9.
- Deocamdată nu şi-a revenit. Delirează. S-ar putea să fie o meningită.- Auzi! S-ar părea! S-ar putea! Îl cercetă lung peste masă: Ascultă, Dobrescule, eşti sigur că ai vorbit cu medicul şi nu cu pompierul-şef?
- Da, doamnă maior. Sunt sigur.
- Hm, să sperăm că de data asta nu te înşeli. Deci, pentru moment, pista Nina Mihai e închisă. Vei lua informaţii despre starea ei de două ori pe zi.
- Am înţeles.
- Şi acum, cheamă băieţii la mine.
Minerva îşi inventarie colaboratorii de parcă atunci i-ar fi văzut prima oară.
Expresia figurii era transparentă: "Ce o fi şi în capul ăstora?"
"Hm! Căpitanul Macri! Isteţ, sânge rece, umor. Singurul din echipă pe care stilul meu îl amuză enorm şi nu vrea să-şi schimbe şeful... Dobrescu... Cunoaştem! Locotenentul Moraru... Harnic, le cugetă mult, nu se pripeşte, dar cam moale, ia greu decizii. Codriş, acum absent... Excelent pentru munca operativă. Iute, dibaci, se orientează pe picior... Cam pripit... Cred că era tare la gimnastică, în şcoală. Bun, foarte bun, dar într-un tandem în care celălalt să-i cenzureze impetuozitatea... Vintilă... Ăsta o să ajungă un as. E dotat, are voinţă, un sânge rece pe care i-l invidiez şi eu, tenacitate..."
- Uite, domnilor, de ce v-am convocat. Îl caut pe căpcăunul ăsta de Parker care mai nou a început să ne dea cu tifla. Nu că impoliteţea în sine mi-ar deranja permanentul, dar trebuie să accelerăm lucrurile şi, plecând de la convingerea că se pregăteşte ceva, aş vrea să i-o luăm înainte. În concluzie, trebuie căutat şi găsit. Semnalmentele i le ştiţi pe dinafară şi nu mă îndoiesc că oricare din voi, întâlnindu-l, l-ar putea recunoaşte.
"Căutaţi-l, gândi Macri. Simplu. Unde? Care inventează filtrul pentru reperarea unui individ ascuns într-o urbe cu aproape trei milioane de locuitori ia premiul Nobel..."
"Unde?" Aceeaşi întrebare se citea pe chipurile tuturor.
- Da, răspunse Minerva întrebării mute. Într-adevăr, unde? Nu la cinema, băieţi, nici la discotecă, nici la vreo coadă, nici bătând bulevardul în nădejdea că frumosul şi-a scos câinele la plimbare. Plec de la convingerea - având în vedere datele chiar sumare pe care le deţinem despre el - că individul are o acoperire perfectă. Deci serviciu în orice caz. Un serviciu modest, care să nu atragă atenţia, care să nu stârnească invidii. Veţi face cercetări în instituţiile hai să le zicem mai bizare, mai neobişnuite. Deocamdată, până la noi idei şi propuneri veţi investiga azilurile de bătrâni - salariaţi şi locatari -, cooperativele de invalizi, de asemenea cele profilate pe prestări de muncă la domiciliu, indiferent că omul bate covoarele şi spală parchetul ori lucrează acasă nasturi, şoricei de catifea sau plicuri. Nu ignoraţi spitalele de boli nervoase şi micile unităţi care se ocupă de diverse reparaţii: stilouri, chei, brichete, ochelari, stopaj, mă rog, într-o casă se strică tot felul de fleacuri. Precizez: unul din numele individului, cel sub care a figurat la Matilda Manta, este Alexandru Gorun. Nu cred însă deloc că uzează doar de el. Vreau să adaug că orice idee este bună şi nu vă sfiiţi s-o formulaţi cu glas tare. V-am punctat doar câteva obiective ca să înţelegeţi unde bat, în principiu, cam la ce mă gândesc. Desigur, mobilizaţi echipa în întregime... Apropo! Ce-i cu Codriş? Încă nu s-a întors?
- A telefonat de la Buzău. Soseşte cu trenul de 14.30.
Ochii Minervei sclipiră:
- Buzău? Sper că are atâta minte să ne aducă covrigi! Sunt absolut formidabili... Se ridică: Băieţi, pe cai!... Dobrescule, tu rămâi la dispoziţia mea. Dacă ţi-aminteşti, încă nu mi-ai rezolvat problema papagalului roşu. Să recapitulăm deci datele. Considerând că tu ai fi proprietarul unui bărzăune din ăsta cu pene stacojii...
Locotenentul se uită cu jale la uşa închisă în urma colegilor lui.
47.
Dan se simţea prea tulburat, prea sfâşiat de emoţii şi sentimente contradictorii pentru a fi atent la itinerar. Îşi dădu seama doar că ieşiseră din Bucureşti, iar acum goneau prin satele răsfirate pe şoseaua care duce spre Giurgiu.
Necunoscutul - Şarpele, cum îi spunea Adriana - îi arunca din când în când priviri amuzate:
- Nu pari prea fericit că te duci la logodnica dumitale, domnule Dumitriu. Altfel îmi închipuiam că se manifestă entuziasmul la tineri.
Dan înghiţi în sec, continuând să păstreze tăcerea. Era aproape convins că n-o va întâlni pe Adriana, dar nu regreta că se hotărâse să-l însoţească pe individ. În orice caz, curmase aşteptarea aceea cumplită de lângă aparatul telefonic, ceasurile multe şi lungi, când imaginile cele mai fioroase îi torturau închipuirea. Şi apoi, însuşi faptul că şi el se afla în primejdie, în aceeaşi primejdie, îl făcea să se simtă mai aproape de Adriana.
- În fond..., îşi muie buzele uscate: în fond, ce doriţi de la noi? Ce v-am făcut?
Bărbatul râse cu oarecare bunăvoinţă.
- Nimic. Aţi avut doar ghinion. Ghinionul să vedeţi lucruri care nu vă priveau. Şi să le interpretaţi. Iar apoi să le comunicaţi.
Tăcerea se aşternu din nou pentru câteva minute. Omul vira spectaculos - conducea, în ciuda ochelarilor de mare miop, cu dibăcia şi siguranţa unui profesionist - şi maşina, abandonând şoseaua, se angaja pe un drum lăturalnic nepavat.
- Cred că fetiţa, vreau să zic logodnica dumitale, a avut iniţiativa. Are ochi ager şi e o mică curioasă. Uite că am ajuns...
Bezna era desăvârşită. La vreo douăzeci de metri de locul parcării se ghiceau vag contururile unei clădiri înalte. La etaj, o singură fereastră, agăţa în întuneric un felinar rectangular albăstrui.
Bărbatul râse:
- Ne aşteaptă. Fii atent, sunt tot felul de hârtoape. Înainte de a pătrunde în imobil, Dan avu un scurt moment de şovăială. Celălalt ţinea uşa larg deschisă, aşteptându-l să intre.
- Hotărât, nu pari deloc grăbit. Dacă ţi-am făcut un deserviciu te rog să mă scuzi.
Pătrunseră într-un hol unde Dan, îngrozitor de emoţionat, nu înregistră nimic, apoi urcară o scară spiralată. Din nou, bărbatul manevră cheile şi uşa grea, de stejar cu aplicaţii de bronz, se deschise.
Adriana, ghemuită în colţul canapelei, îi privea cu ochii plini de spaimă. Timp de o secundă păru că nu înţelege ce se întâmplă, apoi ţipătul izbucni ca o flacără:
- Dan!
Îl strângea spasmodică în braţe, plângând amândoi, fără reticenţe. Rezemat de uşă, bărbatul cu ochelari îi privea cu un zâmbet incert. Pe chipul păstos, nici cel mai iscusit tălmăcitor de fizionomii n-ar fi putut desluşi nimic.
- Da, făcu într-un târziu. Există situaţii când al treilea este de prisos. După cum bagi de seamă, domnule Dumitriu, eu m-am ţinut de cuvânt. Urmează ca şi dumneavoastră, amândoi, să vă supuneţi instrucţiunilor. Domnişoara le cunoaşte şi s-a conformat. În câteva cuvinte, renunţaţi la iniţiative nefericite. Nu vă vor aduce decât neplăceri şi nu totdeauna inima mea se lasă înduioşată de mica dramă a unor tineri îndrăgostiţi. Fiţi copii deştepţi, profitaţi de neaşteptata vacanţă în doi, nu forţaţi imposibilul şi mai ales primejdiosul. În două-trei zile veţi fi acasă.
Dan îi pipăia umerii, braţele, obrajii de parcă ar fi vrut să se asigure că e întreagă.
- Draga mea... Eşti bine? Ţi-au făcut ceva?
Adriana îşi puse capul pe pieptul lui.
- Nu... Stau aşa de patru zile. Dar mi-a fost frică. Groaznic de frică... Ştii, când mi-a spus c-o să te aducă şi pe tine, nu l-am crezut. Mi-am închipuit că vrea doar să mă îmbrobodească. Nu cumva să încerc ceva. Dar nu-i nimic de încercat... Ce faci tu? Ai fost îngrijorat?
Dan nu răspunse. Oftatul adânc însă, parcă rupt din suflet, şi felul în care o strânse în braţe spuneau totul.
- Ce fac ai mei?
- Taică-tău parcă-i Vezuviul în zi de campionat. A făcut un scandal îngrozitor, a reclamat peste tot, s-a luat şi de bătrânul.
Adriana îşi depărta capul, să-l vadă mai bine:
- De domnul Dumitriu?
- Da.
- În definitiv, ce vrea?
- Să mă încuie în odaia copiilor şi să-mi interzică să mă mai văd cu tine.
Adriana, jenată, încercă să-l scuze pe Nicolau.
- Îmi dau seama cât e de furios... Ştii, nu-i un om rău cum îşi închipuie alţii, dar are o fire extraordinar de dificilă. S-a obişnuit să nu-l contrazică nimeni, toată lumea i se supune, chiar şi străinii. În el există conducătorul predestinat... Ceva înnăscut... Şi mama l-a obişnuit prost. Ultimul cuvânt în casă îl are tata de când ţin eu minte. Că-i vorba de studiile mele sau de culoarea aşternuturilor noi.
- A intrat rău de tot în tata. Nu l-am văzut niciodată aşa de cătrănit, "Mă Dane, tu auzi? M-a tratat de parcă i-aş fi fost rândaş, iar el Grande de Spania!"
Adriana roşi de jenă:
- E impulsiv... Ştiu... Ăsta-i păcatul lui cel mai mare. Şi, când i se urcă sângele la cap, nu se mai poate cenzura.
"Conducător predestinat, gândi Dan... Poate dictator! Cea mai infernală specie..."
Dan nu spuse nimic, ca să n-o necăjească.
- Sper că domnul Dumitriu nu s-a supărat prea tare.
- Fleacuri! Şi pe urmă i-a plasat şi bătrânul câteva upercuturi. Deci, remiză... Adriana! Adriana mea! Nu-mi vine să cred că suntem împreună.
Se luară în braţe. Timpul, tot ce-i înconjura, universul se dizolvară. Doar ei doi.
Dan şopti într-un târziu:
- Dormi?
- Nu.
- N-am de gând să mă conformez instrucţiunilor. O să evadăm.
Nici unuia termenul nu i se părea prea grav.
48.
"Unsprezece! Doamne ce repede trece timpul!"
Nelu privea fotografia lui Mary încadrată într-o ramă argintie. O poză studiată. Cât de puţini ştiu să fie naturali în faţa aparatului! Iar, din nefericire, maeştrii genului parcă se întrec în a inventa poziţiile cele mai ridicole. Barem simandicoasele, costisitoarele, ţepenele fotografii de nuntă sunt de un penibil grotesc. Mirii, fără excepţie, par cretini, graţia de duzină a miresei luată din trois-quarts, cu spinarea uşor arcuită şi faldurile rochiei minuţios aranjate (obligatoriu buchetul e abandonat şi el graţios pe trenă!), îţi zgârie epiderma, naşii - ea proaspăt ieşită de la coafor, care i-a aranjat şi toca şi voaleta - copiază artiştii de la televizor. Amândoi emană un puternic parfum de automulţumire, de casă burduşită de mobilă şi macrameuri, de frigider "mulţumim lui Dumnezeu, nu ne lipseşte nimic".
În fotografie, Mary, etalându-şi inelele, cu mâna care n-avea ce să caute sub bărbie, zâmbea cum nu zâmbise în viaţa ei: bovin. Ţinea însă la poză, părându-i-se că îi scoate în evidenţă însuşirile, estompând până la desfiinţare defectul ei cel mai mare, nasul, prea gros la rădăcină.
Unsprezece! încă trei ore. Stabiliseră ca Mary să se învoiască de la serviciu. Vor merge împreună la miliţie.
- Ai să vezi, îl asigurase, mângâindu-i obrajii ca unui copil. O să fie mai uşor decât îţi închipui. Şi ai să te simţi altfel... Eliberat.
La plecare, după ce îşi îmbrăcase paltonul, se mai întorsese odată.
- Ţine minte, Nelu! Am să te aştept oricât.
...De ce? De ce cursul existenţei lui nu urmase itinerarul firesc? Premisele, după ani de caznă, erau dacă nu fericite, în orice caz satisfăcătoare, startul fusese corect. De ce trebuia să i se întâmple lui, în viaţa lui să intervină evenimente deosebite şi anume exact evenimentele care îi puteau fi nefaste?...
Maistrul era un bărbat zdravăn, o matahală de 1,90 m, puternic ca un taur. Capul, direct înşurubat pe umerii vânjoşi, era fălcos, cu obraz mult, în care trăsăturile păreau să se rătăcească. Avea în jur de cincizeci de ani şi o familie care tremura până şi de umbra lui.
De altfel, toţi îi ştiau de frică în uzină şi chiar superiorii îl menajau, adresându-i-se cu o bunăvoinţă rezervată doar lui. Era considerat ca foarte priceput - inginerii stagiari îl ocoleau pe cât posibil, Gavrilaş având o plăcere sadică să le demonstreze că, în ciuda celor cinci ani de "flendureală" prin facultăţi, habar n-aveau ce-i aia o bujie - şi extrem de vanitos, îi plăcea să fie elogiat, ridicat în slăvi. Când directorul, bine dispus, afirmase într-o zi "ce ne-am face fără Gavrilaş? Nu ne-ar rămâne altceva decât să tragem obloanele şi să închidem porţile secţiei", maistrul o crezuse cu adevărat. Era ferm convins că-i cel mai bun om din uzină şi că oricând poate băga orice ingineraş, de la tinerei până la tâmplă sură, în buzunarul de la vestă.
Cei care se aflau în subordinea lui învăţau - sau li se sufla amical - din prima săptămână că, dacă vrei viaţă blândă şi nu amărăluţă cu Gavrilaş, trebuie să-i închini o admiraţie extatică.
Nelu, modest, preocupat în permanenţă de problemele lui şi ale fraţilor şi congenital timid, se simţise incapabil să-i compună potpuriuri pe tema "mare eşti, nene! Să-ţi ridice ăştia statuie în mijlocul curţii şi să bată tăbliţă la colţ, strada maestru Gavrilaş".
Spre uimirea lui, Gavrilaş ar fi fost în stare să asculte ceasuri întregi un interminabil repertoriu de linguşeli, alimentându-l cu "să mai vină un rând, plăteşte neică!" şi "bă, Iancule, ia povesteşte tu ăstora, că-s mai tinerei şi nu l-au apucat, cum l-am vârât eu în cofă pe Zidaru, inginerul-şef de la Iţcani... Şi să nu uiţi nici pe-aia cu strungurile care ne veniseră de la Baia Mare..."
După primele zile, pentru întreg colectivul, faptul că Gavrilaş nu-l înghite pe Diaconeasa devenise o certitudine. Ce-l ardea însă până la roşu, asmuţindu-l şi mai tare, era indiferenţa lui Nelu. Acesta, neatent, ignora total resentimentele maistrului şi, în general, persoana nu-l preocupa câtuşi de puţin. Atitudinea lui nu avea nimic de a face cu insolenţa sau cu sfidarea - aşa cum le traducea Gavrilaş.
Era simplă nepăsare, acel "domnule, nu mă interesează personajul, căci nu te poate interesa digestia, starea de spirit şi convingerile politice a trei miliarde de oameni..."
- Băieţii, îi explicase Nelu lui Mary, puneau pariuri... "Ţin o sticlă de vodcă! în mai puţin de trei luni, Diaconeasa zboară din uzină." A durat ceva mai mult. Lucram de un an la ei, când ne-a sosit o comandă urgentă de la Baia Mare. O mie de piese de motoare Diesel pe care să le predăm într-o săptămână. Ghinion, tocmai atunci se defectase instalaţia de încălzire... Nu intru în amănunte tehnice. N-au importanţă acum. Chestia este că Gavrilaş a propus o soluţie pe care eu am considerat-o ineficace prin cantitatea de timp şi consumul de forţă de muncă pe care le solicita. Lucram în schimburi. El, în cel de după-amiază, eu, în ăla de noapte. Înainte de plecare, ne-a dat dispoziţiile şi m-a făcut răspunzător de aplicarea lor. În varianta lui, punerea din nou în funcţiune a instalaţiilor ar fi necesitat cel puţin patru zile de muncă. Formula mea - în fond, o idee simplă, dacă ţi-aş explica cu un creion în mână...
- Lasă! spusese Mary. Zi mai departe!
- ...ai înţelege imediat. Mă rog... Pe scurt, revenindu-mi întreaga responsabilitate, am aplicat soluţia mea. Rezultatul? Cei din schimbul de dimineaţă au putut lucra normal, defecţiunea fusese remediată cu maximul de economie: timp, materiale, forţă de muncă.
- E uşor să-mi închipui ce s-a întâmplat.
- Bineînţeles. Băieţii m-au felicitat, chestia, normal, a ajuns şi mai sus...
- Sper că ai avut atâta cap încât să nu te făleşti faţă de Gavrilaş. În general, să nu faci caz.
- Nici măcar nu m-am gândit să-i strecor vreo aluzie. Mi se părea atât de normal ca soluţia cea mai bună, indiferent din partea cui ar fi venit, să câştige, încât nici nu-mi închipuiam că cineva ar putea fi supărat. Nenorocirea este însă că băieţii au început să-i zâmbească altfel decât până atunci, să vâre mici fitilaşe. Ştii, apropouri "fine", care ustură la ficat. Fără nicio intenţie, colegii însă izbutiseră să transforme un om, care nu mă înghiţea organic, într-un duşman declarat, într-o fiară. Îşi simţea ştirbită autoritatea, iar despuiat de acest atribut al infailibilităţii, al unicatului, Gavrilaş nu putea supravieţui.
- Practic, ce a făcut?
- M-a pândit aproape şase luni de zile. Cred că i-a trebuit o voinţă supraomenească, o încordare permanentă pentru a se stăpâni. Între noi n-a avut loc nicio altercaţie şi toată lumea îşi zicea că totul a fost uitat. "Ei, a înghiţit şi Gavrilaş o dată un hap, dar joacă fair-play..." Doar că lucrurile nu stăteau tocmai aşa. În mai - sunt doi ani de atunci -, datorită neglijenţei unui lucrător mai tânăr, a avut loc o explozie în sala de maşini. Accidentul s-a soldat cu doi grav răniţi şi alţi patru cu leziuni mai uşoare...
Dintr-o dată chipul lui Nelu se crispase, trăsăturile i se schimbaseră a plâns:
- Gata, Mary! Nu vreau să mă mai gândesc. De zilele acelea mi-e silă şi încă mă dor. Cred că au să mă doară toată viaţa.
- Presupun că ţi-a azvârlit culpa în spinare.
- Evident. Accidentul se produsese în sectorul meu.
- Bine, dar în cazuri din astea se fac anchete, vine Procuratura, se iau declaraţii...
- Mary, circumstanţele nu erau în favoarea mea. N-au existat martori, iar eu comisesem neglijenţa, când îi făcusem instructajul - Matei, aşa-l chema pe tânăr, să nu-i iau semnătura. Formularele erau în biroul secretarei şi-am zis că e timp. Ghinionul a făcut ca în perioada anchetei să fac o dublă pneumonie. Am stat în spital o lună de zile. Între timp, mi se desfăcuse contractul de muncă şi toată lumea era de acord că am scăpat ieftin...
Nelu Diaconeasa se uită la ceas. Douăsprezece şi jumătate... În mai puţin de două ore, Mary va fi acasă. Mary, tumultuoasă, cu bărbia ei hotărâtă şi care vorbea mereu de respectul de sine. Era pentru ea mai mult decât un crez, o profesiune de credinţă, ajungând Ia o pedanterie obositoare. Îşi cenzura orice act, trecându-l prin infraroşiile conştiinţei.
În noaptea aceea, de mare confesiune, nu se culcaseră decât în zori.
- Eu nu aş fi abandonat partida. M-aş fi luptat până în pânzele albe, albastre sau de curcubeu.
- Nu toată lumea are energia ta, Mary. Când am ieşit din spital eram ca o zdreanţă. Fizic, oboseam după trei sute de metri de mers pe jos. Moralul meu nu era în stare nici măcar pe jumătate... Şi exact atunci, în perioada convalescenţei, am primit a doua lovitură grea. Cea mai grea. Ea m-a făcut să-mi pierd complet încrederea în oameni, în onestitate ca noţiune reală şi nu precept demagogic. Pumnul m-a lovit cu atât mai dur, cu cât venea din partea fraţilor mei. "Copiilor" mei, cum îi socoteam pe atunci.
Mary mai turnase cafea în ceşti.
- N-o să mai dormi deloc. E aproape trei.
- Nu-mi arde de somn. Ce-a fost cu gemenii?
Nelu îşi masase tâmplele fierbinţi:
- Da... De vreme ce ţi-am spus atâtea, nu văd de ce m-aş opri acum... După ce au isprăvit şcoala, s-au despărţit. Dorin îşi găsise un post la întreprinderea de la Ghimbav, Florian lucra în Bucureşti, la Electronica. A cunoscut o fată şi nu mi-a trebuit mult timp să-mi dau seama că s-a îndrăgostit până peste urechi de ea, Andreea.
A ţinut enorm s-o cunosc...
- Şi? făcu Mary nerăbdătoare.
- N-am fost entuziasmat. Mi s-a părut fandosită, răzgâiată... Cum să-ţi spun eu... Prea bine trăită pentru amărâtul ăsta, care, indiferent de sacrificiile mamei şi, mă rog, ale mele, nu avusese o minge în copilăria lui. Florian însă se simţea în al şaptelea cer. Bineînţeles, o iubea, dar sentimentul era amplificat la maximum de faptul că o fată ca Andreea, cu liceu, venită dintr-o lume care lui i se părea inabordabilă - taică-său era inginer detaşat în Siria -, se uită la un amărât cu şcoala profesională, trăit într-o colibă.
- Încep să înţeleg, spusese Mary. Îl domina din toate punctele de vedere, iar Florian devenise un complexat.
- Nu-i mai ieşea din cuvânt. Probabil nu-i iese nici astăzi. Pe undeva, însă, situaţia - sunt îndeajuns de cinstit ca s-o recunosc - a avut şi aspecte pozitive. Datorită Andreei, s-a înscris la liceul seral şi din ce mi-a comunicat Dorin rezultă că, în perspectivă, urmează să bată la porţile facultăţii.
- E foarte bine, apreciase Mary, chiar dacă toate aceste realizări sunt generate de un snobism scârbos.
- La fel am gândit şi eu... O apucă brusc de mâini şi i le strânse până fata ţipă de durere. Doamne, Dumnezeule, Mary! N-am să uit masa aceea niciodată. Iar mie îmi vine să mă pălmuiesc, să mă scuip că n-am avut puterea, îndrăzneala, dracu ştie ce, să mă ridic şi să-i sictiresc, înţelegi? Să-i sictiresc!
Mary tăcuse. Ţigara i se stinsese între degete.
- De fapt, ce s-a întâmplat acolo?
- O casă de parveniţi infecţi, doldora de simboluri ale activităţii lui papa în Siria. Totul strălucea, îţi lua ochii, odăi de parcă erau pline de lanterne. Noul şi curăţenia erau atât de ostentative, încât te mirai că nu miroase a formol. Îmi dădeam seama ce simţise nenorocitul de Florian când intrase la ei. Se credea probabil în palatul lui Soliman Magnificul. Trebuie să-ţi spun că, de la început, "castelanele" m-au tratat cu o condescendenţă glacială. Mai ales maică-sa îmi dădea să înţeleg că privilegiul de a mă înrudi cu o asemenea familie, măsurat în metri, depăşea Everestul... A urmat masa, de o opulenţă demonstrativă, cu aluzii la borşul de ştevie, pilaful de post, varza cu urme de slănină şi cornuleţele economice pe margarina care ne îmbuibaseră copilăria.
- "Mai serviţi creveţi, domnule Nelu! N-ai ocazia să mănânci aşa ceva în fiecare zi..."; "...O, scuzaţi-mă, n-am adus pâine la supă, ştiţi, noi nu obişnuim... Sau: Domnul Nelu e mai practic. Mănâncă peştele cu mâna. Să iau tacâmul, că vă încurcă..."
- Odios !
- Asta n-ar fi fost nimic, oftă Nelu. La urma-urmei, îmi ziceam, nu eu o să trăiesc cu simandicoasele astea şi, dacă lui Florian îi place, treaba lui! Dar după celebrul "dineu", intervenise o schimbare în relaţiile dintre noi, pe care la început n-am sesizat-o. Luat de treburi, ştiind că şi Florian e extrem de ocupat - şi serviciu şi şcoală -, nu mi-am dat seama că de fapt noi nu ne mai vedem cu lunile şi că vorbim la telefon (mă suna la serviciu) o dată la două-trei săptămâni. L-am căutat tot eu, ca boul.
- De ce? Era fratele tău.
- În sfârşit! L-am găsit şi, consultându-şi agenda de lucru, mi-a acordat o audienţă: "O jumătate de oră, Nelule! înţelegi, doar o jumătate de oră. Sunt extrem de prins..." A venit după serviciu şi nici n-a intrat bine pe uşă că mi-a repetat: "Nu pot să stau mult." M-am enervat: "Du-te dracului! Am priceput, mi-ai zis-o de zece ori." Se învârtea prin casă ca un străin, privea lucrurile cu un aer evoluat şi detaşat. Detaşat în sensul negativ. Desprins de orice duioşie pentru obiectul care, deşi era foarte modest, făcea parte din copilăria lui, din viaţa necăjită pe care o dusesem toţi trei în casa aceea. "De ce nu schimbi covorul? Ia acolo o mochetă, ce naiba, nici la ţară nu mai ţin oamenii iută şi ţoale în casă!" Asta ştii, ca gen de observaţie. Am lăsat-o mai moale, zic, dacă intru în ăsta acum, ne certăm. L-am luat la fix:
"Ia zi, mă, de ce nu mai vii pe aici?"
"Sunt foarte ocupat. Parcă tu nu ştii? De la serviciu gonesc la şcoală, mai trebuie să şi învăţ. Abia am timp să mă ocup de biata Andreea."
"în regulă. Atunci am să-mi fac eu timp."
"Păi... Stau mai mult la Andreea. La cămin mă duc doar să mă culc."
- Intuiam deja adevărul, dar simţeam nevoia să împing lucrurile până la capăt. Barem să ştiu cum stau. "Foarte bine. Cunosc adresa aşa că nimeresc." S-a făcut alb şi a ţâşnit în picioare, ca o torpilă. "A, nu! Asta nu!"; "De ce?"; "Pentru că nu se poate."
- L-am luat de gât şi l-am zgâlţâit zdravăn:
"Ascultă, nu pleci de aici până nu spui adevărul. Cum stă chestia?"
- Se făcuse roşu de furie şi în momentul ăla am avut impresia că mă urăşte.
"Eu am încercat să te menajez. De vreme ce vrei să ştii, am să-ţi spun. E chiar mai bine aşa. Ei nu vor să mai întreţin relaţii cu familia."
"Ce?!"
"Să întrerup orice legătură cu tine şi cu Dorin. Asta e condiţia căsătoriei noastre."
- Pe cât eram de perplex, pe atâta simţeam cum îmi clocoteşte sângele.
"Da' ce-au ăştia cu noi?"
"Soacră-mea zice că fiecare om are o stea în viaţă. Şi, dacă s-a întâmplat să fie norocoasă, trebuie sa te lepezi de orice povară care te-ar împiedica să ajungi la ea."
"Cu ce-ţi suntem noi povară?"
"Eu fac parte azi din altă lume... Crezi că n-am roşit când am văzut că tai cartofii cu cuţitul şi ştergi cu pâine sosul din farfurie? înţelege, Nelu: nu trebuie să-ţi pară rău că eu am nimerit-o mai bine decât voi..."
"De tine îmi pare rău, nenorocitule, că ai ajuns lacheul lor. Ţine minte! Ai să le mulţumeşti că-ţi îngăduie să le faci pantofii... Hai, cară-te! Mi-e silă..."
"Bineînţeles, de câte ori am să mă pot strecura, ne vom întâlni. Te caut eu la serviciu..."
- L-am dat afară şi de atunci nu l-am mai văzut.
Mary se simţise sufocată:
- Ce reptilă respingătoare! De alea nici nu discut. Dar frate-tău! După atâtea sacrificii! Îţi jur, în viaţa mea n-am auzit o pildă de ingratitudine care să se apropie măcar de canalismul lui Florian. Nimic nu-l poate scuza! Nici tinereţea, nici dragostea. E un mare rahat!
Pe Nelu, revolta lui Mary, deşi îndreptăţită, îl duruse: în minte îi stăruia o imagine rămasă de mult în urmă, într-un cotlon de timp unde nu mai umbla nimeni.
Florian, la unsprezece ani, cu nasul turtit de geam. Afară ninsese, copiii trăiau din plin bucuria zăpezii.
"De ce nu te duci să te joci?"
"Am de învăţat."
Ştia că minte. Dorin îi şoptise în bucătărie:
"Nu vrea pentru că suntem singurii care nu avem patine. Şi, fără Flo, nu mă duc nici eu..."
Într-adevăr, pe atunci gemenii erau nedespărţiţi.
- Lovitura de graţie mi-a dat-o Dorin.
- Dragul meu, făcuse consternată Mary. Ca şi cum nu ţi-ar fi fost de-ajuns ticăloşia unuia singur.
- Acum un an şi ceva, am petrecut câteva ceasuri împreună între două trenuri. Pleca în concediu la mare. Evident, am discutat despre Florian. Mă asculta cu un calm neaşteptat, Urmărindu-mă atent, cu o obiectivitate, o lipsă de participare ştiinţifică. I se expunea un caz, înţelegi...
"Bine că m-ai avertizat, mi-a spus, uitându-se la ceas; vroiam să-l sun, chestie de politeţe, dar dacă lucrurile se prezintă aşa, prefer să nu-l deranjez. Eu unul nu mai sunt în stare să înghit afronturi. Să fie sănătos şi spor în ramură!"
"Şi totuşi cum califici tu comportarea asta?"
A ridicat din umeri cu nepăsare:
"Procedează inteligent şi, ţine minte, Nelule, că ăsta se ajunge."
"Ai fi procedat la fel?"
"Bineînţeles. Dacă ai izbutit să sari din grajd la parchet şi baie cu faianţă, nu văd de ce trebuie să mai miroşi a bălegar. Vorba ăluia, un american, "Rupe definitiv cu trecutul". Asta face Flo! Pe cinstite, sunt încurcat cu fata contramaistrului meu. Să vezi acolo gospodărie, acareturi, mobilă la comandă, kilometri de covoare. Crezi că le-am povestit ălora că noi trei ne săturam dintr-un ou?... Că aveam eu şi Flo un singur palton? Ieşeam din casă cu rândul..."
- Fantastic! Ascultă Nelu, mi se pare de-a dreptul incredibil. Şi ăsta ce face acum?
- E însurat şi o dată, de două ori pe an îmi trimite câte o carte poştală. Nici pe el nu l-am mai văzut. Îi luă mâna şi-o lipi de obrazul lui: probabil, n-ar fi trebuit să mă simt atât de demoralizat. La urma-urmei, eu îmi făcusem datoria, şi, din fericire, hai să le zicem sacrificiile mele nu-mi consumaseră tinereţea. N-aveam decât să le ridic câte o cruce în sufletul meu şi să merg înainte. Din păcate m-a strivit conjunctura: Gavrilaş, boala, pe urmă ei... Eram şi fără serviciu, cu ultimele rezerve aproape epuizate. Cum spun şoferii, ajunsesem pe ulei... Aşa, atunci l-am cunoscut pe maestru... Acum şase luni.
Nelu se uită la ceas. Încă jumătate de oră, dar s-ar putea ca Mary să vină mai devreme. Se ridică anevoie şi începu să se îmbrace.
49.
- Deocamdată, acelaşi dans. Până la semnalul meu, nicio mişcare.
- Crezi că mai durează? Jocul începe să devină periculos. Îi simt din ce în ce mai aproape.
La celălalt capăt al firului auzi râsul Erikăi. Parcă îi vedea expresia dispreţuitoare, sarcasmul dur din privire.
- Ai început să îmbătrâneşti, mon vieux. Nu ţi-a fost niciodată frică.
- Sau poate ştiam să mă stăpânesc mai bine.
- Deci tot vârsta.
- N-am nimic împotrivă să mă retrag. Spune-i-o patronului.
- În regulă. N-o să uit.
- Deci, cam pe când aştept O.K.-ul?
- În maximum două-trei zile.
Bărbatul agăţă telefonul în furcă şi părăsi cabina, pierzându-se printre trecători.
50.
- Ce faceţi, doamnă? Ce aşteptaţi?
După primele două cuvinte bubuite, Minerva îl recunoscu pe Nicolau.
- Ce aşteptaţi? repetă maestrul pe un ton şi mai înalt.
"Tramvaiul", îi răspunse în gând Minerva, dar se abţinu.
- Alo! Mă auziţi?
- Perfect!
- Mâine se împlinesc şase zile de la dispariţia fiicei mele. Mi-aţi dat toate asigurările că veţi rezolva chestiunea în timpul cel mai scurt...
- Vă înşelaţi, domnule avocat. V-am asigurat doar că vom mobiliza toate forţele şi că vom face tot posibilul pentru a o găsi pe Adriana. Şi asta şi facem.
- Ce anume?
Minerva răspunse, amploiată corectă, cu regulamentul agăţat de gât:
- Nu am avizul superiorilor mei pentru a vă informa asupra metodelor noastre de lucru.
- Doamnă! Este inadmisibil ce se întâmplă! Mâine am audienţă la domnul ministru! Ţineţi minte! O să zburaţi toţi de acolo! Cu pene cu tot.
Tranc!
"Ce chestie! se minună Minerva. De la o vreme numai de zburătoare aud! Dobrescu are ce are cu papagalii, ăsta ne confundă cu niscai înaripaţi!"
Apoi îşi văzu de lucru.
51.
În total, se văzuseră de trei ori, şi de fiecare dată, spre uşurarea şi satisfacţia lui Dragu, din iniţiativa lui Vasiliu.
"Cel puţin în direcţia asta, lucrurile stau mai bine decât mi-aş fi închipuit. N-am băgat eu pressing, m-am lăsat invitat, ba şi rugat."
- Alo, Ghiţă, îi spusese ultima oară, nu mai fă pe damicela ultragiată. Dacă te-am jignit, scuză-mă. Ţii minte ce spunea de mine Profesorul Stănescu? "Măi, băieţi, Vasiliu ar constitui un excelent material didactic într-o şcoală de diplomaţie. Un minunat exemplu de cum nu trebuie să se comporte un diplomat!" Aşa că dacă am dat cu băţul în baltă...
Dragu protestase din vârful buzelor:
- Nu-i vorba de diplomaţie... Nu-mi place însă să fiu suspectat.
- Cine să te suspecteze, nene? Ascultă, eu mă pricep la oameni şi... Îi privise cu faţa îmbujorată de emoţie şi un pic de alcool: nici nu ştii ce fericit sunt că ai venit. Vezi, abia acum îmi dau eu seama cât de mult îmi lipseşte un prieten şi, după ce o să pleci tu, voi simţi şi mai abitir golul.
- De ce nu încerci să-ţi faci câteva relaţii?
Vasiliu strâmbă din nas afanisit:
- Greu, Ghiţă, la vârsta asta. Întâi că eu nu-s unul din ăia fără de care să nu poţi concepe o petrecere. Nu ştiu bancuri cu Bulă, nu cânt romanţe, habar n-am cum să-i spun uneia cu o trompetă de elefant crescută în mijlocul obrazului că are un nas distins care-mi aminteşte de Habsburgi... Şi p-ormă, chestiile lor nu mă interesează. Am trăit ca o bufniţă şi chestia se plăteşte. Ăştia au altele pe cap, nevastă, copii cu probleme pe care eu nu le cunosc. Mai acum câteva luni mi se plângea un coleg că fiu-său a căzut la treaptă. "Treaptă? Ce treaptă?"; "Aia de la liceu." Mă Ghiţă, să dea dracu' dacă ştiam ce vrea ăla şi nici prin cap nu-mi trecea să fac bancuri. "Păi ce liceu e ăsta, dom'le? Ce fel de scară are?" Mă gândeam sincer la o fractură, ceva... De atunci nu-mi mai vorbeşte şi a umplut institutul că sunt un sadic.
De câte ori ieşiseră, făcuseră plimbări lungi, urmărind itinerarele de altădată. Drumul de la facultate la cămin, intraseră în institut, în fostele amfiteatre. Dragu, în ciuda evoluţiei sale, se simţise emoţionat revăzând locuri unde îşi imaginase că nu va mai pune piciorul niciodată. Fuseseră şi în Cişmigiu şi se aşezaseră pentru câteva minute în biblioteca de vară. Câte nopţi de iunie nu petrecuseră aici, învăţând pentru examene pe linişte şi răcoare! Se auzeau doar brotacii în conversaţii sincopate, susurul izvorului Eminescu şi rar, de departe, câte o maşină întârziată urcând pe Ştirbei-Vodă...
Despre lucrările lui Vasiliu, Dragu se ferise să scape o singură vorbă, deşi oamenii lui Robin începuseră să-l preseze. Nu se văzuse cu nimeni încă, dar recepţionase un mesaj. Cu două zile în urmă găsise într-unul din buzunarele portierei un plic:
"Urgent, am nevoie de piese de schimb. Vă rog nu mai amânaţi. R."
În conformitate cu limbajul convenit, asta însemna că trebuie să se grăbească. Şi iar se simţea cuprins de mânie.
"Au înnebunit? Ce să fac? Să-i dau lui Vasiliu brânci: «fă-mi, bă, microfilme după lucrarea ta şi predă-mi-le urgentisim?» Trebuie să-l învăţ eu pe Robin că în acţiuni de spionaj mergi cu fineţe, cu acul şi penseta, nu intri cu plugul? Şi din nou: Ce vrea? Capul meu? Mă putea descăpăţâna acolo, sau nu-l lăsa inima să nu-mi lepăd oasele în pământul natal?..."
La ultima întâlnire, Vasiliu îi făcuse complice cu ochiul:
- Pentru data viitoare îţi pregătesc o surpriză. Să vii mai devreme.
Dragu se uită la ceas. Ora cinci.
Îi deschise Ţa Florica şi din nou inginerul Dragu avu impresia că aici, cel puţin pe felia aceasta de oraş, de stradă, nu se schimbase nimic. Timpul, bătut în cui pe o grindă a eternităţii, împiedicat s-o ia la vale, ţintuit locului.
Menajera era şi ea aceeaşi, un întreg compus din oase, frânghii şi negi. Ar fi jurat că nici şorţul cenuşiu nu era altui decât cel de acum zece ani şi, neclintit ca un portdrapel, acelaşi canin inferior mobila singur cavitatea bucală.
- Mă mai ţii minte, Ţa Florico?
Bătrâna îl gratulă cu un zâmbet şchiop:
- Da' cum' nu, dom' Ghiţă! Veneai de-a dura după lapte de pasăre şi cremă de zahăr ars.
- Şi acuma îmi place!
Ţa Florica îl ţinea de braţe:
- Ia să te văz!... Îm... Tot ăla dar parcă nu ştiu cum, mai înalt... Zici că-ţi mai place laptele de pasăre... Ei, a avut grijă baba...
Vasiliu îl primi cu aceeaşi dispoziţie de înaltă temperatură, care nu-l părăsea de la o vreme.
- Ai văzut! exclamă vesel. Toată lumea ţine la tine. N-am auzit-o într-un an vorbind atâta... Când i-am zis de dimineaţă că vii la noi, şi-a suflecat mânecile, nici n-a mai dat prin casă şi în bucătărie a rămas. Ţi-a pregătit o masă regală...
- Nu ştiu dacă pot să rămân la cină...
- Nici nu discut! Stă amărâta de la şapte dimineaţa cu nasul în oale şi cuptor. A gătit tot ce-şi amintea că-ţi plăcea ţie încă de la Brăila... Nu, Ghiţă, nu aici...
Dragu, care dăduse să se aşeze, îl privi mirat. Figura lui Vasiliu strălucea ca un far.
- Mergem în biroul meu. Ţi-am spus că te aşteaptă o surpriză.
Surpriza era într-adevăr fantastică şi, la început, nu-i veni să-şi creadă ochilor. Pe masa de lucru, Vasiliu îşi expusese lucrarea ca într-o vitrină. Dosarul cu note explicative, planşe, fişe, legendă... Exclamă sincer.
- Dumnezeule mare! Ce-i asta?
- Opera mea de zece ani.
- Eşti capiu? O vânturi aşa, pe toate drumurile? Aici e o avere.
Vasiliu râse, şcolar pus pe şotii.
- O ţin la serviciu, în general. Dar simţeam nevoia să discut cu tine, să vezi ce am realizat, cum am depăşit unele probleme care păreau oricărei minţi normale absolut insurmontabile. Problemele care ne torturau atunci, la început, ţii minte? Făcu cu ochiul: Am scos documentele tiptil, în fiecare zi câte puţin, ca să nu mă simtă căpoşii ăia de au în grijă păstrarea secretului, îs ca iepurii, se sperie de umbra urechilor lor. Chicoti: Dacă ar şti, m-ar scalpa!
Era în Vasiliu o explozie de bucurie copilărească, o bucurie cu pantaloni scurţi şi romanele lui Jules Verne sub pernă, care impresiona până la contaminare, electriza.
- Ce păcat că n-am putut duce lucrarea până la capăt împreună... În fine, aşa a fost să fie... Uită-te aici...
Apucă o planşă şi începu să explice. Zăboviră două ceasuri şi jumătate în birou.
Vasiliu, furat de expunere şi interminabile divagaţii, nu băgă de seamă cum trece timpul. Dragu, în picioare, îl urmărea atent cu degetul gros agăţat în ultimul nasture al vestonului.
La masă, discuţia continuă. Vasiliu, care nu epuizase nici măcar un sfert din câte avea de spus, stabili o nouă întâlnire pentru vineri.
- Mâine şi poimâine sunt ocupat. Un soi de simpozion ştiinţific cu nişte urangutani pe care Aurel Vlaicu i-ar fi bătut pe umăr: "Mai învăţaţi!"
Dragu începu să râdă:
- Dar de unde vin?
- Habar n-am şi cred că nici şeful nu ştie mai multe, dar aşa suntem noi, politicoşi şi ospitalieri. Există prin lumea asta largă tot soiul de universităţi-fantomă de care n-a auzit nimeni. Părerea mea e că ăştia fac turism...
În drum spre hotel, Gheorghe Dragu încerca să-şi revină:
"Ce baftă, Dumnezeule! Ce baftă! Nu-mi vine să cred şi mi-e frică... Mi-e al dracului de frică. E prea frumos!"
52.
- Cu doctorul Paraschivescu, vă rog!
O voce nazală, automatizată, se interesă:
- Cine-l caută? Ştiţi, e foarte ocupat.
- Şi eu. Maior Minerva Tutovan.
- Aşteptaţi, să întreb.
Aşteptă exact trei minute - Minervei i se părură zece -, întrebându-se de ce la unele instituţii, iar spitalele deţin primul loc, un răspuns, indiferent de natura lui, dar mai ales pozitiv, la cel mai inofensiv serviciu solicitat, era acordat ca o mare favoare; aroma de privilegiu răzbătea prin toate crăpăturile.
Un "da!" puternic bubui în urechile Minervei, întrerupându-i reflecţiile.
- Doctorul Paraschivescu?
- El.
- Sunt...
- Ştiu cu cine.vorbesc, ştiu ce doriţi. Pe scurt!
"Hm! făcu Minerva în gând. Uite unul care nu plăteşte convorbiri adiţionale..."
- Mă urmăriţi? Pacienta... Se adresă în surdină persoanei de lângă el: Cum zici c-o cheamă? Aha! Reveni la tonul normal: Da, deci pacienta Nina Mihai nu poate fi încă vizitată.
- Când credeţi că...
- Doamnă, aici nu-i croitorie, e spital. N-avem termene, n-avem plan, n-avem normă! Pot să vă spun că se află în afară de orice pericol, dar e departe de a fi depăşit şocul. Deocamdată o supunem unui tratament susţinut de antibiotice şi barbiturice. Am fost clar?
- Foarte clar şi, în special, amabil.
- Mi-au mai spus-o şi alţii.
- Deci nu sunt singura mincinoasă. Vă mulţumesc.
53.
Când se trezi, constată cu stupefacţie că dormise aproape douăzeci şi patru de ore. Era tot întuneric şi ceasul de pe bufet, neînvârtit, se oprise. Se uită la cel de mână, electronic.
- Da! exclamă năuc. E unşpe jumate, 25 noiembrie. Ieri a fost 24... Fantastic!
Vlad Calotă intră în bucătărie şi îşi umplu un pahar cu suc de portocale. Nu se dezmeticise încă bine, îşi simţea mintea tulbure şi mişcările n-aveau siguranţă.
Dintr-o dată chipul lui Cati îi răsări dinaintea ochilor. Şi, din nou, inima i se chirci, nod dureros. Expresia uşor nătângă, caracteristică primelor cinci-zece minute de după trezire, se alungă brusc. Trăsăturile se crispară, i se boţiră, ca strânse în pumn.
Lăsă sucul neisprăvit şi îşi turnă un coniac. Ştia că nu asta era soluţia, dar, pentru moment, constituia un paliativ, un anestezic. Iar pe el îl interesa momentul: chinuitor, sfâşietor, de nesuportat.
Îmbrăcă un halat gros şi se trânti în fotoliu. Ţinea paharul în mână. Lichidul auriu alterna imagini cu acelaşi chip: Cati...
Cati sub sălcii, undeva la marginea Bucureştiului, într-un amurg splendid de toamnă, Cati în ţinută de seară, "cea mai distinsă femeie din lume", la Athenee Palace, Cati proaspătă, parfumată, în halatul lui de baie, Cati, ca să-l amuze, imitând servirea plină de stil a ceaiului într-un castel englezesc, Cati suspinând ca un copil în somn...
Cati, cu privire de gheaţă, ţinând un revolver în mână. Degetul apasă pe trăgaci o dată, de două ori...
Inginerul se cutremură, îşi duse palmele la urechi de parcă împuşcăturile ar fi răsunat aievea, în odaie. Se uită la fotografia ei. Ochii îl usturau din cauza lacrimilor.
- De ce, iubita mea? De ce ai stricat? De ce ai ucis dragostea noastră?
Un fel de a vorbi, şi Calotă era conştient. O iubea şi acum, poate şi mai aprins, tocmai pentru că iubirea lor devenise imposibilă. Nu dispreţul, nu ticăloşia partenerului, nu dezamăgirile pe care ţi le face cadou asasinează dragostea. Despărţirile în asemenea situaţii le operează foarfecele raţiunii, dar inima continuă să sângereze. Cel care ucide şi vindecă totodată şi totdeauna e timpul... Vlad trăia din plin sentimentul.
- Spune-mi totul... Dar te rog, fără menajamente. Mai rău decât atât nu poate fi nimic. Vreau să ştiu, adevărul, Cati. Măcar atât merit. Hai, ia-o de la început...
Cati oftă:
- Cercetările tale au stârnit interesul agenţiei încă de acum trei ani. Dăduseşi un interviu într-o revistă ştiinţifică, unde enunţai subiectul acestor cercetări şi precizai, ca răspuns la una din întrebările reporterului, că probabil lucrarea va mai dura câţiva ani.
Inginerul o cercetă cu gura căscată:
- Incredibil! E de-ajuns un articolaş, ca să pui o armată în mişcare?
- Nu o armată, doar pe mine, surâse Cati. Cu titlu de informaţie, "pot să-ţi spun că agenţia dispune de un birou unde lucrează cincizeci de salariaţi, specialişti în treizeci e limbi şi a căror activitate constă în lecturarea a tot ce înseamnă revuistică ştiinţifică în lume, vânând exact acest soi de "articolaşe". Unele rămân simple articolaşe, dar, de cele mai multe ori, reprezintă o sursă excelentă de informare privind cercetările în toate domeniile - medical, tehnic, ştiinţific - pe glob; constituie startul unor acţiuni de spionaj dintre care unele intră efectiv în istorie. Deci nu trebuie să te surprindă că în ceea ce te priveşte, beculeţul roşu se aprinsese de mult.
Lui Calotă i se păru că visează şi iarăşi se simţea înotând, mai corect spus, luat de vârtejul fantasticului. Cui i-ar fi trecut prin minte - lui în nici un caz - acum trei ani că undeva, într-un birou de la capătul lumii, este vehiculat numele său, luat în colimator, trecut în "planul de muncă".
- Am primit deci sarcina să te cunosc şi cu orice chip să te cuceresc.
- De ce cu atâta timp înainte?
Cati îl bătu uşor cu degetele pe obraz:
- Dragul meu drag! Munca noastră e migăloasă, se lucrează cu acul - gândeşte-te la artizanatele chinezeşti - şi nu cu ciocanul, se are în vedere fiecare amănunt. "Victima" este în primul rând bine studiată, apoi prelucrată şi, în sfârşit, cucerită, încrederea sa în cel care-l manevrează trebuie să fie desăvârşită. Or, performanţa nu se poate realiza în câteva luni...
- Înţeleg... De ce te-au ales tocmai pe tine?
Cati îl privi cochetă:
- Se pare că încă nu arăt foarte rău. Începu să râdă. S-a ţinut seama de personalitatea ta. Nu erai genul de quinquagenar pe care să-l ameţească o starletă de nouăşpe ani sau un vamp sofisticat a la manechinele lui Yves Saint-Laurent. Ne-am înşelat?
- Nu... Probabil că nu.
- Robin - ăsta-i numele boss-ului, în principiu, dar poţi paria că actul de naştere glăsuieşte altfel -, sfătuindu-se cu echipa de psihologi şi computere, a ajuns la concluzia că, dacă se merge pentru captarea ta pe formula "infiltraţi-i o femeie", trebuie optat pentru un anumit tip. O persoană matură, distinsă, discret senzaţională. Adică, nu un far, ci senzaţională în stilul marii doamne, care se lasă greu descoperită. Revelaţia s-o ai cunoscând-o din ce în ce mai bine, căci "o zgomotoasă", o stridentă - joc de artificii - te-ar fi speriat. Adăugă, râzând: trebuie să-ţi spun că, de cum te-am văzut la Marineşti, de la cea dintâi privire, mi-am dat seama că Robin nu se înşelase.
- Cum ai ajuns la ei?
....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu