schimbarea vremii, o schimbare se produsese şi în dispoziţia prizonierilor de pe insulă.
Se simţeau acum ca nişte oameni care abia s-au trezit dintr-un coşmar. Pericolul exista, e adevărat, dar era un pericol la lumina zilei. Atmosfera aceea paralizantă, de groază, care îi înfăşurase cu un văl gros ieri, în timp ce afară urla vântul, dispăruse.
- Vom încerca azi să semnalizăm cu un heliograf, spuse Lombard, cu ajutorul unei oglinzi din cel mai înalt punct al insulei. Sper ca vreun flăcău deştept care colindă stâncile să recunoască semnalul SOS când îl va vedea. Seara am putea să aprindem un foc - numai că nu sunt prea multe lemne - şi de altfel, oamenii ar putea să creadă că ne distrăm, aprinzând un foc şi dansând şi cântând în jurul lui.
- Sigur că există cineva care să ştie alfabetul Morse, adăugă Vera. Şi atunci, o să vină să ne ia. Înainte de lăsarea serii.
Lombard spuse:
- Vremea s-a înseninat de tot, dar marea nu s-a potolit încă. E o hulă grozavă! Nu cred c-o să se poată apropia vreo barcă până mâine.
- Încă o noapte aici! strigă Vera.
Lombard dădu din umeri:
- S-ar putea să înfruntăm şi asta! Încă maximum douăzeci şi patru de ore. Dacă putem să rezistăm atât, totul e în regulă.
Blore îşi drese glasul:
- Mai bine am încerca să înţelegem ce s-a întâmplat cu Armstrong.
- Păi, avem o dovadă, spuse Lombard. Numai trei negri mititei au mai rămas pe masa din sufragerie. Asta înseamnă că Armstrong şi-a găsit liniştea.
- Atunci, de ce nu i-aţi descoperit corpul? întrebă Vera.
- Exact! întări Blore.
Lombard dădu din cap:
- E al naibii de ciudat - dar nu l-am găsit.
Blore spuse cu îndoială:
- S-ar putea să fi fost aruncat în mare...
- De cine? spuse tăios Lombard. De dumneata? De mine? Uite, dumneata îl vezi ieşind prin uşa din faţă. Vii şi mă găseşti în cameră. Ieşim şi-l căutăm împreună. Când dracu am avut timp să-l omor şi să-i car trupul prin toată insula?
- Nu ştiu. Dar ştiu un singur lucru...
- Care?
- Revolverul. Revolverul dumitale. Îl ai acum asupra dumitale şi nu există vreo dovadă că nu l-ai avut tot timpul.
- Haide, Blore, doar am fost percheziţionaţi cu toţii.
- Da, l-ai ascuns înainte de percheziţie şi după aceea l-ai luat iar înapoi.
- Cap pătrat ce eşti! Îţi jur că cineva mi l-a pus înapoi în sertar. Am trăit cea mai mare surpriză din viaţa mea când l-am găsit acolo.
- Şi vrei să credem aşa ceva... mormăi Blore. De ce dracu l-ar fi pus la loc Armstrong, sau oricine ar fi fost?
Lombard ridică din umeri, neputincios:
- N-am nici cea mai mică idee. E o nebunie, pur şi simplu. Ultimul lucru la care te-ai fi putut aştepta. N-are nici o raţiune.
Blore fu de acord.
- Păi da, n-are. Ai fi putut să te gândeşti la ceva mai bun.
- Nu e mai degrabă o dovadă că spun adevărul?
- Nu cred.
- Treaba dumitale...
- Ascultă, domnule Lombard, dacă eşti un om cinstit, aşa cum pretinzi...
- Când am pretins că sunt cinstit? murmură Philip. Nu, n-am spus asta niciodată.
Blore continuă impasibil:
- Dacă spui adevărul - trebuie să faci un singur lucru. Atâta timp cât ai revolverul, domnişoara Claythorne şi cu mine suntem la dispoziţia dumitale. Singurul lucru cinstit este să-l pui la un loc cu celelalte lucruri încuiate - şi o să continuăm amândoi să ţinem cheile.
Philip Lombard aprinse o ţigară, pufăi de câteva ori şi spuse:
- Nu fi măgar.
- Nu eşti de acord?
- Nu, nu sunt - revolverul e al meu. Am nevoie de el ca să mă apăr - şi o să-l păstrez.
- În cazul acesta, spuse Blore, suntem siliţi să tragem o singură concluzie.
- Că eu sunt U. N. Owen? Credeţi ce dracu poftiţi! Dar vreau să te întreb, în cazul ăsta, de ce nu te-am împuşcat aseară? Aş fi putut s-o fac de zeci de ori.
Blore dădu din cap:
- Nu ştiu... şi asta e o problemă. Probabil că ai avut un motiv.
Vera nu luase parte la discuţie. Acum interveni:
- Cred că vă purtaţi amândoi ca nişte idioţi.
Lombard se uită la ea şi întrebă:
- Cum adică?
- Aţi uitat poezioara. Nu vă daţi seama că acolo e cheia? Şi recită, accentuând cuvintele:
Patru negri au plecat, hăt pe mare, mititei;
Unul a picat în laţ şi-au rămas doar trei.
Continuă:
- Deci - asta e cheia. Armstrong nu e mort... A luat figurina cu el, ca să ne facă să credem că e mort. Puteţi spune ce vreţi - Armstrong se află încă pe insulă. Dispariţia lui nu e decât o păcăleală...
Lombard se aşeză iar.
- Ştii, s-ar putea să ai dreptate, zise el.
- Da, dar dacă-i aşa, unde e? Am căutat peste tot, şi afară, şi în casă... spuse Blore.
Vera adăugă cu dispreţ:
- Am căutat toţi şi revolverul - nu-i aşa? - dar nu l-am putut găsi. Şi totuşi, era pitit undeva.
- E o mică diferenţă de mărime, draga mea, între un om şi un revolver, murmură Lombard.
- Ei şi? făcu Vera. Sunt sigură că am dreptate.
- Dar nu vi se pare că prea se dă singur de gol? interveni Blore. Chestia cu picatul în laţ din poezie... Ar fi putut s-o spună altfel.
- Dar nu înţelegeţi că e nebun? strigă Vera. Totul e nebunie! Toată ideea asta de a se ţine de versurile acelea e nebunească! Cum l-a costumat pe judecător, cum l-a omorât pe Rogers în timp ce tăia lemne, cum a drogat-o pe nevasta lui Rogers care astfel s-a întrecut cu somnul - cum a avut grijă să fie un bondar în cameră când a murit domnişoara Brent! Parcă e jocul îngrozitor al unui copil. Totul e făcut pentru a se potrivi cu poezia.
- Da, cred că ai dreptate, spuse Blore. Iar după o clipă adăugă: Dar de data asta nu văd cum o s-o scoată la capăt. Unde e zoo? Nu se află nici o grădină zoologică pe insulă.
- Nu înţelegeţi? strigă Vera. Noi suntem grădina zoologică!... Aseară mi-am dat seama că aproape nu mai eram nişte fiinţe umane. Noi suntem grădina zoologică...
Petrecură dimineaţa pe stânci, semnalizând pe rând cu o oglindă spre ţărm, dar se pare că nu-i observă nimeni. Niciun semnal de răspuns. Ziua era frumoasă, dar cu puţină ceaţă. Jos, marea se agita într-o hulă destul de mare. Nu se zărea nicio barcă în larg.
Au mai cercetat încă o dată insula, fără niciun rezultat. Nici urmă de doctor - parcă intrase în pământ. De acolo de unde se aflau, Vera privi spre casă şi, reţinându-şi uşor respiraţia, spuse:
- Te simţi mai sigur aici, afară, în aer liber... Să nu mai intrăm în casă.
- Nu e o idee rea, o susţinu Lombard. Suntem în mai multă siguranţă aici - nimeni nu se poate apropia fără să-l vedem de la distanţă.
- O să stăm aici, hotărî Vera.
- Trebuie să ne petrecem undeva noaptea, spuse Blore. Aşa că tot va trebui să mergem în casă.
Vera se-nfioră:
- Nu mai pot! Nu mai rezist încă o noapte!
- Încuiată în cameră, o să fii în siguranţă, îi spuse Philip.
- Poate că ai dreptate. Îşi întinse mâinile, murmurând: E atât de plăcut - să simţi din nou soarele...
Iar în, gând îşi spunea:
"Cât e de ciudat... Sunt aproape fericită. Şi totuşi... presimt că sunt în pericol... Într-un fel... acum pare că nimic nu mai are importanţă... la lumina zilei... Mă simt plină de putere... simt că nu pot să mor..."
Blore se uită la ceas:
- E ora două. Ce facem cu prânzul?
Vera spuse cu îndărătnicie:
- Nu mă întorc în casă. O să rămân aici, afară.
- Ei, lasă, domnişoară Claythorne. Ştii doar că trebuie să şi mănânci ceva.
- Dacă mai văd o dată limbă conservată, mi se face rău! Nu vreau niciun fel de mâncare. Sunt oameni care ţin regim şi uneori nu mănâncă nimic zile întregi.
- Ei bine, eu am nevoie de mese regulate, spuse Blore. Dumneata ce spui, domnule Lombard?
- Ştii, nu prea mă ispiteşte nici pe mine limba conservată. O să stau aici cu domnişoara Claythorne.
Blore şovăia.
- N-o să mi se întâmple nimic, îl asigură Vera. Nu cred că o să mă împuşte Lombard de îndată ce întorci spatele, dacă de asta ţi-e teamă.
- Bine, dacă spui dumneata, admise Blore. Dar parcă ne-am înţeles să nu ne despărţim.
- Dumneata eşti cel care vrei să te duci în gura lupului, zise Philip. Viu cu dumneata, dacă vrei.
- Nu, n-o să vii, se împotrivi Blore. O să stai aici.
Philip râse:
- Tot îţi mai e frică de mine? Păi, aş putea să vă împuşc pe amândoi în clipa asta, dacă aş vrea.
- Da, numai că n-ar fi conform planului, observă Blore. Câte unul, pe rând, şi într-un anumit fel..
- Ei, comentă Philip, se pare că ştii totul despre asta.
- Sigur, e puţin cam riscant să mă duc singur în casă, vorbi Blore.
Philip râse încetişor.
- Şi de asta, poate că ai vrea să-ţi împrumut revolverul? Răspunsul e nu, nu vreau! Să nu crezi că poţi să mă duci.
Blore dădu din umeri şi începu să urce panta abruptă, spre casă.
- La grădina zoologică e ora mesei, spuse încetişor Lombard. Animalele au obiceiuri foarte regulate!
- Nu e primejdios ce face? întrebă îngrijorată Vera.
- În sensul în care îţi închipui - nu, nu cred! Armstrong nu e înarmat, ştii, şi oricum, Blore e de două ori cât el ca fizic, şi e pus în gardă. Şi oricum, e absolut imposibil ca Armstrong să fie în casă. Ştiu că nu e acolo.
- Dar... atunci cum rămâne?
- Rămâne Blore, spuse Philip încet.
- Oh, crezi, într-adevăr că...?
- Ascultă, fată. Ai auzit povestea lui Blore. Trebuie să recunoşti că dacă e adevărată, eu n-am putut avea absolut nimic de-a face cu dispariţia lui Armstrong. Povestea lui mă disculpă. Dar nu-l disculpă pe el. N-avem decât cuvântul lui că ar fi auzit paşi şi ar fi văzut un om coborând scările şi ieşind pe uşa din faţă. Totul poate să fie o minciună. Ar fi putut să scape de Armstrong cu câteva ore mai înainte.
- Cum?
Lombard dădu din umeri.
- Asta n-o ştim. Dar dacă vrei să afli părerea mea, cred că nu trebuie să ne temem decât de un singur lucru - şi acela e Blore! Ce ştim despre el? Mai nimic! Toată povestea asta că a fost poliţist poate să nu fie decât vorbă goală! Poate fi oricine - un milionar nebun, un om de afaceri trăsnit, un pensionar scăpat de la balamuc. Un lucru e sigur. Ar fi putut să comită oricare dintre crimele astea.
Vera pălise. Spuse aproape în şoaptă:
- Şi dacă acum e rândul nostru?
Mângâindu-şi revolverul din buzunar, Lombard spuse încetişor:
- O să am foarte multă grijă să nu fie.
Apoi se uită curios la ea:
- Mişcătoare încredere în mine însumi, nu-i aşa, Vera? Eşti foarte sigură că n-o să te împuşc?
- Trebuie să te încrezi în cineva... Drept să-ţi spun, mă gândesc că nu ai dreptate în privinţa lui Blore. Eu tot cred că e Armstrong.
Se întoarse brusc spre el:
- Nu simţi... tot timpul... că pe insulă... există cineva? Cineva care pândeşte şi aşteaptă?
- Nervii-s de vină, pronunţă rar Lombard.
- Deci... ai simţit şi dumneata? reluă Vera cu aprindere.
Tremura. Şi deodată veni mai aproape de el:
- Spune-mi... nu crezi... Se întrerupse, apoi continuă: Am citit odată o poveste... despre doi judecători care au venit într-un orăşel american... de la Curtea Supremă. Făceau dreptate... Dreptate Absolută. Pentru că... nu erau din lumea asta...
Lombard ridică sprâncenele:
- Vizitatori cereşti? Nu, nu cred în supranatural. Afacerea asta mi se pare destul de umană.
- Câteodată... nu sunt sigură, spuse Vera cu glas scăzut.
Lombard se uită la ea:
- Cred că e conştiinţa...
După o clipă de tăcere, urmă foarte calm:
- Va să zică, l-ai înecat pe puştiul ăla până la urmă?
Vera protestă vehement:
- Nu! Nu! N-ai dreptul să spui asta!
El râse uşor.
- O, ba da, ba da, draga mea! Numai că nu ştiu de ce ai făcut-o. Nu-mi pot imagina. A fost un bărbat la mijloc, probabil. Aşa e?
Un simţământ brusc de oboseală, de nemărginită silă de tot şi de toate se răspândi în făptura Verei. Vorbi cu o voce monotonă:
- Da... a fost un bărbat...
- Mulţumesc. Asta voiam să ştiu... spuse uşor Lombard.
Vera tresări deodată, exclamând:
- Ce-a fost asta? Un cutremur?
- Nu, nu. Ciudat, totuşi... un zgomot surd, care a zguduit pământul. Şi mi s-a părut... n-ai auzit parcă un ţipăt? Eu, da.
Se uitară ţintă spre casă.
- Venea de acolo, spuse Lombard. Ar fi mai bine să mergem să vedem.
- Nu, nu... nu merg.
- Cum doreşti. Eu mă duc.
- Bine. Atunci viu cu dumneata, spuse Vera cu disperare.
Urcară panta spre casă. Terasa părea paşnică şi inofensivă în lumina soarelui.
Ezitară o clipă, apoi în loc să intre prin uşa din faţă, înconjurară cu prudenţă casa.
Îl găsiră pe Blore. Era prăbuşit pe terasa de piatră dinspre răsărit, cu capul zdrobit de un bloc mare de marmură albă.
Philip se uită în sus:
- Al cui e geamul de deasupra?
Vera spuse încet, cu vocea tremurândă:
- Al meu - şi ăsta e ceasul de pe cămin... Acum mi-amintesc. Era... în formă de urs.
Zguduită, repetă cu vocea tremurândă:
- Era în formă de urs....
III
Philip o apucă de umăr.
Spuse cu o voce aspră, necruţătoare:
- Ne-am lămurit acum. Armstrong e ascunde undeva în casă. Mă duc să-l prind.
Dar Vera se agăţă de el ţipând:
- Nu fi prost. Noi urmăm acum. E rândul nostru! Este exact ce urmăreşte: să-l căutăm! Contează pe asta!
Philip se opri. Spuse gânditor:
- S-ar putea să ai dreptate...
Vera strigă:
- În orice caz, trebuie să recunoşti că am avut dreptate!
- Da... ai câştigat! E Armstrong, desigur. Dar unde dracu s-a ascuns? Am căutat peste tot cu de-amănuntul.
- Dacă nu l-ai găsit aseară, n-o să-l găseşti nici acum... E la mintea oricui... îl imploră Vera.
- Da, dar... se împotrivi Lombard.
- Trebuie, sunt sigură că are pregătită dinainte o ascunzătoare... sigur că da.... e normal să procedeze aşa. Ştii... ceva în genul unei chilii din vechile castele.
- Dar ăsta nu e un castel vechi.
- Putea pune să i se facă o ascunzătoare.
Philip dădu din cap a îndoială:
- Am măsurat fiecare colţişor... în prima dimineaţă. Pot să jur că nu există niciun spaţiu care să fi rămas necercetat.
- Şi totuşi, trebuie să fie...
- Asta vreau să văd şi eu...
Vera ţipă:
- Da, ai vrea să vezi! Şi el ştie asta! E acolo înăuntru... şi aşteaptă.
Lombard spuse, scoţând pe jumătate revolverul din buzunar:
- Am revolverul, ştii.
- Ai spus că Blore era în siguranţă... că îl întrece pe Armstrong... da... ca fizic... şi era şi pus în gardă. Dar uiţi mereu... că Armstrong e nebun! Iar un nebun are toate avantajele de partea lui. E de două ori mai şiret decât un om întreg la minte.
Lombard puse revolverul la loc în buzunar şi spuse:
- Bine, ai dreptate.
IV
După o vreme, Lombard vorbi:
- Ce ai de gând să faci când vine noaptea?
Cum Vera nu răspunse nimic, continuă acuzator:
- La asta nu te-ai gândit?
Fata spuse, neajutorată:
- Ce putem face? O, Doamne, mi-e frică!
Philip Lombard rosti gânditor:
- E vreme frumoasă. O să fie lună. Trebuie să găsim un loc... sus, pe stânci, poate. O să stăm acolo până mâine dimineaţă. Nu trebuie să ne culcăm... Trebuie să veghem tot timpul. Şi dacă vine cineva spre noi, trag!
Făcu o pauză:
- N-o să-ţi fie frig în rochia asta subţire?
Vera râse răguşit:
- Frig? Mi-ar fi mai frig dacă aş fi moartă!
- Da, e adevărat... spuse calm Lombard.
Vera se agită neliniştită:
- Înnebunesc dacă mai stau aici. Hai să ne mişcăm puţin.
- De acord.
Se plimbară încet în sus şi-n jos, pe lângă stâncile care dădeau spre mare. Soarele cobora către apus. O lumină roşietică, plină de blândeţe îi învăluia într-o strălucire aurie.
- Ce păcat că nu putem face baie... chicoti Vera cu nervozitate.
Philip se uită în jos, spre mare. Spuse deodată:
- Ce e acolo? Uite, acolo... lângă stânca aceea mare? Nu... puţin mai la dreapta.
Vera privi atentă:
- Parcă ar fi hainele cuiva!
- Unul care face baie? râse Lombard. Curios. Cred că e doar iarbă de mare.
- Hai să ne uităm, propuse Vera.
- Sunt într-adevăr haine, spuse Lombard când se apropiară. O legătură. Uite o gheată! Hai, vino după mine.
Începură să coboare pe stânci.
Vera se opri deodată.
- Nu sunt haine- e un om...
Omul era prins între două stânci, azvârlit acolo, mai devreme, de flux.
Lombard şi Vera ajunseră jos, ţinându-se cu greutate de stânci. Se aplecară.
O faţă vânătă, decolorată - o faţă hidoasă, de înecat...
- Dumnezeule, e Armstrong!... exclamă Lombard.
Capitolul al şaisprezecelea
I
Trecură veacuri.... lumi se roteau şi goneau... timpul nu se mişca... stătea nemişcat... trecea prin mii de ere.
Nu, n-a fost decât o clipă, sau cam atât...
Doi oameni stăteau uitându-se la un mort...
Încet, foarte încet, Vera Claythorne şi Philip Lombard ridicară capul şi se priviră în ochi...
II
Lombard râse:
- Va să zică aşa, Vera?
- Nu e nimeni pe insulă.... absolut nimeni - în afară de noi doi.....
Vocea Verei era o şoaptă.... nimic mai mult.
- Exact. Deci ştim cum stăm, nu-i aşa?
- Cum a fost aranjat trucul cu ursul de marmură?
Lombard ridică din umeri:
- Un truc de scamator, dragă... foarte bun...
Ochii li se întâlniră din nou.
Vera se gândi:
"Cum de nu i-am văzut mai demult faţa? De lup... asta e... o faţă de lup... Dinţii ăştia îngrozitori..."
Lombard vorbi, iar vocea îi era un mârâit... periculos... ameninţător:
- Ăsta e sfârşitul... Înţelegi. Am ajuns la adevăr acum. Şi e sfârşitul...
- Înţeleg... spuse calm Vera.
Privea în gol spre mare. Generalul Macarthur privise şi el în gol spre mare... când?... abia ieri? Sau alaltăieri? Şi el spusese "Ăsta e sfârşitul..." O spusese acceptându-l... aproape bucurându-se.
Dar în Vera cuvintele... gândul... produseră revoltă. Nu, nu va fi sfârşitul. Se uită în jos spre mort şi spuse:
- Sărmanul doctor Armstrong...
Lombard rânji:
- Ce-i asta? Milă de femeie?
- De ce nu? Dumitale nu ţi-e milă?
- De dumneata, nu. Să nu te aştepţi la aşa ceva!
Vera se uită din nou la mort:
- Trebuie să-l ducem de aici. Să-l urcăm în casă.
- Ca să stea alături de celelalte victime? Bine lucrat. În ceea ce mă priveşte, poate să rămână unde e.
- Măcar să-l scoatem din mare, să nu-l mai ajungă apele.
Lombard râse.
- Dacă vrei...
Se aplecă - trăgând de corp. Vera se aplecă peste el ca să-l ajute. Traseră amândoi din răsputeri.
Lombard gâfâia:
- Nu e o treabă prea uşoară.
Reuşiră, totuşi, să scoată corpul din apă.
Lombard întrebă, în timp ce-şi îndrepta spatele:
- Mulţumită?
- Foarte.
Tonul ei îl puse în gardă. Se întoarse. Înainte de a-şi duce mâna la buzunar, ştiu că-l va găsi gol. Vera se depărtase doi-trei paşi şi îl înfrunta cu revolverul în mână.
- Va să zică, asta este explicaţia milei dumitale de femeie - voiai să mi-l iei...
Ea aprobă dând din cap. Continua să ţină revolverul fără să şovăie.
Moartea era acum foarte aproape de Philip Lombard. Niciodată, ştia şi el, nu fusese mai aproape. Cu toate acestea, nu se da încă bătut. Spuse autoritar:
- Dă-mi revolverul!
Vera râse.
- Hai, dă-mi-l, repetă Lombard.
Mintea lui lucra repede. În ce fel - prin ce metodă - să-i vorbească - să o legene cu gândul că e în siguranţă - sau o mişcare iute, neprevăzută...
Toată viaţa Lombard alesese riscul. Şi acum procedă la fel.
Vorbi rar, ca şi cum ar fi căutat s-o convingă:
- Uite ce-i, fată dragă, trebuie să mă asculţi...
Şi pe urmă sări. Iute ca o panteră - ca o felină...
Automat, Vera apăsă pe trăgaci...
Trupul lui Lombard se opri suspendat la jumătatea săriturii, apoi se prăbuşi greoi la pământ.
Vera înaintă cu băgare de seamă, cu revolverul pregătit în mână. Dar nu mai era nevoie de nici o precauţie.
Philip Lombard era mort - împuşcat drept în inimă.
III
Un sentiment de uşurare puse stăpânire pe Vera - enormă, minunată uşurare.
În sfârşit, se terminase.
Gata, nu mai avea de ce să-i fie frică.... nu mai trebuia să stea cu nervii încordaţi....
Era singură pe insulă....
Singură cu nouă morţi....
Dar ce importanţă avea? Ea trăia....
Stătea acolo.... atât de fericită.... atât de calmă....
Se terminase cu frica.....
IV
Soarele apunea când, în sfârşit, Vera se mişcă. Reacţia şocului o paralizase parcă.
O vreme nu mai simţise nimic altceva decât sentimentul covârşitor că e în siguranţă.
Acum îşi dădu seama că îi este foame şi somn. Mai ales somn. Dorea să se trântească în pat şi să doarmă, să doarmă, să doarmă...
Mâine, poate, vor veni oamenii şi o vor salva - dar de fapt nu-i păsa. Nu-i păsa că stă aici. Nu, acum, când era singură...
O, binecuvântată, binecuvântată pace!...
Se ridică în picioare şi privi spre casă.
Nu mai avea de ce să-i fie frică! N-o mai aştepta groaza! Doar o casă modernă, obişnuită. Şi, când te gândeşti că ceva mai devreme nu se putuse uita la ea fără să tremure...
Teama - ce lucru straniu era teama!...
Ei bine, acum se isprăvise. Câştigase... triumfase înfrângând cel mai îngrozitor pericol. Cu promptitudine şi îndemânare, întorsese armele spre cel care voia s-o nimicească.
Porni spre casă.
Soarele apunea, la apus cerul era brăzdat cu roşu şi portocaliu. Era minunat... şi atât de paşnic...
Vera se gândi: "Totul poate că n-a fost decât un vis..."
Ce obosită era - îngrozitor de obosită! O durea trupul, pleoapele i se închideau.
Să nu-ţi mai fie frică... Să dormi. Să dormi... să dormi... să dormi... Să dormi în siguranţă - fiindcă eşti singură pe insulă. Un negru mititel, rămas singur-singurel.
Zâmbi.
Intră prin uşa din faţă. Şi casa părea ciudat de liniştită.
Vera îşi spuse:
"De obicei, nu ţi-ar plăcea să dormi într-o casă unde se află un mort aproape în fiecare cameră!"
Să se ducă în bucătărie şi să mănânce ceva?
Şovăi o clipă, apoi se hotărî. Nu. Era într-adevăr prea obosită...
Se opri în uşa sufrageriei. În mijlocul mesei mai erau încă trei figurine mici de porţelan.
Vera râse şi vorbi apoi cu glas tare:
- Aţi rămas în urmă, dragii mei.
Luă două şi le azvârli pe fereastră. Le auzi sfărâmându-se pe terasă. Luă cea de a treia figurină şi, ţinând-o în mână, spuse:
- Poţi să vii cu mine. Am câştigat, draga mea! Am câştigat!
Holul era întunecos în lumina serii care se lăsa.
Cu negrul cel mititel în mână, Vera începu să urce scările. Încet, simţindu-şi picioarele nespus de obosite...
Un negru mititel, singur, singurel...
Cum se termina? A, da!
Cu o fată s-a însurat şi n-a mai rămas nici el.
S-a-nsurat... Ciudat, cum simţise deodată că Hugo era în casă...O simţea cu toată tăria. Da, Hugo o aştepta sus.
Îşi spuse: "Nu fi proastă. Eşti atât de obosită, încât îţi imaginezi cele mai fantastice lucruri..."
Încet, urca pe scară, treaptă cu treaptă...
Sus, la capăt, îi căzu ceva din mână, aproape fără zgomot pe covorul moale. Nici nu-şi dădu seama că i-a scăpat revolverul. Era conştientă numai de faptul că strângea în pumn o mică figurină de porţelan.
Cât de liniştită era casa! Şi totuşi... nu părea pustie...
Sus, o aştepta Hugo...
Un negru mititel, singur, singurel...
Cum era ultimul vers? Ceva cu însurat - sau altceva?
Ajunsese acum la uşa camerei. Hugo o aştepta înăuntru - era atât de sigur...
Deschise uşa.
Tresări...
Ce era asta - atârnând de cârligul din tavan?
O frânghie cu un laţ gata pregătit? Şi un scaun pe care să se urce - un scaun care putea fi împins apoi la o parte...
Va să zică, asta voia Hugo...
Şi, fireşte, ultimul vers al poeziei suna aşa:
Cu un ştreang s-a spânzurat şi n-a mai rămas nici el...
Figurina mică de porţelan îi căzu din mână. Se rostogoli până la gura sobei, unde se sparse.
Ca un automat, Vera înaintă. Iată şi sfârşitul... aici unde mâna rece, umedă (mâna lui Cyril, desigur) o atinsese pe gât...
"Poţi să te duci la stânci, Cyril..."
Făcuse o crimă - fusese atât de uşor de făcut!
Dar după aceea, nu puteai să uiţi...
Se urcă pe scaun, cu ochii în gol, ca ai unui somnambul... Îşi potrivi laţul în jurul gâtului.
Hugo era acolo, ca să vadă dacă face tot ce trebuie.
Împinse scaunul cu piciorul.
Epilog
Sir Thomas Legge, şeful adjunct al Scotland Yard-ului, spuse nervos:
- Dar e de necrezut!
- Ştiu, sir, răspunse respectuos inspectorul Maine.
Sir Thomas continuă:
- Zece morţi pe o insulă şi nici un suflet în viaţă. N-are sens!
Inspectorul Maine se încăpăţână:
- Şi totuşi, aşa s-a întâmplat, sir.
- La dracu, Maine, trebuie să-i fi omorât cineva!
- Tocmai asta trebuie să aflăm, sir.
- Niciun indiciu ajutător în raportul medicului legist?
- Nu, sir. Wargrave şi Lombard au fost împuşcaţi, primul în cap, al doilea în inimă. Domnişoara Brent şi Marston au murit otrăviţi cu cianură. Doamna Rogers a murit din cauza unei doze prea mari de cloral. Rogers are capul crăpat în două. Blore are capul zdrobit. Armstrong a murit înecat. Craniul lui Macarthur are o fractură la ceafă, iar Vera Claythorne a fost găsită spânzurată.
....................................................................................................
8.
Se duse spre fereastră - n-ar fi fost chiar imposibil să sară pe geam. La nevoie, ar putea să se salveze pe acolo. Era o săritură bună - dar jos se afla un strat de flori şi pământ moale.Se aşeză şi, luându-şi jurnalul, începu să scrie cu un aer calm. Trebuia să-şi treacă într-un fel timpul.
Deodată, deveni atentă. Auzise un zgomot. Parcă s-ar fi spart un geam undeva, jos.
Ascultă cu atenţie, dar zgomotul nu se mai repetă.
Auzi, sau crezu că aude, nişte paşi furişaţi, scârţâitul scării, foşnet de haine - dar nu era nimic precis şi se gândi, ca şi Blore mai înainte, că nu-i decât produsul imaginaţiei.
Curând auzi însă zgomote mai concrete. Oameni umblând jos - murmur de glasuri. Apoi mersul hotărât al cuiva care suia scările - uşi care se deschideau şi se închideau - picioare care urcau sus în pod. Apoi, şi mai mult zgomot în pod.
În cele din urmă paşii o luară de-a lungul coridorului. Se auzi vocea lui Lombard:
- Vera! Eşti bine?
- Da. Ce s-a întâmplat?
- Ne dai drumul înăuntru? - era vocea lui Blore.
Vera se duse spre uşă. Mută scaunul, descuie uşa şi trase zăvorul. Deschise. Cei doi respirau greu, picioarele şi manşetele pantalonilor le erau ude leoarcă.
- Ce s-a întâmplat? întrebă din nou Vera.
- Armstrong a dispărut... răspunse Lombard.
VII
- Ce? ţipă Vera.
- A dispărut, a pierit pur şi simplu de pe insulă, spuse Lombard.
Iar Blore adăugă:
- Dispărut - ăsta e cuvântul! Ca printr-o blestemată scamatorie vrăjitorească.
- Prostii! Se ascunde undeva! afirmă Vera nerăbdătoare.
- Nu, nu e! insistă Blore. Îţi spun, n-ai unde să te ascunzi nicăieri pe insula asta. E goală ca palma dumitale. Iar afară e lună. Lumină ca ziua. Şi nu e nicăieri.
- S-a întors înapoi în casă, sugeră Vera.
- Ne-am gândit la asta, zise Blore. Am căutat şi în casă. Ne-ai auzit pesemne. Nu e aici, ţi-o spun limpede. S-a dus - s-a evaporat...
- Nu cred, se împotrivi Vera.
- E adevărat, draga mea, o asigură Lombard.
Făcu o pauză, după care adăugă:
- Şi mai e ceva. A fost spart un ochi de geam de la fereastra din sufragerie şi pe masă sunt numai trei negri mititei.
Capitolul al cincisprezecelea
I
Trei oameni luau micul dejun în bucătărie.
Afară strălucea soarele. Era o zi frumoasă. Furtuna rămăsese de domeniul trecutului. Şi o dată cu schimbarea vremii, o schimbare se produsese şi în dispoziţia prizonierilor de pe insulă.
Se simţeau acum ca nişte oameni care abia s-au trezit dintr-un coşmar. Pericolul exista, e adevărat, dar era un pericol la lumina zilei. Atmosfera aceea paralizantă, de groază, care îi înfăşurase cu un văl gros ieri, în timp ce afară urla vântul, dispăruse.
- Vom încerca azi să semnalizăm cu un heliograf, spuse Lombard, cu ajutorul unei oglinzi din cel mai înalt punct al insulei. Sper ca vreun flăcău deştept care colindă stâncile să recunoască semnalul SOS când îl va vedea. Seara am putea să aprindem un foc - numai că nu sunt prea multe lemne - şi de altfel, oamenii ar putea să creadă că ne distrăm, aprinzând un foc şi dansând şi cântând în jurul lui.
- Sigur că există cineva care să ştie alfabetul Morse, adăugă Vera. Şi atunci, o să vină să ne ia. Înainte de lăsarea serii.
Lombard spuse:
- Vremea s-a înseninat de tot, dar marea nu s-a potolit încă. E o hulă grozavă! Nu cred c-o să se poată apropia vreo barcă până mâine.
- Încă o noapte aici! strigă Vera.
Lombard dădu din umeri:
- S-ar putea să înfruntăm şi asta! Încă maximum douăzeci şi patru de ore. Dacă putem să rezistăm atât, totul e în regulă.
Blore îşi drese glasul:
- Mai bine am încerca să înţelegem ce s-a întâmplat cu Armstrong.
- Păi, avem o dovadă, spuse Lombard. Numai trei negri mititei au mai rămas pe masa din sufragerie. Asta înseamnă că Armstrong şi-a găsit liniştea.
- Atunci, de ce nu i-aţi descoperit corpul? întrebă Vera.
- Exact! întări Blore.
Lombard dădu din cap:
- E al naibii de ciudat - dar nu l-am găsit.
Blore spuse cu îndoială:
- S-ar putea să fi fost aruncat în mare...
- De cine? spuse tăios Lombard. De dumneata? De mine? Uite, dumneata îl vezi ieşind prin uşa din faţă. Vii şi mă găseşti în cameră. Ieşim şi-l căutăm împreună. Când dracu am avut timp să-l omor şi să-i car trupul prin toată insula?
- Nu ştiu. Dar ştiu un singur lucru...
- Care?
- Revolverul. Revolverul dumitale. Îl ai acum asupra dumitale şi nu există vreo dovadă că nu l-ai avut tot timpul.
- Haide, Blore, doar am fost percheziţionaţi cu toţii.
- Da, l-ai ascuns înainte de percheziţie şi după aceea l-ai luat iar înapoi.
- Cap pătrat ce eşti! Îţi jur că cineva mi l-a pus înapoi în sertar. Am trăit cea mai mare surpriză din viaţa mea când l-am găsit acolo.
- Şi vrei să credem aşa ceva... mormăi Blore. De ce dracu l-ar fi pus la loc Armstrong, sau oricine ar fi fost?
Lombard ridică din umeri, neputincios:
- N-am nici cea mai mică idee. E o nebunie, pur şi simplu. Ultimul lucru la care te-ai fi putut aştepta. N-are nici o raţiune.
Blore fu de acord.
- Păi da, n-are. Ai fi putut să te gândeşti la ceva mai bun.
- Nu e mai degrabă o dovadă că spun adevărul?
- Nu cred.
- Treaba dumitale...
- Ascultă, domnule Lombard, dacă eşti un om cinstit, aşa cum pretinzi...
- Când am pretins că sunt cinstit? murmură Philip. Nu, n-am spus asta niciodată.
Blore continuă impasibil:
- Dacă spui adevărul - trebuie să faci un singur lucru. Atâta timp cât ai revolverul, domnişoara Claythorne şi cu mine suntem la dispoziţia dumitale. Singurul lucru cinstit este să-l pui la un loc cu celelalte lucruri încuiate - şi o să continuăm amândoi să ţinem cheile.
Philip Lombard aprinse o ţigară, pufăi de câteva ori şi spuse:
- Nu fi măgar.
- Nu eşti de acord?
- Nu, nu sunt - revolverul e al meu. Am nevoie de el ca să mă apăr - şi o să-l păstrez.
- În cazul acesta, spuse Blore, suntem siliţi să tragem o singură concluzie.
- Că eu sunt U. N. Owen? Credeţi ce dracu poftiţi! Dar vreau să te întreb, în cazul ăsta, de ce nu te-am împuşcat aseară? Aş fi putut s-o fac de zeci de ori.
Blore dădu din cap:
- Nu ştiu... şi asta e o problemă. Probabil că ai avut un motiv.
Vera nu luase parte la discuţie. Acum interveni:
- Cred că vă purtaţi amândoi ca nişte idioţi.
Lombard se uită la ea şi întrebă:
- Cum adică?
- Aţi uitat poezioara. Nu vă daţi seama că acolo e cheia? Şi recită, accentuând cuvintele:
Patru negri au plecat, hăt pe mare, mititei;
Unul a picat în laţ şi-au rămas doar trei.
Continuă:
- Deci - asta e cheia. Armstrong nu e mort... A luat figurina cu el, ca să ne facă să credem că e mort. Puteţi spune ce vreţi - Armstrong se află încă pe insulă. Dispariţia lui nu e decât o păcăleală...
Lombard se aşeză iar.
- Ştii, s-ar putea să ai dreptate, zise el.
- Da, dar dacă-i aşa, unde e? Am căutat peste tot, şi afară, şi în casă... spuse Blore.
Vera adăugă cu dispreţ:
- Am căutat toţi şi revolverul - nu-i aşa? - dar nu l-am putut găsi. Şi totuşi, era pitit undeva.
- E o mică diferenţă de mărime, draga mea, între un om şi un revolver, murmură Lombard.
- Ei şi? făcu Vera. Sunt sigură că am dreptate.
- Dar nu vi se pare că prea se dă singur de gol? interveni Blore. Chestia cu picatul în laţ din poezie... Ar fi putut s-o spună altfel.
- Dar nu înţelegeţi că e nebun? strigă Vera. Totul e nebunie! Toată ideea asta de a se ţine de versurile acelea e nebunească! Cum l-a costumat pe judecător, cum l-a omorât pe Rogers în timp ce tăia lemne, cum a drogat-o pe nevasta lui Rogers care astfel s-a întrecut cu somnul - cum a avut grijă să fie un bondar în cameră când a murit domnişoara Brent! Parcă e jocul îngrozitor al unui copil. Totul e făcut pentru a se potrivi cu poezia.
- Da, cred că ai dreptate, spuse Blore. Iar după o clipă adăugă: Dar de data asta nu văd cum o s-o scoată la capăt. Unde e zoo? Nu se află nici o grădină zoologică pe insulă.
- Nu înţelegeţi? strigă Vera. Noi suntem grădina zoologică!... Aseară mi-am dat seama că aproape nu mai eram nişte fiinţe umane. Noi suntem grădina zoologică...
Petrecură dimineaţa pe stânci, semnalizând pe rând cu o oglindă spre ţărm, dar se pare că nu-i observă nimeni. Niciun semnal de răspuns. Ziua era frumoasă, dar cu puţină ceaţă. Jos, marea se agita într-o hulă destul de mare. Nu se zărea nicio barcă în larg.
Au mai cercetat încă o dată insula, fără niciun rezultat. Nici urmă de doctor - parcă intrase în pământ. De acolo de unde se aflau, Vera privi spre casă şi, reţinându-şi uşor respiraţia, spuse:
- Te simţi mai sigur aici, afară, în aer liber... Să nu mai intrăm în casă.
- Nu e o idee rea, o susţinu Lombard. Suntem în mai multă siguranţă aici - nimeni nu se poate apropia fără să-l vedem de la distanţă.
- O să stăm aici, hotărî Vera.
- Trebuie să ne petrecem undeva noaptea, spuse Blore. Aşa că tot va trebui să mergem în casă.
Vera se-nfioră:
- Nu mai pot! Nu mai rezist încă o noapte!
- Încuiată în cameră, o să fii în siguranţă, îi spuse Philip.
- Poate că ai dreptate. Îşi întinse mâinile, murmurând: E atât de plăcut - să simţi din nou soarele...
Iar în, gând îşi spunea:
"Cât e de ciudat... Sunt aproape fericită. Şi totuşi... presimt că sunt în pericol... Într-un fel... acum pare că nimic nu mai are importanţă... la lumina zilei... Mă simt plină de putere... simt că nu pot să mor..."
Blore se uită la ceas:
- E ora două. Ce facem cu prânzul?
Vera spuse cu îndărătnicie:
- Nu mă întorc în casă. O să rămân aici, afară.
- Ei, lasă, domnişoară Claythorne. Ştii doar că trebuie să şi mănânci ceva.
- Dacă mai văd o dată limbă conservată, mi se face rău! Nu vreau niciun fel de mâncare. Sunt oameni care ţin regim şi uneori nu mănâncă nimic zile întregi.
- Ei bine, eu am nevoie de mese regulate, spuse Blore. Dumneata ce spui, domnule Lombard?
- Ştii, nu prea mă ispiteşte nici pe mine limba conservată. O să stau aici cu domnişoara Claythorne.
Blore şovăia.
- N-o să mi se întâmple nimic, îl asigură Vera. Nu cred că o să mă împuşte Lombard de îndată ce întorci spatele, dacă de asta ţi-e teamă.
- Bine, dacă spui dumneata, admise Blore. Dar parcă ne-am înţeles să nu ne despărţim.
- Dumneata eşti cel care vrei să te duci în gura lupului, zise Philip. Viu cu dumneata, dacă vrei.
- Nu, n-o să vii, se împotrivi Blore. O să stai aici.
Philip râse:
- Tot îţi mai e frică de mine? Păi, aş putea să vă împuşc pe amândoi în clipa asta, dacă aş vrea.
- Da, numai că n-ar fi conform planului, observă Blore. Câte unul, pe rând, şi într-un anumit fel..
- Ei, comentă Philip, se pare că ştii totul despre asta.
- Sigur, e puţin cam riscant să mă duc singur în casă, vorbi Blore.
Philip râse încetişor.
- Şi de asta, poate că ai vrea să-ţi împrumut revolverul? Răspunsul e nu, nu vreau! Să nu crezi că poţi să mă duci.
Blore dădu din umeri şi începu să urce panta abruptă, spre casă.
- La grădina zoologică e ora mesei, spuse încetişor Lombard. Animalele au obiceiuri foarte regulate!
- Nu e primejdios ce face? întrebă îngrijorată Vera.
- În sensul în care îţi închipui - nu, nu cred! Armstrong nu e înarmat, ştii, şi oricum, Blore e de două ori cât el ca fizic, şi e pus în gardă. Şi oricum, e absolut imposibil ca Armstrong să fie în casă. Ştiu că nu e acolo.
- Dar... atunci cum rămâne?
- Rămâne Blore, spuse Philip încet.
- Oh, crezi, într-adevăr că...?
- Ascultă, fată. Ai auzit povestea lui Blore. Trebuie să recunoşti că dacă e adevărată, eu n-am putut avea absolut nimic de-a face cu dispariţia lui Armstrong. Povestea lui mă disculpă. Dar nu-l disculpă pe el. N-avem decât cuvântul lui că ar fi auzit paşi şi ar fi văzut un om coborând scările şi ieşind pe uşa din faţă. Totul poate să fie o minciună. Ar fi putut să scape de Armstrong cu câteva ore mai înainte.
- Cum?
Lombard dădu din umeri.
- Asta n-o ştim. Dar dacă vrei să afli părerea mea, cred că nu trebuie să ne temem decât de un singur lucru - şi acela e Blore! Ce ştim despre el? Mai nimic! Toată povestea asta că a fost poliţist poate să nu fie decât vorbă goală! Poate fi oricine - un milionar nebun, un om de afaceri trăsnit, un pensionar scăpat de la balamuc. Un lucru e sigur. Ar fi putut să comită oricare dintre crimele astea.
Vera pălise. Spuse aproape în şoaptă:
- Şi dacă acum e rândul nostru?
Mângâindu-şi revolverul din buzunar, Lombard spuse încetişor:
- O să am foarte multă grijă să nu fie.
Apoi se uită curios la ea:
- Mişcătoare încredere în mine însumi, nu-i aşa, Vera? Eşti foarte sigură că n-o să te împuşc?
- Trebuie să te încrezi în cineva... Drept să-ţi spun, mă gândesc că nu ai dreptate în privinţa lui Blore. Eu tot cred că e Armstrong.
Se întoarse brusc spre el:
- Nu simţi... tot timpul... că pe insulă... există cineva? Cineva care pândeşte şi aşteaptă?
- Nervii-s de vină, pronunţă rar Lombard.
- Deci... ai simţit şi dumneata? reluă Vera cu aprindere.
Tremura. Şi deodată veni mai aproape de el:
- Spune-mi... nu crezi... Se întrerupse, apoi continuă: Am citit odată o poveste... despre doi judecători care au venit într-un orăşel american... de la Curtea Supremă. Făceau dreptate... Dreptate Absolută. Pentru că... nu erau din lumea asta...
Lombard ridică sprâncenele:
- Vizitatori cereşti? Nu, nu cred în supranatural. Afacerea asta mi se pare destul de umană.
- Câteodată... nu sunt sigură, spuse Vera cu glas scăzut.
Lombard se uită la ea:
- Cred că e conştiinţa...
După o clipă de tăcere, urmă foarte calm:
- Va să zică, l-ai înecat pe puştiul ăla până la urmă?
Vera protestă vehement:
- Nu! Nu! N-ai dreptul să spui asta!
El râse uşor.
- O, ba da, ba da, draga mea! Numai că nu ştiu de ce ai făcut-o. Nu-mi pot imagina. A fost un bărbat la mijloc, probabil. Aşa e?
Un simţământ brusc de oboseală, de nemărginită silă de tot şi de toate se răspândi în făptura Verei. Vorbi cu o voce monotonă:
- Da... a fost un bărbat...
- Mulţumesc. Asta voiam să ştiu... spuse uşor Lombard.
Vera tresări deodată, exclamând:
- Ce-a fost asta? Un cutremur?
- Nu, nu. Ciudat, totuşi... un zgomot surd, care a zguduit pământul. Şi mi s-a părut... n-ai auzit parcă un ţipăt? Eu, da.
Se uitară ţintă spre casă.
- Venea de acolo, spuse Lombard. Ar fi mai bine să mergem să vedem.
- Nu, nu... nu merg.
- Cum doreşti. Eu mă duc.
- Bine. Atunci viu cu dumneata, spuse Vera cu disperare.
Urcară panta spre casă. Terasa părea paşnică şi inofensivă în lumina soarelui.
Ezitară o clipă, apoi în loc să intre prin uşa din faţă, înconjurară cu prudenţă casa.
Îl găsiră pe Blore. Era prăbuşit pe terasa de piatră dinspre răsărit, cu capul zdrobit de un bloc mare de marmură albă.
Philip se uită în sus:
- Al cui e geamul de deasupra?
Vera spuse încet, cu vocea tremurândă:
- Al meu - şi ăsta e ceasul de pe cămin... Acum mi-amintesc. Era... în formă de urs.
Zguduită, repetă cu vocea tremurândă:
- Era în formă de urs....
III
Philip o apucă de umăr.
Spuse cu o voce aspră, necruţătoare:
- Ne-am lămurit acum. Armstrong e ascunde undeva în casă. Mă duc să-l prind.
Dar Vera se agăţă de el ţipând:
- Nu fi prost. Noi urmăm acum. E rândul nostru! Este exact ce urmăreşte: să-l căutăm! Contează pe asta!
Philip se opri. Spuse gânditor:
- S-ar putea să ai dreptate...
Vera strigă:
- În orice caz, trebuie să recunoşti că am avut dreptate!
- Da... ai câştigat! E Armstrong, desigur. Dar unde dracu s-a ascuns? Am căutat peste tot cu de-amănuntul.
- Dacă nu l-ai găsit aseară, n-o să-l găseşti nici acum... E la mintea oricui... îl imploră Vera.
- Da, dar... se împotrivi Lombard.
- Trebuie, sunt sigură că are pregătită dinainte o ascunzătoare... sigur că da.... e normal să procedeze aşa. Ştii... ceva în genul unei chilii din vechile castele.
- Dar ăsta nu e un castel vechi.
- Putea pune să i se facă o ascunzătoare.
Philip dădu din cap a îndoială:
- Am măsurat fiecare colţişor... în prima dimineaţă. Pot să jur că nu există niciun spaţiu care să fi rămas necercetat.
- Şi totuşi, trebuie să fie...
- Asta vreau să văd şi eu...
Vera ţipă:
- Da, ai vrea să vezi! Şi el ştie asta! E acolo înăuntru... şi aşteaptă.
Lombard spuse, scoţând pe jumătate revolverul din buzunar:
- Am revolverul, ştii.
- Ai spus că Blore era în siguranţă... că îl întrece pe Armstrong... da... ca fizic... şi era şi pus în gardă. Dar uiţi mereu... că Armstrong e nebun! Iar un nebun are toate avantajele de partea lui. E de două ori mai şiret decât un om întreg la minte.
Lombard puse revolverul la loc în buzunar şi spuse:
- Bine, ai dreptate.
IV
După o vreme, Lombard vorbi:
- Ce ai de gând să faci când vine noaptea?
Cum Vera nu răspunse nimic, continuă acuzator:
- La asta nu te-ai gândit?
Fata spuse, neajutorată:
- Ce putem face? O, Doamne, mi-e frică!
Philip Lombard rosti gânditor:
- E vreme frumoasă. O să fie lună. Trebuie să găsim un loc... sus, pe stânci, poate. O să stăm acolo până mâine dimineaţă. Nu trebuie să ne culcăm... Trebuie să veghem tot timpul. Şi dacă vine cineva spre noi, trag!
Făcu o pauză:
- N-o să-ţi fie frig în rochia asta subţire?
Vera râse răguşit:
- Frig? Mi-ar fi mai frig dacă aş fi moartă!
- Da, e adevărat... spuse calm Lombard.
Vera se agită neliniştită:
- Înnebunesc dacă mai stau aici. Hai să ne mişcăm puţin.
- De acord.
Se plimbară încet în sus şi-n jos, pe lângă stâncile care dădeau spre mare. Soarele cobora către apus. O lumină roşietică, plină de blândeţe îi învăluia într-o strălucire aurie.
- Ce păcat că nu putem face baie... chicoti Vera cu nervozitate.
Philip se uită în jos, spre mare. Spuse deodată:
- Ce e acolo? Uite, acolo... lângă stânca aceea mare? Nu... puţin mai la dreapta.
Vera privi atentă:
- Parcă ar fi hainele cuiva!
- Unul care face baie? râse Lombard. Curios. Cred că e doar iarbă de mare.
- Hai să ne uităm, propuse Vera.
- Sunt într-adevăr haine, spuse Lombard când se apropiară. O legătură. Uite o gheată! Hai, vino după mine.
Începură să coboare pe stânci.
Vera se opri deodată.
- Nu sunt haine- e un om...
Omul era prins între două stânci, azvârlit acolo, mai devreme, de flux.
Lombard şi Vera ajunseră jos, ţinându-se cu greutate de stânci. Se aplecară.
O faţă vânătă, decolorată - o faţă hidoasă, de înecat...
- Dumnezeule, e Armstrong!... exclamă Lombard.
Capitolul al şaisprezecelea
I
Trecură veacuri.... lumi se roteau şi goneau... timpul nu se mişca... stătea nemişcat... trecea prin mii de ere.
Nu, n-a fost decât o clipă, sau cam atât...
Doi oameni stăteau uitându-se la un mort...
Încet, foarte încet, Vera Claythorne şi Philip Lombard ridicară capul şi se priviră în ochi...
II
Lombard râse:
- Va să zică aşa, Vera?
- Nu e nimeni pe insulă.... absolut nimeni - în afară de noi doi.....
Vocea Verei era o şoaptă.... nimic mai mult.
- Exact. Deci ştim cum stăm, nu-i aşa?
- Cum a fost aranjat trucul cu ursul de marmură?
Lombard ridică din umeri:
- Un truc de scamator, dragă... foarte bun...
Ochii li se întâlniră din nou.
Vera se gândi:
"Cum de nu i-am văzut mai demult faţa? De lup... asta e... o faţă de lup... Dinţii ăştia îngrozitori..."
Lombard vorbi, iar vocea îi era un mârâit... periculos... ameninţător:
- Ăsta e sfârşitul... Înţelegi. Am ajuns la adevăr acum. Şi e sfârşitul...
- Înţeleg... spuse calm Vera.
Privea în gol spre mare. Generalul Macarthur privise şi el în gol spre mare... când?... abia ieri? Sau alaltăieri? Şi el spusese "Ăsta e sfârşitul..." O spusese acceptându-l... aproape bucurându-se.
Dar în Vera cuvintele... gândul... produseră revoltă. Nu, nu va fi sfârşitul. Se uită în jos spre mort şi spuse:
- Sărmanul doctor Armstrong...
Lombard rânji:
- Ce-i asta? Milă de femeie?
- De ce nu? Dumitale nu ţi-e milă?
- De dumneata, nu. Să nu te aştepţi la aşa ceva!
Vera se uită din nou la mort:
- Trebuie să-l ducem de aici. Să-l urcăm în casă.
- Ca să stea alături de celelalte victime? Bine lucrat. În ceea ce mă priveşte, poate să rămână unde e.
- Măcar să-l scoatem din mare, să nu-l mai ajungă apele.
Lombard râse.
- Dacă vrei...
Se aplecă - trăgând de corp. Vera se aplecă peste el ca să-l ajute. Traseră amândoi din răsputeri.
Lombard gâfâia:
- Nu e o treabă prea uşoară.
Reuşiră, totuşi, să scoată corpul din apă.
Lombard întrebă, în timp ce-şi îndrepta spatele:
- Mulţumită?
- Foarte.
Tonul ei îl puse în gardă. Se întoarse. Înainte de a-şi duce mâna la buzunar, ştiu că-l va găsi gol. Vera se depărtase doi-trei paşi şi îl înfrunta cu revolverul în mână.
- Va să zică, asta este explicaţia milei dumitale de femeie - voiai să mi-l iei...
Ea aprobă dând din cap. Continua să ţină revolverul fără să şovăie.
Moartea era acum foarte aproape de Philip Lombard. Niciodată, ştia şi el, nu fusese mai aproape. Cu toate acestea, nu se da încă bătut. Spuse autoritar:
- Dă-mi revolverul!
Vera râse.
- Hai, dă-mi-l, repetă Lombard.
Mintea lui lucra repede. În ce fel - prin ce metodă - să-i vorbească - să o legene cu gândul că e în siguranţă - sau o mişcare iute, neprevăzută...
Toată viaţa Lombard alesese riscul. Şi acum procedă la fel.
Vorbi rar, ca şi cum ar fi căutat s-o convingă:
- Uite ce-i, fată dragă, trebuie să mă asculţi...
Şi pe urmă sări. Iute ca o panteră - ca o felină...
Automat, Vera apăsă pe trăgaci...
Trupul lui Lombard se opri suspendat la jumătatea săriturii, apoi se prăbuşi greoi la pământ.
Vera înaintă cu băgare de seamă, cu revolverul pregătit în mână. Dar nu mai era nevoie de nici o precauţie.
Philip Lombard era mort - împuşcat drept în inimă.
III
Un sentiment de uşurare puse stăpânire pe Vera - enormă, minunată uşurare.
În sfârşit, se terminase.
Gata, nu mai avea de ce să-i fie frică.... nu mai trebuia să stea cu nervii încordaţi....
Era singură pe insulă....
Singură cu nouă morţi....
Dar ce importanţă avea? Ea trăia....
Stătea acolo.... atât de fericită.... atât de calmă....
Se terminase cu frica.....
IV
Soarele apunea când, în sfârşit, Vera se mişcă. Reacţia şocului o paralizase parcă.
O vreme nu mai simţise nimic altceva decât sentimentul covârşitor că e în siguranţă.
Acum îşi dădu seama că îi este foame şi somn. Mai ales somn. Dorea să se trântească în pat şi să doarmă, să doarmă, să doarmă...
Mâine, poate, vor veni oamenii şi o vor salva - dar de fapt nu-i păsa. Nu-i păsa că stă aici. Nu, acum, când era singură...
O, binecuvântată, binecuvântată pace!...
Se ridică în picioare şi privi spre casă.
Nu mai avea de ce să-i fie frică! N-o mai aştepta groaza! Doar o casă modernă, obişnuită. Şi, când te gândeşti că ceva mai devreme nu se putuse uita la ea fără să tremure...
Teama - ce lucru straniu era teama!...
Ei bine, acum se isprăvise. Câştigase... triumfase înfrângând cel mai îngrozitor pericol. Cu promptitudine şi îndemânare, întorsese armele spre cel care voia s-o nimicească.
Porni spre casă.
Soarele apunea, la apus cerul era brăzdat cu roşu şi portocaliu. Era minunat... şi atât de paşnic...
Vera se gândi: "Totul poate că n-a fost decât un vis..."
Ce obosită era - îngrozitor de obosită! O durea trupul, pleoapele i se închideau.
Să nu-ţi mai fie frică... Să dormi. Să dormi... să dormi... să dormi... Să dormi în siguranţă - fiindcă eşti singură pe insulă. Un negru mititel, rămas singur-singurel.
Zâmbi.
Intră prin uşa din faţă. Şi casa părea ciudat de liniştită.
Vera îşi spuse:
"De obicei, nu ţi-ar plăcea să dormi într-o casă unde se află un mort aproape în fiecare cameră!"
Să se ducă în bucătărie şi să mănânce ceva?
Şovăi o clipă, apoi se hotărî. Nu. Era într-adevăr prea obosită...
Se opri în uşa sufrageriei. În mijlocul mesei mai erau încă trei figurine mici de porţelan.
Vera râse şi vorbi apoi cu glas tare:
- Aţi rămas în urmă, dragii mei.
Luă două şi le azvârli pe fereastră. Le auzi sfărâmându-se pe terasă. Luă cea de a treia figurină şi, ţinând-o în mână, spuse:
- Poţi să vii cu mine. Am câştigat, draga mea! Am câştigat!
Holul era întunecos în lumina serii care se lăsa.
Cu negrul cel mititel în mână, Vera începu să urce scările. Încet, simţindu-şi picioarele nespus de obosite...
Un negru mititel, singur, singurel...
Cum se termina? A, da!
Cu o fată s-a însurat şi n-a mai rămas nici el.
S-a-nsurat... Ciudat, cum simţise deodată că Hugo era în casă...O simţea cu toată tăria. Da, Hugo o aştepta sus.
Îşi spuse: "Nu fi proastă. Eşti atât de obosită, încât îţi imaginezi cele mai fantastice lucruri..."
Încet, urca pe scară, treaptă cu treaptă...
Sus, la capăt, îi căzu ceva din mână, aproape fără zgomot pe covorul moale. Nici nu-şi dădu seama că i-a scăpat revolverul. Era conştientă numai de faptul că strângea în pumn o mică figurină de porţelan.
Cât de liniştită era casa! Şi totuşi... nu părea pustie...
Sus, o aştepta Hugo...
Un negru mititel, singur, singurel...
Cum era ultimul vers? Ceva cu însurat - sau altceva?
Ajunsese acum la uşa camerei. Hugo o aştepta înăuntru - era atât de sigur...
Deschise uşa.
Tresări...
Ce era asta - atârnând de cârligul din tavan?
O frânghie cu un laţ gata pregătit? Şi un scaun pe care să se urce - un scaun care putea fi împins apoi la o parte...
Va să zică, asta voia Hugo...
Şi, fireşte, ultimul vers al poeziei suna aşa:
Cu un ştreang s-a spânzurat şi n-a mai rămas nici el...
Figurina mică de porţelan îi căzu din mână. Se rostogoli până la gura sobei, unde se sparse.
Ca un automat, Vera înaintă. Iată şi sfârşitul... aici unde mâna rece, umedă (mâna lui Cyril, desigur) o atinsese pe gât...
"Poţi să te duci la stânci, Cyril..."
Făcuse o crimă - fusese atât de uşor de făcut!
Dar după aceea, nu puteai să uiţi...
Se urcă pe scaun, cu ochii în gol, ca ai unui somnambul... Îşi potrivi laţul în jurul gâtului.
Hugo era acolo, ca să vadă dacă face tot ce trebuie.
Împinse scaunul cu piciorul.
Epilog
Sir Thomas Legge, şeful adjunct al Scotland Yard-ului, spuse nervos:
- Dar e de necrezut!
- Ştiu, sir, răspunse respectuos inspectorul Maine.
Sir Thomas continuă:
- Zece morţi pe o insulă şi nici un suflet în viaţă. N-are sens!
Inspectorul Maine se încăpăţână:
- Şi totuşi, aşa s-a întâmplat, sir.
- La dracu, Maine, trebuie să-i fi omorât cineva!
- Tocmai asta trebuie să aflăm, sir.
- Niciun indiciu ajutător în raportul medicului legist?
- Nu, sir. Wargrave şi Lombard au fost împuşcaţi, primul în cap, al doilea în inimă. Domnişoara Brent şi Marston au murit otrăviţi cu cianură. Doamna Rogers a murit din cauza unei doze prea mari de cloral. Rogers are capul crăpat în două. Blore are capul zdrobit. Armstrong a murit înecat. Craniul lui Macarthur are o fractură la ceafă, iar Vera Claythorne a fost găsită spânzurată.
....................................................................................................
joi, 26 octombrie 2017
Zdreanță, Tudor Arghezi
Cel cu ochiul de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice.
Ferfeniţe-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din câlţi pe furcă.
Are însă o urche
De pungaş, fără pereche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când îl face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furş.
Pune laba, ai cu botul
Şi-nghite oul cu totul.
- "Unde-i oul?" - a-ntrebat
Gospodina, - "L-a mâncat!"
- "Stal niţel, că te dezvăţ,
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte."
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar de cum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.
Când se uită la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui:
"S-a făcut a dracului!"
miercuri, 25 octombrie 2017
Zece negri mititei, Agatha Christie
..............................................................................................
7.
Judecătorul Wargrave nu răspunse.
Coborî în bucătărie şi ceilalţi îl urmară. Acolo se afla o lădiţă în care se ţineau argintăria şi tacâmurile. După instrucţiunile judecătorului diferitele medicamente au fost puse acolo şi încuiate. Apoi, tot la instrucţiunile lui Wargrave, lădiţa a fost pusă în dulapul de bucătărie, pe care-l încuiară. Judecătorul dădu cheia de la lădiţă lui Philip Lombard, iar cheia de la dulap lui Blore, spunându-le:
- Dumneavoastră doi sunteţi cei mai puternici ca fizic. Ar fi greu pentru oricare să ia cheia de la celălalt. Ar fi imposibil pentru oricare dintre noi trei. Dacă cineva ar sparge dulapul... sau lădiţa... ar face zgomot... ar fi greu să nu atragă atenţia.
Făcu o pauză, apoi urmă:
- O problemă serioasă ne stă în faţă. Ce s-a întâmplat cu revolverul domnului Lombard?
- Mi se pare că proprietarul e persoana cea mai în măsură s-o ştie, spuse Blore.
Lui Lombard nările îi păliră de furie.
- Tâmpitule, cap de bou ce eşti! Ţi-am spus că mi-a fost furat!
- Când l-ai văzut ultima dată? întrebă Wargrave.
- Aseară. Era în sertar când m-am culcat... pregătit pentru orice eventualitate.
Judecătorul dădu din cap şi spuse:
- Cred că a fost luat azi-dimineaţă, în zăpăceala cu căutarea lui Rogers, sau după ce a fost descoperit.
- Bănuiesc că e ascuns undeva prin casă. Trebuie să-l căutăm, spuse Vera.
Judecătorul Wargrave îşi mângâie bărbia.
- Mă îndoiesc că cercetarea noastră va avea vreun rezultat. Ucigaşul a avut destul timp să găsească o ascunzătoare. Nu cred că vom găsi uşor revolverul.
Blore spuse deodată:
- Nu ştiu unde e revolverul, dar pariez că ştiu unde e altceva - seringa hipodermică. Urmaţi-mă.
Deschise uşa de la intrare şi o luă în jurul casei.
La o mică distanţă de fereastra sufrageriei găsi seringa. Lângă ea era o figurină de porţelan spartă - cel de al cincilea negru, spart.
Blore spuse satisfăcut:
- Singurul loc unde putea să fie. După ce a omorât-o, a deschis fereastra, a aruncat seringa, a luat figurina de pe masă şi a azvârlit-o şi pe ea.
Nu erau amprente pe seringă. Fusese ştearsă cu grijă.
Vera spuse cu hotărâre:
- Acum, hai să căutăm revolverul.
- Neapărat, aprobă judecătorul Wargrave. Dar în timpul acesta, să avem grijă să stăm împreună. Nu uitaţi că dacă ne despărţim, ucigaşul poate să acţioneze.
Cercetară cu grijă casa, din pod până în pivniţă, dar fără rezultat. Revolverul nu era nicăieri.
Capitolul al treisprezecelea
I
"Unul dintre noi..... unul dintre noi... unul dintre noi..."
Trei cuvinte, repetate la nesfârşit, imprimându-se ceas după ceas în minţile înfricoşate ale celor cinci.
Cinci oameni - cinci oameni îngroziţi. Cinci oameni care se observau, care nu-şi mai dădeau osteneala să-şi ascundă tensiunea nervoasă.
Acum, era doar puţină prefăcătorie - lipsea masca formală a conversaţiei. Erau cinci duşmani, legaţi împreună printr-un instinct reciproc de autoconservare.
Şi dintr-o dată, toţi începură să semene mai puţin a fiinţe umane. Reveneau la tipuri mai bestiale. Judecătorul Wargrave stătea ghemuit, ca o bătrână, prudentă broască ţestoasă, nemişcat, cu ochii pătrunzători şi vioi. Ex-inspectorul Blore părea şi mai greoi şi grosolan la înfăţişare. Avea mişcările unui animal încet. Ochii îi erau congestionaţi, injectaţi. Avea un aer de ferocitate şi stupizenie laolaltă. Era ca o fiară încolţită, gata să-şi atace urmăritorii. Cât despre Philip Lombard, simţurile lui păreau mai degrabă ascuţite decât adormite. Urechea îi reacţiona la cele mai mici zgomote. Pasul îi era mai uşor şi mai iute, corpul suplu şi graţios. Şi zâmbea adesea, arătându-şi dinţii lungi şi albi.
Vera Claythorne părea foarte liniştită. Mai tot timpul stătea ghemuită într-un scaun. Ochii îi stăteau pironiţi în gol. Părea uluită. Parcă era o pasăre care se izbise cu capul de geam şi fusese culeasă de o mână omenească. Şi acum sta ghemuită, îngrozită, incapabilă să se mişte, sperând să se salveze prin imobilitate.
Armstrong era într-o stare de nervi jalnică. Se frământa tot timpul, şi mâinile îi tremurau. Îşi aprindea ţigară după ţigară, ca să le stingă aproape imediat. Ceea ce părea să-l chinuiască cel mai mult era inactivitatea forţată la care îi silea situaţia. Din când în când izbucnea într-un torent de cuvinte nervoase.
- N-ar trebui să stăm aici fără să facem nimic! Trebuie să existe ceva - sigur, sigur că există ceva pe care să-l putem face. Dacă am aprinde un foc...?
- Pe vremea asta? spuse greoi Blore.
Ploua din nou cu găleata. Vântul bătea în rafale intermitente. Răpăitul deprimant al ploii aproape îi înnebunea.
Printr-un acord tacit, adoptaseră un fel de plan de campanie: stăteau cu toţii în salonul cel mare; numai o singură persoană putea să iasă din cameră; celelalte patru aşteptau până se întorcea a cincea.
- E numai o chestiune de timp, spuse Lombard. Vremea se va însenina. Atunci vom putea să facem ceva... să semnalizăm... să aprindem un foc... să facem o plută... ceva!
Armstrong izbucni deodată într-un râs ca un cotcodăcit:
- Chestiune de timp... de timp? Nu ne putem permite să aşteptăm. N-avem timp. O să murim cu toţii...
Judecătorul Wargrave spuse, şi vocea lui subţire şi clară era plină de o hotărâre pătimaşă:
- Nu, dacă vom fi prevăzători. Trebuie să fim prevăzători.
Masa de prânz au luat-o la ora obişnuită - dar fără nicio formalitate convenţională. Toţi cinci s-au dus la bucătărie. În cămară au găsit o mare provizie de conserve. Au deschis o conservă de limbă şi două de fructe. Au mâncat stând în picioare în jurul mesei. Apoi, tot împreună s-au întors în salon - ca să stea acolo - să stea păzindu-se unul pe altul.
Gândurile care le umblau prin cap erau anormale, febrile, bolnave...
"E Armstrong... s-a uitat acum la mine cu coada ochiului... are ochi de nebun... e complet nebun... Poate nici nu e doctor... Asta e, desigur... E un nebun, scăpat din casa vreunui doctor... care pretinde că e doctor... Asta e adevărul... Să le spun?... Să ţip...? Nu, nu trebuie să-l pun în gardă... Şi pe urmă, ştie să se poarte ca un om normal... Cât e ceasul?... Numai trei şi un sfert!... O, Doamne, o să înnebunesc şi eu... Da, e Armstrong... Mă pândeşte acum..."
"Pe mine n-o să mă prindă! Ştiu să-mi port de grijă... Am fost şi altă dată în situaţii grele... Unde dracu e revolverul ăla?... Cine l-a luat?... Cine-l are? Nimeni... ştim asta. Am fost toţi căutaţi... Nimeni nu poate să-l aibă... Dar cineva ştie unde este..."
'"Fiecare e pe cale să-nnebunească... Cu toţii au să înnebunească... Le e frică de moarte... tuturor ne e frică de moarte... Şi mie mi-e frică de moarte... Da, dar asta nu opreşte moartea să vină... Dricul e la uşă, domnule! Unde am citit asta? Fata... O s-o supraveghez. Da, o s-o supraveghez pe fată..."
"Patru fără douăzeci... numai patru fără douăzeci... poate a stat ceasul... Nu înţeleg... nu, nu înţeleg... Un astfel de lucru nu se poate întâmpla... se întâmplă... De ce nu ne trezim? Să ne trezim - ziua Judecăţii de apoi... nu, nu asta! Dacă aş putea gândi... Capul... se întâmplă ceva cu capul... o să plesnească... o să crape... nu se poate întâmpla un astfel de lucru... cât e ceasul? O, Doamne, e numai patru fără un sfert."
"Trebuie să nu-mi pierd capul... trebuie să nu-mi pierd capul... Să nu-mi pierd capul... Totul e perfect clar... totul plănuit. Dar nimeni nu trebuie să bănuiască. Trebuie să prindă momeala. Trebuie! Care dintre ei? Asta e întrebarea - care dintre ei? Cred... da, cred că mai curând... da... el."
Când ceasul bătu ora cinci, săriră cu toţii.
- Vrea cineva ceai? întrebă Vera.
Se făcu o clipă de tăcere.
- Aş dori o ceaşcă, spuse Blore.
Vera se ridică:
- Mă duc să-l fac. Puteţi sta aici.
Judecătorul spuse blând:
- Cred, dragă domnişoară, că am prefera cu toţii să venim şi să asistăm la prepararea lui.
Vera se holbă, apoi râse scurt, aproape isteric:
- Desigur! Aţi prefera!
Cinci oameni s-au dus la bucătărie. Când ceaiul a fost gata, au băut Vera şi Blore. Ceilalţi trei au luat whisky - au deschis o sticlă nouă şi au folosit un sifon dintr-o ladă nedesfăcută.
Judecătorul murmură cu un zâmbet de reptilă:
- Trebuie să fim foarte prevăzători...
Se înapoiară în salon. Deşi era vară, camera era întunecată. Lombard întoarse comutatorul, dar lumina nu se aprinse. Spuse:
- Sigur! Motorul nu merge fiindcă Rogers nu s-a dus să-l controleze.
Ezită o clipă, apoi continuă:
- Cred că am putea să ne ducem şi să-i dăm drumul.
Judecătorul Wargrave spuse:
- E un pachet de lumânări în cămară, l-am văzut. Mai bine să folosim lumânările.
Lombard se duse după lumânări. Ceilalţi patru rămaseră în salon privindu-se unul pe altul.
Se întoarse cu o cutie de lumânări şi o grămadă de farfurioare. Au fost aprinse cinci lumânări şi puse în salon.
Era ora şase fără un sfert.
II
La şase şi douăzeci, Vera simţi că îi era cu neputinţă să mai stea acolo. Se va duce sus în cameră şi îşi va uda cu apă rece capul şi tâmplele care o dureau.
Se ridică şi se îndreptă spre uşă. Apoi îşi aminti, se întoarse şi luă o lumânare din cutie. O aprinse, lăsă puţină ceară să se scurgă într-o farfurioară şi lipi lumânarea. Apoi ieşi din cameră, închizând uşa în urma ei şi lăsându-i înăuntru pe cei patru bărbaţi. Sui scările, şi o luă pe culoar până la camera ei.
Deschise uşa, dar se opri deodată şi stătu nemişcată.
Nările îi tremurau.
Marea... mirosul mării de la St. Tredennick.
Asta era. Nu putea să greşească. Era mirosul de pe plajă din ziua aceea - fluxul... şi stâncile acoperite cu iarbă de mare... care se usca la soare.
"Pot să înot până la insulă, domnişoară Claythorne?"
"De ce nu pot să înot până la insulă?..."
Mormoloc râzgâiat, plângăcios şi imposibil! Dacă n-ar fi el, Hugo ar fi bogat... ar putea să se însoare cu fata pe care o iubea...
Hugo...
Sigur... sigur... nu era Hugo lângă ea? Nu, o aştepta în cameră...
Făcu un pas înainte. Curentul prinse flacăra lumânării. Clipi şi se stinse...
În întuneric i se făcu deodată frică...
"Nu fi proastă, se îndemnă singură. Totul e în regulă. Ceilalţi sunt jos. Toţi patru. Nu e nimeni în cameră. Nu poate să fie. Ai închipuiri, fată."
Dar mirosul acela - mirosul plăjii de la St. Tredennick... asta nu era închipuire.
Era adevărat.
Şi era cineva în cameră... Auzise ceva - sigur că auzise ceva....
Şi atunci, în timp ce stătea acolo, la pândă... o mână rece, vâscoasă, o atinse pe gât... o mână umedă, mirosind a mare...
III
Vera urlă.Urlă întruna - urlete de groază fără seamăn - strigăte sălbatice, disperate, de ajutor.
Nu auzi zgomotele de jos, pocnetul unui scaun răsturnat, o uşă deschizându-se, paşi de bărbaţi alergând pe scări. Era conştientă numai de o groază supremă.
Şi deodată, în uşă pâlpâiră lumini - lumânări - în cameră năvăliră bărbaţii.
- Ce dracu? Ce s-a întâmplat? Doamne, Dumnezeule, ce este?
Tremurând toată, Vera făcu un pas înainte şi se prăbuşi pe podea.
Îşi dădu seama ca prin vis că cineva se apleca deasupra ei şi încerca să-i ridice capul. Apoi, la o exclamaţie bruscă: "Dumnezeule, uitaţi-vă!"
Îşi reveni. Deschise ochii şi ridică capul. Văzu la ce se uitau bărbaţii cu lumânările.
O fâşie largă de iarbă de mare umedă atârna din tavan. Asta o atinsese pe gât în întuneric şi asta luase ea drept o mână vâscoasă, o mână înecată venind din morţi ca să-i ia viaţa!
Începu să râdă isteric. Spuse:
- Era iarbă de mare... doar iarbă de mare... asta mirosea...
Şi din nou leşină - valuri după valuri de greaţă. Din nou cineva îi sălta capul şi i-l susţinea.
Parcă treceau veacuri. Cineva îi dădea ceva de băut - apăsându-i paharul de buze. Simţi miros de brandy.
Era gata să înghită cu recunoştinţă băutura când, deodată, un avertisment - ca un clopot de alarmă - îi sună în creier. Se ridică, împingând paharul la o parte.
Întrebă tăios:
- De unde aţi luat-o?
Blore fu cel care răspunse. Se uită mirat o clipă înainte de a vorbi:
- Am luat-o de jos.
- Nu vreau s-o beau, strigă Vera.
O clipă, domni tăcerea, apoi Lombard râse. Spuse apreciativ:
- Bravo, Vera. Nu ţi-ai pierdut firea... chiar dacă te-ai speriat de moarte. O să aduc o sticlă nouă, nedeschisă încă.
Ieşi repede.
Vera spuse nesigur:
- Mă simt bine acum. O să beau nişte apă.
Armstrong o ajută să se ridice în picioare. Clătinându-se şi sprijinindu-se de el, Vera se duse până la chiuvetă. Dădu drumul la robinet şi pe urmă umplu paharul.
- Brandy-ul n-avea nimic, spuse indignat Blore.
- De unde ştii? întrebă Armstrong.
Blore vorbi furios:
- N-am pus nimic în el. La asta te referi, cred.
- Nu spun că dumneata ai pus, preciză Armstrong. Ai fi putut s-o faci dumneata, sau altul ar fi putut băga ceva în sticlă, tocmai pentru acest caz.
Lombard se întoarse în cameră. Avea o sticlă nouă de brandy şi un tirbuşon. Îi vârî Verei sub nas sticla sigilată.
- Uite aici, fată. Nicio escrocherie. Rupse poleiala şi scoase dopul. Noroc că e o cantitate suficientă de alcool în casă. Frumos din partea lui U. N. Owen.
Vera era scuturată de un tremur violent.
Armstrong, care ţinu paharul în timp ce Philip turna brandy, spuse:
- Ai face mai bine să bei asta, domnişoară Claythorne. Ai avut un şoc neplăcut.
Vera bău puţin alcool. Culoarea îi reveni în obraji.
Philip Lombard spuse râzând:
- Ei bine, iată o crimă care n-a mers după plan!
Vera vorbi aproape în şoaptă:
- Credeţi... că asta a urmărit?
Lombard dădu din cap:
- Se aştepta să mori de spaimă! Sunt oameni care ar fi murit, nu-i aşa, doctore?
Armstrong nu se pronunţă. Spuse cu îndoială:
- Hm, greu de spus. Persoană tânără, sănătoasă, fără afecţiuni cardiace. Improbabil. Pe de altă parte...
Luă paharul cu brandy pe care îl adusese Blore. Băgă degetul în el şi îl puse cu mare grijă pe limbă. Expresia nu i se schimbă. Spuse cu îndoială:
- Hm, are gustul normal.
Blore păşi furios înainte şi începu să strige:
- Dacă îndrăzneşti să spui că am vreun amestec în poveştile astea, îţi zdrobesc creierii.
Vera, refăcută de brandy, încercă o diversiune:
- Unde e judecătorul?
Cei trei bărbaţi se priviră.
- E ciudat... Credeam c-a urcat sus cu noi.
Blore spuse:
- Şi eu la fel... Dumneata, doctore, nu-ţi aminteşti? Ai venit pe scări în urma mea.
Armstrong spuse:
- Credeam că mă urmează... Sigur că urcă mai încet decât noi. E un om bătrân.
Se uitară din nou unul la altul.
- E al naibii de ciudat... spuse Lombard.
- Trebuie să-l căutăm, strigă Blore.
Porni spre uşă. Ceilalţi îl urmau, Vera încheind şirul.
În timp ce coborau scările, Armstrong spuse peste umăr:
- Îmi închipui că a rămas în salon.
Traversară holul. Armstrong strigă tare:
- Wargrave, Wargrave, unde eşti?
Niciun răspuns. O tăcere de moarte umplea casa - nu se auzea decât răpăitul uşor al ploii. Apoi, la uşa salonului, Armstrong se opri înlemnit. Ceilalţi se îngrămădiră şi se uitară peste umărul lui.
Judecătorul Wargrave stătea în scaunul cu spătar înalt din fundul camerei. Două lumânări ardeau de fiecare parte. Dar ceea ce îi făcu să tresară fu toga roşie în care era îmbrăcat şi peruca de judecător de pe cap...
Doctorul Armstrong le făcu semn celorlalţi să stea pe loc, iar el se îndreptă, clătinându-se ca un om beat, spre figura tăcută, holbată.
Se aplecă înainte, privindu-i faţa liniştită. Apoi, cu o mişcare iute, ridică peruca, şi aceasta, căzând la pământ, dezvălui fruntea înaltă şi chelia, cu o pată rotundă chiar în mijloc, din care se prelinsese ceva.
Doctorul Armstrong ridică mâna fără viaţă şi căută pulsul. Apoi se întoarse spre ceilalţi. Vorbi - şi vocea îi era fără expresie, moartă, îndepărtată:
- A fost împuşcat...
- Dumnezeule - revolverul! exclamă Vera.
Doctorul spuse cu aceeaşi voce fără viaţă:
- I-a străpuns capul. Instantaneu.
Vera se aplecă spre perucă. Spuse, cu glasul îngrozit:
- Lâna gri pe care o pierduse domnişoara Brent!
- Şi perdeaua roşie de la baie... spuse Blore.
- Va să zică, pentru asta i-au trebuit, şopti Vera.
Deodată, Philip Lombard râse - un râs ascuţit, nefiresc - apoi începu să recite:
- Cinci negri mititei vor s-ajungă magistraţi;
Unul şi-a-mplinit dorinţa şi-au rămas deci patru fraţi. Acesta e sfârşitul sângerosului judecător Wargrave. N-o să mai pronunţe sentinţe! N-o să-şi mai pună tichia neagră! E ultima dată când a mai fost judecător! N-o să mai tragă concluzii, n-o să mai trimită nevinovaţi la moarte. Cum ar mai râde Edward Seton dacă ar fi aici! Doamne, cum ar mai râde!
Izbucnirea lui îi făcu pe ceilalţi să tresară.
Vera strigă:
- Dar doar azi-dimineaţă spuneai că el e criminalul!
Faţa lui Philip Lombard se schimbă - deveni gravă. Vorbi cu o voce joasă:
- Ştiu că am spus... Ei bine, am greşit. Iată încă unul dintre noi care s-a dovedit a fi nevinovat - dar prea târziu....
Capitolul al paisprezecelea
I
L-au dus pe judecătorul Wargrave în camera lui şi l-au întins pe pat. Apoi au coborât din nou şi au stat în hol, uitându-se unii la alţii.
- Ce facem acum? întrebă Blore greoi.
Lombard spuse cu vioiciune:
- Să mâncăm ceva. Trebuie să şi mâncăm, ştiţi...
Din nou s-au dus în bucătărie. Au deschis din nou o conservă. Mâncau mecanic, aproape fără să simtă gustul.
- N-o să mai mănânc limbă niciodată, spuse Vera.
Au isprăvit masa. Şi acum stăteau în jurul mesei de bucătărie, uitându-se ţintă unul la altul.
- Numai patru... spuse Blore. Cine urmează?
Armstrong privi fix înainte. Vorbi, aproape mecanic:
- Trebuie să fim foarte prudenţi... şi se opri.
Blore dădu din cap:
- Şi el spunea la fel... iar acum e mort!
- Cum s-a întâmplat, mă întreb? spuse Armstrong.
Lombard înjură:
- O dublă înscenare, a naibii de inteligentă! Iarba aia, pe care a pus-o în camera domnişoarei Claythorne, a avut efectul scontat. Toată lumea s-a precipitat într-acolo, sus, crezând că o omoară. Şi astfel... în încurcătura asta... l-a prins singur pe bătrân...
- De ce n-a auzit nimeni împuşcătura? întrebă Blore.
Lombard dădu din cap:
- Domnişoara Claythorne ţipa, vântul urla, noi alergam încoace şi încolo strigând. Nu, nu putea să se audă. Făcu o pauză, apoi spuse: Dar păcăleala asta n-o să se mai prindă. Data viitoare trebuie să încerce altceva.
- Aşa va face, probabil, spuse Blore.
Avea ceva neplăcut în voce. Ceilalţi doi bărbaţi se priviră.
Armstrong zise:
- Numai patru şi nu ştim care...
- Eu ştiu... spuse Blore.
- N-am nici cea mai mică îndoială... vorbi Vera.
- Cred că eu ştiu într-adevăr, spuse Armstrong rar.
- În ceea ce mă priveşte, sunt aproape lămurit... zise Philip Lombard.
Se uitară din nou unii la alţii... Vera se clătină pe picioare:
- Mă simt groaznic. Trebuie să mă culc... Sunt frântă.
- Şi noi ar trebui. N-are niciun rost să stăm aici păzindu-ne unii pe alţii, spuse Lombard.
- N-am nimic împotrivă, aprobă Blore.
Doctorul murmură:
- Cel mai bun lucru de făcut... deşi mă îndoiesc că cineva va dormi.
Se îndreptară spre uşă. Blore spuse:
- Mă întreb unde o fi revolverul ăla acum?
II
Urcară la etaj.
Ceea ce urmă semăna într-un fel cu o scenă de pantomimă.
Fiecare dintre cei patru stăteau cu mâna pe clanţa de la camera sa. Apoi, ca la un semnal parcă, fiecare intră în cameră şi închise uşa. Se auziră chei răsucite şi zăvoare trase, mobile mutate din loc.
Patru oameni îngroziţi erau baricadaţi înăuntru până dimineaţa.
III
Philip Lombard respiră adânc uşurat după ce potrivi un scaun sub clanţa uşii.
Merse spre măsuţa de toaletă.
La flacăra pâlpâitoare a lumânării îşi studie curios faţa.
Îşi zise în gând: "Ei, afacerea asta te-a cam dat gata", şi schiţă zâmbetul lui brusc, de lup.
Se dezbrăcă repede.
Se duse spre pat şi puse pe noptieră ceasul de mână.
Apoi deschise sertarul noptierei.
Şi rămase acolo, holbându-se la revolverul dinăuntru.
IV
Vera Claythorne stătea în pat.
Lumânarea mai ardea încă.
Nu avea curajul s-o stingă.
Îi era frică de întuneric...
Îşi spunea mereu şi mereu: "Eşti în siguranţă până mâine dimineaţă. Noaptea trecută nu s-a întâmplat nimic. Nici noaptea asta n-o să se întâmple nimic. Nu se poate întâmpla nimic. Eşti încuiată şi zăvorâtă înăuntru. Nu poate nimeni să intre în cameră..."
Şi deodată se gândi: "Sigur! Pot să stau aici! Să stau aici încuiată! Hrana nu contează! Pot să stau aici... în siguranţă... până soseşte un ajutor! Chiar dacă e vorba de o zi... sau două zile..."
Să stea aici! Da, dar putea? Ceas după ceas... nimeni cu care să vorbească, nimic de făcut decât să se gândească... O să înceapă să se gândească la Cornwall... la Hugo... la... la ceea ce îi spusese lui Cyril.
Îngrozitor şi plângăreţ băieţel, care o cicălea mereu...
"Domnişoară Claythorne, de ce nu pot să înot până la stâncă? Pot să înot, ştiu că pot!"
Vocea ei a fost aceea care a răspuns?
"Sigur că poţi, Cyril, cu adevărat. Ştiu asta."
"Pot să mă duc atunci, domnişoară Claythorne?"
"Vezi, Cyril, mama e tare nervoasă din cauza ta. Uite cum o să facem: mâine o să înoţi până la stâncă; eu o să stau de vorbă pe plajă cu mama şi o să-i abat atenţia. Şi pe urmă, când te caută, tu o să fii pe stâncă, făcându-i semn. Va fi o surpriză!"
"Oh, grozav, domnişoară Claythorne! O să fie o escapadă!"
Gata! - spusese. Mâine! Hugo plecase la Newquay. Când se va întoarce - totul se va fi terminat. Da, dar să zicem că nu? Dacă ieşea prost? Cyril putea fi salvat la timp. Şi atunci... atunci ar spune.
"Domnişoara Claythorne mi-a dat voie."
Ei, ce te faci atunci? Dar trebuia să rişte. În cazul cel mai rău, o să afirme fără ruşine:
"Cum poţi spune o asemenea minciună sfruntată, Cyril? Bineînţeles că n-am spus niciodată aşa ceva!"
O s-o creadă pe ea, fără doar şi poate. Cyril inventa adesea tot soiul de istorii. Era un copil în care nu puteai avea încredere. Singurul care va şti va fi Cyril, desigur. Dar asta n-avea importanţă... Şi oricum, totul va ieşi bine. Va pretinde că a înotat după el. Dar va sosi prea târziu... Nimeni nu va bănui vreodată... Bănuise Hugo? De asta o privise în felul acela ciudat, îndepărtat?... Ştiuse Hugo? De asta plecase imediat după ce se terminase ancheta?
Nu i-a răspuns la singura scrisoare pe care i-a scris-o...
Hugo...
Vera se răsucea în pat fără încetare. Nu, nu, nu trebuie să se mai gândească la Hugo. Doare prea mult! Toată povestea asta se terminase, se terminase şi gata... Hugo trebuie uitat.
De ce, în seara asta, simţise deodată că Hugo era cu ea în cameră?
Se uita ţintă în tavan, la cârligul mare, negru, din mijlocul camerei. Nu-l observase până acum. Iarba de mare fusese atârnată de el.
Tremură, aducându-şi aminte de atingerea aceea rece, vâscoasă de pe gât.
Nu-i plăcea cârligul din tavan. Îi atrăgea privirile, o fascina... un cârlig mare, negru.....
V
Ex-inspectorul Blore stătea pe marginea patului.
Ochii lui mici, înroşiţi şi congestionaţi, erau singurul lucru vioi în masa opacă a feţei. Părea un porc mistreţ aşteptând să atace.
Nu-i era somn.
Ameninţarea se afla foarte aproape acum. Din zece, şase nu mai erau.
Cu toată înţelepciunea, cu toată prudenţa şi agerimea lui, bătrânul judecător se dusese pe urmele celorlalţi. Blore pufni cu un fel de satisfacţie sălbatică.
Ce spusese bătrânul?
"Trebuie să fim foarte prudenţi..."
Bătrân ipocrit, plin de sine. La tribunal se simţea ca un Dumnezeu atotputernic. A primit ce i se cuvenea... Nu mai avea nevoie să fie prudent...
Şi acum, rămăseseră patru. Fata, Lombard, Armstrong şi el.
Foarte curând o să mai dispară unul... Dar acela nu va fi W. H. Blore. O să aibă el grijă.
(Dar revolverul... Ce e cu revolverul? Iată factorul îngrijorător - revolverul!)
Blore stătea pe pat, cu fruntea încruntată, cu ochii mici încreţiţi şi mijiţi, şi se gândea la revolver...
În tăcere putea să audă bătăile pendulelor de jos.
Miezul nopţii.
Se simţi mai puţin încordat - şi chiar se întinse în pat. Dar rămase îmbrăcat.
Stătea acolo, gândindu-se. Reconstitui întreaga poveste de la început, metodic, sârguincios, aşa cum obişnuia pe vremuri, când fusese ofiţer de poliţie.
Conştiinciozitatea era aceea care câştiga până la urmă.
Lumânarea era pe sfârşite. Asigurându-se că avea chibriturile la îndemână, o stinse.
Destul de ciudat, găsi că întunericul e neliniştitor. Parcă temeri de mii de ani se treziseră şi se luptau în creierul lui, căutând să iasă la iveală. Feţe pluteau în aer - faţa judecătorului, încoronată cu acel simulacru de perucă din lână gri - faţa rece, moartă a nevestei lui Rogers - faţa vânătă, convulsionată a lui Anthony Marston.
O altă faţă - palidă, cu ochelari, cu o mustaţă mică, de aceeaşi culoare cu părul. Şi încă o faţă... pe care o văzuse cândva... dar când? Nu pe insulă. Nu, mult mai înainte.
Curios că nu-i putea da un nume... O faţă cam prostuţă, într-adevăr... tipul părea puţin cam nătăfleţ.
Sigur!
Îşi aminti cu un adevărat şoc.
Landor!
Ciudat, dacă stai să te gândeşti că uitase complet cum arăta Landor. Ieri încercase să-şi amintească chipul individului, dar nu fusese în stare.
Şi iat-o acum, fiecare trăsătură clară şi distinctă, ca şi cum o văzuse abia ieri.
Landor avusese nevastă - o mână de femeie, mititică şi cu o faţă necăjită. Aveau şi un copil, o fată de vreo 14 ani. Pentru prima dată se întreba ce s-o fi ales de ele.
(Revolverul! Ce se alesese de revolver? Asta era mult mai important.)
Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai nedumerit... Nu înţelegea povestea cu revolverul.
Cineva din casă avea revolverul...
Jos, un ceas bătu ora unu.
Gândurile lui Blore fură întrerupte brusc. Se ridică în pat, înviorându-se deodată. Pentru că auzise un zgomot... un zgomot foarte uşor... undeva, dincolo de uşă.
Cineva se mişca prin casă, în întuneric.
Fruntea i se acoperi de sudoare. Cine era cel care se mişca pe furiş, în cea mai mare linişte, de-a lungul coridoarelor? Cineva care nu avea gânduri bune - putea să pună rămăşag!
Fără zgomot, în ciuda trupului său greoi, se dădu jos din pat şi din doi paşi fu la uşă, ascultând.
Dar zgomotul nu se mai repetă. Cu toate acestea, Blore era convins că nu se înşelase. Auzise un pas chiar lângă uşa lui. Simţise că i se face părul măciucă. Îi era grozav de frică...
Cineva care se furişa încet prin noapte...
Ascultă - dar nu se mai repetă nici un zgomot.
Şi atunci, o nouă ispită îl cuprinse. Dorea, cu disperare, să iasă şi să cerceteze. Dacă ar putea numai să vadă cine dădea târcoale în întuneric.
Dar ar fi o nebunie să deschidă uşa. Probabil că exact asta aştepta celălalt. Poate chiar intenţia lui fusese ca Blore să-l audă, urmărind astfel să-l facă să iasă, ca să cerceteze.
Blore stătea ţeapăn - ascultând. Auzea acum zgomote peste tot, pocnituri, foşnete, şoapte misterioase - dar creierul lui realist, încăpăţânat, ştia ce sunt de fapt - produse ale propriei lui imaginaţii înfierbântate.
Şi apoi, deodată, auzi ceva care nu era imaginaţie. Paşi foarte uşori, prudenţi, dar perfect clari pentru un om ca Blore, care era numai urechi.
Paşii veneau încet de-a lungul coridorului (atât camera lui Lombard cât şi cea a lui Armstrong se aflau mai departe de scară decât a sa). Trecură pe lângă uşa lui fără şovăială.
Şi atunci, Blore se hotărî.
Voia să ştie cine e! Paşii trecuseră pe lângă uşa lui, spre scară. Unde se ducea omul?
Când acţiona, Blore acţiona rapid, surprinzător pentru un om care părea atât de greoi şi de încet. Se întoarse pe vârfuri până la pat, strecură chibriturile în buzunar, scoase priza de la lampa de noptieră şi răsuci sârma în jurul ei. Lampa era de crom, cu o bază grea de ebonit - o armă folositoare.
Se apropie iarăşi, fără zgomot, de uşă, luă scaunul de sub clanţă, trase zăvorul cu grijă şi descuie uşa. Ieşi pe coridor. Jos, în hol, se auzi un zgomot uşor. Blore alergă în ciorapi până la capătul scării.
În clipa aceea îşi dădu seama de ce auzise atât de clar totul. Vântul nu mai bătea deloc şi cerul se înseninase. Razele lunii pătrundeau prin fereastra de pe palier şi luminau holul de jos.
Blore zări o clipă o siluetă care tocmai ieşea pe uşa din faţă.
Se opri chiar când era gata să alerge jos pe scări în urmărire.
Iar era să se facă de râs! Fusese o cursă, pesemne, ca să-l atragă afară din casă!
Dar ceea ce nu înţelesese celălalt, era că făcuse o greşeală, că se predase în mâinile lui Blore. Pentru că, din cele trei camere de sus ocupate, una trebuia să fie goală acum.
Tot ce avea de făcut era să se asigure care anume!
Blore se înapoie încet pe coridor.
Se opri întâi la uşa doctorului Armstrong şi ciocăni. Niciun răspuns.
Aşteptă o clipă, apoi se duse la uşa lui Philip Lombard. Aici răspunsul veni îndată:
- Cine-i acolo?
- Blore. Cred că Armstrong nu e în cameră. Aşteaptă o clipă.
Se duse la uşa din capătul coridorului şi bătu.
- Domnişoară Claythorne, domnişoară Claythorne...
Se auzi vocea Verei, speriată:
- Cine e? Ce s-a întâmplat?
- Nu e nimic, domnişoară Claythorne. Aşteaptă o clipă. Mă întorc îndată.
Alergă apoi la uşa lui Lombard, care tocmai se deschidea. Lombard stătea în prag. Avea o lumânare în mâna stângă. Îşi trăsese pantalonii peste pijama. Mâna dreaptă o ţinea în buzunarul jachetei de pijama. Spuse tăios:
- Ce dracu e asta?
Blore explică repede. Privirea lui Lombard se aprinse.
- Armstrong, ei? Va să zică el e păsărica! Se duse apoi spre uşa lui Armstrong spunând: Iartă-mă, Blore, dar nu iau nimic pe garanţie.
Bătu tare în uşă:
- Armstrong, Armstrong!
Niciun răspuns.
Lombard se lăsă în genunchi şi se uită pe gaura cheii. Vârî cu grijă degetul mic înăuntru.
- Cheia nu e pe dinăuntru.
- Asta înseamnă că a încuiat pe dinafară şi a luat cheia cu el, spuse Blore.
Philip se declară de acord:
- O precauţie normală. O să-l prindem, Blore... De data asta îl prindem! O clipă.
Alergă spre camera Verei.
- Vera!
- Da.
- Îl urmărim pe Armstrong. Nu e la el în cameră. Orice s-ar întâmpla, să nu deschizi uşa. Ai înţeles?
- Am înţeles.
- Dacă vine Armstrong şi-ţi spune că am fost ucis, sau că Blore a fost ucis, nu-i da nicio atenţie. Înţelegi? Deschizi uşa numai dacă îţi vorbim Blore şi cu mine. Ai înţeles?
- Da. Nu sunt chiar atât de proastă.
- Bine, spuse Lombard.
Se duse la Blore.
- Şi acum - după el! Vânătoarea a început!
- Ar trebui să fim mai atenţi. Nu uita că are un revolver, îl avertiză Blore.
Philip Lombard, care alerga pe scări în jos, chicoti:
- Aici greşeşti! Deschise uşa de la intrare, remarcând: Zăvorul e tras - ca să poată intra uşor. Continuă: Revolverul e la mine. Şi îl scoase pe jumătate din buzunar în timp ce vorbea. L-am găsit astă-seară pus înapoi în sertar.
Blore se opri nemişcat în prag. Se schimbă la faţă. Philip Lombard îl văzu.
- Nu fi prost, Blore! N-o să te împuşc! Întoarce-te şi baricadează-te înăuntru, dacă vrei! Eu plec după Armstrong.
Şi porni în lumina lunii. După o clipă de ezitare, Blore îl urmă. Se gândi: "Cred că mi-o fac singur. Dar, la urma urmei..."
La urma urmei, avusese şi înainte de-a face cu criminali înarmaţi cu revolvere.
Orice i s-ar fi putut reproşa lui Blore, numai lipsa de curaj nu. Când simţea pericolul, atunci devenea mai curajos. Nu-i era frică de pericol - dacă ştia despre ce-i vorba - ci doar de un pericol nedefinit, sau de supranatural.
VI
Lăsată să aştepte rezultatul, Vera e sculă şi se îmbrăcă. Se uită de două-trei ori la uşă. O uşă solidă. Era încuiată, zăvorâtă şi avea rezemat de ea un scaun de stejar.
Nu putea fi deschisă cu forţa. Şi în niciun caz de doctorul Armstrong - nu avea un fizic puternic. Dacă ar fi ea în locul lui Armstrong şi ar avea intenţia de a ucide, ar întrebuinţa viclenia, nu forţa.
Se amuză singură gândindu-se cam ce mijloace ar putea folosi doctorul.
Ar putea, aşa cum sugerase Philip, să vină şi să-i spună că unul dintre cei doi bărbaţi a fost ucis. Sau ar putea să pretindă că el e rănit mortal, s-ar putea târî gemând la uşa ei.
Mai existau şi alte posibilităţi. Ar putea să-i spună că a luat foc casa. Mai mult, ar putea chiar să dea foc casei cu adevărat... Da, asta ar fi o posibilitate. Îi momeşte pe ceilalţi doi să iasă afară din casă, şi pe urmă - vărsând gaz pe jos - îi dă foc.
Iar ea, ca o idioată, o să rămână baricadată în cameră până va fi prea târziu.
............................................................................................
7.
Judecătorul Wargrave nu răspunse.Coborî în bucătărie şi ceilalţi îl urmară. Acolo se afla o lădiţă în care se ţineau argintăria şi tacâmurile. După instrucţiunile judecătorului diferitele medicamente au fost puse acolo şi încuiate. Apoi, tot la instrucţiunile lui Wargrave, lădiţa a fost pusă în dulapul de bucătărie, pe care-l încuiară. Judecătorul dădu cheia de la lădiţă lui Philip Lombard, iar cheia de la dulap lui Blore, spunându-le:
- Dumneavoastră doi sunteţi cei mai puternici ca fizic. Ar fi greu pentru oricare să ia cheia de la celălalt. Ar fi imposibil pentru oricare dintre noi trei. Dacă cineva ar sparge dulapul... sau lădiţa... ar face zgomot... ar fi greu să nu atragă atenţia.
Făcu o pauză, apoi urmă:
- O problemă serioasă ne stă în faţă. Ce s-a întâmplat cu revolverul domnului Lombard?
- Mi se pare că proprietarul e persoana cea mai în măsură s-o ştie, spuse Blore.
Lui Lombard nările îi păliră de furie.
- Tâmpitule, cap de bou ce eşti! Ţi-am spus că mi-a fost furat!
- Când l-ai văzut ultima dată? întrebă Wargrave.
- Aseară. Era în sertar când m-am culcat... pregătit pentru orice eventualitate.
Judecătorul dădu din cap şi spuse:
- Cred că a fost luat azi-dimineaţă, în zăpăceala cu căutarea lui Rogers, sau după ce a fost descoperit.
- Bănuiesc că e ascuns undeva prin casă. Trebuie să-l căutăm, spuse Vera.
Judecătorul Wargrave îşi mângâie bărbia.
- Mă îndoiesc că cercetarea noastră va avea vreun rezultat. Ucigaşul a avut destul timp să găsească o ascunzătoare. Nu cred că vom găsi uşor revolverul.
Blore spuse deodată:
- Nu ştiu unde e revolverul, dar pariez că ştiu unde e altceva - seringa hipodermică. Urmaţi-mă.
Deschise uşa de la intrare şi o luă în jurul casei.
La o mică distanţă de fereastra sufrageriei găsi seringa. Lângă ea era o figurină de porţelan spartă - cel de al cincilea negru, spart.
Blore spuse satisfăcut:
- Singurul loc unde putea să fie. După ce a omorât-o, a deschis fereastra, a aruncat seringa, a luat figurina de pe masă şi a azvârlit-o şi pe ea.
Nu erau amprente pe seringă. Fusese ştearsă cu grijă.
Vera spuse cu hotărâre:
- Acum, hai să căutăm revolverul.
- Neapărat, aprobă judecătorul Wargrave. Dar în timpul acesta, să avem grijă să stăm împreună. Nu uitaţi că dacă ne despărţim, ucigaşul poate să acţioneze.
Cercetară cu grijă casa, din pod până în pivniţă, dar fără rezultat. Revolverul nu era nicăieri.
Capitolul al treisprezecelea
I
"Unul dintre noi..... unul dintre noi... unul dintre noi..."
Trei cuvinte, repetate la nesfârşit, imprimându-se ceas după ceas în minţile înfricoşate ale celor cinci.
Cinci oameni - cinci oameni îngroziţi. Cinci oameni care se observau, care nu-şi mai dădeau osteneala să-şi ascundă tensiunea nervoasă.
Acum, era doar puţină prefăcătorie - lipsea masca formală a conversaţiei. Erau cinci duşmani, legaţi împreună printr-un instinct reciproc de autoconservare.
Şi dintr-o dată, toţi începură să semene mai puţin a fiinţe umane. Reveneau la tipuri mai bestiale. Judecătorul Wargrave stătea ghemuit, ca o bătrână, prudentă broască ţestoasă, nemişcat, cu ochii pătrunzători şi vioi. Ex-inspectorul Blore părea şi mai greoi şi grosolan la înfăţişare. Avea mişcările unui animal încet. Ochii îi erau congestionaţi, injectaţi. Avea un aer de ferocitate şi stupizenie laolaltă. Era ca o fiară încolţită, gata să-şi atace urmăritorii. Cât despre Philip Lombard, simţurile lui păreau mai degrabă ascuţite decât adormite. Urechea îi reacţiona la cele mai mici zgomote. Pasul îi era mai uşor şi mai iute, corpul suplu şi graţios. Şi zâmbea adesea, arătându-şi dinţii lungi şi albi.
Vera Claythorne părea foarte liniştită. Mai tot timpul stătea ghemuită într-un scaun. Ochii îi stăteau pironiţi în gol. Părea uluită. Parcă era o pasăre care se izbise cu capul de geam şi fusese culeasă de o mână omenească. Şi acum sta ghemuită, îngrozită, incapabilă să se mişte, sperând să se salveze prin imobilitate.
Armstrong era într-o stare de nervi jalnică. Se frământa tot timpul, şi mâinile îi tremurau. Îşi aprindea ţigară după ţigară, ca să le stingă aproape imediat. Ceea ce părea să-l chinuiască cel mai mult era inactivitatea forţată la care îi silea situaţia. Din când în când izbucnea într-un torent de cuvinte nervoase.
- N-ar trebui să stăm aici fără să facem nimic! Trebuie să existe ceva - sigur, sigur că există ceva pe care să-l putem face. Dacă am aprinde un foc...?
- Pe vremea asta? spuse greoi Blore.
Ploua din nou cu găleata. Vântul bătea în rafale intermitente. Răpăitul deprimant al ploii aproape îi înnebunea.
Printr-un acord tacit, adoptaseră un fel de plan de campanie: stăteau cu toţii în salonul cel mare; numai o singură persoană putea să iasă din cameră; celelalte patru aşteptau până se întorcea a cincea.
- E numai o chestiune de timp, spuse Lombard. Vremea se va însenina. Atunci vom putea să facem ceva... să semnalizăm... să aprindem un foc... să facem o plută... ceva!
Armstrong izbucni deodată într-un râs ca un cotcodăcit:
- Chestiune de timp... de timp? Nu ne putem permite să aşteptăm. N-avem timp. O să murim cu toţii...
Judecătorul Wargrave spuse, şi vocea lui subţire şi clară era plină de o hotărâre pătimaşă:
- Nu, dacă vom fi prevăzători. Trebuie să fim prevăzători.
Masa de prânz au luat-o la ora obişnuită - dar fără nicio formalitate convenţională. Toţi cinci s-au dus la bucătărie. În cămară au găsit o mare provizie de conserve. Au deschis o conservă de limbă şi două de fructe. Au mâncat stând în picioare în jurul mesei. Apoi, tot împreună s-au întors în salon - ca să stea acolo - să stea păzindu-se unul pe altul.
Gândurile care le umblau prin cap erau anormale, febrile, bolnave...
"E Armstrong... s-a uitat acum la mine cu coada ochiului... are ochi de nebun... e complet nebun... Poate nici nu e doctor... Asta e, desigur... E un nebun, scăpat din casa vreunui doctor... care pretinde că e doctor... Asta e adevărul... Să le spun?... Să ţip...? Nu, nu trebuie să-l pun în gardă... Şi pe urmă, ştie să se poarte ca un om normal... Cât e ceasul?... Numai trei şi un sfert!... O, Doamne, o să înnebunesc şi eu... Da, e Armstrong... Mă pândeşte acum..."
"Pe mine n-o să mă prindă! Ştiu să-mi port de grijă... Am fost şi altă dată în situaţii grele... Unde dracu e revolverul ăla?... Cine l-a luat?... Cine-l are? Nimeni... ştim asta. Am fost toţi căutaţi... Nimeni nu poate să-l aibă... Dar cineva ştie unde este..."
'"Fiecare e pe cale să-nnebunească... Cu toţii au să înnebunească... Le e frică de moarte... tuturor ne e frică de moarte... Şi mie mi-e frică de moarte... Da, dar asta nu opreşte moartea să vină... Dricul e la uşă, domnule! Unde am citit asta? Fata... O s-o supraveghez. Da, o s-o supraveghez pe fată..."
"Patru fără douăzeci... numai patru fără douăzeci... poate a stat ceasul... Nu înţeleg... nu, nu înţeleg... Un astfel de lucru nu se poate întâmpla... se întâmplă... De ce nu ne trezim? Să ne trezim - ziua Judecăţii de apoi... nu, nu asta! Dacă aş putea gândi... Capul... se întâmplă ceva cu capul... o să plesnească... o să crape... nu se poate întâmpla un astfel de lucru... cât e ceasul? O, Doamne, e numai patru fără un sfert."
"Trebuie să nu-mi pierd capul... trebuie să nu-mi pierd capul... Să nu-mi pierd capul... Totul e perfect clar... totul plănuit. Dar nimeni nu trebuie să bănuiască. Trebuie să prindă momeala. Trebuie! Care dintre ei? Asta e întrebarea - care dintre ei? Cred... da, cred că mai curând... da... el."
Când ceasul bătu ora cinci, săriră cu toţii.
- Vrea cineva ceai? întrebă Vera.
Se făcu o clipă de tăcere.
- Aş dori o ceaşcă, spuse Blore.
Vera se ridică:
- Mă duc să-l fac. Puteţi sta aici.
Judecătorul spuse blând:
- Cred, dragă domnişoară, că am prefera cu toţii să venim şi să asistăm la prepararea lui.
Vera se holbă, apoi râse scurt, aproape isteric:
- Desigur! Aţi prefera!
Cinci oameni s-au dus la bucătărie. Când ceaiul a fost gata, au băut Vera şi Blore. Ceilalţi trei au luat whisky - au deschis o sticlă nouă şi au folosit un sifon dintr-o ladă nedesfăcută.
Judecătorul murmură cu un zâmbet de reptilă:
- Trebuie să fim foarte prevăzători...
Se înapoiară în salon. Deşi era vară, camera era întunecată. Lombard întoarse comutatorul, dar lumina nu se aprinse. Spuse:
- Sigur! Motorul nu merge fiindcă Rogers nu s-a dus să-l controleze.
Ezită o clipă, apoi continuă:
- Cred că am putea să ne ducem şi să-i dăm drumul.
Judecătorul Wargrave spuse:
- E un pachet de lumânări în cămară, l-am văzut. Mai bine să folosim lumânările.
Lombard se duse după lumânări. Ceilalţi patru rămaseră în salon privindu-se unul pe altul.
Se întoarse cu o cutie de lumânări şi o grămadă de farfurioare. Au fost aprinse cinci lumânări şi puse în salon.
Era ora şase fără un sfert.
II
La şase şi douăzeci, Vera simţi că îi era cu neputinţă să mai stea acolo. Se va duce sus în cameră şi îşi va uda cu apă rece capul şi tâmplele care o dureau.
Se ridică şi se îndreptă spre uşă. Apoi îşi aminti, se întoarse şi luă o lumânare din cutie. O aprinse, lăsă puţină ceară să se scurgă într-o farfurioară şi lipi lumânarea. Apoi ieşi din cameră, închizând uşa în urma ei şi lăsându-i înăuntru pe cei patru bărbaţi. Sui scările, şi o luă pe culoar până la camera ei.
Deschise uşa, dar se opri deodată şi stătu nemişcată.
Nările îi tremurau.
Marea... mirosul mării de la St. Tredennick.
Asta era. Nu putea să greşească. Era mirosul de pe plajă din ziua aceea - fluxul... şi stâncile acoperite cu iarbă de mare... care se usca la soare.
"Pot să înot până la insulă, domnişoară Claythorne?"
"De ce nu pot să înot până la insulă?..."
Mormoloc râzgâiat, plângăcios şi imposibil! Dacă n-ar fi el, Hugo ar fi bogat... ar putea să se însoare cu fata pe care o iubea...
Hugo...
Sigur... sigur... nu era Hugo lângă ea? Nu, o aştepta în cameră...
Făcu un pas înainte. Curentul prinse flacăra lumânării. Clipi şi se stinse...
În întuneric i se făcu deodată frică...
"Nu fi proastă, se îndemnă singură. Totul e în regulă. Ceilalţi sunt jos. Toţi patru. Nu e nimeni în cameră. Nu poate să fie. Ai închipuiri, fată."
Dar mirosul acela - mirosul plăjii de la St. Tredennick... asta nu era închipuire.
Era adevărat.
Şi era cineva în cameră... Auzise ceva - sigur că auzise ceva....
Şi atunci, în timp ce stătea acolo, la pândă... o mână rece, vâscoasă, o atinse pe gât... o mână umedă, mirosind a mare...
III
Vera urlă.Urlă întruna - urlete de groază fără seamăn - strigăte sălbatice, disperate, de ajutor.
Nu auzi zgomotele de jos, pocnetul unui scaun răsturnat, o uşă deschizându-se, paşi de bărbaţi alergând pe scări. Era conştientă numai de o groază supremă.
Şi deodată, în uşă pâlpâiră lumini - lumânări - în cameră năvăliră bărbaţii.
- Ce dracu? Ce s-a întâmplat? Doamne, Dumnezeule, ce este?
Tremurând toată, Vera făcu un pas înainte şi se prăbuşi pe podea.
Îşi dădu seama ca prin vis că cineva se apleca deasupra ei şi încerca să-i ridice capul. Apoi, la o exclamaţie bruscă: "Dumnezeule, uitaţi-vă!"
Îşi reveni. Deschise ochii şi ridică capul. Văzu la ce se uitau bărbaţii cu lumânările.
O fâşie largă de iarbă de mare umedă atârna din tavan. Asta o atinsese pe gât în întuneric şi asta luase ea drept o mână vâscoasă, o mână înecată venind din morţi ca să-i ia viaţa!
Începu să râdă isteric. Spuse:
- Era iarbă de mare... doar iarbă de mare... asta mirosea...
Şi din nou leşină - valuri după valuri de greaţă. Din nou cineva îi sălta capul şi i-l susţinea.
Parcă treceau veacuri. Cineva îi dădea ceva de băut - apăsându-i paharul de buze. Simţi miros de brandy.
Era gata să înghită cu recunoştinţă băutura când, deodată, un avertisment - ca un clopot de alarmă - îi sună în creier. Se ridică, împingând paharul la o parte.
Întrebă tăios:
- De unde aţi luat-o?
Blore fu cel care răspunse. Se uită mirat o clipă înainte de a vorbi:
- Am luat-o de jos.
- Nu vreau s-o beau, strigă Vera.
O clipă, domni tăcerea, apoi Lombard râse. Spuse apreciativ:
- Bravo, Vera. Nu ţi-ai pierdut firea... chiar dacă te-ai speriat de moarte. O să aduc o sticlă nouă, nedeschisă încă.
Ieşi repede.
Vera spuse nesigur:
- Mă simt bine acum. O să beau nişte apă.
Armstrong o ajută să se ridice în picioare. Clătinându-se şi sprijinindu-se de el, Vera se duse până la chiuvetă. Dădu drumul la robinet şi pe urmă umplu paharul.
- Brandy-ul n-avea nimic, spuse indignat Blore.
- De unde ştii? întrebă Armstrong.
Blore vorbi furios:
- N-am pus nimic în el. La asta te referi, cred.
- Nu spun că dumneata ai pus, preciză Armstrong. Ai fi putut s-o faci dumneata, sau altul ar fi putut băga ceva în sticlă, tocmai pentru acest caz.
Lombard se întoarse în cameră. Avea o sticlă nouă de brandy şi un tirbuşon. Îi vârî Verei sub nas sticla sigilată.
- Uite aici, fată. Nicio escrocherie. Rupse poleiala şi scoase dopul. Noroc că e o cantitate suficientă de alcool în casă. Frumos din partea lui U. N. Owen.
Vera era scuturată de un tremur violent.
Armstrong, care ţinu paharul în timp ce Philip turna brandy, spuse:
- Ai face mai bine să bei asta, domnişoară Claythorne. Ai avut un şoc neplăcut.
Vera bău puţin alcool. Culoarea îi reveni în obraji.
Philip Lombard spuse râzând:
- Ei bine, iată o crimă care n-a mers după plan!
Vera vorbi aproape în şoaptă:
- Credeţi... că asta a urmărit?
Lombard dădu din cap:
- Se aştepta să mori de spaimă! Sunt oameni care ar fi murit, nu-i aşa, doctore?
Armstrong nu se pronunţă. Spuse cu îndoială:
- Hm, greu de spus. Persoană tânără, sănătoasă, fără afecţiuni cardiace. Improbabil. Pe de altă parte...
Luă paharul cu brandy pe care îl adusese Blore. Băgă degetul în el şi îl puse cu mare grijă pe limbă. Expresia nu i se schimbă. Spuse cu îndoială:
- Hm, are gustul normal.
Blore păşi furios înainte şi începu să strige:
- Dacă îndrăzneşti să spui că am vreun amestec în poveştile astea, îţi zdrobesc creierii.
Vera, refăcută de brandy, încercă o diversiune:
- Unde e judecătorul?
Cei trei bărbaţi se priviră.
- E ciudat... Credeam c-a urcat sus cu noi.
Blore spuse:
- Şi eu la fel... Dumneata, doctore, nu-ţi aminteşti? Ai venit pe scări în urma mea.
Armstrong spuse:
- Credeam că mă urmează... Sigur că urcă mai încet decât noi. E un om bătrân.
Se uitară din nou unul la altul.
- E al naibii de ciudat... spuse Lombard.
- Trebuie să-l căutăm, strigă Blore.
Porni spre uşă. Ceilalţi îl urmau, Vera încheind şirul.
În timp ce coborau scările, Armstrong spuse peste umăr:
- Îmi închipui că a rămas în salon.
Traversară holul. Armstrong strigă tare:
- Wargrave, Wargrave, unde eşti?
Niciun răspuns. O tăcere de moarte umplea casa - nu se auzea decât răpăitul uşor al ploii. Apoi, la uşa salonului, Armstrong se opri înlemnit. Ceilalţi se îngrămădiră şi se uitară peste umărul lui.
Judecătorul Wargrave stătea în scaunul cu spătar înalt din fundul camerei. Două lumânări ardeau de fiecare parte. Dar ceea ce îi făcu să tresară fu toga roşie în care era îmbrăcat şi peruca de judecător de pe cap...
Doctorul Armstrong le făcu semn celorlalţi să stea pe loc, iar el se îndreptă, clătinându-se ca un om beat, spre figura tăcută, holbată.
Se aplecă înainte, privindu-i faţa liniştită. Apoi, cu o mişcare iute, ridică peruca, şi aceasta, căzând la pământ, dezvălui fruntea înaltă şi chelia, cu o pată rotundă chiar în mijloc, din care se prelinsese ceva.
Doctorul Armstrong ridică mâna fără viaţă şi căută pulsul. Apoi se întoarse spre ceilalţi. Vorbi - şi vocea îi era fără expresie, moartă, îndepărtată:
- A fost împuşcat...
- Dumnezeule - revolverul! exclamă Vera.
Doctorul spuse cu aceeaşi voce fără viaţă:
- I-a străpuns capul. Instantaneu.
Vera se aplecă spre perucă. Spuse, cu glasul îngrozit:
- Lâna gri pe care o pierduse domnişoara Brent!
- Şi perdeaua roşie de la baie... spuse Blore.
- Va să zică, pentru asta i-au trebuit, şopti Vera.
Deodată, Philip Lombard râse - un râs ascuţit, nefiresc - apoi începu să recite:
- Cinci negri mititei vor s-ajungă magistraţi;
Unul şi-a-mplinit dorinţa şi-au rămas deci patru fraţi. Acesta e sfârşitul sângerosului judecător Wargrave. N-o să mai pronunţe sentinţe! N-o să-şi mai pună tichia neagră! E ultima dată când a mai fost judecător! N-o să mai tragă concluzii, n-o să mai trimită nevinovaţi la moarte. Cum ar mai râde Edward Seton dacă ar fi aici! Doamne, cum ar mai râde!
Izbucnirea lui îi făcu pe ceilalţi să tresară.
Vera strigă:
- Dar doar azi-dimineaţă spuneai că el e criminalul!
Faţa lui Philip Lombard se schimbă - deveni gravă. Vorbi cu o voce joasă:
- Ştiu că am spus... Ei bine, am greşit. Iată încă unul dintre noi care s-a dovedit a fi nevinovat - dar prea târziu....
Capitolul al paisprezecelea
I
L-au dus pe judecătorul Wargrave în camera lui şi l-au întins pe pat. Apoi au coborât din nou şi au stat în hol, uitându-se unii la alţii.
- Ce facem acum? întrebă Blore greoi.
Lombard spuse cu vioiciune:
- Să mâncăm ceva. Trebuie să şi mâncăm, ştiţi...
Din nou s-au dus în bucătărie. Au deschis din nou o conservă. Mâncau mecanic, aproape fără să simtă gustul.
- N-o să mai mănânc limbă niciodată, spuse Vera.
Au isprăvit masa. Şi acum stăteau în jurul mesei de bucătărie, uitându-se ţintă unul la altul.
- Numai patru... spuse Blore. Cine urmează?
Armstrong privi fix înainte. Vorbi, aproape mecanic:
- Trebuie să fim foarte prudenţi... şi se opri.
Blore dădu din cap:
- Şi el spunea la fel... iar acum e mort!
- Cum s-a întâmplat, mă întreb? spuse Armstrong.
Lombard înjură:
- O dublă înscenare, a naibii de inteligentă! Iarba aia, pe care a pus-o în camera domnişoarei Claythorne, a avut efectul scontat. Toată lumea s-a precipitat într-acolo, sus, crezând că o omoară. Şi astfel... în încurcătura asta... l-a prins singur pe bătrân...
- De ce n-a auzit nimeni împuşcătura? întrebă Blore.
Lombard dădu din cap:
- Domnişoara Claythorne ţipa, vântul urla, noi alergam încoace şi încolo strigând. Nu, nu putea să se audă. Făcu o pauză, apoi spuse: Dar păcăleala asta n-o să se mai prindă. Data viitoare trebuie să încerce altceva.
- Aşa va face, probabil, spuse Blore.
Avea ceva neplăcut în voce. Ceilalţi doi bărbaţi se priviră.
Armstrong zise:
- Numai patru şi nu ştim care...
- Eu ştiu... spuse Blore.
- N-am nici cea mai mică îndoială... vorbi Vera.
- Cred că eu ştiu într-adevăr, spuse Armstrong rar.
- În ceea ce mă priveşte, sunt aproape lămurit... zise Philip Lombard.
Se uitară din nou unii la alţii... Vera se clătină pe picioare:
- Mă simt groaznic. Trebuie să mă culc... Sunt frântă.
- Şi noi ar trebui. N-are niciun rost să stăm aici păzindu-ne unii pe alţii, spuse Lombard.
- N-am nimic împotrivă, aprobă Blore.
Doctorul murmură:
- Cel mai bun lucru de făcut... deşi mă îndoiesc că cineva va dormi.
Se îndreptară spre uşă. Blore spuse:
- Mă întreb unde o fi revolverul ăla acum?
II
Urcară la etaj.
Ceea ce urmă semăna într-un fel cu o scenă de pantomimă.
Fiecare dintre cei patru stăteau cu mâna pe clanţa de la camera sa. Apoi, ca la un semnal parcă, fiecare intră în cameră şi închise uşa. Se auziră chei răsucite şi zăvoare trase, mobile mutate din loc.
Patru oameni îngroziţi erau baricadaţi înăuntru până dimineaţa.
III
Philip Lombard respiră adânc uşurat după ce potrivi un scaun sub clanţa uşii.
Merse spre măsuţa de toaletă.
La flacăra pâlpâitoare a lumânării îşi studie curios faţa.
Îşi zise în gând: "Ei, afacerea asta te-a cam dat gata", şi schiţă zâmbetul lui brusc, de lup.
Se dezbrăcă repede.
Se duse spre pat şi puse pe noptieră ceasul de mână.
Apoi deschise sertarul noptierei.
Şi rămase acolo, holbându-se la revolverul dinăuntru.
IV
Vera Claythorne stătea în pat.
Lumânarea mai ardea încă.
Nu avea curajul s-o stingă.
Îi era frică de întuneric...
Îşi spunea mereu şi mereu: "Eşti în siguranţă până mâine dimineaţă. Noaptea trecută nu s-a întâmplat nimic. Nici noaptea asta n-o să se întâmple nimic. Nu se poate întâmpla nimic. Eşti încuiată şi zăvorâtă înăuntru. Nu poate nimeni să intre în cameră..."
Şi deodată se gândi: "Sigur! Pot să stau aici! Să stau aici încuiată! Hrana nu contează! Pot să stau aici... în siguranţă... până soseşte un ajutor! Chiar dacă e vorba de o zi... sau două zile..."
Să stea aici! Da, dar putea? Ceas după ceas... nimeni cu care să vorbească, nimic de făcut decât să se gândească... O să înceapă să se gândească la Cornwall... la Hugo... la... la ceea ce îi spusese lui Cyril.
Îngrozitor şi plângăreţ băieţel, care o cicălea mereu...
"Domnişoară Claythorne, de ce nu pot să înot până la stâncă? Pot să înot, ştiu că pot!"
Vocea ei a fost aceea care a răspuns?
"Sigur că poţi, Cyril, cu adevărat. Ştiu asta."
"Pot să mă duc atunci, domnişoară Claythorne?"
"Vezi, Cyril, mama e tare nervoasă din cauza ta. Uite cum o să facem: mâine o să înoţi până la stâncă; eu o să stau de vorbă pe plajă cu mama şi o să-i abat atenţia. Şi pe urmă, când te caută, tu o să fii pe stâncă, făcându-i semn. Va fi o surpriză!"
"Oh, grozav, domnişoară Claythorne! O să fie o escapadă!"
Gata! - spusese. Mâine! Hugo plecase la Newquay. Când se va întoarce - totul se va fi terminat. Da, dar să zicem că nu? Dacă ieşea prost? Cyril putea fi salvat la timp. Şi atunci... atunci ar spune.
"Domnişoara Claythorne mi-a dat voie."
Ei, ce te faci atunci? Dar trebuia să rişte. În cazul cel mai rău, o să afirme fără ruşine:
"Cum poţi spune o asemenea minciună sfruntată, Cyril? Bineînţeles că n-am spus niciodată aşa ceva!"
O s-o creadă pe ea, fără doar şi poate. Cyril inventa adesea tot soiul de istorii. Era un copil în care nu puteai avea încredere. Singurul care va şti va fi Cyril, desigur. Dar asta n-avea importanţă... Şi oricum, totul va ieşi bine. Va pretinde că a înotat după el. Dar va sosi prea târziu... Nimeni nu va bănui vreodată... Bănuise Hugo? De asta o privise în felul acela ciudat, îndepărtat?... Ştiuse Hugo? De asta plecase imediat după ce se terminase ancheta?
Nu i-a răspuns la singura scrisoare pe care i-a scris-o...
Hugo...
Vera se răsucea în pat fără încetare. Nu, nu, nu trebuie să se mai gândească la Hugo. Doare prea mult! Toată povestea asta se terminase, se terminase şi gata... Hugo trebuie uitat.
De ce, în seara asta, simţise deodată că Hugo era cu ea în cameră?
Se uita ţintă în tavan, la cârligul mare, negru, din mijlocul camerei. Nu-l observase până acum. Iarba de mare fusese atârnată de el.
Tremură, aducându-şi aminte de atingerea aceea rece, vâscoasă de pe gât.
Nu-i plăcea cârligul din tavan. Îi atrăgea privirile, o fascina... un cârlig mare, negru.....
V
Ex-inspectorul Blore stătea pe marginea patului.
Ochii lui mici, înroşiţi şi congestionaţi, erau singurul lucru vioi în masa opacă a feţei. Părea un porc mistreţ aşteptând să atace.
Nu-i era somn.
Ameninţarea se afla foarte aproape acum. Din zece, şase nu mai erau.
Cu toată înţelepciunea, cu toată prudenţa şi agerimea lui, bătrânul judecător se dusese pe urmele celorlalţi. Blore pufni cu un fel de satisfacţie sălbatică.
Ce spusese bătrânul?
"Trebuie să fim foarte prudenţi..."
Bătrân ipocrit, plin de sine. La tribunal se simţea ca un Dumnezeu atotputernic. A primit ce i se cuvenea... Nu mai avea nevoie să fie prudent...
Şi acum, rămăseseră patru. Fata, Lombard, Armstrong şi el.
Foarte curând o să mai dispară unul... Dar acela nu va fi W. H. Blore. O să aibă el grijă.
(Dar revolverul... Ce e cu revolverul? Iată factorul îngrijorător - revolverul!)
Blore stătea pe pat, cu fruntea încruntată, cu ochii mici încreţiţi şi mijiţi, şi se gândea la revolver...
În tăcere putea să audă bătăile pendulelor de jos.
Miezul nopţii.
Se simţi mai puţin încordat - şi chiar se întinse în pat. Dar rămase îmbrăcat.
Stătea acolo, gândindu-se. Reconstitui întreaga poveste de la început, metodic, sârguincios, aşa cum obişnuia pe vremuri, când fusese ofiţer de poliţie.
Conştiinciozitatea era aceea care câştiga până la urmă.
Lumânarea era pe sfârşite. Asigurându-se că avea chibriturile la îndemână, o stinse.
Destul de ciudat, găsi că întunericul e neliniştitor. Parcă temeri de mii de ani se treziseră şi se luptau în creierul lui, căutând să iasă la iveală. Feţe pluteau în aer - faţa judecătorului, încoronată cu acel simulacru de perucă din lână gri - faţa rece, moartă a nevestei lui Rogers - faţa vânătă, convulsionată a lui Anthony Marston.
O altă faţă - palidă, cu ochelari, cu o mustaţă mică, de aceeaşi culoare cu părul. Şi încă o faţă... pe care o văzuse cândva... dar când? Nu pe insulă. Nu, mult mai înainte.
Curios că nu-i putea da un nume... O faţă cam prostuţă, într-adevăr... tipul părea puţin cam nătăfleţ.
Sigur!
Îşi aminti cu un adevărat şoc.
Landor!
Ciudat, dacă stai să te gândeşti că uitase complet cum arăta Landor. Ieri încercase să-şi amintească chipul individului, dar nu fusese în stare.
Şi iat-o acum, fiecare trăsătură clară şi distinctă, ca şi cum o văzuse abia ieri.
Landor avusese nevastă - o mână de femeie, mititică şi cu o faţă necăjită. Aveau şi un copil, o fată de vreo 14 ani. Pentru prima dată se întreba ce s-o fi ales de ele.
(Revolverul! Ce se alesese de revolver? Asta era mult mai important.)
Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai nedumerit... Nu înţelegea povestea cu revolverul.
Cineva din casă avea revolverul...
Jos, un ceas bătu ora unu.
Gândurile lui Blore fură întrerupte brusc. Se ridică în pat, înviorându-se deodată. Pentru că auzise un zgomot... un zgomot foarte uşor... undeva, dincolo de uşă.
Cineva se mişca prin casă, în întuneric.
Fruntea i se acoperi de sudoare. Cine era cel care se mişca pe furiş, în cea mai mare linişte, de-a lungul coridoarelor? Cineva care nu avea gânduri bune - putea să pună rămăşag!
Fără zgomot, în ciuda trupului său greoi, se dădu jos din pat şi din doi paşi fu la uşă, ascultând.
Dar zgomotul nu se mai repetă. Cu toate acestea, Blore era convins că nu se înşelase. Auzise un pas chiar lângă uşa lui. Simţise că i se face părul măciucă. Îi era grozav de frică...
Cineva care se furişa încet prin noapte...
Ascultă - dar nu se mai repetă nici un zgomot.
Şi atunci, o nouă ispită îl cuprinse. Dorea, cu disperare, să iasă şi să cerceteze. Dacă ar putea numai să vadă cine dădea târcoale în întuneric.
Dar ar fi o nebunie să deschidă uşa. Probabil că exact asta aştepta celălalt. Poate chiar intenţia lui fusese ca Blore să-l audă, urmărind astfel să-l facă să iasă, ca să cerceteze.
Blore stătea ţeapăn - ascultând. Auzea acum zgomote peste tot, pocnituri, foşnete, şoapte misterioase - dar creierul lui realist, încăpăţânat, ştia ce sunt de fapt - produse ale propriei lui imaginaţii înfierbântate.
Şi apoi, deodată, auzi ceva care nu era imaginaţie. Paşi foarte uşori, prudenţi, dar perfect clari pentru un om ca Blore, care era numai urechi.
Paşii veneau încet de-a lungul coridorului (atât camera lui Lombard cât şi cea a lui Armstrong se aflau mai departe de scară decât a sa). Trecură pe lângă uşa lui fără şovăială.
Şi atunci, Blore se hotărî.
Voia să ştie cine e! Paşii trecuseră pe lângă uşa lui, spre scară. Unde se ducea omul?
Când acţiona, Blore acţiona rapid, surprinzător pentru un om care părea atât de greoi şi de încet. Se întoarse pe vârfuri până la pat, strecură chibriturile în buzunar, scoase priza de la lampa de noptieră şi răsuci sârma în jurul ei. Lampa era de crom, cu o bază grea de ebonit - o armă folositoare.
Se apropie iarăşi, fără zgomot, de uşă, luă scaunul de sub clanţă, trase zăvorul cu grijă şi descuie uşa. Ieşi pe coridor. Jos, în hol, se auzi un zgomot uşor. Blore alergă în ciorapi până la capătul scării.
În clipa aceea îşi dădu seama de ce auzise atât de clar totul. Vântul nu mai bătea deloc şi cerul se înseninase. Razele lunii pătrundeau prin fereastra de pe palier şi luminau holul de jos.
Blore zări o clipă o siluetă care tocmai ieşea pe uşa din faţă.
Se opri chiar când era gata să alerge jos pe scări în urmărire.
Iar era să se facă de râs! Fusese o cursă, pesemne, ca să-l atragă afară din casă!
Dar ceea ce nu înţelesese celălalt, era că făcuse o greşeală, că se predase în mâinile lui Blore. Pentru că, din cele trei camere de sus ocupate, una trebuia să fie goală acum.
Tot ce avea de făcut era să se asigure care anume!
Blore se înapoie încet pe coridor.
Se opri întâi la uşa doctorului Armstrong şi ciocăni. Niciun răspuns.
Aşteptă o clipă, apoi se duse la uşa lui Philip Lombard. Aici răspunsul veni îndată:
- Cine-i acolo?
- Blore. Cred că Armstrong nu e în cameră. Aşteaptă o clipă.
Se duse la uşa din capătul coridorului şi bătu.
- Domnişoară Claythorne, domnişoară Claythorne...
Se auzi vocea Verei, speriată:
- Cine e? Ce s-a întâmplat?
- Nu e nimic, domnişoară Claythorne. Aşteaptă o clipă. Mă întorc îndată.
Alergă apoi la uşa lui Lombard, care tocmai se deschidea. Lombard stătea în prag. Avea o lumânare în mâna stângă. Îşi trăsese pantalonii peste pijama. Mâna dreaptă o ţinea în buzunarul jachetei de pijama. Spuse tăios:
- Ce dracu e asta?
Blore explică repede. Privirea lui Lombard se aprinse.
- Armstrong, ei? Va să zică el e păsărica! Se duse apoi spre uşa lui Armstrong spunând: Iartă-mă, Blore, dar nu iau nimic pe garanţie.
Bătu tare în uşă:
- Armstrong, Armstrong!
Niciun răspuns.
Lombard se lăsă în genunchi şi se uită pe gaura cheii. Vârî cu grijă degetul mic înăuntru.
- Cheia nu e pe dinăuntru.
- Asta înseamnă că a încuiat pe dinafară şi a luat cheia cu el, spuse Blore.
Philip se declară de acord:
- O precauţie normală. O să-l prindem, Blore... De data asta îl prindem! O clipă.
Alergă spre camera Verei.
- Vera!
- Da.
- Îl urmărim pe Armstrong. Nu e la el în cameră. Orice s-ar întâmpla, să nu deschizi uşa. Ai înţeles?
- Am înţeles.
- Dacă vine Armstrong şi-ţi spune că am fost ucis, sau că Blore a fost ucis, nu-i da nicio atenţie. Înţelegi? Deschizi uşa numai dacă îţi vorbim Blore şi cu mine. Ai înţeles?
- Da. Nu sunt chiar atât de proastă.
- Bine, spuse Lombard.
Se duse la Blore.
- Şi acum - după el! Vânătoarea a început!
- Ar trebui să fim mai atenţi. Nu uita că are un revolver, îl avertiză Blore.
Philip Lombard, care alerga pe scări în jos, chicoti:
- Aici greşeşti! Deschise uşa de la intrare, remarcând: Zăvorul e tras - ca să poată intra uşor. Continuă: Revolverul e la mine. Şi îl scoase pe jumătate din buzunar în timp ce vorbea. L-am găsit astă-seară pus înapoi în sertar.
Blore se opri nemişcat în prag. Se schimbă la faţă. Philip Lombard îl văzu.
- Nu fi prost, Blore! N-o să te împuşc! Întoarce-te şi baricadează-te înăuntru, dacă vrei! Eu plec după Armstrong.
Şi porni în lumina lunii. După o clipă de ezitare, Blore îl urmă. Se gândi: "Cred că mi-o fac singur. Dar, la urma urmei..."
La urma urmei, avusese şi înainte de-a face cu criminali înarmaţi cu revolvere.
Orice i s-ar fi putut reproşa lui Blore, numai lipsa de curaj nu. Când simţea pericolul, atunci devenea mai curajos. Nu-i era frică de pericol - dacă ştia despre ce-i vorba - ci doar de un pericol nedefinit, sau de supranatural.
VI
Lăsată să aştepte rezultatul, Vera e sculă şi se îmbrăcă. Se uită de două-trei ori la uşă. O uşă solidă. Era încuiată, zăvorâtă şi avea rezemat de ea un scaun de stejar.
Nu putea fi deschisă cu forţa. Şi în niciun caz de doctorul Armstrong - nu avea un fizic puternic. Dacă ar fi ea în locul lui Armstrong şi ar avea intenţia de a ucide, ar întrebuinţa viclenia, nu forţa.
Se amuză singură gândindu-se cam ce mijloace ar putea folosi doctorul.
Ar putea, aşa cum sugerase Philip, să vină şi să-i spună că unul dintre cei doi bărbaţi a fost ucis. Sau ar putea să pretindă că el e rănit mortal, s-ar putea târî gemând la uşa ei.
Mai existau şi alte posibilităţi. Ar putea să-i spună că a luat foc casa. Mai mult, ar putea chiar să dea foc casei cu adevărat... Da, asta ar fi o posibilitate. Îi momeşte pe ceilalţi doi să iasă afară din casă, şi pe urmă - vărsând gaz pe jos - îi dă foc.
Iar ea, ca o idioată, o să rămână baricadată în cameră până va fi prea târziu.
............................................................................................
Abonați-vă la:
Postări (Atom)