12.
Dobrin surâse încântat. Şi iarăşi, ca toţi colegii de breaslă se simţea foarte mândru de profesiunea lui: artist.- La Bulevard, în orchestra maestrului Tudor Pană.
- Cum aţi dat de tineri?
Dobrin îşi izbi palmele.
- Ceva fantastic, domniţă! Mergeam pe şosea, am mâine o nuntă la Zimnicea, şi odată aud aşa, o voce amplificată ca de difuzor. Mi-am închipuit că trebuie să fie vreo maşină a miliţiei şi am oprit, să văd despre ce-i vorba.
- O clipă! îl întrerupse Minerva. În general, când conduci, nu înregistrezi alte zgomote, bineînţeles dacă nu-i vorba despre o explozie. Motorul estompează orice acustică obişnuită.
Dobrin zâmbi cu superioritate.
- Urechea-i meseria mea, domniţă. Mai conduceam şi cu geamul puţin deschis. Când am înţeles textul, m-am orientat cam unde se afla sursa şi am ajuns la ăştia micii. Ce să le treacă, domnule, prin minte! Să înregistreze S.O.S.-ul şi să pună casetofonul să urle.
"Într-adevăr, gândi Minerva în vreme ce violonistul continua să se mire şi să dea amănunte. Ideea e remarcabilă."
Adriana îi sări de gât cu o spontaneitate care numai ei îi putea aparţine, derutând-o uşor pe Minerva, totdeauna stăpânită, cenzurată, chiar timidă în manifestarea emoţiilor. Dan, în spatele ei, se foia, neştiind ce să facă. Se porniră apoi, ca la un semnal, izbucniră într-o avalanşă de cuvinte, impresii, întrebări, repetându-se, smulgându-şi vorbele, cu acel debit al nerăbdării proprie puştilor care se dau cu trotineta "Las' că spun eu... Spun eu!!"
Coroborând relatarea tinerilor cu celelalte evenimente, Minerva lipi eticheta "certitudine" pe ceea ce până atunci fuseseră doar ipoteze. Răpirea lui Dan şi a Adrianei reprezentase o simplă piruetă bluff în cadrul unei acţiuni de diversiune.
Deşi nerăbdarea îi dădea brânci spre Bucureşti - mai avea o grămadă de probleme de rezolvat, toate în următoarele douăzeci şi patru de ore - făcu totuşi un tur, plan general (nu prim sau gros-plan, cum obişnuia) al apartamentului.
"Un elegant loc de refugiu, stil studio. Totul miroase a prosperitate financiară, discreţie împinsă până la clandestinitate. Conţinutul frigiderului şi al barului - galantare de shop - spun restul..."
În drum spre Bucureşti, Adriana şi Dan continuară să ciripească; cintezoi în splendidă dimineaţă de vară. Surescitarea lor o înduioşa pe Minerva.
"Amândoi abia aşteaptă să ajungă acum acasă, să povestească, să coloreze puţin detaliile, să fie formidabili. Se simt eroici şi îşi imaginează, fremătând de neastâmpăr fericit, emoţia, surpriza, bucuria revederii cu părinţii... Copii..."
Râse încetişor amintindu-şi o întâmplare de-a ei.
Avea treisprezece ani şi se afla în vacanţă cu mătuşa Caliopi la Câmpulung Muscel. Într-o duminică, plecase de dimineaţă spre satul Domneşti (vreo şapte kilometri de mers pe jos), unde o invitase o colegă de şcoală. Promisese ferm că va fi înapoi înainte de ora nouă seara şi, în ciuda insistenţelor Laurei şi a părinţilor ei care presimţeau o furtună mare, Minerva se încăpăţânase să plece acasă. "Am făgăduit şi pe urmă mătuşă-mea va fi înnebunită de grijă..." într-adevăr, înainte de a fi ajuns la mijlocul drumului izbucnise o vijelie puternică: fulgere, trăsnete, crengi de copac smulse şi chiar arbori doborâţi. Minerva, prinsă în plină şosea, nu avu altceva de făcut decât să-şi continue drumul. Ajunsese acasă spre miezul nopţii, udă până la piele şi o găsise pe tanti Caliopi dormind somn dulce.
- Ce-ţi veni să mă trezeşti la ora asta?
Minerva, care se aşteptase la cu totul altă primire - lumini aprinse, alertă, degete frânte de nelinişte, grijă, ce mai! -, rămăsese total descumpănită.
- M-am gândit că eşti îngrijorată...
- Iar eu m-am gândit că probabil vei avea atâta minte încât să nu te porneşti la drum pe o vreme ca asta.
Minerva făcuse cunoştinţă atunci cu dezamăgirea.
Îl lăsară întâi pe Dan acasă, aflat în drum, apoi o conduseră pe Adriana. Două umbre, de după două ferestre diferite, pândeau strada şi Minerva zâmbi:
"Ionaş, inimă spaţioasă! Nu s-a îndurat să prelungească aşteptarea şi l-a anunţat instantaneu şi imediat pe Nicolau că se întoarce fata..."
- Era cât pe-aci să uit! exclamă Adriana deschizând poşeta. Am găsit poza asta în bibliotecă. Poate aveţi nevoie...
Din fotografie, Cati, sau poate alt nume, îi îndreptă o privire impenetrabilă.
68.
"Când simţi că pământul îţi arde ciubotele, fugi încotro vezi cu ochii."
Aşa spunea bunicu-său. "Dar unde? încotro s-o iau? Oriunde m-aş duce ar fi aceeaşi situaţie."
Ce senzaţie oribilă să te simţi neputincios. Cu mâinile legate. Mai rău! Complet fără mâini.
Inginerul Dragu, cu chipul descompus de băutură şi cămaşa ieşită din pantaloni, cu mânecile suflecate, oferea imaginea clasică a acelor desperados, los pistoleros, mercenari ajunşi la ananghie. Alcoolul! Binecuvântatul alcool! îndulceşte contururi abrupte, perie un grafic prea accidentat, colorează negura până la festiv, anesteziază...Şi, în sfârşit, somnul. Somnul, cel mai capricios, imposibil între amanţi. Aleargă după el, fuge de tine...
La un moment dat, Dragu, beat - ţinând seama de cantitatea imensă de vodcă înghiţită - şi totuşi de o luciditate de-a dreptul vrăjmaşă, confundă paharele. Dând "Albul 50" pe gât, avu impresia că bea apă.
Se întoarse la whisky-ul din frigider. În micul antreu, pădurea de sticle goale ridică a minunare sprâncenele femeii de serviciu. Comentase cu o cameristă, în oficiul de etaj.
- Soro, ăsta de la 1576 e nemaipomenit! Bea şi al meu, da' acu' bag de seamă că l-am lăsat de pomană. Mă supăram că seacă un clondiraş de o litră! Păi ăla, faţă de damigeana ăsta, era degetar. Cinci-şase imperialiste pe zi, başca vodca. Credeam că-i vin inşi în apartament, da-mi zise Coca de la Recepţie că ţţ!
Cu o seară înainte, conform înţelegerii, se dusese la autoservice-ul din Drumul Taberei. Şi iar, ţinând seama de instrucţiuni, coborâse din maşină, şi se plimbase vreo jumătate de ceas prin cartier. Încercase să se lepede de gânduri, privind cu atenţie în jur. Vitrine, case, balcoane - gradul de civilizaţie al apartamentului şi al locatarului se cunoaşte după ceea ce expune privirii generale -, oameni.
Sigur, trecuseră zece ani de când părăsise ţara, dar încă se descurca în descifrarea fizionomiilor, în identificarea statutului social al unui ins sau altul... Pensionarul cu mers nesigur, încântat de rezultatul ultimelor analize pe care i le relatează cu lux de cifre şi procente colegului de vârstă. Gospodina preocupată cloşcă de bărbat şi copii "dă-mi dragă o idee, nu mai ştiu ce să gătesc", tânărul cu o taşcă grea pe umărul ridicat mai sus fluierând nepăsător şi încă neîndrăgostit, sau celălalt, amorezat, aşteptând la punct fix cu mâinile transpirate şi ochii pe ceas, mama tinerică plimbând mândră un landou împopoţonat, perechi în vârstă ţinându-se (singurele, nu mai e la modă) de braţ...
Îşi cumpără un pachet de ţigări - ani de zile dusese dorul Mărăşeştilor, iar Gauloisele, deşi mai tari, nu-l satisfăceau - şi cu un pas pe care se străduia să-l tempereze, se întoarse la autoservire. Urcă în maşină şi demară. După câteva sute de metri, căută în buzunarul portierei şi, dintr-o dată, simţi că cerul se prăbuşeşte. Etu-ul cu filme se afla tot acolo.
"Nu există decât o singură explicaţie, conchise a suta, poate a mia oară Gheorghe Dragu. Materialele îi interesează categoric, înseamnă că cel care trebuia să le preia a simţit filajul şi nu s-a mai apropiat de maşină... Şi ce fac eu acum cu filmele? Le simt de parcă aş ţine o tonă de trotil în buzunar..."
Şi din nou instinctul îi dădea brânci, îi simţea concret mâinile în spinare, îi poruncea imperios: Pleacă!
- Unde? răcni Dragu.
Şi avu dintr-o dată revelaţia unui adevăr implacabil, îngrozitor: Nimeni nu se poate ascunde nicăieri... Dădu paharul pe gât, lăsându-şi mult capul pe ceafă şi se privi în oglindă. Dintr-o dată, privirea i se dilată de groază. Nu era singur. În spatele lui, se vedeau limpede alte chipuri: Vincente din Toscana, Abdul, Domenico Will...
Dragu îşi acoperi ochii, strigând îngrozit:
- Aţi murit... Ştiu bine... De ce aţi venit?... Ce vreţi de la mine? Ce vreţi?....
69.
Nu se mai întorsese acasă şi prinsese vreo două ore de somn pe canapeaua îngustă din birou. Pentru Minerva, care încă din copilărie nu putea dormi mai mult de cinci ceasuri pe zi, fiindu-i suficient, două ore însemnau aproape o noapte şi o remontau pe deplin.
La şapte dimineaţa, însoţită de Dobrescu, se afla la I.P.C.M. şi ceru să-l vadă pe director. Necşulea, un bărbat masiv, cam de şaizeci de ani şi care era considerat cel mai vechi conducător de instituţie din ţară, îi primi cu vioiciunea şi energia plină de iniţiativă, caracteristică indivizilor care timp de decenii au ocupat posturi de mare răspundere.
"Se face!... imediat... Mâna pe telefon: Să vină urgent la mine Chiru... da... săptămâna viitoare... Ce spuneaţi, bineînţeles... Alo! doamna Lili? Adu-mi te rog şi lucrarea de la Brazi..."
Cu un gest amabil o pofti pe Minerva să vorbească. Pe chip i se aşternu o expresie de atenţie sinceră, nu faciesul convenţional, cu zâmbet stereotip "ascult dar n-aud nimic".
- Inginerul Vlad Calotă s-a prezentat la serviciu?
- Nu. A solicitat un concediu de o săptămână care expiră abia poimâine. Arăta foarte rău, chiar bolnav. Aveţi nevoie de el?
- Nu răspunde la telefon şi nici acasă... Mă rog, la uşă.
- E posibil să fi plecat din Bucureşti. Adăugând S.R.L.-ul şi duminica, ar fi prins o mică vacanţă la munte. Zic munte, pentru că acolo îi place să se deconecteze.
- Hm! se strâmbă Minerva. Când eşti bolnav nu-ţi arde de iodlere haiduceşti pe piscuri carpatine, printre capre negre şi cocoşi băştinaşi, adiat de dulcea briză de noiembrie.
Directorul, obişnuit cu tot felul de stiluri, dar mai ales cunoscând-o personal pe Minerva de mulţi ani, zâmbi:
- Nu-i exclus să aveţi dreptate. Cu ce vă pot fi de folos?
- Vreau să văd fichetul unde-şi păstrează Calotă lucrările.
Necşulea îşi ascunse zâmbetul. Luă un mănunchi de chei din safe şi o aşteptă pe Minerva să se ridice.
- Vă conduc eu.
O luară înainte, urmaţi de locotenentul Dobrescu, căruia îi zornăia în minte avertismentul Minervei:
"Mâine seară când încheiem bâlciul ăsta..."
"Mâine seară?"
"Da' ce credeai, c-o să consum un cincinal flirtând cu alde frumosul Parker şi... lady Remington?"
"Erika", suflă locotenentul fără să aibă aerul că ar corecta-o.
"Ei şi? Tot literele alea. Că-i zice Erika sau Florica. Deci, Dobrescu Vasile, mâine seară la orele 20.00, te prezinţi la mine acasă cu raportul defalcat pe rubrici şi problema papagalului roşu rezolvată... Cu ocazia aceasta va prinde în sfârşit şi Mădălina un seminar care începe după orele 16.00. Mi s-a plâns Rotaru, îl ştii pe blegul ăla, ţi-a fost coleg, la C, acum e asistent. Ei da, s-a plâns că fetiţa parolează din cauza ta toate cursurile de seară... Gata! Fără comentarii..."
Fichetul inginerului Calotă se afla într-o încăpere la demisol şi amândoi, atât Minerva cât şi Dobrescu, făcură ochii mari:
- Ăsta zic şi eu bunker! exclamă Minerva. Într-adevăr, încăperea impresiona.
Gratii, dulapuri înalte de metal, fixate în lungul zidurilor, imens spaţiu gol la mijloc.
Lângă uşă, ţâşneau din zid, ca două rafturi de piatră, un soi de pat - cel puţin era folosit ca atare judecând după pledul împăturit - şi o masă.
- Cine naiba doarme aici? se miră Minerva.
- Paznicul.
Minerva se holbă.
- E prima oară că întâlnesc o formulă de asigurare securităţii atât de fistichie. Nu era de ajuns să păzească aşa pe dinafară? De ce trebuie să doarmă înăuntru?
- Doamnă maior, începu Necşulea pe un ton de calm tacticos, păstrăm aici lucrări de valoare uriaşă şi care pot face multora cu ochiul. Ni s-a părut indicat, dacă nu necesar, să surplusăm toate măsurile obişnuite de securitate.
Minerva începu să râdă:
- Aveţi haz, parol! Dumneavoastră vă închipuiţi că unul care a reuşit să dibuiască toate trucurile, să pătrundă în primul rând în instituţie, să depăşească toate frontierele de siguranţă, ca să ajungă în final aici, în această încăpere, se mai poate lăsa împiedicat de un tip ce le doarme pe mindir de piatră?
- Are un buton de alarmă chiar sub consolă.
"Dacă asta-i consolă, eu sunt principesă Biedermeyer! Zii, dom'le, cinstit!, troacă, raft, mă rog, o chestie care iese din zid."
- Ei şi? Ce face cu butonul?
- Păi, dă alarma în caz de nevoie.
- Ce nevoie? Şi pe cine să mai alerteze când i-a sărit pe toţi, paznici, capcane, celule fotoelectrice, începând cu portarul?
Directorul îşi pipăi buzunarele, căutând instinctiv ţigările. Îşi aminti că fumatul e interzis - dispoziţie proprie - şi avu o tresărire caraghioasă, de parcă altcineva l-ar fi surprins în culpă.
- S-a avut în vedere, explică, arătând cu degetul gros în sus, şi eventualitatea unei pătrunderi prin tavan.
Minerva făcu o figură atât de stupefiată, încât locotenentul începu să râdă.
- Aţi văzut ceva filme! Părerea mea, domnule director, este că aveţi fantezie şi spaţiu excedentar în schemă.
- Ni s-a atras atenţia, în nenumărate rânduri, că orice iniţiativă de vigilenţă în plus e binevenită.
- De acord. Dar ce ne facem dacă însuşi tipul care doarme aici devine curios?
- N-are cum acţiona. Documentele ultrasecrete sunt păstrate în casetele de sus. Cu mâna ridicată, oricât de înalt ar fi - excludem Mont-Blanc-ul, -, tot îl despart minimum treizeci de centimetri de broască. De aceea, dacă băgaţi de seamă, nu există obiect mobil în încăpere.
- Aha! Ca să nu se poată căţăra.
- Exact. Mai adăugaţi ticheturile garantate pe care nu le forţezi cu o gură de lup din Dudeşti, iar în fiecare zi, la sosire şi la plecare, paznicul este minuţios percheziţionat. În timpul nopţii, rămâne încuiat pe dinafară şi în caz de extremă necesitate cere să i se deschidă.
- Cine-i tipul?
- Un om foarte serios, bine verificat şi cu recomandaţii strălucite.
- De când lucrează la dumneavoastră?
- De cinci luni dezile. Se numeşte Alexandru Gorun.
Minerva nici măcar nu tresări. Se aşteptase.
- Care-i fichetul lui Calotă?
- Ăsta!
Indică dulapul metalic lipit de muchia zidului. Minerva se apropie, ocolind instinctiv porţiunea de duşumea udă.
- Da' ce-aţi păţit aici? Aveţi necazuri cu ţevile?
- Cine ştie...
- O fi scăpat Gorun un pahar cu apă.
- Ce pahar, dom'le! Aici s-a răsturnat o găleată... Vreţi să descuiaţi?
- Un moment.
Directorul răsuci încet (mocăindu-se, îşi zicea Minerva) cheia, şi comentă cu glas alb:
- Au fost musafiri. E încuiat o singură dată.
Deschise uşa casetei metalice cu prudenţă excesivă, de parcă ar fi dezamorsat o mină. Fichetul era gol.
70.
Minerva ordonă prin radio:
- Vă deplasaţi urgent în strada Râul Doamnei! Alo, Macri! Fii atent! împrejmuiţi clădirea. Discret. Opriţi până la sosirea mea pe oricine iese din casă... Salve!... Se adresă apoi şoferului: Marinică! Dă bici! Dacă izbuteşti să comiţi cinci contravenţii, nici un accident şi să ajungem în zece minute, ai liber trei zile să te duci la Maricica.
Maricica, logodnica - minune de răbdare îngerească - a sergentului-major Marin Ciucea, ajunsese de poveste. Erau din acelaşi sat, se ştiau de copii şi "vorbeau" dinainte de-a fi fost luat Marinică la armată. Şi totuşi nunta întârzia, nu se ştia exact de ce. Între timp, odăile Maricicăi, blondă, cu ochi blânzi, trupeşă şi "caldă ca o limbă de vacă" (Minerva reţinuse cu deliciu comparaţia unui scriitor american), nu mai încăpeau de bulendre de zestre şi oamenii din sat, când nu găseau te miri ce la cooperativă, mărgele roşii, barizuri cu fir lucios ori maşină de cusut, se trimiteau reciproc la alde Maricica a Ştefănoaiei "care-i mai ceva ca Complexul din Buzău".
Minerva îl luase tare:
- Ce nu te'nsori, dom'le. Ce ţii fata încurcată?
Marinică, un nehotărât extrem de talentat, dădea din colţ în colţ.
- Păi să ne mai gândim, să ne mai socotim...
- M-am săturat de gândeli şi socoteli. La toamnă, după concediu, te prezinţi la raport cu certificatul de căsătorie, îi iei pe Moraru şi Dobrescu cavaleri de onoare, şi-mi arăţi pozele...
"Ce-i al lui e-al lui, gândi Minerva. Conduce ca un zmeu!".
- Auzi, Dobrescule! Mă tot întreb ce o fi cu băltoaca aia din bunker? Nu înţeleg, dar nu înţeleg deloc... Şi încă o chestie! Cum a ajuns tipul la broasca fichetului? În mâini să fi stat şi să fi operat cu picioarele şi tot nu recupera circa jumătate de metru... Îl simţi neatent şi-i expedie un cot în coaste: Ce faci, Dobrescule, dormi? Crezi că vorbesc numai ca să fac gargară? Ce-ţi defila prin minte?
- Iertaţi-mă... Mă gândeam dacă într-adevăr acest Gorun, să-i zicem, s-a refugiat la...
- Sunt sigură! îl întrerupse Minerva. Un truc vechi! Te întorci în ascunzătoarea descoperită şi abandonată cândva. În principiu, nimeni nu te mai caută acolo. Iar tipul e încolţit acum.
- Cum credeţi că a scăpat din sanatoriu?
- O să ne spună chiar el. Rămân la părerea că individul a şters-o înainte ca Macri să-şi fi postat oamenii în diverse puncte. Deci se afla deja sau mai de mult în incinta spitalului.
Marinică frână atât de brusc, că Minerva şi Dobrescu veniră peste scaunele din faţă.
- Eşti capiu, Marinică?
Sergentul îşi arătă ceasul triumfător:
- Şapte minute juma', doamna maior!
- Perfect! Ai pe chestia asta un premiu de la mine. Zece zile permisie acum, pentru nuntă. La ziua recoltei, vin să văd ţâncul!
Echipa condusă de Macri sosise înaintea lor. Căpitanul îşi semnală discret prezenţa.
Minerva, însoţită de Dobrescu, parcurse cu pas hotărât aleea şi sună. Deschise, neaşteptat de repede Matilda Manta. Bătrâna făcu ochii mari şi se bâlbâi de emoţie.
- Extraordinar! Chiar mă gândeam la dumneavoastră, dar nu mai găseam numărul de telefon... E aici... Bolnav, încerc la Salvare de zece minute şi e ocupat...
Minerva se asigură:
- Vorbiţi de Gorun, nu?
- Da... Îşi duse mâna la piept. Dacă aţi şti cât m-am speriat. Îmi doream foarte tare să nu-l mai văd niciodată în viaţa mea.
Minerva, cuprinsă deja de acea nerăbdare frenetică, simptom concludent şi preambul obligatoriu al finalului, o întrerupse fără menajamente.
- Când s-a întors?
- Azi-dimineaţă, pe la şapte. Acum jumătate de oră i s-a făcut rău şi m-a rugat să chem Salvarea. Zice că suferă de inimă.
- Dobrescule! Ocupă-te tu de telefon.... Să vină urgent... Lăsaţi, nu-i nevoie să mă conduceţi.
Dar bătrâna se ţinu după ea.
- Niciodată nu mi-aş fi închipuit că mi se mai pot întâmpla mie, la optzeci de ani, evenimente atât de... atât de singulare... Da, răspunse unei priviri scurte a Minervei, azvârlită peste umăr. Am înţeles... Sigur... Vă las în pace... Da, totuşi!... Nu mă aşteptam la atâta extraordinar!
Bărbatul, într-o pijama albastră, cu două perne sub cap şi o mână ostenită, abandonată parcă deasupra pledului -, "Doamne! se înfioră Minerva, cât de mult, cu cât înaintea celui mai competent buletin medical poate prefigura o mină acordul final" -, o întâmpină cu un zâmbet în care, ciudat, sclipea un licăr de sarcasm.
- Vă aşteptam, şopti.
Minerva târî un scaun lângă pat, fără a-l slăbi din ochi.
- Dacă vă face rău, nu vorbiţi...
Gorun schiţă o clătinare a capului.
- Inutil! E al treilea gong. Mister Parker, alias Iliaş, alias Gorun, alias... alias... Îşi anunţă onorata clientelă că astăzi trage obloanele. Ce doriţi să ştiţi? în locul dumneavoastră m-aş grăbi!
Minerva îi arătă fotografia găsită de Adriana.
- Ea e Erika?
În spatele ochelarilor cu dioptrii uriaşe privirea bătrânului se concentră.
- Da. Ea e.
Minerva cercetă câteva clipe chipul chinuit de suferinţă al lui Gorun. Straniu, ea nu găsea nimic fascinant, malefic în figura păstoasă, cu trăsături incerte şi privirea tipică, de rătăcit, a marelui miop. Probabil, îşi zise, boala, sentimentul de neputinţă, înfrângerea erau mai puternice în momentele acestea, estompând până la anulare inefabila, ţinând aproape de imponderabil, forţă care caracterizase acest bărbat.
- Încerc să vă cruţ...
- De ce? Satisfacţia de a mă admira în boxa acuzaţilor aţi ratat-o oricum. Şi atunci?
- Nu e momentul să intrăm în polemică. Vă voi pune câteva întrebări, încercaţi să-mi răspundeţi cât mai scurt.
Le formulă aşa cum îi veneau în gând. Situaţia o găsise nepregătită, nu avusese timp să-şi pună ordine în idei, căci altfel îşi închipuise capturarea Maestrului.
- Ieri, la sosirea echipei noastre, vă găseaţi în sanatoriu, nu-i aşa?
- Da. Dormisem într-o cameră de gardă. Am o legătură mai veche. O soră, n-are importanţă. E nevinovată. Am reuşit să dispar înainte ca oamenii dumneavoastră să-şi ocupe posturile.
- Ce materiale aţi obţinut până acum?
- Cati... adică Erika ştie Dragu... Trebuia să aducă ieri... Îşi duse mâna la inimă. Grăbiţi-vă...
Minerva strigă:
- Dobrescule! Ce-i cu Salvarea?
Glasul locotenentului se auzi neaşteptat de aproape. Intrase neauzit şi se afla în odaie.
- Trebuie să vină din moment în moment.
Privirea lui Gorun pierdea tot mai mult din consistenţă, se dilua într-o ceaţă vătoasă. Minerva nu-şi găsea cuvintele, ideile i se buluceau, bidivii nărăvaşi scăpaţi din frâie.
- La I.P.C.M. v-aţi folosit de blocurile de gheaţă de la restaurant, nu-i aşa?
- Da... Ca să mă urc... N-am avut însă cu ce şterge apa... Nu ne gândisem... Nici eu, nici Cati!...
Închise ochii. Faţa îi era crispată de durere şi Minerva nu mai îndrăzni să pună vreo întrebare. După câteva minute vorbi singur:
- Am iubit-o totdeauna. Şi azi... Tot... Pentru ea... Proasto... Nu merita Calotă... Trei ani risipiţi... Cât de mult te-am iubit, Cati!...
"Ultimele lui cuvinte", se înfioră Minerva. De departe, se auzea sirena Salvării.
71.
Când zăriră liziera de plopi, soarele se căţăra spre ceasurile unsprezece. Minerva, lângă geamul deschis, respira cu plăcere neaşteptată aromele dimineţii senine de iarnă. În general, natura o lăsa rece, teoria ei fiind în principiu următoarea: "dacă am admirat vreme de circa un minut şi jumătate cel mai splendid peisaj, sunt încredinţată că nu mi-a scăpat nici un amănunt." "N-ai sensibilitate, n-ai sentiment", decretase mătuşa Caliopi, pentru care faptul că-i plăcea să bea o bere pe malul lacului Cişmigiu, la Monte-Carlo, certifica din plin gingăşia unei firi îndrăgostite de copaci, flori, crânguri şi poieniţe. "Nu există în toată opera lui Caragiale o singură descriere de natură (argumentul esenţial din artileria Minervei) şi nici Creangă nu se prea împiedica în «sandalele de aur ale lunii», graţioase plete de salcie şi fluturi paraşutişti. Vrei să-mi spui că ăştia nu erau sensibili? N-aveau sentiment?..."
Se simţea teribil de bine dispusă şi preconiza pentru seară un program-bombă: o gală de box. Şi apoi, în trening şi adidaşi, vreo trei ceasuri de delectare în compania matematicilor superioare. Făcuse rost de o revistă de specialitate cehoslovacă, unde un tip, probabil un trăsnit - numai ăştia au idei -, prezenta şi trucuri amuzante. Contrar obiceiului, Dobrescu n-o însoţea. Îi ordonase să intre cu orice chip în contact cu inginerul Calotă, în vreme ce Macri să se ocupe de Dragu. Ceruse aprobarea pentru arestarea lui.
Minerva îl lăsă pe Marinică s-o aştepte în spatele lizierei şi încercă să se apropie neobservată de clădire. Văzută pe lumină, era o casă relativ obişnuită, bine şi fără economie construită, dar care nu atrăgea prin nimic, atenţia. Parcată în apropierea intrării, se afla o Dacie sport. Minerva o cercetă scurt şi începu să zâmbească...
"Cu asta ai voiajat azi-noapte, ma chere?"
Pe Minerva n-o convingeau în general scenele stop cadru - tocmai pentru a amplifica la maximum surpriza şi emoţia spectatorului -, copiate din filme. Şi totuşi, se întâmpla uneori să le trăiască. Nu apucă să apese pe butonul soneriei, când uşa se deschise brusc. O secundă cele două femei se priviră, fără glas, încremenite.
"Erika!", o recunoscu Minerva.
Cealaltă, în ţinută de călătorie, cu o valiză uşoară în mână clipi de câteva ori.
"Cred că am întârziat... Să vedem... Până una alta, trebuie să spun ceva, convenţional..."
- Pe cine căutaţi?
- Pe dumneavoastră, Erika.
- Da... Avu un scurt moment de şovăială, repede reprimat: Poftim înăuntru.
Pătrunseră în hol şi Erika îşi dezbrăcă din mers haina. Minerva, deşi total indiferentă în ceea ce o privea faţă de vestimentaţie şi nu-şi amintea ca vreodată în viaţă, copil, adolescentă, nu discutăm mai târziu, să-şi fi visat vreo rochie anume, sesiză eleganţa rafinată a acestei femei.
"Şi asta-i o artă, ce mai! Totul pare turnat, anume născocit pentru ea. Nu-ţi poţi imagina aceleaşi cârpe pe altă femeie fără să arate ca o maimuţă împopoţonată."
- Stimată doamnă, începu Minerva, sunteţi acuzată de tentativă de spionaj pe teritoriul României. Acţiunile dumneavoastră au vizat lucrările inginerilor Vlad Calotă şi, în subsidiar, Miron Vasiliu.
Pe buzele lui Cati flutură un zâmbet "Trebuie să-mi păstrez calmul. Din păcate, a prins mişcarea."
- Acuzaţie gravă, observă pe un ton neutru. Scotoci în poşeta umplută cu fleacuri costisitoare şi după care femeile se dau în vânt şi scoase ţigările şi bricheta.
- Nu-mi place să pierd timpul, declară Minerva, iar în cazul de faţă, probele pe care le posedăm împotriva dumneavoastră sunt atât de concludente, încât a recurge la metode de învăluire, flirt inteligent de idei între anchetat şi anchetator, ar friza ridicolul.
- Fac parte dintre cei care ştiu să piardă. Probe... Mi le-aţi putea enumera?
- Cu plăcere. Aţi participat direct la "dezvirginarea" fichetului inginerului Calotă, aflat în incinta I.P.C.B.-ului; aţi condus, dacă nu şi organizat, în cadrul unei tentative de diversiune şi intoxicare acţiunea-fantomă inginer Vasiliu.
- Afirmaţii, nu probe.
Minerva o privi fix:
- Trec la fapte concrete: ieri-noapte, l-aţi ajutat în mod efectiv pe complicele dumneavoastră Parker să deschidă fichetul inginerului Calotă, transportându-i două blocuri de gheaţă din faţa restaurantului Zoreşti şi strecurându-le printre gratii. Astfel, a avut posibilitatea să se ridice, să atingă înălţimea necesară, pentru a putea manevra cheia. Râse: Când am sosit azi-dimineaţă şi am constatat existenţa unei bălţi de apă, nu-mi puteam explica fenomenul.
Cati nu-şi pierdu stăpânirea de sine, continuând să surâdă de parcă ar fi discutat undeva, pe plajă sau într-un salon, despre ultimul model lansat de casa Lanvin.
- Şi dacă vă afirm că nu am părăsit această locuinţă de două zile?
- Trebuie s-o dovediţi...
- Nu mă fălesc că aş cunoaşte foarte bine legislaţia română, dar există norme valabile pretutindeni. Dumneavoastră trebuie să dovediţi prezenţa mea în oricare altă parte decât în acest imobil.
Minerva râse:
- Nu mi-a spus încă nimeni până acum că m-ar putea confunda cu o copiliţă. A cui e Dacia de afară?
- A unei verişoare. Mi-a pus-o la dispoziţie pentru o săptămână.
- A mai folosit-o cineva în afară de dumneavoastră?
Cati păru derutată.
- Nu.
- Şi susţineţi că de două zile nu v-aţi mişcat dintre aceste ziduri?
- Da.
Minerva respiră adânc:
- Când cineva a trecut de cincisprezece ani, îţi vine destul de greu să-i spui în faţă "minţi!"...
- Nu vă sfiiţi!
- Cu această Dacie - arătă vag spre fereastră - aţi circulat azi-noapte.
- Cum puteţi fi atât de sigură?
- Un pui de vrabie, luat de curent probabil, a nimerit în grătarul motorului şi a rămas ţintuit acolo. Mai mult de jumătate din trup a pătruns dincolo de gratii. Din pricina întunericului, când aţi sosit acasă, n-aţi remarcat amănuntul.
- E interesant, chiar pitoresc aş zice, ceea ce-mi povestiţi, dar incidentul s-ar fi putut petrece cu nişte zile în urmă.
- Sunteţi oare o femeie naivă? Pasărea ar fi avut cu totul alt aspect. De altfel, "data decesului" se poate constata foarte uşor, la o expertiză cât de sumară.
Cati îşi schimbă poziţia în fotoliu, parcă pregătind-o şi pe cea a atitudinii.
- În regulă, sunt de acord cu dumneavoastră. Am folosit maşina azi-noapte. Dar de ce neapărat având ca destinaţie institutul acela... cu litere multe?
- Avem mărturisirea lui Gorun. El ne-a dezvăluit şi rolul dumneavoastră în viaţa inginerului Calotă, interferenţa cu itinerarul lui Dragu, care, peste aşteptări, a izbutit să smulgă câte ceva de la Vasiliu. Tot el mi-a vorbit despre cei trei ani pe care i-aţi pierdut zadarnic.
Minerva risca. Aflase destule de la Gorun, dar acum îi specula la maximum declaraţia fărâmiţată de dinaintea comei, dând să se înţeleagă că ştie cu mult mai multe.
Pe chipul lui Cati se citea nu teamă, nu decepţie, nu sentimentul eşecului, ci o imensă surpriză.
- A! Parker... Asta e cu totul altceva... Nu mă aşteptam... Nu... Hotărât nu... Îşi ridică privirea. Cenuşa din ochi părea diluată de lumina dimineţii. V-aş rămâne recunoscătoare dacă mi-aţi satisface o curiozitate: am făcut tot posibilul să vă împingem pe pista Vasiliu, simulând că interesul nostru aici s-ar concentra. Nu-nţeleg cum aţi ajuns la disjungerea traseului, conchizând corect că de fapt noi vizam lucrarea lui Calotă...
- Aţi lucrat prea gros, prea fără mănuşi. Prea ageamiu!
- Ştiu. Dar şefii mei mizau pe o dublă intoxicare. Manevrând grosolan sperau - de! psihologii noştri! - că autorităţile române vor face următorul raţionament: de vreme ce, să zicem, inamicii noştri vor cu tot dinadinsul - date fiind procedeele grosiere - să înţelegem că este vorba despre o diversiune, înseamnă că deliberat ne îndepărtează, ne îndreaptă spre alte cărări. Şi aceasta înseamnă că vor să ne lege la ochi de două ori, ei urmărind de fapt tot pista Vasiliu. Atenţia rămânând concentrată asupra acestuia, se putea acţiona degajat în cazul Calotă.
- Înţeleg, făcu Minerva. La bază stă principiul clasic în materie de spionaj, "e totdeauna interesant să ştii ce vrea adversarul să crezi. După aceea nu ai decât să procedezi exact invers pentru a-l contracara..."
- De aici, continuă Cati, actele absurde ca răpirea copiilor, telefoanele, scrisorile penibile pe care vi le lăsa Parker, sosirea lui Dragu în ţară.
- Adăugaţi şi enigma romanticei violete. Apropo, cum aţi procedat pentru a o strecura în "Safe"-ui lui Vasiliu?
- Ideea lui Parker! Am fost de mult încredinţată că ar fi trebuit să se retragă din prăvălie, îmbătrânise, recurgea tot mai des la trucuri de un senzaţional ieftin.
- Totuşi cum a introdus floarea?
- Simplu! Cunoştea de la Nina orele când Vasiliu umblă la fichet. S-a travestit în "Omul de la Telefoane", venit să controleze aparatul. Uşa de la încăperea respectivă era deschisă. A aruncat neobservat floarea...
"Da, oftă Minerva, iată că mereu ne ciocnim de procedeele clasice care rămân perfect valabile. Vasiliu nu mi-a pomenit nimic despre "telefonist". Uniforma şterge individualitatea. Când îl întrebi pe lonescu dacă a primit vreo vizită, n-o să-ţi semnaleze niciodată poştaşul, electricianul, lăptarul etc. Ăştia intră în firescul cotidian, nici măcar nu-i mai observăm."
Un zâmbet adia pe buzele fine ale lui Cati:
- Am o nedumerire.
- Da...
- Cum de m-aţi aşteptat exact la acea răscruce de drumuri care se numeşte lucrarea doctor Vlad Calotă?
- A operat o simplă logică de ordin statistic. Trusturile de spionaj tehnico-ştiinţific sunt interesate în general de lucrări finite. Am făcut un "recensământ" al operelor de cercetare şi am ajuns la concluzia că cel mai aproape de "END!", după Vasiliu, era Calotă. Am alertat deci imediat institutul să ia toate măsurile de prevedere. Rezultatul...
- L-am constatat azi-noapte, zâmbi Cati. Un fichet gol. La rândul ei, Minerva surâse aducerii-aminte. Ar fi trebuit s-o pună în gardă expresia directorului, când umbla la safe, dar văzând caseta aceea de dulap metalic goală avusese un şoc. Se repezise leoaică văduvă la bietul Necşulea, care ridicase mâinile:
"Graţie! Doar până număraţi la trei. Documentele sunt în safe-ul meu. Le-am mutat imediat după ce am primit avertismentul dumneavoastră."
Minerva nu se lăsase:
"Faceţi bancuri cu mine. Sunteţi glumeţ?"
Dobrescu, asistent mut, îi răspunse în gând şi în locul lui:
"Da, dom'le! Imaginează-ţi că e un glumeţ!... Lasă-l repetent sau dă-i să-ţi rezolve şarada cu mamutul şi glaspapirul..."
- Aş vrea să lămurim problema inginerului Dragu. Nu-mi este tocmai limpede care a fost rolul lui exact?
- După cum v-am spus, Dragu a fost trimis în ţară considerat ca fiind unul din pionii cei mai importanţi ai acţiunii de intoxicare iniţiate. Fost prieten şi colaborator al lui Vasiliu, întoarcerea sa după zece ani, într-un context dubios, plin de suspiciuni, creat de noi, era menită să amplifice atmosfera de nelinişte, silindu-vă astfel să nu deplasaţi unghiul teleobiectivului. Nu că lucrarea lui Vasiliu n-ar fi interesat, dar în activitatea noastră nu se preconizează ca indicat acel franţuzesc două lovituri cu o singură piatră, având de acţionat pe unitate de spaţiu şi cu unitate de subiecte.
- Îmi închipui surpriza şi deruta dumneavoastră când aţi constatat că totuşi Dragu a reuşit să opereze cu rezultate.
- A fost uriaşă. Totuşi, adăugă Cati, trecându-şi degetele prin părul fin, am renunţat deliberat la ele. Riscul de a mă duce la întâlnire - aseară - era mult prea mare. Am fost încredinţată că-i supravegheat şi nici nenorocitul nu-şi făcea iluzii că realitatea ar fi alta.
Minerva o măsură pe gânduri. O femeie fără îndoială de excepţie: cultură, inteligenţă, stil, clasă; coşuleţul de zestre al ursitoarelor concura cornul abundenţei. Ce naiba i-a strâmbat evoluţia firească? Spiritul de aventură? Împrejurările? Mediul? Banii? Ridică din umeri.
- Privind lucrurile în ansamblu, am avut impresia totuşi că s-a acţionat nu pe două planuri, Vasiliu şi Calotă, ci că a existat şi un al treilea. Şi anume, s-a preconizat încă din start sacrificarea unor agenţi: Parker, Dragu, poate şi a dumneavoastră.
Cati oftă. Pentru prima oară, o umbră insesizabilă îi trecu peste faţă.
- Nu v-aţi înşelat. Robin, şeful reţelei noastre, a iniţiat încă de anul trecut lichidarea discretă a unor agenţi indezirabili. Dragu nu face parte din filiera noastră şi, dacă n-ar fi avut ghinionul să-l cunoască pe Vasiliu, ar fi fost lăsat în pace până l-ar fi găurit vreun glonţ australian. Deci, la el acasă şi fără ca trustul să aibă vreun amestec. Dar, după cum v-am explicat, Dragu dădea nota cea mai autentică de decor în scenariul semnat de Robin. În ce-l priveşte pe Parker, acesta trebuia într-adevăr să cadă. Şi, ca el, încă patru agenţi care activează în alte ţări.
Minerva îşi exprimă uimirea.
- Nu era mai simplu de operat în propriul fief, unde un glonţ rătăcit e un fenomen diurn? De ce trebuia trimis la noi?
- Tocmai pentru că nu-i vorba de înlăturarea unui singur om, ci a mai multora. Cinci colegi aparţinând aceleiaşi prăvălii şi despre care se ştie că patronul nu le mai ţine fotografiile în buzunarul de la piept, dispăruţi pe vecie în mod suspect, ar fi făcut o impresie dezastruoasă asupra celorlalţi agenţi. Iar în Est, şansele pentru un om de-al nostru de a claca sunt de aproape sută la sută.
- În fond, ce i se reproşa lui Parker?
- N-aş putea să vă spun. Sigur este că abia aştepta să se debaraseze de el. Trebuie să precizez că Parker-Gorun a fost cel mai bun specialist al trustului pentru România, Iugoslavia şi Ungaria. De origine amestecată (cunoaşteţi exotismul unor certificate de naştere gen mama canadiană, tatăl neamţ - cetăţean francez, copilul născut pe un vapor panamez în apele teritoriale ale Greciei), cu vocaţie certă pentru activitatea de spionaj, când l-am întâlnit acum douăzeci de ani, era deja considerat un as în profesie.
- De câte ori a acţionat în România?
- Doar de două ori. Prima dată a ratat - poate vă amintiţi de afacerea doctor Rudeanu - şi acum... Râse dând din umeri: A ratat a doua oară. Adică am ratat amândoi.
- Acest domn Robin urmăreşte şi sacrificarea dumneavoastră?
Femeia avu un gest de "...îm, nu tocmai..."
- Hai să spun că situaţia mea e mai specială. Eu nu trebuia să fiu silită să vin în România, căci o făceam singură. Pe inginerul Calotă l-am iubit sincer.
- Şi totuşi...
- Şi totuşi! în realitate, râse amar, am avut ghinion. Pentru un alt om, n-aş fi constituit azi un personaj odios, un vampir, o spioană abjectă chiar dacă nu s-a exprimat ca atare, ci o femeie care-ţi dă posibilitatea să-ţi transferi creierul, munca, viaţa pe alt meridian. Acelaşi fenomen poate fi privit din mai multe puncte de vedere. Vlad a dramatizat. E din genul oamenilor care au rămas la "metrul moral" al sfinţilor mucenici.
- Înţeleg că v-a refuzat categoric propunerea.
- Nici nu se putea mai categoric.
- Şi dacă totuşi - dat fiind dragostea dumneavoastră pentru Calotă şi deci, cruţându-l - i-aţi fi prezentat lui Robin un eşec, ce s-ar fi întâmplat?
- I-am explicat şi lui Vlad... Interesele financiare legate de lucrarea lui sunt prea mari pentru ca Robin să mă fi iertat... În mai puţin de un an mi s-ar fi întocmit formele de deschidere a succesiunii.
- Vă întreb din simplă curiozitate: ce aveaţi de gând să faceţi ca să scăpaţi totuşi de sancţiunea capitală?
- Intenţionam o acţiune disperată. Dispun de câteva materiale împotriva lui Robin. Fiind foarte importante pentru mine şi în acelaşi timp primejdioase, le-am păstrat, în România. Arătă spre ziduri: în casa aceasta. De aceea m-am întors aici şi... zâmbi: Şi aşa, m-aţi găsit.
- Aţi fi încercat deci să vă salvaţi viaţa şantajându-l. În ziua în care voi muri, documentele x... vor fi predate cutarei autorităţi...
- Cam pe aici. O acţiune extrem de periculoasă, presupunând ca eu să mă ascund obligatoriu, pentru totdeauna... Unde, nu ştiu! în nori, sau într-un castel din fundul oceanului! M-ar fi dibuit oricum până la urmă, dar n-aveam altă soluţie.
- Da, făcu Minerva. Bineînţeles, mai sunt amănunte de pus la punct... Nu mă pot împiedica totuşi să fac o remarcă: sunteţi, vă daţi seama, într-o situaţie mai mult decât neplăcută, legislaţia noastră sancţionând grav actele de spionaj, chiar dacă rămân în faza de tentativă.
- Cunosc. Şi?
- Arboraţi un calm cu totul ieşit din comun.
Cati o privi lung. O privire pe care Minerva n-avea s-o uite niciodată. Desluşi pe neaşteptate, cutremurată, în ochii aceia cenuşii toată drama unui suflet golit de emoţii, de elan, de nădejdi, de bucuria încrederii în natura umană, drama unei vieţi pe care itinerarul parcurs o desprinsese de tot ce-i frumos: de lacrima de bucurie pe care ţi-o stârnesc, în dumnezeiesc de frumoase dimineţi de mai, livezile înflorite.
- Cred, se auzi glasul lui Cati, cred că nu am fost suficient de elocventă. Surâse trist: Nu este lucrul cel mai grav care mi s-ar fi putut întâmpla.
72.
La ora şapte seara, Minerva, într-o dispoziţie bătăioasă, îşi trânti trei palme peste bretonul lucios - ceea ce echivala la ea cu "a se dichisi" - şi propuse bomba:
- Băieţi, dau şampanie! Hotărâţi voi birtul, ca mai competenţi. Ce-i, Dobrescule, mai ai de lucru? Lasă, pentru azi ajunge! Mâine dimineaţă luăm declaraţia marelui gentleman Calotă şi a lui Dragu. Bine că am recuperat filmele... Să-mi arătaţi şi mie microaparatul camuflat în nasturele vestonului. Au mai progresat ceva băieţii?... A! Aduceţi-mi aminte să-i fac o salată lui Vasiliu! Să-mi notez chestia asta în agendă, să nu uit...
Mâzgăli ceva pe calendar şi se întoarse mirată spre Macri şi Dobrescu:
- Ce faceţi? Mă contemplaţi? Aveţi şi de ce! Deunăzi m-a gratulat un tip în tramvai. Un bărbat serios, cu monturi şi vată în urechi: "Domnule, îmi zice, te felicit! Semeni perfect cu Abraham Lincoln..." Iar staţi!! Măi, băieţi, mă, unde-i energia voastră?! Hai, pronunţaţi-vă! Încotro? Vă spun de la început că vreau hărmălaie, nu miting de mameluci a la Capşa.
- La Bulevard e un spectacol de bar amuzant, îndrăzni Dobrescu.
- Mă rog... În pauză îmi spui soluţia...
- Care soluţie?
Minerva îl luă martor pe Macri:
- Are haz, nu? De o săptămână fredonez aceeaşi melodie: soluţia problemei cu papagalul roşu.
Dobrescu oftă resemnat: ăsta era destinul lui. Uşa se deschise şi colonelul Ionaş îşi vârî capul.
- Gata? Plecaţi?... Minerva, tu mai rămâi puţin.
- De ce?
- Dragă, mi-a telefonat chiar acum doctorul Paraschivescu. E cu maşina, aşa că,în maximum cinci minute, ne dă bună-seara.
- Ce?!
- De ce nu înţelegi? Omul mi-a cerut frumos permisiunea să te scoată în oraş şi măcar pentru o singură dată nu l-am putut refuza. Suntem oameni civilizaţi.
Nici unul nu putu reconstitui mai târziu detaliile secvenţei. Din mijlocul încăperii, unde se afla, Minerva ţâşni ca un bolid pe coridor, ca la cursa cu obstacole.
Ceilalţi coborâră încet scările, încercând sentimentul acela de oboseală plăcută care puncta totdeauna încheierea unui dosar. Afară îi aştepta cea mai mare surpriză.
Doctorul Paraschivescu, într-o Ladă albă, tocmai punea motorul în mişcare. Alături, se afla Minerva care întoarse o clipă capul. Expresia figurii nu era tocmai descifrabilă, dar Dobrescu îşi zise că, la urma-urmei, Paraschivescu e un tip solid şi pe deasupra medic.
"Răpus în războaie...", ştie, la o adică, unde să se adreseze.
- În fond, întrebă Macri în timp ce urcau dealul lin al esplanadei din faţa ministerului, care-i chestia cu papagalul roşu?
Dobrescu exclamă disperat:
- Nu ştiu şi suprema mea dorinţă e să n-o aflu în veci, după cum în veci facă-se să nu mai aud ceva despre acest animal! Oricare alt dobitoc, dar nu ăsta!
- Perfect, haidem la Răţoi!
Curând se topiră în iureşul de lumini şi zgomote al înserării. O seară cenuşie de iarnă ca oricare alta.
SFÂRŞIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu