7.
Colonelul începu să râdă:
- Măsurile luate rămân în vigoare, în rest, nu putem face nimic decât să aşteptăm. Trebuie să se întâmple ceva! Azi.... mâine....!
Ionaş dădu din cap sceptic:
- Sunt de acord. Chestiunea este însă... ce se va întâmpla. Nu-mi pot stăpâni un sentiment de nelinişte.
Minerva îl cercetă lung:
- Aţi avut iar o criză de ficat?
- Da, râse Ionaş. Dar nu-i din cauza asta.
- Ba da! Mătuşă-mea Caliopi - apropo, împlineşte şaptezeci şi opt de ani, să nu uit s-o felicit -, când e în criză, îşi revizuieşte testamentul şi toaleta de înmormântare. După ce-i trece, face o vizită la Institutul de Cosmetică de pe Calea Victoriei, unde lasă aşa, cam la vreo patru-cinci sute de lei.
- Şi eu pe cine să vizitez?
- Frizerul. Vă revine şi mult mai ieftin.
Ionaş îşi trecu instinctiv mâna peste părul de la ceafă.
- Cred că ai dreptate.
36.
Vlad Calotă azvârli încă o privire prin camere. Totul era în ordine, iar trandafirii de toamnă, superbi, de un roşu adânc, neguros făceau un efect minunat lângă scrinul alb cu tăbliile pictate în maniera lui Watteau.
Pe masa scundă, dintre fotolii, două sonde de un verde mineral pândeau sticla de whisky Lord John încă sigilată. Cati râdea mereu la fel de amuzată:
- Dragul meu, păstrează-l pentru tine. Eu sunt sătulă de dinamita cowboy-lor. Prefer o ţuică bună. Tu procedezi exact ca românii stabiliţi în străinătate. Când le vin conaţionali în vizită, îi primesc cu sarmale şi-i scot la restaurante unde se găsesc mititei, când ăia ar vrea să guste chestii exotice şi care ţin de meleagul respectiv: pulpă de crocodil subtil, creier de colibri sau alte drăcovenii.
Calotă însă, crescut de o mamă riguros convenţională, pentru care a nu avea bune maniere echivala catastrofa, ducând la totala descalificare a respectivului, considera inelegant să-l consume singur.
"Când primeşti un cadou, trebuie să-l deschizi imediat, de faţă cu «donatorul» şi să te arăţi încântat. A-l pune undeva, fără a-ţi manifesta curiozitatea, ţine de politeţea mahalagească. Adică, vezi, Doamne, nu mă interesează ce mi-ai adus, ci doar persoana dumitale! Dacă darul e comestibil, obligatoriu îl pui pe masă, la bătaie, chiar dacă te doare sufletul."
În aşteptarea lui Cati, pusese în funcţiune casetofonul: Ray Charles, solistul ei preferat.
Cati... Ce femeie stranie! Cât de altfel decât tot ce cunoscuse el până la cincizeci de ani!
Se căsătorise cu Mara imediat după ce îşi luase doctoratul în cibernetică. Avea treizeci de ani şi ea douăzeci şi cinci. Era medic, dar ar fi putut fi la fel de bine contabilă, casieriţă sau pompier. N-o interesa câtuşi de puţin profesiunea - exceptând aspectul material - şi în şase ani Vlad n-o văzuse o singură dată deschizând un tratat sau o revistă de medicină.
"Măi, acesta! era teoria ei, cine are zile scapă! Trei hapuri, băi, câteodată bisturiul şi regim, asta-i toată patologia. De la papa Hyppocrate şi până azi omenirea a înregistrat uriaşi paşi de melc."
Căsătoria se dovedise din toate punctele de vedere un fiasco. Se despărţiseră de comun acord, amândoi fericiţi că celălalt nu face obstrucţie şi că nu suferă. Hotărât, divorţul era singurul lucru inteligent pe care-l aveau de făcut.
Se mai vedeau o dată, de două ori pe an şi nu fără plăcere. Aveau ce să-şi spună - amintiri, cunoştinţe comune -, iar Mara, un talent pe care-l gustase totdeauna: îl făcea să râdă. Vorbăreaţă, povestea vioi, cu haz, surprindea aspectul comic al oricărei situaţii şi ştia să-l speculeze. În realitate, mai ales după despărţire, când Vlad nu mai trebuia să-i suporte zgârcenia, lipsa de orizont, rapacitatea de ordin material, ei doi se distrau straşnic împreună.
Anii trecuseră - când, Doamne? se întreba Calotă la fel cu alte milioane de semeni intraţi bine în vârsta mijlocie - vertiginos. Unele necazuri, munca de cercetare pasionantă, dar nu mai puţin epuizantă, grijile cotidiene îl împinseseră de umeri fără să-şi dea seama până în pragul jumătăţii de veac. În ziua când împlinise cincizeci de ani avusese un şoc. "Acum chiar că nu mai sunt tânăr..." Se îmbătase şi de a doua zi încetase să se mai gândească la chestiunea respectivă.
Pe Cati o cunoscuse cu trei ani în urmă, în casa unui medic "en vogue".
Doctorul, snob până la penibil, selecţionase invitaţii şi nu te mai puteai învârti prin casă fără să te ciocneşti de nume sonore. Ăsta, vedetă la televiziune, celălalt, profesor universitar, cutare, cap de afiş al baroului bucureştean, x abia întors din Japonia, y, compozitor la modă, z, scriitor de succes...
Calotă, cu o profesiune care nu-ţi proiectează numele cu litere de foc pe cerul oraşului şi nu cunoaşte afişe, se simţea ca un intrus şi regreta sincer că acceptase invitaţia. Tocmai se întreba "de ce m-o fi invitat Marinescu, nu sunt interesant pentru nimeni, cu mine nu se înnobilează o cronică mondenă!" când se apropiase doamna casei, ţinând de braţ o femeie în negru.
Marineasca, slăbuţă, agitată, afişa o vioiciune ostentativă şi vocaliza cu un entuziasm având cel puţin două tonuri peste necesar. Clasica gazdă, ambiţionând să se vorbească multă vreme despre primirile ei, deţinând topul absolut în materie: "nu-i aşa că e plăcut la noi? fac tot ce-i posibil ca să vă simţiţi bine, spuneţi-mi numai ce doriţi, cea mai mare bucurie a mea este să vă satisfac orice plăcere!". Agreabil desigur, dar pentru unii — şi Calotă se număra printre aceştia — obositor, înclinând spre agasant.
- Hai, Cati! Vreau să-ţi prezint un mare sălbatec, dublat de un mare savant. Fii drăguţă şi ocupă-te de el.
- Sunt convinsă că eşti singura dintre noi în stare să-l dezmorţeşti. Apoi, către Vlad: Fiţi atent, domnule Calotă. Cati e irezistibilă.
Se depărtase apoi, încântată de ea însăşi, ondulându-şi şoldurile înguste, încinse în brocart argintiu.
Pentru o clipă, Calotă avu impresia - o impresie fugară, care nu căpătă contur şi nici consistenţă şi pe care o uită aproape instantaneu, cucerit tot instantaneu de farmecul necunoscutei - că întâlnirea fusese aranjată. El şi femeia aceasta trebuiau să se cunoască.
Cati începuse să râdă.
- Să retuşăm puţin: Eu nu sunt irezistibilă şi presupun că nici dumneata nu eşti un mare sălbatec.
Avea un stil direct, foarte prietenos, fără a cădea în familiarism. Simţeai instinctiv că, în ciuda spontaneităţii, femeia aceasta ştie să păstreze distanţele şi doar un imbecil s-ar fi putut lăsa înşelat, ar fi putut traduce greşit atitudinea lipsită de rigiditate, îngăduindu-şi la un moment dat s-o bată pe umeri: "auzi, soro!..."
După zece minute, Calotă avu impresia că sunt prieteni buni şi că se cunosc de cel puţin zece ani. Marineasca, trecând pe lângă ei, îi învălui într-o privire încântată surâzând: "V-am spus eu?"
Fără a avea defecte, Cati nu era frumoasă, îi lipsea acea ultimă pensulă, liantul dintre elementele obrazului care le armonizează şi desăvârşeşte portretul. Calificativele cele mai frecvente în ce o priveşte erau "o femeie foarte bine, interesantă... Se cunoaşte că este o doamnă..."
Lui Calotă însă un fapt îi fu limpede de la bun început: nu întâlnise niciodată asemenea exemplar şi încercă astfel revelaţia "uite că există şi asemenea femei!"
Deşi zgârcită în confesiuni, în trei ani de zile Vlad Calotă reuşi din frânturi să-i reconstituie în mare biografia. Avea patruzeci şi doi de ani - "Nu-mi ascund vârsta, nu pentru că nu mi-ar plăcea să fiu mai tânără, ci pentru că minciuna în sine m-ar umili. A fi mulţumită de mine însămi constituie condiţia sine qua non pentru a-mi păstra echilibrul firesc. Trişându'-mi vârsta, înseamnă să accept o fisură în acest bien-etre. E ceva care nu-mi convine în legătură cu propria-mi persoană..."
Se născuse la Bucureşti. La cinci ani emigrase cu părinţii în Franţa. Apoi colindaseră lumea.
"Cred că despre mine pot afirma că nu aparţin nici unui popor, nu ţin de nici o religie. Sunt un cetăţean al lumii..."
Făcuse studii îngrijite, specializându-se în arta orientală, dar nu profesase niciodată. Era căsătorită de peste douăzeci de ani cu un om de afaceri bine situat. Venea rar în România. "Am doar o singură verişoară şi am plecat prea devreme pentru a fi lăsat aici amintiri, morminte, o stradă unde să mă fi jucat cu mingea, un trotuar pe care să fi desenat cu creta un şotron, şcoala de cartier, aroma degetelor murdare de cerneală, imaginea fetiţei cu pistrui şi o codiţă veşnic despletită."
Când se gândea la legătura lor, inginerul Calotă îşi zicea că de fapt ei s-au îndrăgostit unul de altul din prima zi. De atunci, Cati venea de cel puţin trei ori pe an în ţară, iar uneori îi făcea surpriza câte unui week-end.
Lui Calotă, trăit şi maturizat pe alte coordonate de existenţă, a lua avionul sâmbăta dimineaţa din Roma, Paris, Viena sau te miri unde, pentru a petrece maximum treizeci şi şase de ore la Bucureşti i se părea de un exotism nebun. Vorba aceea, "azi aici, mâine în Focşani", dar la o scară ameţitoare! întâlnirile erau fulminante şi distanţa, conştiinţa că nu se puteau vedea oricând, în orice clipă, de ajuns să întinzi mâna spre patul de alături sau telefon, întreţinea plăcerea şi intensitatea dragostei lor; se bucurau unul de celălalt ca în prima zi.
- Ce curios mi se pare să fi cunoscut dragostea abia la patruzeci de ani!
- De câte ori iubim, surâdea Vlad, ni se pare că niciodată n-a mai fost la fel, că n-am mai iubit până atunci.
De fapt, simţea acelaşi lucru. La un moment dat ridicase problema ca ei doi să nu se mai despartă niciodată.
Era un amurg de romanţă, într-adevăr violet, o toamnă sălbatec de frumoasă, cu o risipă, un incendiu de culori ce părea stârnit de mâna unui impresionist poate nebun, dar genial.
Cati, cu capul pe umărul lui, ţinea ochii închişi.
- Iubita mea... De ce n-am putea fi noi totdeauna împreună?
Femeia răspunse prompt:
- Este dorinţa mea cea mai arzătoare.
- Nici unul dintre noi nu mai este foarte tânăr pentru a nădăjdui la alte variante fericite. Şi totuşi suntem de ajuns de tineri pentru a ne mai putea bucura de privilegiul unei dragoste unice.
- Dragul meu, nu pleda în zadar. Sunt dinainte câştigată.
Vlad o strânse nebuneşte în braţe:
- Adevărat? Adevărat, iubito? Nu mai pleci?
Simţi trupul femeii devenind uşor rigid.
- Credeam că te gândeşti la formula inversă. Adică, să vii tu cu mine.
Vlad Calotă tăcu câteva momente. Cati aştepta liniştită.
- Bineînţeles, spuse inginerul cu glas şovăielnic, nu sunt lucruri care se decid imediat, pe loc...
- Nu minţi. Te-ai gândit, şi nu o dată, la această chestiune. Ce te-ar împiedica să începi o viaţă nouă?
- La cincizeci de ani?
- Voi fi alături de tine.
Inginerul oftă:
- Vezi, draga mea... Se afirmă atât de frecvent: aş pleca cu el... sau ea, până la capătul lumii! Aş trăi cu persoana şi într-un bordei. Nu-mi trebuie nimeni şi nimic. Să fiu doar cu ea...
- Şi nu-i adevărat?
- Suntem oameni maturi, Cati. Ştii bine că lucrurile nu pot continua aşa toată viaţa. Individul nu este numai dragoste şi nu respiră doar prin plămânii partenerului.
- Dar ce mai este?
- Sunt inginer, nu mă exprim formidabil, dar tu ai să mă înţelegi. E un întreg. Aici intră tot ce a contribuit la formarea lui. Un anume climat spiritual, părinţii, prietenii, primele succese, cărţile adolescenţei, cartierul unde a copilărit, oamenii, oamenii care-i seamănă, care înţeleg ca el şi pe care el îi înţelege, au un limbaj comun.
- Literatură! respinse Cati cu un ton pe care Calotă nu i-l cunoştea.
Vlad se ridicase într-un cot:
- Am avut posibilitatea să călătoresc de câteva ori în vest. Evident, am întâlnit mulţi emigranţi. Unul din ei, fost medic vedetă la Colţea. M-a impresionat cel mai mult, de aceea îţi povestesc despre el. Am stat de vorbă o noapte întreagă şi atunci am înţeles fenomenul dezrădăcinării.
- După teoria ta, America n-ar fi fost niciodată colonizată.
- Poate, dar nu ştim nici unul din noi ce au simţit pionierii. Hans plecat din satul lui din Tirol, Jean deportat pentru cine ştie ce găinărie, Gorling, care-şi abandonase oamenii de zăpadă, trăgând nădejdea să găsească alţii, de şocolată... Îţi vorbeam despre medicul meu. Ai o clipă răbdare. Vreau să-ţi reproduc doar câteva din frazele lui, mai bine zis din dialogul nostru.
"Din punct de vedere material o duc excelent. Am mai mult chiar decât îmi este necesar."
"Atunci ce nu-i în regulă? În fond, aspectul acesta a fost decisiv."
"Da... Ştii, dacă stau să mă gândesc, am izbutit ca în loc de o Dacie 1300 să am un Ford-Mustang, şi nu locuiesc într-un apartament de trei piese, ci într-unui de nouă."
L-am luat peste picior:
"Îţi vine să plângi, nu alta!"
S-a uitat la mine şi a început să mă zgâlţâie ca un dement, îmi simţeam dinţii clănţănind.
"Mă, Vlade, mă! O să zici că-s nebun! Îmi lipseşte parfumul Bucureştiului, grădinile de vară cu bolţi de viţă de vie, miros de mici şi cimbru... Mi-e dor de Calea Victoriei, de Mitici şi Costici joviali "hai să luăm una mică, după colţ", de colţunaşii pe care-i făcea maică-mea şi de bancurile proaste ale lui Banciu, secundarul meu. De nervii doamnei Anişoara, sora şefă, şi de şoferii obraznici care te apostrofează pe zebră: "Boule! Te crezi statuie? Circulă!" Mi-e dor să mă îmbăt cu Pelin, iar Nae, care s-a machit şi el, să priceapă ce-i spun când îi vorbesc de costumele, în dungi pe puncte, de blatul pe care-l făceam la cantină şi de madame Bulandra în Pădurea! Mi-e dor de comentariile suculente din cinematografele de cartier şi de surdo-mutul ăla simpatic, de la Circulaţie, care făcea ordine la întretăierea dintre Calea Victoriei cu 6 Martie. Sau orbul cu zia-rele, îl ţii minte? Avea fieful în faţa Bisericii Zlătari... De mesele de marmură roz de la Capşa şi coloanele Ateneului. De tine, de Ionescu, de toate zilele acelea pe care nu le-am putut lua în valiză..."
- Şi ăsta, conchise Vlad, era unul din cei care izbutiseră.
Cati aprinse o ţigară:
- Sentimentalisme balcanice.
- Draga mea, mă interesează mai puţin eticheta, ci faptul că fenomenul există. Tu, ţi-o spun cu toată duioşia, iubita mea, înţelegi asemenea stări mai greu. Te-ai definit singură: "cetăţean al lumii..."
Reluaseră discuţia cu alt prilej.
- Ce să fac acolo?
- Am un cont în bancă cel puţin confortabil. Deci ai putea să faci tot ce pofteşti.
- În ziua în care aş fi silit să trăiesc din banii nevesti-mii, ca sistem, m-aş sinucide.
- De astă-dată, cocoşisme balcanice! N-ai decât să lucrezi dacă viaţa de rentier nu te amuză. Vlad, să-ţi fie limpede! Eu nu te chem acolo ca, pe mărţişorul meu ca pe un gigolo, ca pe un fleac de bărbat care mă amuză, pentru un trimestru sau două.
- Dar?
- În ziua când te-ai decis să mă urmezi, iau legătura cu avocatul meu şi încep formalităţile de divorţ.
Calotă fusese impresionat:
- Adevărat? Eşti în stare de aşa ceva?
- Te iubesc.
- Atunci, rămâi cu mine.
Aici, Cati replicase hotărât:
- Asta nu se poate.
- De ce?
Femeia tăcuse.
Altădată:
- De ce trebuie să faci mereu acelaşi lucru? De ce nu încerci şi altceva? Avem o singură viaţă, suntem obligaţi să scoatem tot ce e mai bun din ea. Să ne epuizăm orice şansă, orice surpriză, să străbatem şi alte cărări, să cuprindem tot ce e de cuprins.
- Draga mea, probabil că pentru aceasta îţi trebuie un spirit de aventură pe care eu nu-l am. Sunt foarte mulţumit cu ce fac şi te rog să mă crezi că nu-mi doresc nimic altceva.
- O.K.! Atunci vei face dincolo ceea ce faci şi aici. Schimbi doar meridianul şi numele străzii.
- Lucrurile nu sunt chiar atât de simple.
- De ce, Vlad? Vei găsi imediat un post care să-ţi dea posibilitatea să te desfăşori pe măsura capacităţii tale. Îţi dai seama că n-ai să începi ca laborant sau şef de echipă de noapte. Eşti cunoscut, numele tău circulă.
Calotă o privise circumspect:
- De unde ştii?
- Dar am ştiut-o dinainte de a te vedea. Mi-au spus-o Marineştii, comentând lista invitaţilor... Ce discutam? Da!
Inginerul avu impresia că trece un pic prea repede peste întrebare, dar probabil că se înşela.
- N-ai decât să-ţi continui acolo lucrarea. Acel "finis coronat opus" la care-mi spuneai că, în sfârşit, ai ajuns după ani de trudă.
- Nu, Cati, asta niciodată.
Femeia îşi ridică sprâncenele fine, sincer surprinsă.
- Chiar că nu te înţeleg deloc.
- Ascultă-mă, detest declaraţiile patriotarde. Chiar dacă mă hotărăsc să te urmez până la capătul lumii, ceea ce am realizat rămâne aici. Nu-mi mai aparţine.
- Eşti nebun? E munca ta!
- Nu doar a mea. A unui colectiv întreg, fără de care mi-ar fi trebuit două vieţi ca să ajung la potou. A unor oameni care au avut încredere în mine şi mi-au creat climatul necesar pentru a putea lucra în linişte. Am fost scutit de orice corvoadă, mi s-a netezit drumul, aproape că mi l-au aşternut cu flori, s-a cheltuit imens! Opera nu-mi mai aparţine. E a mea şi a lor în aceeaşi măsură.
Cati îi aruncase o privire stranie şi schimbase discuţia. Peste trei zile părăsise România. De atunci, se mai văzuseră de Crăciun; o săptămână vijelioasă, când nici unul, nici celălalt nu mai pomeniră nimic despre eventualitatea unui viitor comun.
Se iubeau la fel de mult, dar Calotă simţea că între ei se strecurase o umbră de tristeţe.
Punctualitatea era încă una din calităţile pe care le iubea la Cati. Auzi soneria odată cu bătaia pendulei.
Se lăsă dezbrăcată de blană şi se aşeză într-unui din fotolii, nu ghemuită, cu graţii de pisică, aşa cum procedează cea mai mare parte dintre femei venite în vizită la iubit (cel puţin în prima parte a legăturii), ci dreaptă, corectă, picior peste picior. Îşi cuprinse doar braţele, frecându-le înfrigurată.
- Ai îngheţat?
- Nu... Propriu-zis nu-i frig. E o umezeală însă infectă, care îţi pătrunde în oase. Dă-mi ceva să mă remontez puţin... prefer votcă!
Vlad Calotă turnă în pahare, trăgând cu coada ochiului spre Cati. O simţea tulburată, cu gânduri străine de el, alta decât cea pe care o cunoştea: toată o flacără, vibrând de dragoste, liberă de orice griji. Arăta prost - desigur tot elegantă, în rochia bleu de nuit, cu nasturi de cristal, şi impecabil pieptănată -, tenul, în general destul de închis, bătea în cenuşiu, privirea era adumbrită, între sprâncene se ivise ridul pe care Calotă îl alunga de obicei cu o sărutare. O iubea însă şi înfăţişarea ei îl înduioşa.
- Ce nu-i în regulă, fata mea? Veşti proaste?
Se referea la telefoanele bisăptămânale pe care te primea de la bărbatu-său. Miercurea şi duminica. Ieri fusese duminică...
Cati clătină capul:
- Îhî!
Inginerul se interesă maşinal, amabilitate convenţională de care nu e scutită nici legătura cea mai intimă. Vieţile lor, interesele erau atât de diferite, încât Calotă ştia că n-ar fi putut niciodată să-i fie de vreun real folos.
- Pot să te ajut cu ceva?
- Da.
Inginerul zâmbi, surprins:
- Sunt încântat s-o fac. Despre ce-i vorba?
Cati îşi aţinti privirea, undeva departe, mai departe de zidul care se afla în faţa ei. Părea că încearcă să-şi aleagă cu cea mai mare grijă cuvintele.
- Pentru mine, începu ea, este o chestiune vitală. Nu-mi plac eufemismele, nici vorba ocolită...
- Ştiu.
- Voi vorbi deschis deci şi îţi jur că fiecare cuvânt pe care-l voi pronunţa reprezintă adevărul.
- Sunt convins, Cati. Cred că te cunosc destul de bine!
- Pe asta mizez şi eu... Mai toarnă-mi te rog puţin, îmi trebuie oleacă de curaj.
"Curaj? se întrebă inginerul. De ce-i trebuie curaj?"
Îngrijorarea îl cuprinse dintr-o dată. Sorbi şi el din pahar şi pipăi după ţigări, fără s-o slăbească din privire.
- Dragul meu, din tot ce ştii, din tot ce ţi-am povestit despre mine până acum, nimic nu este fals, nimic nu este inexact. Dar nu ţi-am povestit totul. Dacă m-am hotărât s-o fac astăzi, este pentru că am încredere totală în tine, în dragostea ta. Şi am nevoie de tine.
- Da, iubito, îngână Calotă.
Cati se ridică în picioare. Pronunţă răspicat:
- Vlad, eu sunt spioană.
37.
Nu dormise toată noaptea, fumase un pachet de ţigări şi dimineaţa simţi că ar fi incapabilă să se ducă la serviciu. Avea o recuperare şi telefonă la întreprindere că nu se simte bine. Alături - nu voise să doarmă cu el şi îi aşternuse patul în sufragerie - Nelu părea scufundat în somn fără vise. Mary se simţi revoltată.
"Câtă nesimţire! E iresponsabil! N-are pic de morală... Un mare nimic, asta e!"
Undeva însă, în fundul sufletului, dragostea pe care i-o purta, argumenta timid:
"Poate nu-i chiar aşa de rău... Au fost împrejurări speciale... E un om slab, dar nu ticălos. O influenţă nefastă. Lucrurile încă se pot îndrepta..."
Nelu se trezi pe la nouă. O găsi pe Mary în bucătărie şi tresări speriat.
- Ce-i cu tine? Nu te-ai dus la serviciu?
Mary nu se putu împiedica să fie sarcastică:
- Vreau sa văd şi eu cum te simţi când eşti şomer...
Îşi regretă în aceeaşi clipă cuvintele. Nu, nu aşa trebuia luat. Încercă s-o dreagă:
- Am avut o noapte proastă, probabil am răcit, şi n-am fost în stare să ies din casă. Am anunţat la birou.
Îşi băură împreună cafeaua. Discutau lucruri indiferente. Tăcerile penibile însă punctau aproape fiecare frază. În fond, amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Nelu nu îndrăznea s-o privească în ochi, încerca să-i prevină orice dorinţă cu o grabă slugarnică, Mary părea absentă. În cele din urmă, nu mai rabdă:
- M-am gândit toată noaptea la situaţia ta.
Nelu îi îndreptă o privire speriată. Căscase puţin gura şi bărbia părea moale, de cârpă.
- Nu există decât o singură soluţie, decretă Mary. Te duci la autorităţi şi declari tot ce mi-ai povestit mie.
- Mary!
- Niciun Mary! Ceea ce ai făcut tu este mârşav, ticălos, incalificabil!
Ochii scăpărau scântei de mânie, revoltă, durere. Îi dădură lacrimile.
- Când mă gândesc până unde ai putut să te cobori, la ce te-ai pretat pentru nişte bani împuţiţi, îmi vine să te strâng de gât! Cadourile tale! Ce preţ odios!
Se ridică brusc şi scoase din bufet câteva flacoane de parfum, un lănţişor de aur, un medalion-ceas.
- Uite ce fac cu ele!
Se repezi în baie şi după câteva secunde se auzi zgomot de sticlă făcută ţăndări, apoi jetul de apă vijelios care evacua W.C.-ul.
Cu chipul răvăşit, Mary hohoti:
- Doamne, pe cine am putut iubi! Mi-e ruşine de mine!
Consternat, îngrozit, Nelu stătea paralizat în fotoliu, neîndrăznind să se mişte. În cele din urmă, îi aduse un pahar cu apă şi-i atinse timid umărul.
- Iartă-mă.
Mary îşi ridică privirea.
- Trebuie să te duci neapărat. Dacă vrei, vin cu tine, încerc să-ţi acord circumstanţe atenuante. Ai fost într-o situaţie disperată, eşti un om fără voinţă, influentabil. Sunt dispusă să te ajut.
- Îţi dai seama, Mary, ce mă aşteaptă? Ani grei de închisoare.
- Şi în închisoare trăiesc oamenii. Ai făcut ce ai făcut, cel puţin nu fi laş! Arată că eşti bărbat. Demonstrează-ţi-o ţie cel puţin, dacă nu-ţi pasă că eu te dispreţuiesc. Mai gândeşte-te că declaraţia ta poate fi utilă.
- Ani de zile, scânci Nelu, nu te voi putea vedea.
Mary îl privi lung. Avea un chip alb, cum Nelu nu mai văzuse în viaţa lui la o făptură omenească.
- Am să te aştept.
Nelu îşi ascunse faţa în palme, să nu i se vadă lacrimile.
- Nu pot... Nu pot s-o fac... Înţelege-mă!
Mary se ridică şi se îndreptă spre bucătărie. Rămase un moment în prag şi rosti uscat:
- Îţi las douăzeci şi patru de ore ca să te hotărăşti. Dacă nu te duci tu, mă duc eu singură şi le spun tot ce ştiu.
38.
Una din figurile mai pitoreşti ale străzii Râul Doamnei o reprezenta Nea Fane, poşteaşul. Avea şaizeci şi cinci de ani şi cel puţin patruzeci de când nu-şi schimbase fieful. Nu voise în ruptul capului să iasă la pensie, spre ciuda fiică-sii - mezina -, care nădăjduise să-l vâre dădacă la copii.
- Spuneţi-mi mie, se adresa ea indignată prietenilor, colegilor de serviciu, vecinilor, în fine, cui voia s-o asculte, dacă tata e în toate minţile! Om bătrân, putred de reumatism, că-i viscol, vipie ori uragan, bate stră zile de chiaun, ca un câine vagabond. L-am chemat la noi, i-am dat odaia cea mai bună, casă, masă gratis, să facă ce-o pofti cu pensia! Atâta doar, să se uite din când în când la ăştia micii!
După o experienţă de două săptămâni, Nea Fane înţelesese însă exact ce înseamnă să te uiţi din când în când la zăpăciţii ăia de-o şchioapă. În primul rând, mişunau, se zbenguiau, se căţărau, se aruncau în cap de parcă ar fi înghiţit trotil. În fiecare zi spărgeau câte un blid, ceaşcă sau vază de flori. La două zile comiteau câte o indigestie, la trei un guturai, la patru vârau foarfecele în orice nimereau, faţă de masă, covor, prosoape, la cinci se avântau în tentative de incendiere a cartierului, la şase îşi scoteau ochii cu furculiţele, într-a şaptea zi, fie-sa îi reproşa:
- Dumneata i-ai stricat. Nu zic să-i baţi, dar trebuie să fii mai categoric.
Şi nea Fane fu categoric. A doua zi îşi reluă tolba de poştaş şi se simţi fericit. În realitate, cât fusese pensionar "de-adevăratelea" se plictisise şi în fiecare zi simţise cum tristeţea îi picură amar în suflet. Era un om jovial, care iubea viaţa, oamenii, peisajul variat, incapabil să nu se asocieze unei adunări de gură-cască (tema nu conta, orice era interesant: un accident, o maşină mai fistichie, scandal, taraba individului care vinde canari şi papagali în Piaţa Unirii etc.) făcându-şi loc cu coatele la fotoliul I.
Nea Fane se gândea de multe ori că, dacă ar fi să se mai nască o dată, tot poştaş s-ar fi "uns": unul din fericiţii care fac în viaţă exact ceea ce trebuiau prin calităţi, vocaţie, structură - să facă.
Reluă încântat colindul celor douăzeci de străzi pe care le avea în "inventar", cu sentimentul că-şi regăseşte fraţii şi prietenii. Pe unii îi cunoştea de pe vremea când era tânăr, ca de exemplu domnul Costăchescu de pe Plantelor, sau doamna Manta, şi coana Serafima, remailleusa. Cunoştea gusturile tuturor, necazurile, metehnele şi nu o dată întârzia câte un ceas la taclale. Acolo unde ştia că se lasă cu taifas venea spre sfârşitul programului ca să n-aştepte ăilalţi muşterii. O silă avea nea Fane în meserie: telegramele. În patruzeci de ani de P.T.T. Învăţase că în nouăzeci la sută din cazuri vestesc nenorocire ori cel puţin necazuri. "La bucurie, nu prea dă năvală omul la poştă, la ananghie însă dă zor cu depeşa de parcă n-ai avea vreme să oftezi destul..."
La intrarea blocului, Gheorghiţă îi ţâşni în faţă.
- Bună ziua, nene!
- Să trăieşti, piciule! Da' ce cauţi tu aici? N-ai mers la grădiniţă?
- Ţţ! făcu încântat băieţelul.
- De ce, mă?
- Florinel are pojar şi doamna a zis că să stăm acasă.
Nea Fane repartiză scrisorile în cutii, apoi îşi urmă drumul. Gheorghiţă se ţinea după el. N-avea ce face şi se agăţa ca un căţel de orice cunoscut. În faţa gardului doamnei Manta se dădu un pas înapoi.
- Nene!
- Ce e, mă?
Băieţelul şopti precipitat:
- Nu intra. Aici stă Baba Cloanţa. Pe cuvântul meu. Am văzut-o... A văzut-o şi Tictac.
Nea Fane începu să râdă şi o luă pe aleea pietruită.
"Doamna Matilda, gândi el cu nostalgie. O să se bucure când o să mă vadă".
Bătrâna era cea mai veche cunoştinţă a lui. Îl prinsese şi pe Manta, un bărbat sfrijit, căruia nu-i auzise niciodată glasul, ci doar scripca. Pe atunci fusese puţin îndrăgostit de Matilda. Îi plăceau - prin contrast cu el însuşi, robust, mustăcios, sanguin - fragilitatea şi gingăşia ei şi o asemuia cu un stânjenel. Îi era milă de Manta, limfatic şi parcă mereu bolnav, dar i se rupea inima de nevastă-sa. Îi trebuia un bărbat în stare s-o protejeze, să-i aducă în casă, s-o apere cu pumnii la o adică.
Sună la uşă şi aşteptă cu răbdare. Doamna Manta deschidea greu, trebuia să traverseze trei odăi. Auzi fereastra deschizându-se şi întoarse capul mirat. Chipul bătrânei, ivit printre gratii îl sperie.
- Sunteţi bolnavă?
Matilda Manta începu să plângă.
- Domnule Fane! De când vă aştept!
- Păi azi e ziua de pensie!
- Da, ştiu, nu... M-a încuiat de o săptămână. Anunţaţi la miliţie. Nu... Nu plecaţi! Adică da... Vă întoarceţi? Vă rog! Repede! Mi-e frică!....
39.
- Ia te uită! exclamă Minerva şi ai fi zis că de fericire, e gata să vină pe spate. Dobrescu Vasilică!
Locotenentul salută regulamentar şi rămase în poziţie de drepţi. Se simţea frânt de oboseală. Călătorise toată noaptea şi, în general, nu putea dormi în tren, chiar la wagonJits.
- Te pomeneşti că eşti ostenit!
Dobrescu clătină vehement din cap, cu atâta energie, că Minerva se simţi obligată să-l oprească!
- Uşurel! Nu e nevoie să-l scoţi din ţâţâni. Îl cântări din cap până în picioare şi pufni: Arăţi ca o dropie beată. Măi, băiete! Păi eu la vârsta ta mâncam nori, domnule! Nu dormeam o săptămână şi aveam chef să sar coarda! Să fac paraşutism! Tumbe pe Everest!
Locotenentul nu se îndoia o clipă că aşa stăteau lucrurile. O văzuse odată, după trei zile de lucru neîntrerupt pe teren şi la birou, gonind către Sala Polivalentă, ca să asiste la o gală de box. Nu s-ar fi mirat nici dacă ar fi văzut-o evoluând la trapez.
- Ia ascultă, de ce ai întârziat?
Dobrescu clipi speriat:
- Am sosit, după cum v-am anunţat, cu trenul de 950. Este 10.20.
Minerva îi azvârli o privire subţire:
- Ţi-am trimis maşina în gară. De acolo şi până la minister faci exact cincisprezece minute. Adaugă două minute până ajungi aici în birou. Deci şaptesprezece. Rămân treisprezece... Aştept, Dobrescu Vasile! Aştept!
Exact ca acum zece ani, când elevul Dobrescu stătea în faţa tablei negre zicându-şi că aşteaptă zadarnic şi că mai bine i-ar trânti un doi şi l-ar trimite naibii la loc, făcându-l fericit.
- Ei?
- N-am calculat fiecare minut.
- Le-am calculat eu, băiete! Vrei să-ţi spun ce s-a întâmplat? Din tren, ai ţâşnit direct la telefon. "Ce faci, Ţuţule? Ţi-a fost dor de mine?... Şi mie... imens... Abia aştept să te văd... Nu, nu acum... Mă aşteaptă Samuraiul..." Aşa-i?
Locotenentul lăsă capul în pământ. Încă o dată Minerva nu se înşela. Într-adevăr, îi telefonase Mădălinei. Până şi textul cu aproximaţie de nouăzeci la sută era exact. Doar că nu-i zisese Ţuţule, ci broscuţă. Mădălina avea ochii verzi.
- Aşa e.
Minerva se înveseli grozav:
- Ei, bravo, acum îmi placi! Cel puţin eşti sincer... Ascultă, fata asta ştie ceva aritmetică?
- As! exclamă fericit locotenentul. E în III la Fizico-Matematică! Figurează printre primii cinci din anul ei.
Minerva se prăvăli pe spătarul scaunului, de-a dreptul consternată.
- Cum s-a uitat fata asta la tine, Dobrescu Vasile? Tu care nu-mi mai deosebeşti o piramidă de o maşină de cusut!
- Discutăm alte probleme.
- Îmi închipui! Altfel de mult bătea recordul olimpic la alergări. Zi, ce-ai făcut?
- Am contactat persoana. Nina Mihai este într-adevăr prietena ei. Am obţinut procura pentru a pătrunde în locuinţă. Mi-a încredinţat cheile.
- Perfect. Amănunte îmi dai pe drum. Mergem chiar acum la ea acasă.
Locotenentul îi relată cu lux de amănunte discuţia avută cu Irina Marin. Minerva îl asculta în tăcere, contrar obiceiului, întrerupându-l rar.
- Fără să o cunosc, fără să o fi văzut, oftă ea, Nina Mihai mi-a stârnit de la început compasiune. Face parte din familia marilor nefericiţi.
Dobrescu emise doct:
- Fericirea, condiţia ei se află în noi.
Minerva întoarse iute capul.
- Auzi, băiete! Ai pierdut o straşnică ocazie de a tăcea. De la o vreme însă le cugeţi adânc. Amărâta asta scormoneşte în ea, face săpături de când se ştie şi cu ce s-a ales? Rateuri eşecuri, peste tot zerouri. Toate împrejurările îi sunt potrivnice, nimic nu-i iese. Şi, când vine la zar, o zbârceşte sau se termină joaca! Nu cred în fatalitate, habar n-am ce-i ăla destin, dar fără să vrei o viaţă ca a Ninei Mihai, literalmente, pune pe gânduri. Aş vrea totuşi să-l întâlnesc într-o zi pe ăla în stare să-mi dea o explicaţie ştiinţifică pentru o existenţă care nu înregistrează decât ghinioane, în vreme ce altuia îi plouă numai cu noroace. Nu e normal, domnule!
De iritare, Minerva nu-şi dădu seama că maşina se oprise. Marinică, şoferul, anunţă:
- Am ajuns.
- A, da, perfect! Ne aştepţi.
În holul blocului, Minerva strâmbă din nas.
- Miroase a varză! Ce naiba? Nu pot să închidă uşa de la bucătărie şi să deschidă geamul? Trebuie să ştie tot sectorul, başca deputatul de stradă, că Popeştii mănâncă azi sarmale?
Apăsă pe butonul soneriei, studiind plăcuţa de bronz cu numele Irinei Marin.
Literele erau "pictate" artistic, cu bucle pretenţioase. Atât de artistic, că trebuia să ghiceşti în ce limbă şi în ce caractere sunt scrise şi despre cine-i vorba în general.
După două minute, Minerva, consultându-şi ceasul, decretă:
- În conformitate cu cele mai riguroase norme de comportare civilizată, am aşteptat suficient. Cheamă doi vecini, avem nevoie de martori.
Dobrescu se întoarse surprinzător de repede. Îl însoţeau un bărbat de vreo şaizeci de ani, înalt, slab, cu un impresionant, ca dimensiune şi vioiciune, măr al lui Adam şi cu o poziţie care-ţi sugera că ar fi înghiţit o sabie şi o femeie de vârstă mijlocie, prototipul gospodinei gureşe şi cumsecade, gata oricând să-şi ofere serviciile. În ochi, senzaţionalul îi înfipsese un pumn de sclipici.
- Georgescu, revizor contabil, se prezentă lunganul şi fu propoziţiunea cea mai lungă pe care o emise până la isprăvirea formalităţilor.
- Popeasca de la doi! emise veselă femeia şi chestia se părea că o amuză nespus.
Locotenentul descuie uşa. În apartament nu era nimeni. Domnea o ordine perfectă şi un semiîntuneric agreabil. Minerva îşi roti ochii ca de obicei şi apăsă pe comutator. Un interior plăcut, clasic, aşa cum şi l-ar fi aranjat orice femeie tânără dispunând de un venit mediu şi bun gust. Un amănunt îi plăcu în mod deosebit: sub un tablou pictat în ulei, reprezentând un ghiveci smălţuit, cu violete de Parma, pe o mică consolă se afla un ghiveci cu aceleaşi violete naturale. Vasul, comandat probabil la Fondul Plastic, avea aceeaşi formă, culoare şi motive decorative ca cel de pe pânză.
Gura Popeascăi nu stătea o clipă.
- ...e o doamnă cumsecade, săritoare, gospodină. De ce să zic, nu ne-a făcut niciodată necazuri, la o adică îţi dă o mână de ajutor. Ştiţi cum e, ca între vecini... Ba o ceaşcă de ulei, ia o lingură de zahăr, un praf de piper... Nu-i cu nasul pe sus, ca alde Sănduleştii de la cinci, zici că şi-au proptit un par sub bărbie, nu pot să dea bună-ziua nici cu capul... Este, domnule Georgescu?
Mărul lui Adam al revizorului zvâcni afirmativ. Dobrescu îl urmărea fascinat.
Minervei nu-i plăceau demonstraţiile în public, în consecinţă, "constata" mut.
"Irina a plecat de o săptămână şi nu există pic de praf, florile sunt udate, în bucătărie spălătorul n-a avut timp să se usuce. Persoana, şi pariez că-i vorba de Nina, a părăsit apartamentul cel mai devreme aseară, mai sigur, în primele ore ale dimineţii..."
- ...nu ştiu în ce dandana s-o fi vârât, fiecare le are pe ale lui, eu nu mă bag în casa nimănui, plita mea, bărbatul şi copiii, la un răgaz mai croşetez sau pigulesc la macrameuri, moartea mea, dar zic aşa, că ar fi un păcat. E fată bună doamna Irina, cuminte, serioasă, nu ca săltatele astea de le vezi mucoase de liceu spânzurate de gâtul bărbaţilor... Îşi vede de serviciu şi de gospodăria ei... nu ma, că viaţa-i anapoda, astea de-şi cunosc rostul n-au noroc, nu ştiu cum se face, dar tot zvăpăiatele dau peste oameni cumsecade, că bărbaţii sunt proşti, se lasă ameţiţi de o ladă de sulemeneli, îi legi la ochi cu combinezonul. Este, domnule Georgescu?
Nefericitul se holbase aiurit şi avea în aşa măsură o figură de cocostârc speriat, încât Dobrescu abia se abţinu să nu izbucnească în râs. Minerva, stăpânindu-şi zâmbetul, trecu în dormitor. Primul lucru pe care-l văzu fu un plic, rezemat de o mică glastră aşezată pe noptieră.
"Dragă Irina, am stat câteva zile la tine aşa cum mi-ai permis s-o fac. Îţi mărturisesc că trec prin momente foarte grele. Acum trebuie să plec. Când am să mă aranjez într-un fel, am să-ţi scriu. Îţi mulţumesc pentru tot. Nina."
"Deci azi-dimineaţă, aşa cum am bănuit..., reflectă Minerva. Poate doar cu o oră înainte de venirea noastră. Poate şi mai puţin... După tonul scrisorii, reiese că pleacă din Bucureşti..."
Se răsuci pe călcâie şi-i făcu semn locotenentului să se apropie:
- Rapidissimo, Dobrescule! Şopti precipitat. Băieţii să se deplaseze urgent la Gara de Nord, să-mi treacă prin ciur şi sită de mătase tot ce ţine de inventarul mobil şi imobil al chefereului. Ai semnalmentele Ninei Mihai, fă-le şi lor instructajul. Poate avem noroc şi o mai prindem... Ce faci? N-ai plecat?
Locotenentul ţâşni ca un iepure şi Minerva mai rămase vreo zece minute pentru îndeplinirea formalităţilor. Mulţumi martorilor şi încuie uşa apartamentului. Pe scări, femeia începu să-şi frământe tivul şortului, oarecum sfioasă. În cele din urmă îşi luă inima în dinţi:
- Nu vă supăraţi, doamnă, dar aşa, de-o curiozitate... Ne daţi la Pentru Patriei? Vă rog să nu uitaţi: eu sunt Popeasca de la doi, Maricica! Aşa-s în buletin. Nu Maria! Dumnealui e Georgescu de la parter. Constantin. Este, domnule Georgescu?
Cocostârcul corectă scurt:
- Nu este! Calistrat.
- Ei, tot un drac. E cu C. Poate vă notaţi...
- Am să-mi notez, zâmbi Minerva.
În următoarele două ceasuri, Popeasca dădu paisprezece telefoane, anunţând întâmplările senzaţionale ale dimineţii. Îl aşteptă pe barbatu-său să se întoarcă de la serviciu, cu nerăbdare şi palpitaţii de logodnică. Explodă cu glasul şi respiraţia tăiate de emoţie:
- Gică! Să-ţi spun ceva nemaipomenit! Or să mă dea la ziar!
Omul o măsură placid:
- Ei şi?!
40.
În mintea lui Gheorghe Dragu se înşurubase ideea că în niciun caz vizita lui în România nu va trece neobservată, că autorităţile îl vor lua în colimator şi că el, personal, se va constitui obiectul unei supravegheri permanente.
Îşi luă deci o garsonieră la Intercontinental şi închirie un Taunus albastru cu două locuri.
Sosise spre prânz şi, după ce se instala, începu să colinde Capitala. Trecuseră zece ani de când fugise din ţară şi cu excepţia Centrului - şi acesta mult retuşat - nu recunoscu Bucureştiul. Bucureştiul, unde se născuse şi pe care nu-l părăsise niciodată - cu excepţia perioadei de şcolarizare consumată datorită unor circumstanţe speciale la Brăila - până la patruzeci de ani decât în vacanţele de vară sau scurte delegaţii. Era un oraş străin şi se simţea rătăcit ca în pădure. De altfel, de câteva ori fusese silit să tragă pe dreapta solicitând pietonilor indicaţii.
Spre seară îi telefonă lui Miron Vasiliu, dar nu-i răspunse nimeni şi se hotărî să facă o plimbare pe Calea Victoriei. Desigur, la vremea respectivă, citise în ziare despre cutremurul din '77, iar unele gazete specificaseră chiar şi imobilele mai cunoscute care se prăbuşiseră. "Aici era Nestorul...", îşi zise cu nostalgie, oprindu-se în faţa Complexului Bucureşti.
...............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu