4.
- De pildă, inginerul Gheorghe Dragu.
"Dragu.... Fantastic!"
Erau ani de zile de când nimeni nu-i mai pomenise numele, îl crezuse definitiv dispărut şi uitat. Tot aşa după cum Dragu, desigur, îi uitase pe ei. Se interesă, cedând curiozităţii:
- Unde mai e ăla? Tot la Sidney?
- Da. Completă moale: Este foarte apreciat şi poate vă va bucura faptul că lucrează, continuă să lucreze, în acelaşi domeniu cu dumneavoastră.
Câteva momente domni tăcerea. Ca şi cum străinul ar fi aşteptat efectul afirmaţiei sale, iar Vasiliu şi-ar fi acordat un răgaz să reflecteze.
- Ştii ceva, domnule? Din câte pricep eu, dumneata m-ai atras într-un fel de cursă. Nu întâmplător te aflai în gară.
- Bineînţeles, surâse celălalt.
- Ce urmăreşti?
- Eu, nimic. Am primit însărcinarea să vă aduc la cunoştinţă mesajul domnului Dragu. Vă propune să reluaţi colaborarea. Îl interesează un acord de principiu, urmând ca ulterior să discutaţi împreună condiţiile.
Nasul lui Vasiliu zvâcni:
- Cum vine chestia asta? Şi la ce să colaborăm?
- La lucrarea concepută şi începută împreună şi, doar datorită împrejurărilor, continuată separat.
Vasiliu se enervă de-a binelea.
- Domnule dragă, eu cu dumneata n-am ce să discut pentru că probabil nu deosebeşti un helicopter de o dropie! Dar Dragu, dacă el există cu adevărat în povestea asta, a căpiat cu siguranţă.
- Există.
- De ce nu mi-a scris?
- Inginerul Dragu e un om foarte prudent.
- O fi el prudent, dar de unde ştiu eu că dumneata nu eşti un escroc?
Necunoscutul îşi vârî mâna în buzunarul de la piept şi scoase un porte-clef minuscul. Reprezenta un căluţ de argint cu hamuri de email roşu. Aparţinuse într-adevăr lui Dragu şi ţinuse mult la el. O valoare de ordin afectiv, legată de nişte amintiri de familie.
Vasiliu ricană:
- Astea-s chestii de Monte Cristo! Amulete, monezi, inele cu sigiliu sau cu verde de Paris. Şi Costică află că Mitică-i la înghesuială! Căutaţi chestii mai serioase!
- Un telefon din Sidney - glasul inginerului Dragu e inconfundabil, un telefon inofensiv, ce mai faci? salutări, vă va convinge că Dragu, realmente Dragu, vă întinde mâna peste câteva continente.
- Nu mă interesează nici dacă mi-ar întinde-o din Chitila. Comunică-i asta dacă ai ocazia. Lucrarea a fost într-adevăr preconizată împreună, dar n-a participat nici măcar la start: şampania am spart-o, am ridicat ancora şi vânt bun, fraţilor! Nici măcar la fotografia asta n-a zis prezent! E ca şi cum eu şi cu dumneata hotărâm să ridicăm o casă, iar unul din noi nu dă nici măcar cu pensula pe gard. Dacă eşti bun, domnule, opreşte, vreau să cobor.
- Veţi primi o retribuţie care, raportată la venitul dumneavoastră actual, vi se va părea cu drept cuvânt fabuloasă.
- Te pomeneşti că pe patron îl cheamă Ali-Baba! Auzi?! Poate să-mi dea şi Banca Mondială! Ce să fac cu ea? Tot atâta mănânc că am ulcer, două mii de camere nu pot folosi, un harem nu mă interesează! Abia dacă o scot la capăt cu una singură... Ce faci, dom'le, opreşti sau nu?
- E ultimul dumneavoastră cuvânt?
- Ba nu! Salut şi nu mă mai deranjaţi! Încheiat transmisia!
Maşina opri în dreptul unui magazin de încălţăminte. Necunoscutul se uită zâmbind după Vasiliu, care încerca să se orienteze în ce cartier se află.
- A înghiţit nada. Cu undiţă cu tot.
Puse maşina în mişcare.
19.
Gazda Ninei, Elisabeta Floareş, era o femeie uscăţică, trecută puţin de cincizeci de ani, cu o faţă pământie - nu boală, cum o calificau mulţi, ci acel ten nefericit numit saturnian -, coafură discretă, căruntă şi, la o privire atentă, realmente distinsă. Din pricina înfăţişării terne, însă, puţini remarcau amănuntul.
Pentru Minerva, tălmăcitoare pasionată de fizionomii, era limpede că femeia aceasta suferise cândva mult, atât cât îi este poate dat unui om să sufere. Acum, probabil, intervenise resemnarea, cu cortegiul său de cenuşă, cicatrici, morminte vechi pe care literele sculptate în marmură abia se mai desluşesc. Privirea fără expresie trăda o indiferenţă dureroasă, dramatică, faţă de ea însăşi în primul rând şi apoi pentru cei din jur. Îţi dădeai seama că femeia aceasta nu mai aşteap tă nimic de la viaţă. Era amabilă, desăvârşit de politicoasă, stăpânită şi rece.
Îi primi într-un living sobru, relativ elegant, unde nu prisosea un singur obiect.
"Ordine, curăţenie, conchise Minerva, dar şi aici tot indiferenţă. Nimic înviorător, nici măcar o floare, nimic, să-i facă plăcere".
- Am dat acum doi ani un anunţ la Mica Publicitate că închiriez o cameră. Aşa a ajuns Nina la mine. Să fiu foarte sinceră nu mă tenta o fată, mă rog, femeie, dar ostenisem să tot aştept. Preferam un student şi chiar o condiţionasem în text.
Minerva o cercetă mirată:
- Care e motivul discriminării?
O schiţă de zâmbet destinse buzele Elisabetei Floareş:
- Se cunoaşte că n-aţi avut chiriaşi. În primul rând, odaia pe care o ofer este foarte modestă. Ceea ce se numeşte în blocurile vechi camera de serviciu, plasată lângă bucătărie.
- Tot nu înţeleg.
- Femeile sunt mult mai incomode decât bărbaţii. Stau foarte mult acasă, au o igienă intimă infinit mai pretenţioasă, spală, calcă, pretind acces la baie, bucătărie şi frigider. Or, eu acestea nu le ofer şi-mi avertizez "candidaţii" de la început.
- În fond ce oferiţi?
- O odaie cu o chiuvetă cu apă caldă şi rece, W.C. separat, intrare complet separată şi o derivaţie de la telefonul meu. Are dreptul la două apeluri pe zi. De fapt, este o garsonieră, desigur modestă, dar excepţională pentru pretenţiile unui student.
Locotenentul Dobrescu îşi stăpâni surâsul. Înţelegea mai bine decât Minerva avantajele unui asemenea "hogeac". Vii la ce oră îţi place, cu cine îţi place, ai la dispoziţie oficiile de imediată necesitate şi toate acestea fără să fii în ochii "babei". Ce-ţi pasă la douăzeci de ani că n-ai persan în odaie, televizor, recamier, fotolii? Chestia-i să nu fii cenzurat, când te întorci acasă să nu fii obligat să treci prin odaia gazdei, care face ţî-ţî-ţî... pentru că iar ai trezit-o la ora zece... Nu mai zic să vii însoţit... Doar unul care a tremurat pe o bancă în Cişmigiu alături de iubită, şi ea îngheţată de alizeul unui noiembrie morocănos, amândoi sfâşiaţi de dorinţa de a se ţine în braţe, ar fi priceput ce însemna o asemenea reşedinţă...
Elisabeta Floareş se ridică:
- Vreţi să v-o arăt?
- Încă un minut. În general, primea vizite?
- Aceasta eu nu pot s-o ştiu. Nu deschid uşa de serviciu decât o dată pe zi, când dau gunoiul afară. De fapt, eu nu i-am interzis să primească musafiri şi, din fire, nu sunt curioasă.
"De asta sunt convinsă, gândi Minerva, nu trebuie să-ţi dai cuvântul de onoare."
- Vi s-a părut ceva schimbat în atitudinea ei? Mă refer la, hai să zicem, ultimele săptămâni.
Doamna Floareş dădu din mână: "Ce să vă spun?"
- Se întâmplă să n-o văd câte o săptămână. Pot afirma doar că e o fată liniştită, modestă, ordonată şi-place să citească foarte mult. Cred că stă în pat cu o carte în mână ceasuri întregi. Când sunt în bucătărie, n-aud toată dimineaţa o singură mişcare.
- De când lipseşte de acasă?
Elisabeta Floareş făcu ochii mari:
- Lipseşte de acasă? Habar n-am avut... Vă spun că nu o controlez.
- Am înţeles. Dacă sunteţi amabilă, arătaţi-ne, vă rog, odaia ei.
Camera minusculă, poate doi pe trei, avea un pat de fier, o măsuţă, un scaun de bucătărie, un dulăpior suspendat plin de cărţi şi câteva cârlige bătute în uşă pentru haine. Deasupra chiuvetei, se aflau o oglindă şi o etajeră cu cosmetice modeste, de strictă necesitate. Pastă de dinţi, deodorant, săpun. O etajeră fusese improvizată şi deasupra patului. Acolo se aflau veioza, cartea pe care o citea, un mic tranzistor ieftin îmbrăcat în plastic roşu şi un vas de ceramică neagră, unde se veştejiseră câteva frezii.
Într-adevăr, domnea o ordine perfectă şi Minerva, care acasă la ea nu găsea niciodată ce-i trebuie, îşi zise că-i o performanţă de mare gospodină să eviţi balamucul într-o gaură de şoarece. Între geamuri se vedeau două pacheţele de băcănie. "Frigiderul", oftă Minerva şi, fără să o fi cunoscut, fata asta îi stârni dintr-o dată compasiunea. Simţi în mod inexplicabil şi imprudent pentru un anchetator că "e de partea ei".
Se aşeză pe pat, luându-şi poziţia meditativă: cotul rezemat pe genunchi şi degetul arătător pe vârful nasului.
- Ei, zise parcă obosită, ce părere ai?
Dobrescu evoluă sigur pe sine. Interiorul era atât de sumar, încât categoric nu încăpeau divagaţii decât cel mult dacă te apucai să povesteşti "Război şi pace".
- O fată săracă, cu mijloace mai mult decât precare. Mă întreb de ce nu s-o fi angajat nicăieri.
- Da. La asta mă gândeam şi eu. Vasiliu îi plăteşte o mie cinci sute de lei pentru câteva ore de lucru efectuate după-amiezile. Dimineţile rămân libere. Deci două locuri de muncă n-ar fi incompatibile. Auzi, Dobrescule?
Locotenentul ştia că întrebarea e pur retorică, aşa că se mulţumi să aştepte.
- Auzi, oftă Minerva, odăiţa asta mă întristează, încerc să reconstitui, mai bine zis să-mi imaginez serile sordide petrecute de Nina Mihai aici, în odaie. Oleacă de muzică, o carte, o gustare rece - pacheţele de o sută cincizeci poate două sute de grame de salam ieftin -, o pereche de ciorapi spălaţi, atârnaţi de cremona ferestrei. Nici măcar amintiri. Nu-i ciudat? Fetele tinere păstrează toate fleacurile, de obicei într-o cutie de bomboane. Nu există nici o scrisoare, nici o fotografie... Poate visuri... Măcar de ar visa! Visurile presupun şi un strop de nădejde. Oare visa? Ce zici tu, Dobrescule?
Locotenentul îşi zise că Minerva realmente începe să exagereze. De unde dracu' să ştie dacă nefericita asta, despre care nici măcar nu auzise până acum două zile, visa?
Riscă totuşi:
- Eu cred că da... La vârsta asta toată lumea visează.
- Şi tu?
Locotenentul o privi iute:
- Eu..., scuzaţi-mă, n-am timp.
- A, da, evident, spuse ridicându-se şi deschizând dulăpiorul cu cărţi. Te ocup eu prea mult, nu-i aşa? Apropo, la problema aceea cu tractoristul care a făcut ciubuc cu... "tancul" lui, tot nu mi-ai dat soluţia.
Dobrescu se crispă. Îşi închipuise că dispoziţia nostalgică a Minervei o va împiedica să se ocupe prea mult de el. Exerciţiile, problemele de logică şi bun-simţ, şaradele şi ghicitorile ei pur şi simplu îl înnebuneau. Auzi! Găsesc un tractor în creierii zilei, parcat cumsecade şi regulamentar, mă uit doar la el şi ştiu că proprietarul bezmetic şi chilipirgiu, în loc să-şi vadă de treabă pe tarlaua CA.P.-ului, a gonit de nebun pe şoseaua Piteşti-Bucureşti cu clienţi la bord! De ce nu Chicago-Snagov?
- Interesant! comentă Minerva, uitându-se la titluri. Este o fată sentimentală, cu gust subţire, dornică să înveţe şi mai ales să se desăvârşească. Romane de dragoste, dar şi Eseurile lui Jefferson - te-ai fi aşteptat? - Arta de a fi fericit... Am citit-o, o aiureală apărută prin treizeci şi ceva... Învăţaţi limba engleză fără profesor.
O tuse uşoară îi răsuci capul. Elisabeta Floareş îi întinse o ilustrată.
- Am găsit-o chiar acum în cutia de scrisori. Poate vă interesează.
- Vă mulţumesc.
Era o vedere trimisă din Piatra Neamţ.
"Bună dimineaţa sau bună seara. Am ajuns cu bine. Oraşul e minunat, dar mie mi s-a şi făcut dor de Bucureşti. Passons! La urma-urmei, două săptămâni nu constituie o eternitate. Nu uita te rog de florile mele. Te îmbrăţişez, Irina."
În ochii Minervei, o mână nevăzută scapără un chibrit, aprinzând făclii.
Intrară val vârtej în minister, Dobrescu abia izbutind să ţină pasul. În birou, fără să se dezbrace, Minerva puse mâna pe telefon:
- Macri, vino imediat la mine!
Căpitanul se uită în primul rând la Dobrescu. Pe chipul locotenentului citeai totdeauna, prompt şi exact, în ce dispoziţie se afla Samuraiul. Toţi subalternii Minervei cunoşteau trucul. Şi Dobrescu hotărâse de la o vreme că nu se va mai lăsa vizionat fără taxă.
- Băieţaş, - căpitanul împlinise treizeci de ani, dar asta nu însemna nimic pentru că alt "băieţaş", maiorul Vlad, sărise din patruzeci! - mobilizează-ţi toate forţele, subliniez, toate! Nu doar pectoralii. Trebuie să-mi scoateţi din pământ din iarbă verde pe o oarecare Irina!
- Irina... şi mai cum?
- Irina şi ajunge! Persoana e din Bucureşti şi precis tânără, chiar foarte tânără. Îi explică lui Dobrescu: se simte imediat după text. Răvăşelul nu poate aparţine decanei clubului Femina din cartier.
Macri îşi permise să comenteze:
- Nu credeţi că... ăăă faceţi risipă de semnalmente?
- Auzi, Macri, mă dau în vânt după colaboratorii spirituali! Am să te bag în bancă cu Dobrescu. Îţi lipsesc şi ţie niscai exerciţii. Şi, apropo de semnalmente, într-adevăr, fac risipă, exagerez, menajându-vă. Când eram ca tine, m-a trimis superiorul să-i reperez în Bucureşti o femeie cu pălărie roşie.
- Nu mă îndoiesc că aţi reperat-o.
- Bine faci! A fost de ajuns să găsesc lupul care m-a condus la Scufiţa Roşie... Ce faci, Macri? Te-ai pus la taclale? Reţine că e după toate probabilităţile într-o delegaţie de două săptămâni. Normal! Nimeni nu-şi petrece concediul la Piatra Neamţ, mai ales, la douăzeci şi ceva de ani. Deci, e simplu! Câte întreprinderi sunt în oraş? Douăzeci? Cincizeci? Zi o sută! Ei şi? Vă interesaţi la fiecare, despre o eventuală delegaţie venită din Capitală. Pe urmă, ăia n-au decât să trieze numele. Dă-i bătaie! Mâine, la opt dimineaţa, aştept rezultatul.
Căpitanul Macri părăsi biroul clătinându-se.
20.
După cum hotărâse în ajun, Matilda Manta se sculă mai devreme, îşi prepară ceaiul ca de obicei, îşi făcu toaleta meticuloasă, aerisi, apoi udă ficusul. Gesturile, aceleaşi de fiecare zi, aveau însă o adresă, un ritm şi o determinare specială. Chiar şi expresia figurii, în general senină şi parcă lipsită de gânduri, era alta: mai concentrată, cu o hotărâre încăpăţânată înfiptă în colţurile gurii.
"Trebuie! Am să mă descurc într-un fel... Întreb primul miliţian şi mă îndrumă... Nu am voie să mai aştept două săptămâni..."
În iarna aceea încă nu ieşise din casă şi forfoti vreun ceas ca să-şi găsească hainele potrivite. Şoşonii - nu reuşise să se împace cu cizmele, deşi se purtau de douăzeci de ani -, paltonul care mirosea a tutun şi naftalină, toca de astrahan.
La ora zece era gata. Îşi verifică încă o dată conţinutul poşetei: buletin, bani, două batiste. Fără să fie răcită, pe vreme rece, nasul îi curgea continuu. A, da! Cheile...
Pătrunse în vestibul unde, după patruzeci de ani, mai atârna nefolosit, bastonul de bambus al răposatului. La început, nu se îndurase să-l arunce, făcea parte din fiinţa, apoi din fotografia lui, aşa cum şi-l amintea, ulterior se gândise că, îmbătrânind, s-ar putea să-i folosească.
Răsuci yala, dar spre surprinderea ei, aceasta nu cedă. Părea blocată. Apăsă, trase, insistă, fără rezultat. Vag speriată, Matilda Manta se rezemă de cuierul cu oglindă. "Ce se întâmplă?"
Străfulgerată de o idee se repezi la telefon. N-avea decât să ceară la Informaţii adresa unei cooperative de lăcătuşerie.
Sigur că da... Asta era soluţia...
"Ce proastă sunt. Am ajuns să mă sperii din nimicuri."
Se opri brusc la doi paşi de aparat. Firele telefonul erau tăiate.
21.
Mary, de fapt Maria Dobrin, avea douăzeci şi trei de ani, o garsonieră dublă la etajul VI al imobilului din strada Visarion şi frumuseţea convenţională impusă de moda contemporană.
Exemplare aproape identice, parcă trase la xerox, se puteau întâlni cu miile pe străzile Capitalei, deosebindu-le cel mult culoarea canadienei sau a părului, care putea evolua de la negru tuci la roz bonbon, în funcţie de capriciul de ultimă oră.
Minerva obişnuia să afirme că proprietarele au ajuns s-o schimbe mai des decât rezerva de pix, care, calculase ea, durează exact cât acoperi scriind lăbărţat între douăsprezece şi cincisprezece pagini.
Astfel, Mary era blondă serafim - pentru o săptămână -, tunsă în scări, cu un pămătuf creţ (vezi stilul caniche) pe frunte, plată ca o scândură de călcat, purta şalvari, balerini şi "blezere", care ar fi putut "încălţa" perfect umerii unui halterofil. După terminarea liceului, absolvise Şcoala de subarhitecţi şi, în prezent, lucra la un institut de proiectări.
Locuia singură. Părinţii, oameni încă tineri şi cu vederi largi, consideraseră că, odată ce "fata e pe picioarele ei" şi îşi câştigă existenţa, are dreptul la o viaţă independentă. În realitate, Mary, făcând abstracţie de unele excentricităţi - şi cine nu-i excentric la douăzeci de ani la treizeci le cugetă ca mam'mare şi vorbeşte cu pisica -, nu-i dezamăgise niciodată.
"La urma-urmei, afirma maică-sa, la vârsta ei eu aveam doi copii şi duceam o gospodărie grea. Femeile se maturizează mult mai devreme."
După ce aranjă florile în glastra de pe televizor, desenă o piruetă graţioasă şi se uită zâmbitoare la Nelu:
- Ţi-ai luat serviciu?
Era întrebarea leit-motiv pe care o aştepta crispat, constituia startul întâlnirilor lor. Iniţial, răspunsurile erau evazive: "am promisiuni... tipul îmi dă răspunsul săptămâna viitoare... am impresia că-i vorba de un post foarte bun..." Ulterior, când Mary începuse să-şi piardă răbdarea, minciunile începuseră să capete tenta de urgenţă.
"Uite, chiar mâine mă duc... Am fost... Persoana s-a eschivat, intra într-o şedinţă... Nu! Abia săptămâna viitoare... Pleacă într-o delegaţie de cinci zile..."
De multe ori, Mary se întreba ce-a găsit la Nelu. Un băiat drăguţ, desigur, dar n-avea nimic deosebit. O cuceriseră însă tandreţea lui (ca toate firile autoritare, îi plăcea să domine) şi, nefăcând excepţie de la regulă, fiind o puternică, era atrasă inconştient de construcţiile slabe.
Încă da la începutul relaţiei lor simţise că în viaţa lui Nelu ceva nu-i în regulă. Nu lăsase să treacă prea mult timp şi-l luase la un interogatoriu strâns, direct, retezându-i orice posibilitate de slalom printre eschive şi răspunsuri ambigue.
- De ce nu lucrezi nicăieri?
- Serviciul pe care-l aveam era necorespunzător.
Se pierduse într-o poveste complicată, cu un şef ranchiunos, el, Nelu, rezolvând o chestiune de ordin tehnic care pe celălalt îl pusese în dificultate. Urmaseră ironiile subalternilor, invidia şefului etc..
- Bine, am înţeles! De ce nu cauţi altceva?
- Sunt prea bun în meserie ca să accept orice post.
- Găseşte ceva provizoriu şi între timp cauţi altceva, care să-ţi corespundă. Nu poţi trăi ca un parazit.
- Nu trăiesc ca un parazit.
- De unde ai tu bani?
- Am ceva economii şi mă mai ajută şi bătrânii.
- Hm...
Mary prepară în chicinetă cafeaua şi o aduse pe o tavă de sticlă. Adora obiectele de menaj transparente. Ceştile de cafea, farfuriile, vazele de flori, bibelourile.
Nelu scoase pachetul de Kent rupt numai la un colţ, îl scutură şi-l întinse spre Mary. Fata îl privi circumspectă:
- De unde le ai? Au ajuns optzeci de lei. Nu te ştiam nabab...
- Nu-mi căuta nod în papură, Mary. Mi le-a dat un prieten, vaporean.
- Aha! Tot ăla care ţi-a dăruit şi Magie Noire-ul pentru mine. Să-mi faci şi mie cunoştinţă cu el. Nu prea am avut de-a face cu generoşi şi aş vrea să văd cum arată un număr din ăsta.
Nelu o privi amărât:
- Eşti prost dispusă?
- Nu, oftă fata şi încercă să zâmbească. Nelu îi era drag. Îl scrută atentă: spune-mi, ai necazuri? Ceva nu-i în regulă cu tine.
- A, mici plictiseli.
- Despre ce-i vorba?
Nelu trase de două ori la rând din ţigară.
- Hai, dă-i drumul!
- Va trebui să plec pentru o vreme la ai mei.
- Adică din Bucureşti?
- Da. Nu mă mai ţine gazda. A adus-o pe maică-sa de la ţară şi nu mai are spaţiu disponibil. Sunt cinci inşi într-o cameră. Am dat un anunţ la ziar, dar apare abia peste o lună...
Mary se ridică şi începu să se plimbe prin odaie, îndreptând fără să fie nevoie perdeaua, florile, bibelourile, menajerie pitică de sticlă, înşirate pe o policioară. Nu era convenţională, ideea că prima îmbrăţişare adevărată nu trebuie să se consume decât în noaptea nunţii, după binecuvântarea popii şi a obştei în strai înduminecat, o considera categoric riscantă şi cu aroma de paciuli a scrinului din odaia bunicii, dar avea totuşi unele principii ferme. De pildă, nu s-ar fi încurcat niciodată cu un om însurat, sau n-ar fi acceptat să aducă un bărbat în casă în formula concubinaj decât dacă ar fi fost decisă să se căsătorească cu el.
Se uită la Nelu. O privea cu ochi umezi, iar expresia de adoraţie care se citea pe chipul lui era emoţionantă.
- Precis că nu-i vorba despre altceva? Mai grav?
Nelu clipi speriat:
- Ce altceva ar putea fi adică?
Nici ea nu ştia bine. Ceva însă... ceva însă... Mary avea instinct, dar era încă prea tânără ca să-şi dea seama de acest amănunt şi ca să ţină seamă de el. Nu dispunea încă de experienţa necesară care îţi dă ocazia să te verifici, să-ţi confirmi o însuşire "imponderabilă". Se hotărî brusc:
- Până găseşti ceva, ai să stai la mine!
Nelu sări din fotoliu. Asta urmărea şi el. Dar mai ales - şi simţea că inima nu-i mai încăpea în piept de bucurie - se convinsese că Mary îl iubea. O luă în braţe cu o forţă care amintea deznădejdea.
- Iubito... Iubita mea...
Mary se lăsă îmbrăţişată, îşi rezemă mâinile de umerii lui, despărţindu-se uşor şi-l privi ţintă în ochi:
- Spune-mi, Nelu... Eşti sigur... Eşti cu adevărat un om corect?
22.
Se întâlniră, la propunerea avocatului Nicolau, în restaurantul hotelului Capitol.
"E în centru, deci ne avantajează pe amândoi. În afară de asta, n-au ţambalagii, putem discuta în linişte."
Marin Dumitriu sosi gâfâind. Întârziase zece minute şi avocatul, care-l aştepta la o masă de pe mica estradă a salonului, îi îndreptă o privire nemulţumită. Dumitriu simţi reproşul şi încercă să se scuze, dar Nicolau îl întrerupse pe tonul omului care ştie să fie politicos, fără însă ca asta să însemne că celălalt nu se află totuşi în culpă.
Se măsurară reciproc din priviri, avocatul arborând instinctiv un aer de superioritate. Era elegant, numai cenuşiu pe diverse nuanţe, impunător; îi simţeai dintr-o privire siguranţa, banii, reuşita în viaţă şi conştiinţa acută a acestei reuşite. Pe lângă el Dumitriu făcea figură cam jalnică. Nu fusese niciodată impozant, nu speriase pe nimeni în viaţa lui şi, fără a fi sărăcăcios îmbrăcat, avea aspectul caracteristic al bărbatului căruia îi este indiferent ce pune în spinare. Genul de individ cu pantaloni totdeauna prea scurţi, lăsând să se vadă ciorapii, cu betelie prea înaltă ajungându-i aproape la subsuori, cu colţurile gulerului de la cămaşă ridicate (din pricina gâtului îndesat) şi cu vestoane a căror căptuşeală trage la buzunare şi la spate. Şi tot genul care, îmbrăcat chiar de celebrii coupeuri ai Londrei, tot cu nea Mitică, suporter al Rapidului şi amator de bere, ar fi semănat.
O sesiză şi ospătarul cu ochiul infailibil al profesionistului şi se adresă direct avocatului:
- Ce-aţi dorit?
- Eu un whisky... Se uită la Dumitriu: Dumneata?
Dumitriu era un om modest, de o cumsecădenie frizând pentru unii prostia, dar ferm convins că are şi el un loc sub soare. Aroganţa avocatului îi alungă fâstâceala.
Sfidă cu umor, pronunţând cu dinadinsul greşit:
- Nu-s mare amator de vişchi. Miroase a ploşniţă. Dă-mi o ţuică mare!
- Mda..., făcu avocatul, de parcă dintr-o dată ar fi aflat tot ce merita aflat. Mda... Uite de ce te-am chemat, domnule Dumitriu. Este vorba despre copiii noştri.
Celalalt îl urmări atent, cu un zâmbet uitat în colţul gurii. Îşi ridică mâinile de pe masă, făcând loc ospătarului, care venise cu tava.
Nicolau apucă paharul:
- În primul rând, bună seara... Da, rămăsesem deci la copii. S-au vârât într-o poveste dubioasă şi care nu e de nasul lor. Trebuie să-ţi spun că am rămas neplăcut surprins constatând că dumneata, om în toată firea şi de la care am alte pretenţii, le-ai dat concursul. Dacă n-aş evita termenii duri, aş defini atitudinea dumitale drept iresponsabilă.
Nările lui Dumitriu tresăriră.
- Domnule Nicolau, tocmai pentru că sunt un om în vârstă, ţin să vă atrag atenţia că nu primesc lecţii de morală, iar cont de faptele mele nu-mi dau decât mie însumi şi, eventual, cândva, lui Dumnezeu.
- Cam ieftin, râse Nicolau. E comod, după ce ţi-a încărunţit părul, să refuzi explicarea unei culpe sub pretextul "nu dau socoteală, nu primesc lecţii de morală..."
- Aş mai adăuga, făcu Dumitriu calm, că nu sunt dispus să îngurgitez insolenţele nimănui.
Nicolau exclamă retoric:
- Domnule!
- Dumitriu. Marin Dumitriu. Nu ţin la "domnule" şi dacă vă e mai la îndemână, puteţi să-mi spuneţi "bă"! Vasăzică, dumneavoastră mă ofensaţi, mă calificaţi drept iresponsabil şi vreţi să înghit pilula de parcă ar fi tăvălită în miere. Vă atrag atenţia că eu nu fac parte dintre clienţii dumneavoastră, borfaşi, escroci, vântură lume, stele sau iarbă şi, în consecinţă, vă rog să fiţi mai reverenţios. Am venit considerând că putem discuta civilizat. În caz contrar, eu îmi achit ţuica şi vă salut!
Avocatul îi aruncă o privire surprinsă. "Ia te uită, ipochimenul, ce dă din el!" Se simţea luat pe neaşteptate şi îl surprindeau din partea acestui individ banal, cu înfăţişare de contabil la un C.A.P. din cel capăt de ţară, atât reacţia, atitudinea aproape belicoasă, cât şi limbajul.
- Perfect, domnule Dumitriu. Vreau să vă atrag atenţia - reflex trecuse la pronumele de reverenţă - că socot relaţiile dintre fiul dumneavoastră şi fiica mea total indezirabile. Pe scurt, i-am interzis categoric Adrianei să-l mai vadă.
Dumitriu dădu din umeri:
- Vă priveşte.
- Dacă sunteţi un bărbat onest, veţi proceda la fel.
Dumitriu sorbi din ţuică. În privire i se aprinse un licăr de amuzament.
- Adică?
- Puneţi în vedere fiului dumneavoastră să-şi deplaseze interesul spre alte persoane, s-o lase pe fiica mea în pace. Să nu o mai caute, să nu încerce să o abată de la învăţătură şi de la obligaţiile ei.
- Regret că vă contrariez, dar nu vă pot satisface dorinţa. Dan are douăzeci şi doi de ani şi nu mă mai întreabă de mult ce are de făcut. Mai cu seamă în chestiunile de... ăăă... inimă.
- Halal educaţie! Vă felicit!
Dumitriu replică liniştit:
- Depinde...
- În concluzie, făcu ameninţător Nicolau, refuzaţi să colaborăm.
- Dacă asta înseamnă să mă supun ordinelor dumneavoastră, probabil că da.
Avocatul Nicolau, spumegând de furie - era nemulţumit de el însuşi, de felul în care decursese întrevederea, simţind fără să şi-o mărturisească deschis că "specimenul ăla cu faţă de zarzavagiu" câştigase prima rundă - se grăbi să ajungă acasă, întârziase şi desigur holul gemea de clienţi. Jeana fusese probabil obligată să aducă scaune şi din sufragerie.
- Adriana e acasă?
Nevastă-sa clătină din cap.
- Nu. A plecat acum jumătate de oră. A luat-o o maşină. Trebuie să dea o declaraţie.
Făcând abstracţie de clienţi, Nicolau intră în birou. După câteva telefoane, vagile bănuieli deveniră certitudini. Autorităţile ignorau complet chestiunea, nu expediaseră nicio maşină la adresa avocatului, Nicolau.
Adriana fusese răpită.
23.
Femeia se îndrepta spre patruzeci de ani. Distinsă, impecabilă, foarte specială şi fără a avea nimic strident în atitudine sau ţinută, atrăgea inevitabil atenţia. Prietenele şi cunoştinţele, mai ales foarte tinere, încercau s-o copieze şi o considerau desăvârşită.
În făptura ei, totul sugera bunul gust dus pe culmile artei, o educaţie perfectă, stil, din ansamblu rezultând acel ceva care înalţă un individ deasupra semenilor săi.
Personajul - bărbat sau femeie -, alături de care, oricât de civilizat ai fi, ai impresia că ţi-au mai rămas urme de mămăligă între dinţi şi te întrebi la aproape fiecare pas dacă n-ai comis vreo inconvenienţă. Era înaltă, suplă, cu unghii poleite, dar niciodată vopsite, avea picioare perfecte, cu rafinată discreţie exploatate şi, în conformitate cu canonul cucoanelor din marea burghezie franceză, dimineaţa se îmbrăca numai în negru.
Îşi puse mâinile sub ceafă, îşi arcui spinarea suplă într-o mişcare de destindere şi rămase cu ochii la tabloul din faţa patului. O copie destul de bună după Renoir. Profilul unei fete blonde, cu părul până la talie, văzută din spate. Pe pielea arămie simţeai soarele dulce al Rivierei franceze.
Alături, în dormitor, verişoară-sa, Amelia, se pregătea să se culce şi după acustică îi putea lesne ghici fiecare gest: Pilitul unghiilor... un clinchet uşor - forfecuţa pusă pe masa de toaletă, două zgomote înfundate - papucii azvârliţi din picioare, scârţâitul somierei - s-a întins, un declic scurt - para veilleusei, paginile unei cărţi răsfoite cu nerăbdare - iar a uitat unde a rămas...
Se despărţiseră când aveau cinci ani. Ea plecase în străinătate împreună cu părinţii: mama, româncă, se măritase chiar la izbucnirea războiului cu un inginer petrolist francez. Amelia îi era verişoară primară. Se regăsiseră acum un an.
Corespondaseră vag - felicitări de sărbători, convenţionale, pe care o obliga taică-său, bunul, cumsecadele, sentimentalul Jeannot, să le scrie şi care după moartea acestuia încetaseră.
Când sunase la uşa verişoară-sii - o străină elegantă cu aer inconfundabil "Vest" - Amelia era încredinţată că-i vorba de o greşeală şi că probabil femeia made in capitalism caută pe altcineva. Rămăsese atât de surprinsă, încât uitase s-o invite în casă.
- Cum de ţi-ai amintit de mine?
Erau peste douăzeci de ani de când nu comunicaseră.
- Fac un tur prin Balcani.
Apoi, la o cafea şi un Sherry scos din sacul elegant din piele de crocodil cu fermoar de aur, îşi depănaseră poveştile. Amintiri, "când a murit tanti Vica?... Dar tanti Ilyanette (de fapt Ileana)?... Unde te-ai stabilit? Cu cine eşti măritată... Dar tu?... Ai copii?..."
Pendula sunase miezul nopţii şi începuseră amândouă să râdă. Erau de şase ore împreună, iar Amelia avea impresia că n-au fost despărţite niciodată. Că niciodată nu se simţise atât de bine în preajma altei femei. De fapt, în preajma nimănui.
- Ştii ceva? Nu te mai du la hotel. Stai doar o săptămână şi avem atâtea să ne spunem! Rămâi aici! Hai, te rog!... Să vezi că la mine nu-i prea incomod. Da?...
O sărutase pe amândoi obrajii. "Amelia... Copilul ăsta prostuţ şi exaltat..."
Auzi dincolo trilul telefonului şi glasul Ameliei, iritat:
- Greşeală, domnule, ţi-am mai spus! Nu există nici o Erika aici.
Erika surâse: "Deci totul e O.K.!"
24.
- Vă rog să vă păstraţi cumpătul.
Avocatul Nicolau, în picioare, izbucni:
- Cum să-mi păstrez cumpătul? Fata mi-e răpită din mijlocul Bucureştiului...
"Şi dacă era la periferie, îl întrerupse cu gândul Minerva, te aranja mai bine?"
- ...expusă unor pericole, pe care nici nu vreau să mi le imaginez, şi dumneavoastră vreţi să joc popice la club? Este inadmisibil!
Minerva îl asculta ţinându-şi bărbia între două degete.
"Tip sanguin, impulsiv şi care nu suportă să fie contrazis. I-a şi mers, a dat de fraieri."
- De ce nu luaţi loc?
Din ochii avocatului ţâşneau scântei.
- Dacă m-aş afla în altă parte şi n-aş cunoaşte această instituţie aşa cum o cunosc, aş considera că vă bateţi joc de mine! Nu de scaune îmi arde mie acuma. Vreau să ştiu ce e cu fiica mea.
- Am înţeles, iar neliniştea dumneavoastră e legitimă.
- O situaţie intolerabilă! M-am opus de la început ca fata să fie amestecată în această afacere.
Minerva îşi culcă palmele pe birou:
- Ne aduceţi vreo învinuire?
- Bineînţeles! izbucni Nicolau. Copiii trebuiau excluşi de la început dintr-o istorie cu gangsteri. Este o chestiune de responsabilitate elementară. Începu să se ambaleze, ridicând glasul: la urma-urmei, aveţi suficienţi oameni pregătiţi pentru asemenea activităţi, un personal specializat şi cu experienţă! Colaborarea cu doi mucoşi frizează, după părerea mea, amatorismul în cel mai bun caz, ca să nu zic inconştienţă!
Făcu o pauză ca să respire şi Minerva, promptă, profită:
- Aţi terminat? În primul rând, ţin să vă aduc la cunoştinţă că tinerii s-au prezentat voluntar spre a ne sesiza în legătură cu o situaţie care - accentuă - li s-a părut bizară.
- Trebuia să-i apucaţi de guler şi să-i zvârliţi pe uşă afară.
- Nu acesta e procedeul nostru diurn de a trata cu oamenii, chiar dacă cele semnalate de ei ar fi ţinut de o interpretare fantezistă a faptelor, ceea ce, aşa cum au dovedit-o evenimentele ulterioare, n-a fost cazul.
Nicolau, nervos, îşi scoase pachetul de ţigări.
- Pot fuma? Mulţumesc... Admitem că aveţi dreptate şi că tinerii ăştia au avut fler. Aici însă trebuia să puneţi punct chestiunii şi să-i trimiteţi frumuşel acasă, cu recomandarea să-şi vadă de treabă şi să nu se mai gândească la probleme care îi depăşesc. Dumneavoastră însă le-aţi solicitat colaborarea.
Minerva îşi muşcă buzele. Avocatul nu-i era simpatic, aroganţa care se părea că e una din componentele de bază ale structurii lui o scotea din fire şi l-ar fi pus la punct până să apuce să clipească de două ori. Îl menaja însă, înţelegându-i starea de spirit, care bineînţeles, nu putea fi trandafirie. Rosti deci, mereu calmă:
- Domnule avocat, vin cu două amendamente. Este adevărat că le-am solicitat cooperarea, dar neintenţionând nici o clipă să-i expunem vreunui pericol. Aspectul care ne interesa era ca într-o eventualitate concretă, Adriana şi Dan să-i identifice pe cei trei. "Da, domnule, ăştia sunt oamenii de la restaurant sau ba!" În al doilea rând, din clipa când tinerii împreună cu tatăl băiatului au părăsit acest birou însoţiţi, într-o maşină de a noastră, de un ofiţer de al nostru, noi nu am mai comunicat cu ei. Deci nici măcar n-am apucat să colaborăm. E limpede?
Nicolau începu să respire cu dificultate.
- Dacă nu s-ar fi fluturat ideea conlucrării - şi, în neghiobia lor, vă daţi seama cât de flataţi, de importanţi s-au simţit dat fiind instituţia din partea căreia venea propunerea - fiică-mea n-ar fi căzut în capcană. În orice altă situaţie, cât de nătângă e, n-ar fi acceptat să urce într-o maşină, indiferent că venea din partea poliţiei, securităţii sau F.B.I.-ului.
Minerva îl privi cu o curiozitate nedisimulată:
- E ciudat, domnule avocat, ca tocmai dumneavoastră, un distins jurist şi nu mă îndoiesc, leal apărător al legalităţii noastre, să nu înţelegeţi, ba chiar să condamnaţi sprijinul pe care orice cetăţean onest este dator să ni-l acorde în măsura posibilităţilor sale. Că nu ţineţi seama de reala importanţă pe care o reprezintă acest sprijin în munca noastră!
- Acestea sunt noţiuni pe care le auzi din primul an de facultate. Când este vorba însă de copilul tău, ele se golesc de conţinut, devin simple sloganuri.
- Un punct de vedere extrem de... limitat, ca să nu zic egoist, dar cel puţin apreciez sinceritatea.
- Să lăsăm teoriile! Practic, ce facem?
- Au fost luate măsurile necesare, am mobilizat oamenii noştri. Fiţi liniştit, duceţi-vă acasă şi luaţi un calmant. Vă asigur că Adriana este teafără şi că se va întoarce cât de curând acasă.
25.
- Eşti chiar sigură că fetei nu i s-a întâmplat nimic grav? întrebă colonelul Ionaş.
Minerva îşi dezmierdă bretonul cu gestul ei caracteristic, de fetiţă, cu palma deschisă şi degetele răsfirate.
- Cu o aproximaţie de nouăzeci la sută.
- Ce te determină să fii atât de categorică?
.............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu