10.
- Ştii ce mi se pare ciudat? Nu întreţin relaţii amicale cu Marineştii, iar atunci mă aflam pentru prima oară la ei în casă.
- Cunosc. I-ai fost pacient, te-a operat de ulcer. Pe urmă, v-aţi revăzut la mare, unde eraţi vecini de vilă.
- Exact. Pe perioada respectivă am fost într-adevăr foarte apropiaţi - plajă în comun, canaste, ştii cum se întâmplă în concediu -, dar ulterior ne-am rezumat la simple acte convenţionale. Felicitări de sărbători, câte un telefon. M-a surprins chiar invitaţia.
- Eu le-am sugerat-o. Mai în serios, mai în glumă, i-am spus Celei că nu mă amuză o petrecere fără partener. Îmi place să fiu însoţită, dansată - nu de soţii prezenţi sub ochiul vigilent al nevestelor - şi că, în fond, am venit să mă distrez şi am chef să flirtez cu un bărbat drăguţ şi liber. Mi-au înşirat câteva nume, printre care şi al tău. Te-am preferat sub pretextul neserios, dar în situaţii din acestea trăsnăile amuză, totul pare plauzibil, că-mi place numele tău. E atmosfera festivă care înlătură orice suspiciune; ne place să fim nebuni, ni se pare că suntem iar tineri. După aceea a fost simplu, cunoşti continuarea.
Se aşternură minute lungi de tăcere. Cati, mereu calmă, neclintită ca o statuie, privea undeva, în gol, cu gândul spre cine ştie ce meleaguri, la cine ştie ce chipuri.
Pe Calotă liniştea îl apăsa, o simţea concretă, volum, contur, greutate... Îşi drese glasul:
- În fond ce vrei de la mine, Cati?
Femeia surâse cu tristeţe:
- E aşa de greu să ghiceşti?
- Te rog, spune-mi limpede ce doreşti.
- Să vii cu mine.
- Eu... singur?
Cati respiră obosită, îşi trecu palma peste frunte, o lăsă să alunece în lungul obrajilor, oprindu-se la rădăcina gâtului.
- De ce îngreunezi, de ce complici lucrurile?
- Pentru că vreau să ştiu exact cum stăm. Dacă vin doar cu valiza de schimburi, fără - accentuă aproape silabisind - nimic altceva, invitaţia ta rămâne valabilă? Te rog să-mi răspunzi doar cu da sau nu.
Cati îl privi în ochi, fără urmă de şovăială. Era o femeie curajoasă şi care ştia să întâmpine bărbăteşte orice situaţie. Declară răspicat:
- Nu.
Vlad Calotă se lăsă pe spate, încercând să râdă. Izbuti doar un schimonosit jalnic:
- Deci nu eu te interesez, iubita mea, ci lucrarea. Trebuia să fi înţeles de la început. Te felicit, Cati, te-ai prefăcut minunat de bine, ţi-ai jucat rolul impecabil.
- Vlad, hai să nu cădem în melodramatic, suntem prea bătrâni pentru scene de vodevil. Ştii bine că te iubesc. Nimeni nu se poate preface la infinit, iar pe o femeie pe care o ţii în braţe trei ani de zile, oricât ai fi de inexpert, o simţi. Te iubesc din toată inima.
- Renunţă atunci la ideea de a-mi scoate lucrarea din ţară.
- Nu pot.
- De ce? Ca în orice domeniu, presupun că şi în munca voastră există eşecuri. O misiune ratată şi basta! Scuzaţi-mă, data viitoare voi fi desigur mai norocoasă. Te descăpăţânează domnul Robin?
- Da.
- Şi-mi vorbeai mie de literatură proastă.
- Nu te mint. Mă lichidează. N-aş fi primul agent care piere "subit".
- Tot nu înţeleg! aproape ţipă inginerul. Au existat dintotdeauna şi lozuri necâştigătoare.
- De acord, dar pe ăsta nu-l acceptă. De la început, s-a înverşunat mai mult decât oricând altă dată, ca să obţină rezultatul cercetărilor tale. Presupun, de fapt sunt sigură, că aplicarea lor practică ar duce la beneficii financiare fabuloase, de unde şi preţul fantastic pe care Robin îl va cere unui trust sau altul.
- Şi dacă eu totuşi spun nu?
Cati ridică din umeri.
- Mă condamni la moarte.
- Şantaj?
- Nu. Adevărul-adevărat.
- Rămâi aici, cu mine, şi mâna diabolică a lui Robin nu te va mai ajunge.
- Asta s-o crezi tu! râse Cati. Ne-ar ajunge oriunde. În afară de aceasta, aici eu va trebui să plătesc nişte poliţe statului român. N-am venit ca turistă, să vizitez mânăstirile din nordul Moldovei.
- Deci nu există decât o singură alternativă: ori documentele, ori capul tău.
- Ai rezumat perfect situaţia... Ascultă, Vlad. Dacă m-ai iubi, lucrurile ar fi liniar de simple.
Calotă o privi lung şi din nou ochii i se umeziră, glasul răsună nesigur:
- Te iubesc din tot sufletul, dar îmi ceri imposibilul, înţelege-mă!
Cati îşi retrase mâinile iritată:
- Mă iubeşti! La naiba! Auzi, Vlad, în viaţa mea am fost prea iubită, adorată, pot s-o spun fără lipsă de modestie, ca să nu ştiu cum arată dragostea: din faţă şi din profil, ce culori are. Când iubeşti, mănânci nouri, muţi munţii din loc, ridici piramide sau le arunci în aer!
- Sunt gata să încerc toate variantele, dar nu-mi cere...
Se întrerupse cu un icnet. Cati insistă:
- Ce? Ce să nu-ţi cer?
- Să-mi pierd respectul faţă de mine... Nu-mi cere vânzarea...
Claxonul taxiului.
- Să te conduc.
- Dacă vrei... Sunt convinsă că încă n-am auzit ultimul tău cuvânt...
Inginerul, istovit, se clătină pe picioare.
- Lasă-mă, Cati, acum... Câteva zile...
Uşor ameţit, Vlad Calotă se azvârli în pat. Se trezi în timpul nopţii şi, mahmur, azvârli perna udă.
54.
Marin Dumitriu fu mai mult decât surprins recunoscând la telefon glasul avocatului Nicolau. În termeni şi pe un ton mult cenzurate faţă de întrevederea precedentă, avocatul îi propuse o întâlnire, "în interesul ambelor părţi."
- La Ciocârlia îţi convine? Nu-ţi ascund, domnule Dumitriu, că pe mine m-ar avantaja. Sunt lângă tribunal şi am o zi foarte plină...
- Lăsaţi pe mâine.
- În niciun caz. Este de maximă importanţă să ne vedem azi.
Dumitriu nu se putu împiedica să reflecteze că avocatul evita sistematic să-l invite la el acasă.
"Probabil nu sunt îndeajuns de nobil ca să-i trec pragul domeniului personal. E din ăia care-şi închipuie că trebuie să te simţi onorat că acceptă să stea cu tine la masă, în sufrageria lui, iar «plebeilor» le dă ferm să înţeleagă că există o limită în toate. Pe de altă parte, lui i s-ar părea foarte normal să fie invitat la Buckingham..."
Pe Dumitriu, chestiunea îl lăsa absolut rece şi era unul din puţinii oameni complet lipsiţi de snobism. A întreţine relaţii cu x numai pentru că reprezintă fie o forţă socială, fie un nume de afiş şi a-l evita în acelaşi timp pe y, omenos şi simpatic pentru că "înţelegi, nu mă pot preta să mă bată pe umăr un chelner", de pildă, sau cine ştie ce slujbaş modest, i se părea culmea aberantului.
Cu doi ani în urmă cunoscuse pe litoral bucătăreasa de la restaurantul Pui de Urs: o fiinţă veselă, tonică, robustă. Dumitriu se distrase straşnic - era un deliciu de zile mari s-o auzi "controversându-se" cu muşteriii - şi chiar azi îşi spunea că aceasta fusese nu cea mai, ci singura femeie spirituală pe care o întâlnise în viaţa lui. Femeile pot fi receptive la umor; savurează o situaţie sau o glumă, pot interpreta minunat umorul altora, dar nu-l inventează ele însele aproape niciodată.
Independent însă de toate acestea, era prea înnegurat ca să se mai simtă jignit de orice fel de atitudine din partea oricui ar fi venit. Se împlineau două zile de la dispariţia, aproape fuga lui Dan, iar sufletul şi inima îi erau strivite de grijă. Îşi manifestase sentimentele faţă de Minerva:
- Nu înţeleg... Măcar o notă, două cuvinte pe o margine de ziar să-mi fi lăsat. E un obicei statornicit la noi, în casă chiar în timpuri..., cum să zic eu, normale. "Mă duc la cinema, sau la meci, sau ies cu Adriana..."
- Mai mult ca sigur, opinase Minerva, nu i s-a lăsat timp. A fost zorit în mod deliberat.
- De ce?
- Dar e simplu, surâse Minerva. Admiţând că întâlnirea era fixată peste o oră exista riscul ca Dan să ne avertizeze, iar persoana n-ar fi putut acţiona.
Deşi abia ora douăsprezece, localul era pe jumătate plin. Aşezându-se la o masă în apropierea ferestrei, camuflată de draperie, Dumitriu inventarie distrat consumatorii.
Majoritatea o dădeau pieţarii. Îi recunoşteai dintr-o privire, după aerul de stridentă bunăstare, siguranţa agresivă generată de un portofel bine căptuşit, sănătatea ţeapănă specifică speciei, oameni robuşti, fălcoşi, bogaţi în ceafă şi pântece, cu obrajii uriaşe mere domneşti şi danturi "înnobilate" de doi-trei dinţi de aur.
Comandau cu aplomb de stăpâni, tratând ospătarii cu o familiaritate cu sens unic.
Persoanei a doua singular chelnerii îi răspundeau cu pronume de reverenţă. Femeile care îi însoţeau erau la fel de clasice: bine hrănite, cu mult aur pe degete şi cu baticuri mari, înflorate, pe umeri.
Nicolau intră aferat, scuzându-se din mers:
- Iartă-mă, m-a reţinut un client. De! Fiecare îşi închipuie că nu ai decât dosarul lui pe cap.
- Nu face nimic.
Avocatul intră direct în subiect:
- Din câte sunt informat, în momentul de faţă, ne aflăm amândoi în aceeaşi barcă. De când a dispărut Dan?
- De două zile...
- Iar fie-mea de şapte. Şi repetă cuvântul pentru care se părea că are o preferinţă specială: Este inadmisibil! I-nad-mi-şi-bil!
- Asta-i situaţia, spuse cu amărăciune Dumitriu. Ce putem face?
- Putem!
Dumitriu îşi ridică privirea: Nicolau era desigur schimbat - obrazul devenise ceva mai colţuros, energia trepidantă pe care în general o emana începuse să capete nuanţele neliniştii - dar, în ciuda caracterului nestăpânit, sentimentele, emoţiile ştia să şi le ţină în frâu. A-ţi trăda slăbiciunea de moment, echivala probabil în mintea avocatului cu o crimă.
- Convingerea mea este că maioreasa şi echipa ei privesc situaţia cu oareşcare nonşalanţă.
- N-aş zice, observă Dumitriu.
- Ascultă-mă pe mine, domnule! Sunt profesionist, sunt versat, am avut nu o dată de a face cu ofiţeri de miliţie sau securitate. Nu susţin că ar fi rea-voinţă la mijloc, dar sunt şi ei oameni. Au zeci de dosare pe cap şi pe urmă, ca în orice meserie, intervine şi blazarea. Eşti de acord?
Dumitriu declară moale:
- În principiu, da...
- Oricât de umani ar fi, pentru ei cazul Adriana-Dan rămâne încă un caz, alături de altele, nici primul nici ultimul. Nu pot să vibreze, să se frământe cum o fac eu sau dumneata.
- Firesc. În mai puţin de un an, ar fi toţi la balamuc.
Nicolau îl cercetă contrariat.
- Îmi place obiectivitatea dumitale, îţi admir sângele rece.
- Nu cred că ar fi vorba despre aşa ceva, ci doar de un elementar bun simţ pe care durerea nu mi-l întunecă. Nu sunt ei vinovaţi că şi Adriana şi Dan, neconformându-se indicaţiilor, s-au vârât singuri în cuşca fiarei. Cel puţin fiu-meu este de neiertat. Experienţa Adrianei era suficientă pentru a-l determina să fie de două ori atent la ce face.
- În sfârşit! Chestiunea în sine, gradul de tembelism demonstrat de amândoi pot fi discutate şi altă dată. Ceea ce vreau să-ţi propun este iniţierea unei acţiuni comune. Se impune să colaborăm, este în interesul copiilor noştri. Se interesă inutil, tic verbal: Mă urmăreşti?
- Bineînţeles.
- Am obţinut o audienţă pentru mâine la ministru.
- Ce aveţi de gând să solicitaţi?
Avocatul se uită la Dumitriu ca la un nebun:
- Cum ce solicit? Să se acorde o atenţie specială acestui caz, nu cercetări de rutină, să i se afecteze un număr corespunzător de lucrători operativi, ritm şi eficienţă.
Un surâs palid adie pe buzele lui Dumitriu. Cât de mult îl caracterizau pe avocat aceste cuvinte! Egolatrul obişnuit să se afle totdeauna în prim-plan, să se ţină seama, totdeauna şi cu prioritate absolută, exclusiv de dorinţele şi de pretenţiile lui. Individului căruia, prin caracter şi amabilitatea destinului, nimeni şi nimic nu i s-a opus.
- Ce ar trebui să fac eu?
- Asta-i chestiunea pentru care te-am contactat. Am redactat un memoriu - arătă instinctiv spre servietă -, îl am la mine, îţi voi da şi dumitale o copie - în numele ambilor. Nu trebuie decât să semnezi. Şi, zic eu, ar fi nu numai bine şi indicat, ci imperios necesar, să mă însoţeşti mâine.
- În audienţă?
"Ăsta-i tâmpit! gândi Nicolau. Că doar nu la dame îl chem!"
- Fireşte. Altă greutate avem, altfel te impresionează şi iei în consideraţie doleanţele a doi inşi loviţi de aceeaşi piatră Totdeauna frontul comun are infinit mai multe şanse de izbândă decât o acţiune izolată.
Fără să aştepte răspunsul lui Dumitriu, deschise servieta elegantă. Scoase câteva coli bătute la maşină, prinse într-o clamă.
- Poate vrei să te uiţi peste asta...
Dumitriu îl opri ridicând uşor palma.
- Nu.
- Ce nu?!
- Domnule Nicolau, nu vreau să vă jignesc, poate că ceea ce iniţiaţi dumneavoastră este un lucru bun, dar fiecare are dreptul să gândească singur.
Avocatul îl măsură printre gene. Oscila între stupefacţie, enervare şi sângeroasă ironie.
- Şi ce anume gândeşti dumneata?
- Că nu mă voi ralia acţiunii dumneavoastră.
Nicolau aruncă ostentativ hârtiile peste servietă.
- Îmi pot permite să te întreb de ce?
- Desigur. Nu mă interesează un front comun şi nu văd necesitatea de a reclama nişte oameni...
Avocatul îl întrerupse brutal:
- Cine a vorbit despre reclamaţie?
- Ştiu că mă consideraţi un mare neghiob, ca să nu zic imbecil, surâse Dumitriu, şi poate că sunt. Se mai întâmplă totuşi să desluşesc sensul cuvintelor, chiar dacă sunt machiate. Ce altceva faceţi dumneavoastră mâine decât să vă plângeţi împotriva "indolenţei, lipsei de energie şi dezinteresului" unor oameni care după opinia mea se dau peste cap, fac tot posibilul, să rezolve satisfăcător chestiunea noastră.
Perplex, Nicolau începu să-şi adune ţigările, bricheta, memoriul.
- Domnule Dumitriu, pot să-ţi spun că eşti un original.
- Nu... Dar am oroare, urăsc delaţiunea, şicana, denunţurile. Răul făcut conştient şi mai ales gratuit.
Avocatul se învineţi:
- Adică asta-i părerea dumitale despre mine? Că şicanez, că fac turnătorie, că mă duc mâine să-i strâng de gât pe la spate pe Tutovanca et Comp.?
Dumitriu zâmbi cu toată figura:
- Ce importanţă poate avea pentru dumneavoastră, marele maestru Nicolau, părerea unui nătâng ca mine?
Avocatul puse motorul în funcţiune. Maşina demară nervos.
- Ce specimen! Hotărât, imbecilitatea n-are limite.
Dumitriu compostă biletul şi se agăţă de bara tramvaiului.
"Uite un număr care de pe acum se simte dăltuit în marmură. Şi bust şi statuie... De! Le-o fi plăcând unora să îngheţe prin parcuri sau la răscruci de drumuri."
55.
La două şi jumătate după-amiaza, telefonul din biroul Minervei zbârnâi. Era ofiţerul de serviciu, care raporta că locotenentul Mancaş, unul dintre lucrătorii însărcinaţi cu supravegherea imobilului din strada Visarion, semnalează apariţia presupusului tânăr căutat - Nelu Diaconeasa. În urmă cu câteva minute, părăsise blocul însoţit de o tânără şi luaseră un taximetru din staţie. Mancaş se angajase în urmărire.
Spre surpriza lui Mancaş aflat într-o Dacie care le stătea, lui şi colegilor de schimb, la dispoziţie de cinci zile, taxiul urmărit, după ce ocolise peronul de verdeaţă din mijlocul bulevardului, opri chiar în faţa M.I.-ului.
- Ei bravo! Asta-mi plăcu cel mai mult! exclamă. Le admirăm zidurile zi şi noapte ca după aia băieţelul dimpreună cu dulcineea sa să ne arate drumul spre minister!
Peste câteva minute, cei doi se aflau în biroul Minervei. Nelu avea un aer tâmp şi în ochi i se citea o spaimă pe care n-o poţi întâlni la valenţele respective decât în două instituţii bine stabilite: poliţie şi spital. Fata, deşi aparent genul "fâţă" - 50 g. rimel, 40 fond de ten, ruj portocaliu în nuanţa părului şi sprâncenele plivite aţă -, avea un aer hotărât, iar în privire, o expresie de seriozitate care o făceau să pară mai matură decât era în realitate.
Minerva îşi ascunse zâmbetul. Cunoştea genul, dar mai ales o amuza ceea ce vedea în perspectivă. Mary era femeia care se "însoară", nu se mărită, iar peste zece ani, va avea toate atributele unui straşnic comandant de oşti.
"Şi acolo să vezi instrucţie şi disciplină cu bărbatu-său şi copiii! Ce Legiunea străină! Ce regimentele americane de puşcaşi marini! Vax! Un duios nani-nani faţă de explozia unei tone de nitroglicerină."
După cum se aşteptase, fata dădu startul. Diaconeasa o urmărea cu priviri de câine uitat în ploaie.
- Mă numesc Maria State şi sunt conductor arhitect la I.P.C.T. Dânsul este... Avu o ezitare imperceptibilă... Este un bun prieten şi a venit să vă facă o declaraţie.
Minerva enumera maşinal:
- Nume, adresă, vârstă, profesiune, locul de muncă.
Nelu îşi recită datele pe un glas coborât, poticnindu-se la urmă.
- N... nu lucrez nicăieri.
- De când?
Nelu lăsă privirea în pământ.
- De aproape doi ani.
- Din ce trăieşti?
- Am... am avut ceva economii.
Mary îi sări în ajutor:
- Vă spune totul, pe rând.
- A, da? Bine. Surâse binevoitoare: De fapt, dumneavoastră de ce l-aţi însoţit?
Fata răspunse cu naturaleţe:
- Ca să-i fac curaj. E cam speriat şi a fost şi foarte bolnav. Dacă vă deranjez...
Schiţă o intenţie de a se ridica Nelu o privi disperat, şoptind:
- Nu... Te rog.
Minerva înşurubă capacul stiloului şi îşi împleti degetele sub bărbie.
- Povestiţi-mi despre ce este vorba.
Diaconeasa o privi încurcat.
- Nu ştiu cum să încep.
- Cu începutul, suflă Mary. Aşa cum mi-ai povestit mie.
Întâi nesigur, căutându-şi prea mult cuvintele şi uneori confuz, pe măsură ce înainta cu relatarea, glasul lui Nelu devenea tot mai ferm, fraza cursivă şi chiar cultă.
"A citit mult, îşi zise Minerva sau e un receptiv, le prinde din zbor, după ureche, dar corect."
Înainte de a fi ajuns la jumătatea declaraţiei, Minerva îşi conturase până la definitiv fotografia pe dinafară, dar mai ales pe dinăuntru a lui Nelu Diaconeasa.
Individul trăise, încă trăia, drama, din fericire nu tipică, a tânărului azvârlit de neşansă într-o conjunctură nefastă, solicitând pentru a o înfrunta şi depăşi o putere de rezistenţă şi o forţă de caracter pe care nu le avea; deziluziile grele pe plan profesional şi mai ales de familie, lipsa de imaginaţie a juvenilităţii, combinată cu tendinţa de a generaliza un accident "vasăzică asta e viaţa! Aşa arată ea cu adevărat!" îl duseseră în mod inevitabil la prăbuşire.
Din când în când, Mary îşi ştergea tăcut ochii. Se jena de propria ei slăbiciune şi la un moment dat se scuză: "Cred că am răcit."
"Va fi un generalissim sentimental", surâse Minerva. Dar îi plăcea. "Fata asta îl iubeşte."
- Atunci a intrat maestrul în viaţa mea.
- Maestrul, repetă Minerva. Nu ţi-a pomenit niciodată alt nume?
- Nu.
- Cum l-ai cunoscut?
Sângele vopsi dintr-o dată chipul lui Nelu. Ceru permisiunea să aprindă o ţigară.
- Trebuie să vă spun... Da, mi-e greu să vorbesc despre zilele acelea. Ajunsesem, cum se spune, pe rezervă, din economii îmi rămăseseră doar trei sute zece lei. Ţin minte cifra exact. Datoram chiria gazdei pe două luni şi mâncam o singură dată pe zi, la o lăptărie pe Moşilor... Nu spun toate astea ca să vă fie milă, dar aşa s-a întâmplat.
Minerva, contrariată, îl întrerupse:
- De ce nu te-ai dus la Braţele de muncă? Pentru început şi, ca să ieşi din impas, orice post reprezenta o soluţie.
- Da... Aşa s-ar părea, dar nu puteam. Fizic nu puteam. Zăcusem trei luni în spital. Când l-am părăsit, aveam cincizeci şi cinci de kilograme şi pe nimeni - rudă sau prieten - la care să pot apela. Medicul îmi prescrisese tot felul de fortifiante, măcar o lună de munte şi hrană substanţială. Mă credeţi că ameţeam după câteva sute de metri?
Minerva înclină capul. Da, îl credea.
"Ca să vezi! îmi închipuiam că pentru orice individ onest există cel puţin o soluţie în situaţii-cheie. Avem tot soiul de instituţii şi aşezăminte, autorităţi, care se ocupă de cei abandonaţi. Aziluri, case de copii, pensii alimentare... Până şi cei neoneşti găsesc loc de cazare şi trei mese pe zi. Dar, într-adevăr, ce poate face un om tânăr în situaţia lui Diaconeasa? Unde, cui să se adreseze în afară de rude sau prieteni? Şi dacă ăştia nu fac parte din inventarul nefericitului...?"
- Spune mai departe, îi şopti Mary.
- Nu vedeam cum să pot ieşi din impas. Aşteptam vara... Mă gândeam că mi-ar prii litoralul. Ca aer şi, cel mai important, la mare, în plin sezon, se găsesc tot felul de slujbe provizorii. Ajutor pe la vreun aprozar, la vreo cantină, sau la tonetele cu mititei şi cârnăciori de pe plajă, măturător, orice! Până atunci, ca să scot câţiva lei pe zi, făceam, v-o spun deschis, bişniţă cu bilete de cinema, dar din păcate eu nu rezistam să stau la coadă. Sursa mea esenţială de existenţă o constituia Alfred, caniche-ul unei vecine de bloc. Pentru cincisprezece lei, îl plimbam de trei ori pe zi.
Nelu Diaconeasa se întrerupse. Asudase şi Mary îi întinse batista ei. Se uită la ea recunoscător, apoi la Minerva, care păstra o înfăţişare gânditoare.
- Astă-primăvară, în mai, scosesem ca de obicei câinele pentru plimbarea de dimineaţă. Există pe "Fântânele", între blocuri, un squar mic, unde nu se aplică interdicţia privind intrarea în parc a persoanelor însoţite de câini. M-am aşezat pe o bancă şi după câteva minute a luat loc alături de mine un bărbat. Era maestrul.
- Presupun, nu se abţinu Minerva, că a început să se joace cu căţelul.
Nelu dădu din cap.
"Fireşte! se foi Minerva în scaun. Nimic mai simplu decât să intri în conversaţie cu o persoană care are câine, mai ales într-un parc... «Vai ce drăguţ e!... Ce rasă?... Câţi ani are?... Ce-i daţi să mănânce...» Cunoştinţa e garantată şi nu o suspectează nimeni..."
- Într-adevăr, se distra cu Alfred şi în timpul ăsta vorbea tot timpul. Mi-a făcut impresia unui om simpatic, grozav de prietenos. După două ore mă simţeam atât de captivat de persoana lui, încât îmi ziceam că aş da totul, deşi n-aveam nimic, pentru ca omul acesta să mă accepte ca prieten. La un moment dat, a făcut observaţia că nu arăt tocmai faimos. "Eşti bolnav, cumva?" I-am istorisit în ce situaţie mă aflu şi vă rog să mă credeţi că nici azi nu înţeleg ce s-a întâmplat cu mine. Nu sunt vorbăreţ de felul meu şi niciodată n-am făcut destăinuiri unui străin. Dar omul ăsta îmi deznodase limba, fără vreun efort, prin irezistibila lui putere de fascinaţie. Când ne-am despărţit a avut un gest care m-a făcut K.O.:
"Să nu mi-o iei în nume de rău, Nelule, şi te rog să nu te simţi jignit. Ai fi putut să-mi fii fiu, iar eu pentru că am fost nu o dată la ananghie îţi înţeleg poate mai bine ca alţii problemele. Dă-mi voie să te ajut momentan. Desigur, nu-i mare lucru, dar te mai cârpeşti."
Mi-a întins o mie de lei. Ca să curme orice discuţie, a schimbat rubrica. Nu ajutor, un împrumut fără alt termen decât momentul redresării mele financiare... De atunci am început să ne vedem.
- Des?
- Cam de două-trei ori pe lună, el pretextând că-i foarte ocupat.
- Cu ce?
Diaconeasa ridică încurcat din umeri.
- Nu mi-a spus niciodată clar. Un soi de inspector, revizor contabil cu mult teren.
- Ţi-a mai dat bani?
- Da. O dată două mii şi o dată cinci. "Ia-ţi medicamente şi hrăneşte-te bine! Să nu te preocupe banii. Mi-i restitui când o să te aranjezi." Nu vă puteţi închipui cât eram de impresionat. Cunoscându-l, începusem să cred iar în oameni. "Mă ajută, îmi ziceam eu, fără să ceară nimic în schimb. Asta se cheamă să ai un suflet mare..."
- Când ai început să te convingi de contrariul?
- În septembrie. Ne dădusem întâlnire la o berărie urmând ca după aceea să mergem la un match de baschet.
Minerva deveni atentă, sprâncenele i se încreţiră:
- Îl pasionează?
- Da! E mare microbist.
"Iată până acum pista cea mai sigură. Trebuie urmărite toate întâlnirile, mai ales cele importante."
- Ne cunoşteam de câteva luni, urmă Diaconeasa, şi pentru prima oară îl vedeam sumbru, într-o dispoziţie cumplit de proastă. În seara aceea luam cunoştinţă cu cea de-a doua înfăţişare a maestrului. Dar, orice ar fi făcut, în orice lumină, cât de nefavorabilă s-ar fi arătat, eu tot i-aş fi găsit o justificare, iar admiraţia şi recunoştinţa mea rămâneau intacte.
"Fără îndoială, o personalitate de relief, reflectă Minerva. Într-un fel sau altul, toţi cei care l-au întâlnit sau l-au cunoscut au rămas puternic impresionaţi. Adriana, bătrâna Manta, Diaconeasa, toţi i-au simţit forţa malefică..."
- Mi-a cerut să fac cunoştinţă cu o fată. "Pentru un băiat drăguţ şi prezentabil nu-i o problemă, presupun..."
- Nina Mihai? întrebă Minerva.
Tânărul tresări:
- Da. De unde... Mă rog...
Trăsăturile lui Mary se înăspriră. Cu un efort, reveni la expresia obişnuită. Îi dădu ghes cu o voce aspră, depăşindu-i intenţia.
- Hai! Nu te mai întrerupe tot timpul.
- Da..., iartă-mă. Nu mă întrerup.
Minerva îi veni în ajutor:
- Deci trebuia s-o cunoşti pe Nina Mihai?
- Da. Mi-a dat semnalmentele şi mi-a precizat că o pot întâlni cu siguranţă în fiecare joi la biblioteca de cartier Dimitrie Anghel.
- Ce explicaţie ţi-a dat?
- "Mă interesează fata asta. Ai să înţelegi mai târziu de ce. Deocamdată, bagă cărbuni, fă pe îndrăgostitul din romanele bunicii. Delicat, manierat, gentil." Mi-a dat un plic cu două mii de lei: "Să ai de cheltuială. Fii atent mai ales la flori: în fiecare zi, şi buchete care iau ochii. E trucul cel mai ieftin, merge sută la sută şi, culmea, cea mai mare parte dintre bărbaţi îl ignoră..." Mi-a mai dat o serie de indicaţii care să-mi netezească drumul.
Ochii lui Mary zvârleau lasere. Minerva însă era curioasă.
"Interesant şi instructiv de aflat care-s manevrele de învăluire ale unei zâne. Maestrul mi se pare că ştie ceva carte."
- Adică?
Nelu se foi jenat. Detaliile pe temă îi erau infinit penibile. Faţă de Minerva, ca femeie, faţă de iubită...
- Cum să vă spun... Generalităţi: "Nu iniţiative brutale. Arată-te timid, vorbeşte-i despre poezie, fă-o să creadă că ai exact aceleaşi gusturi cu ea - ce întâmplare fericită că ne-am întâlnit -, spune-i că lucrezi la Buftea. Regizor secund, operator, ceva în genul ăsta. Pe toate gâştele le impresionează lumea filmului. Fii un ascultător atent şi arată-i că are o personalitate captivantă, îi dai astfel posibilitatea să vorbească despre ea, ceea ce femeile adoră. Şi atenţie! N-o asalta. Nu precipita lucrurile, nu te arăta grăbit. Femeilor, mai ales foarte tinere, le plac haltele dese şi pitoreşti spre dormitor..."
"Ehei, Minervo, soro, mai ai de învăţat! Şi, ca să fiu onestă, nici una din «poveţe» nu-i lipsită de bun simţ, dovedind în acelaşi timp o temeinică, aş zice aprofundată, cunoaştere a sexului graţios."
Azvârli o privire întâmplătoare spre Mary. După încleştarea maxilarelor, putea paria că nici o singură plombă nu-i va rămâne întreagă.
Nelu îşi plecă din nou privirea:
- Vă rog să mă credeţi... Îmi e ruşine şi am remuşcări pentru felul odios în care m-am comportat cu Nina.
- Odios! scrâşni Mary. Puţin spus! Ai fost de o murdărie abjectă, de o ticăloşie fără precedent.
Minerva interveni cu blândeţe:
- Dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş prefera să nu cunosc unele amănunte. Sunt situaţii când vorba din bătrâni "ia-l pe om de la răscrucea de uliţă unde v-aţi întâmpinat, şi nu-i cerceta îndărăt cărarea" rămâne perfect valabilă.
Mary reflectă câteva clipe, apoi se ridică brusc:
- Cred că aveţi dreptate. Cunoşteam în principiu povestea, dar amănuntele sunt ucigătoare. Se adresă lui Nelu înainte de a ieşi pe uşă: să ştii că mă ţin de cuvânt.
Minerva răsuflă uşurată. Chiar dacă pentru Diaconeasa prezenţa iubitei reprezenta un sprijin, de faţă cu ea însă, inerent, se simţea încorsetat de elementare norme de decenţă.
- Presupun că tratamentul sugerat de maestru a dat rezultate.
- Fulgerătoare. În mai puţin de trei săptămâni Nina era toată doar o inimă în flăcări. Maestrul se arăta încântat: "O.K.! Până acum ai reuşit foarte bine. Trecem la mişcarea a doua. Fata este, după cum ştii, secretara particulară a inginerului Vasiliu..." Încă nu înţelegeam ce urmăreşte, şi nu v-o spun ca o scuză, dar ca să-mi explic într-un fel neghiobia. În realitate, eu habar n-aveam că tipul nu-i un simplu inginer, că se ocupă de cercetări de primă importanţă, că tot ce face omul ăsta poartă eticheta secret.
- Continuă, te rog.
Nelu îşi duse mâna la frunte, adunându-şi gândurile.
"Şpilul este cum o iei", mi-a spus.
"Ce trebuie să facă?"
"Tot ce bate la maşină pentru Vasiliu să aibă un exemplar în plus, de care inginerul, evident, să nu ştie. Treaba este extrem de simplă când copiază. Şi, dacă tipul dictează, nu-i complicat. Cine-i atent la câte file bagă dactilografa în maşină? În timp ce asta schimbă pagina, celălalt de obicei se uită pe materialul care trebuie dictat în continuare."
"Aha. Şi urmează probabil ca acel exemplar suplimentar să-l subtilizeze..."
- Exact! Subliniez, esenţial este felul în care îi expui problema. Trebuie să-i reduci la maximum sentimentul de culpă, insistând însă asupra importanţei care o prezintă pentru tine."
"Cum motivez cererea mea?"
"Aici voiam să ajung. Te iubeşte, nu? în regulă! Vei susţine că eşti supus unui şantaj dur şi că refuzul ei te-ar putea costa capul. Trebuie să fii convingător. Scrupulele i le vei adormi lesne... În fond, nu-i dai toată lucrarea, ci doar fragmente... N-au legătură... Nu pot fi asamblate. Cine are habar de materialul lucrat anterior? Maestru-i nebun, iar viaţa mea e în joc..."
- Cum a primit Nina Mihai această propunere?
- A avut o reacţie mult mai puternică decât mă aşteptam. S-a înverzit. N-am văzut în viaţa mea un om înverzindu-se, credeam că-i o simplă metaforă, dar eu am văzut-o. S-a rezemat de masă, gata să cadă.
"Asta nu se poate, Nelule. Lucrările lui Vasiliu sunt, constituie secrete de stat."
"Da, desigur, dar câteva pagini acolo... Dă-i ceva ca să-i închidem gura..."
- Pe scurt, a refuzat. Cu lacrimi, căzându-mi la picioare, rugându-mă s-o iert, dar categoric. Şi atunci maestrul s-a decis să intervină. Ne-am întâlnit toţi trei la restaurantul Bucureşti.
- Când?
- Acum două săptămâni.
"Celebra seară când i-au văzut Adriana şi Dan. E clar!"
- Iniţial, continuă Diaconeasa, a încercat s-o ia cu duhul blândeţii. Nina a rezistat, a rămas fermă pe poziţie. A rezistat şi când maestrul şi-a schimbat brutal atitudinea. Vă spun sincer, am fost, sunt şi azi surprins de reacţia Ninei. Este o fire slabă, timidă, care, neavând până acum mare lucru de la viaţă, te-ai fi aşteptat să se agate cu dinţii de orice firicel de fericire.
- Hm, comentă Minerva. Mi-e teamă că dumneata n-ai intuit-o prea bine. N-aş zice că-i fire slabă o tânără care dă de cinci ori concurs pentru intrarea în facultate şi continuă să persevereze, o fată îndrăgostită până peste cap care e în stare să refuze ceva omului iubit! Vorbeai de schimbarea la faţă a Maestrului!
- Da... Părea cu totul alt om. Dintr-o dată devenise dur, cinic, în stare de orice. Să mitralieze tot restaurantul, să arunce în aer un oraş. Şi-a dat cărţile pe faţă în cuvinte răspicate:
"Domnişoară, ai de ales, şi imediat: sau îmi procuri un exemplar suplimentar din tot ce baţi la maşină şi mulajul cheii de la fichetul cu documente, ori dosarul amicului Diaconeasa ajunge în faţa tribunalului militar pentru crima de trădare de ţară."
- Şi?
- În cele din urmă a cedat. Sărmana însă încerca să câştige timp. Pretindea că Vasiliu i-a dat concediu pentru câteva zile, el urmând să plece la Cluj. Maestrul n-o slăbea.
"N-am timp să aştept. Te duci chiar acum la Vasiliu acasă şi îmi aduci material.''
"Ce material să vă aduc? îşi încuie toate hârtiile în fichet, iar încăperea respectivă e zăvorită ca o cetate."
"Mă mulţumesc pentru astă-seară cu foile de indigo. Să nu-mi spui că şi pe astea le vâră în safe. E ora opt, menajera încă n-a plecat. Pretinzi că ai uitat ceva în birou..."
- Mărturisesc, spuse Diaconeasa, n-am înţeles nici azi ce-i venise să forţeze pe cât de dur, pe atât de inutil situaţia Ce mai contau la urma-urmelor câteva zile?
Minerva zâmbi:
- Nu era deloc inutil. Indigoul poate vorbi la fel de bine ca şi pagina albă. Şi, dacă a insistat ca Nina să acţioneze chiar în seara aceea, este pentru că voia să obţină fără întârziere din partea ei o probă de loialitate şi deci un instrument de şantaj. Punându-i laţul de gât imediat, îşi asigura supunerea pe viitor. N-ar mai fi putut da înapoi... Ce s-a întâmplat mai departe?
- Am dus-o cu chiu cu vai până la casa lui Vasiliu. O aşteptam amândoi în maşină. S-a întors după zece minute cu două file de indigo. Arăta ca o moartă. După câteva zile mi-a adus mulajul în ceară al cheii. Mi l-a întins fără să mă privească. Peste noapte am rămas la ea... O noapte cumplită. Plângea, avea frisoane, era torturată de remuşcări şi grijă pentru soarta mea. Sărmana, nu-mi aducea nicio învinuire. Mă considera victimă, şi repeta mereu aceeaşi frază: "Măcar de te-aş salva. Dar să vezi că-i zadarnic. O să te lase în pace atâta vreme cât are nevoie de tine..." În noaptea aceea mi-am realizat ticăloşia în proporţiile ei exacte. Iertaţi-mă... Pot să-mi mai aprind o ţigară?
- Da..., făcu Minerva maşinal. Deci ţi-a dat şi mulajul.
- Staţi o clipă! A doua zi, spre seară, aveam întâlnire în Cişmigiu cu maestrul. S-a uitat la cocoloşul de ceară şi dintr-o dată am avut impresia că toată făptura lui scapără fulgere.
"Mama ei de scroafă! Ne-a fentat! A luat mulaj după o yală obişnuită. Asta nu-i cheie de fichet...!"
- Era înspăimântător de furios, atrăgea atenţia trecătorilor.
"Te duci imediat la ea acasă şi nu o slăbeşti o clipă din ochi. Înţelegi, nicio mişcare pe care să n-o controlezi. Luăm legătura ca de obicei. Mâine mă ocup eu de domnişoara..."
Nelu se întrerupse câteva clipe şi se uită la scaunul de alături, de parcă s-ar fi aşteptat s-o vadă pe Mary. Oftă imperceptibil:
- Da. N-a mai rămas mare lucru de spus. M-am conformat indicaţiilor lui, dar tot nu m-am putut stăpâni să plec pentru două ore. Mi-era dor de Mary... În acest răstimp, Nina a dispărut.
Minerva îşi privi ceasul şi îşi întinse discret spatele.
- Deci cam asta ar fi povestea dumitale. Ai procedat bine că ai venit la noi.
Glasul lui Nelu tremură.
- Dacă nu era Mary...
- Probabil! Important este însă că te-ai prezentat, iar declaraţia dumitale ne este de folos. Bineînţeles, mai sunt detalii care trebuie completate şi vom mai discuta. Încă o întrebare: Cum luaţi legătura de obicei?
- Ne căutăm reciproc la diferite cabine telefonice, la ore dinainte stabilite.
- Mă interesează mai mult cum îl găseai dumneata. La acelaşi număr de telefon totdeauna?
- Nu. Îmi indicase trei, patru.
- Care revenea cel mai des?
- 45.25.00.
"Aha! Drumul Taberei... Deci până acum două tuyau-ri interesante, cum ar spune omologul meu din Rue d'Orfevre, Maigret. Matchurile de baschet şi cartierul Drumul Taberei... Ce? Câţi locuitori are? Vreo trei sute de mii... Un fleac!"
56.
Interesant era faptul că, deşi atât de tineri şi beneficiind de foarte multe din componentele unei luni de miere - singuri, un apartament confortabil la dispoziţie, muzică, televizor, videocasetofon (deci exclus acel blocaj care intervine la un moment dat "şi acum ce facem?") şi un frigider plin, atât Adriana, cât şi Dan aveau aceeaşi obsesie: să părăsească necondiţionat şi fără întârziere studioul-colivie. Nu se mai simţeau neliniştiţi. După nişte zile de sechestrare, îşi definiseră statutul: martori incomozi, provizoriu ostateci, iar faptul că se aflau împreună le săltase moralul spre piscurile cutezanţei.
Mai ştiau că va trece probabil multă vreme până când se vor mai bucura de o vacanţă totală în doi. Bineînţeles, hotărâseră că se vor căsători, dar trebuia ţinut seama de opoziţia - şi Adriana o profetiza înverşunată! - a avocatului Nicolau. Acesta era împotriva lui Dan din considerente de ordin general şi special, legat de persoană.
Crezul lui în materie de căsătorie se putea concentra în câteva precepte, considerate axiome:
"Nu cred în căsătoriile încheiate între copii. Înainte de a împlini douăzeci şi cinci de ani sunt plictisiţi până peste cap unul de celălalt; este foarte necesar ca ambii soţi să aibă o oarecare experienţă, pentru ca să dispună de un termen de comparaţie. Soţul trebuie să fie obligatoriu cu cel puţin cinci ani mai mare, ideal şapte-opt. Orice mi s-ar spune şi indiferent de artificii, creme şi masaje, femeia îmbătrâneşte mai repede, iar din punct de vedere spiritual se maturizează înaintea bărbatului. O căsnicie unde soţia e mai în vârstă egal calamitate! Cu câţi ani e mai mare, atâtea ictere pe trimestru. Şi, adăuga, în fond, v-o spun ca profesionist, având la activ sute de divorţuri, esenţială este corespondenţa spirituală dintre cei doi. Să aspire, domnule, la fel, să respire acelaşi climat de ordin cultural. Indiferent că ne interesează pe amândoi vitaminizarea nutreţului pentru bovine sau subtilităţile panseurilor shakespeariene, chestia este să rimăm. Cu ani în urmă, am avut două figuri care au divorţat pe probleme de muzică. Era pe vremea pickup-urilor. Cucoana, când venea de la serviciu, punea sârbe, iar bărbatu-său - îl apăram pe el - nu suporta zbuciumul ţambalului. Scotea placa şi punea Şaliapin, dar marele glas avea efecte ciudate asupra doamnei. «Când îl aud, încep să plâng. Am impresia că mi-a murit toată familia...» Şi, dacă stai şi te gândeşti, ceva intuiţie avea nefericita."
În privinţa lui Dan, era la fel de categoric: prea tânăr, axat pe cu totul alte coordonate spirituale decât Adriana şi cu mijloace materiale care, chiar după douăzeci de ani de activitate, nu-i vor putea asigura minimul din casa avocatului.
"Să te văd eu cum vă descurcaţi amândoi cu un patru-cinci mii de lei, când deunăzi ai dat pe o singură rochie de la Fondul Plastic o mie opt sute. A doua zi nu ţi-a mai plăcut şi ţi-a luat maică-ta alta de trei mii..."
- Şi ce dacă taică-tău nu vrea? Eşti majoră şi totdeauna mi-ai spus că nu ţi-e frică de nimeni.
- Nici nu mi-e frică. Dar nu vreau să mă mărit pe ascuns. Să dispar şi pe urmă să dau un telefon: Ştiţi, m-am căsătorit cu Dan.
- De ce nu?
- Mă gândesc la mama. Toată vina îi va cădea pe cap, iar viaţa ei va deveni un infern. Nu ştii ce îngrozitoare atmosferă poate fi în casă când tata e supărat pe vreuna din noi. Şi asta, fără injurii, fără vreun cuvânt grosolan sau răstit. Se aşterne o tăcere pe care o simţi atât de doldora umplută cu praf de puşcă, încât ai prefera să se declanşeze explozia.
Din chiar dimineaţa următoare, Dan începu să investigheze orice posibilitate de evadare.
- M-am uitat şi eu înaintea ta, spuse Adriana. Nu cred că putem ieşi de aici dacă nu aruncăm uşa în aer sau fără o scară de pompieri. Poate tu, ca inginer, să vii cu idei mai tehnice...
Chipul lui Dan se întuneca pe măsură ce epuiza virtualele căi de ieşire. Fereastra, cu gratiile ei graţioase, florentine, dar puternice, părea că rânjeşte din toate strungăreţele. Chiar fiind depăşit impedimentul înălţime - se gândea la clasicul lift din cearceafuri înnodate, dar mereu valabil -, rămâneau drugii de fier, imposibil de răpus fără un bomfaier.
- Şi totuşi, vorbi el cu glas tare, cum naiba izbutesc ocnaşii să le vină de hac? Am citit o mie de cărţi pe temă.
- Cărţi! sublinie Adriana. Aşa citeam despre un tip teribil de forţos care-ţi rupea din degete cartea de telefon a oraşului New York. Asta ţi-ar frânge gratiile ca pe nişte scobitori.
Baia n-avea fereastră, ci doar instalaţie de aerisire, iar la bucătărie vegheau aceleaşi gratii. Nici uşa nu oferea şanse mai portocalii: de stejar masiv, cu două broaşte complicate, pentru cheie obişnuită şi yale.
- Ce-o fi fost în capul proprietarului de s-a baricadat în halul ăsta! Poartă şi zăvoare de fortăreaţă.
- S-a gândit probabil că vila e izolată şi şi-a luat măsuri de precauţie.
- Fraier! decretă Dan, care avea un prieten la Drept şi-i povestea tot felul de ponturi. Nu există încuietoare care să-i reziste unui profesionist. Americanii sunt mai deştepţi. Nici măcar nu-şi încuie uşile.
- De ce?
- Valorile, dacă au, şi le ţin la bancă, în rest, teoria de mai sus. Că-ţi forţează uşa un borfaş talentat sau ţi-o mitraliază, tot acolo ieşi, ba te mai costă şi reparaţiile.
Începu să studieze tavanul şi Adriana râse:
- Numai Moş Crăciun pogoară pe hornul casei. Cu totul informativ, locuinţa are calorifer. Căminu-i fals.
- Mda... Şi totuşi ce facem? Nu putem rămâne aici.
- Nu, fu de acord Adriana...
Dintr-o dată, Dan îşi plesni o palmă atât de puternică peste frunte, că veni singur de-a 'ndărătelea, izbindu-se de perete. Adriana îl privea cu ochi strălucitori:
- Ţi-a venit o idee!
- Îhî! Colosală!
Zbură spre casetofonul aşezat pe o comodă modernă, un aparat japonez, o uzină în miniatură, cu vreo două sute de butoane.
- Ţin-te tare! Mâine dimineaţă ai să îngurgitezi un mic dejun cu noduri. Noduri, spini şi goluri de aer.
- De ce?!
- Cam aşa îmi închipui eu prima masă luată în tovărăşia maestrului Nicolau.
57.
Băftosul, după cum aveau să-i spună colegii mai târziu, fu căpitanul Macri.
Acesta, după patru zile de "mers cu sorcova", fără rezultat, vizită sanatoriul de boli nervoase Dr. Obedenaru, aflat la zece kilometri de Bucureşti.
De la început îl impresionă ambianţa. Clădirea se ridica în fundul unui parc în stil englezesc, strunit cu atâta meşteşug, încât ţi se părea că fiecare firicel de iarbă, floare sau copac crescuse acolo de capul lui. Nu se simţea foarfecă grădinarului, nimic din geometria, rigla sau aranjamente le graţioase, dar totuşi "făcute", ale inginerului horticol. Efectul era magnific, căci simţeai intacte spontaneitatea şi capriciile naturii descătuşate într-o sălbăticie abil periată de ruinele inevitabile ale autenticului, în stare pură. Primăvara, probabil, parcul trebuie să fi semănat cu un paradis păgân, pe care ţi l-ai fi putut foarte bine închipui străbătut de făpturi splendide, plăsmuite de un Michelangelo.
Cel mai mult însă îi plăcea lui Macri interiorul sanatoriului. Căpitanul, care se crispa doar când intra într-o policlinică, aici, dimpotrivă, încerca o senzaţie de linişte, care parcă oscila spre dispoziţie senină.
Realiză - sărea în ochi - în ce consta secretul: nimic, mobilă, culori, atmosferă, nu semăna a spital.
Secretara directorului, care îl însoţea, îi relată că aceasta fusese ideea vechii conduceri. Plecându-se de la preceptul absolut că pe cei mai mulţi indivizi atmosfera specifică de aşezământ medical îi deprimă, acţionând negativ asupra moralului, se hotărâse schimbarea decorului: cu aceleaşi cheltuieli, alte contururi şi alte nuanţe.
Astfel, mobilierul era de un roşu aprins, strălucitor sau orange, detaşându-se vesel pe pereţii zugrăviţi în culori pastelate; întâlneai în tot locul vaze mari, de ceramică luminoasă - ocolită cu grijă cea neagră, selpulcrală -, din care ţâşneau în aranjamente ikebana crengi de măcieş sau ale altor arbuşti cu frunze neperisabile.
Căpitanul fu surprins şi de aspectul pacienţilor. Scutiţi de uniforma spitalicească, halate vineţii sau albastre, târlici etc., figurile lor, chiar dacă nu cântau sărbătoarea primăverii, erau liniştite, uneori melancolice sau rătăcite dar lipsite, cel puţin în nuanţe stridente, de pateticul suferinţei.
- În realitate, îi explică secretara, furioşii sunt cazaţi în alt pavilion. Evităm contactul dintre ei şi ceilalţi bolnavi, inimaginabil de contagios. În măsura în care starea periculoşilor se îmbunătăţeşte, sunt infiltraţi aici... Am ajuns...
Şeful Serviciului Personal, Rădoiu, era un bărbat de vârstă mijlocie, subţirel, oacheş, cu o expresie ageră. De la prima privire simţeai că omul le prinde pe toate în zbor de Boeing şi că nu trebuie să-i explici nimic de două ori.
..................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu