5.
Era unsprezece noaptea şi în minister, în afară de ofiţerii de serviciu şi telefoniste, nu se mai afla nimeni. Pe Minerva n-o deranja ora târzie, ba chiar se simţea excelent. În general nu se culca înainte de unu sau două. Citea, dar cel mai adesea se amuza umplând tabla neagră cu cele mai sofisticate semne matematice. De fapt, matematica rămăsese o mare pasiune, se ţinea la curent cu toate noutăţile şi unul din bunii ei prieteni, profesor universitar, considera că oricând ar fi putut ocupa degajat o catedră la facultate. Începând încă din liceu, Minerva învăţa noaptea, nu pentru că în timpul zilei ar fi fost cine ştie ce ocupată. Rămăsese orfană la zece ani, ambii părinţi prăpădindu-se într-un accident de maşină.Taică-său, Ovidiu Tutovan, fusese un cavaler al vitezei, un prinţ al tuturor concursurilor de motocicletă şi automobile; "fulger" reprezentase pentru el cuvântul cel mai semnificativ din tot dicţionarul limbii române. Excentric, neaşteptat, scăpărător, lăsase o amintire durabilă în sufletul tuturor celor care-l cunoscuseră. Nevastă-sa îl adorase şi fusese pentru ea o mare şansă - se considera în unanimitate - că murise alături de el.
Pe Minerva o crescuse mătuşa Caliopi, ceea ce-i un fel de a vorbi, căci bătrâna cunoştea despre educaţie exact cât un copil de cinci ani. Era sora cea mai mare a lui Ovidiu Tutovan, originală, celibatară, mare amatoare de podoabe de cristal şi situaţii bizare. Pe Minerva o lăsase de capul ei, nu-i controlase niciodată carnetul de note, nu-i scotocise sertarele şi viaţa, fiind o apărătoare şi practicantă înverşunată a principiului libertăţii individuale. De fapt, îşi iubea ea însăşi atât de mult acest "sunt de capul meu", încât o imixtiune în afacerile interne ale altora ar fi atentat la propria ei independenţă.
Uneori, dispărea de acasă câte o săptămână. Minerva, întoarsă de la şcoală, găsea un bilet laconic pe masa din sufragerie - "am plecat în lume" - şi bani să ia dejunul la Capşa. "Sunt casă de încredere..."
Şi merita s-o vezi pe Minerva, adolescentă de treisprezece sau paisprezece ani, în uniformă, comandând dejunul: un consommé de legume şi un cordon bleu... Când îşi cumpărase un oboi de ocazie, stătuse pe covrigi şi îngheţată de un leu şi cincizeci de bani trei săptămâni, iar Caliopi căzuse de acord că acesta fusese un gest foarte înţelept.
Din păcate însă, nu suporta sunetele instrumentului care-i sugerau nu se ştie de ce, suspinele unui struţ în agonie. Minerva nu învăţă niciodată să cânte, dar, oricum, obiectul mobila frumos peretele de deasupra aragazului...
- Bineînţeles, începu ea, nu există niciodată certitudini, dar nu era cazul să-l mai alimentez pe Nicolau, care, pe bună dreptate, e speriat peste măsură. Vai de noaptea pe care o petrec el şi nevastă-sa. Problema este că scârţâie.
- Ce înseamnă scârţâie? Minerva pocni din degete.
- Vedeţi, există anumite fenomene şi situaţii care evoluează după reguli fixe. În orice caz se încadrează, mai bine spus respectă, nişte parametri exacţi. Amănuntele pot varia, dar punctele cardinale sunt precise.
Colonelul Ionaş, care avea vreo cincisprezece ani mai mult decât Minerva, tensiune, un somn excelent şi o nevastă energică, se simţea, dat fiind ora, mai puţin dispus pentru divagaţii.
- Aşa-i, draga mea. Ăsta a fost preambulul, treci acum te rog la concret.
- Păi trebuie să-mi dezvolt teoria, râse Minerva. Dacă o luăm aşa, pe rezumat, "Crimă şi pedeapsă" încape pe un sfert de pagină. Un zăpăcit, care se credea superman, omoară o babă ca să-i umfle banii, considerând că el e un formidabil prea util societăţii, dar nea Petrov, poliţistul, e mai şmecher, îl prinde şi îl vâră la închisoare.
- Sunt de acord, dar la ora asta prefer rezumate.
- Ei bine! În cariera dumneavoastră aţi rezolvat cam la vreun quintal de cazuri de spionaj... Mă refer la dosare...
- Mulţumesc, am înţeles.
- Din quintalul ăsta se desprind nişte reguli pe care un agent de clasă trebuie să le respecte, le învaţă încă din abecedar: acoperire perfectă, nici o mişcare care să-i trădeze obiectivul vizat, nu urme, nu martori, nu complici găinari, nu ostentaţii, nu acte categorice care să atragă atenţia cum ar fi crima, molestările etc. Într-un cuvânt, discreţie absolută.
- Da, şi?
- Păi, în istoria asta cu Vasiliu, monsieur Parker numai că n-a angajat fanfara din chioşc. Totul e prea zgomotos, dacă mă înţelegeţi. Ca acustică şi culoare. Gafe, imprudenţe, neglijenţă. Procedează de parcă ar ţine cu tot dinadinsul să ne avertizeze: fiţi atenţi, ragazzi, mi-am dat drumul pe pistă! Pur şi simplu, ne trage de coadă, ca să întoarcem capul să vedem cine e glumeţul.
- Da, într-un fel ai dreptate. Lucrează strident.
- Ce strident! Doar că n-a scos şi-un drapel! Lăsăm la o parte violeta găsită în "safe"-ul lui Vasiliu. Persoana a pierdut-o şi gata! O ipoteză deocamdată. În rest însă, parcă am avea de-a face cu un ageamiu. Avertismentele adresate lui Nicolau şi Dimitriu, confirmând că într-adevăr povestea e serioasă, nu ţin de firma unui Parker. La fel, dispariţia secretarei. Ba, mai toarnă sos, fără economie, adresându-se direct inginerului Vasiliu şi rugându-l frumos să le predea lucrarea. Păi ăsta, vreau să zic Vasiliu, nici nu trebuia să viseze că cineva se ocupă de lucrările lui. Nu trec două zile şi fac kidnaping cu fata. E ostentativ! Ostentativ la modul grosolan. Nu se mulţumeşte să ne bage degetul în ochi, vâră toată mâna; până la cot.
- Corect. Cum interpretezi situaţia?
- Consider că avem de-a face cu un bluff. Cu o manevră de intoxicare. De fapt, Don Parker şi seniorita Erika urmăresc alt obiectiv. Adică Vasiliu este doar hârtie de prins muşte, în vreme ce ei îşi deschid pârtie în altă parte. Dar chiar şi aşa, admiţând ipoteza bufonadei, şi tot se lucrează prea grosolan. Ce, ne iau de preşcolari? Legat la ochi şi la un moment dat tot te izbeşte lipsa de profesionalism a acţiunii inginer Vasiliu. Iar de aici până la concluzia de farsă rămâne un centimetru jumate.
"De ce un centimetru jumate şi nu doi?", se întrebă Ionaş, dar ăsta era stilul Minervei, iar el se simţea acum prea obosit ca să se mai amuze.
- Deci ce propui?
- Deocamdată am dat dispoziţie ca să continue supravegherea atentă a celorlalte obiective care ar fi putut stârni interesul lui Parker. În fond, nu se ştie niciodată.
- Bine, mai discutăm mâine.
Brusc, i se aprinse un licăr de veselie în priviri şi Minerva îşi zise că probabil aşa arăta acum vreo cincizeci de ani, când era puşti şi punea la cale vreo poznă.
- Cum a fost chestia cu papagalul?
Buzele Minervei se întinseră zvâcnind din colţuri. "Puteam să pariez că Dobrescu n-o să-şi ţină gura!"
- Hm! Mi-am îmbogăţit experienţa. Urmă iritată întâi că ăla nu-i papagal. E un monstru de vreun metru cred că-i neam cu Godzilla şi, fireşte, răgetul se asortează cu gabaritul.
- A! făcu Ionaş, atunci înţeleg... Sper că nu eşti supărată pe Dobrescu.
Surâsul Minervei deveni mieros.
- Dimpotrivă! Ca să-mi dovedesc afecţiunea mă voi ocupa şi mai serios de el.
Colonelul Ionaş părăsi biroul dând din umeri.
"Nu-l invidiez, dar, oricum, repetent nu mai poate să-l lase......"
26.
Pe dormeză, îmbrăcată ca de oraş, cu paltonul pe ea şi în şoşoni, Matilda Manta moţăia, tresărind la orice zgomot. Se împlineau două zile de când veghea, neîndrăznind să se culce, pândind, ciulind urechea, interpretând - paşi, o prezenţă străină în casă, e cineva în odaie - scârţâitul parchetului şi mobilei vechi.
După ce constatase că firele telefonului sunt tăiate realizase situaţia: era prizonieră, ostatecă în propria ei locuinţă.
Din gratitudinea unui destin amabil, avusese o viaţă blândă, neaccidentată, practic lipsită de evenimente. Totul decursese lin, firesc, un grafic egal situându-se spre linia de mijloc, fără salturi isterice. O copilărie fericită, lipsită de griji, apoi căsnicia cu un bărbat docil, de o gentileţe cu perucă şi jabou. Între ei domnise o armonie perfectă. Armonia cuplurilor fericite, în care partenerii se respectă, au aceleaşi gusturi, aceleaşi veleităţi. Urmaseră anii lungi de văduvie, din nou râu domol, curgând inexorabil la vale, zile monotone dar liniştite, fără necazuri, griji, boli.
Şi Matildei Manta i se părea fantastic ca după o asemenea viaţă, acum, la optzeci de ani, să trăiască ceasuri de coşmar, întâmplări vulgare dar nu mai puţin îngrozitoare, pe care le puteai întâlni în foiletoanele romanelor populare din tinereţea ei.
Trebuia să aştepte, orice mijloc de comunicare cu lumea, cu strada fiindu-i tăiate, datorită împrejurărilor speciale: casă fără vecini, ascunsă în fundul grădinii, aşa cum se construiau odinioară, geamuri cu gratii, telefonul redus la tăcere. Nu putea chema pe nimeni, nu putea striga. Cine ar fi auzit-o?
Singura nădejde şi-o pusese în poştaş. Dar pensia urma s-o primească abia peste o săptămână.
Numai de ar lăsa-o liniştită până atunci....
27.
Locotenentul Dobrescu sosi la minister în jurul orei opt. Era bine dispus şi dinaintea ochilor valsa doar chipul Mădălinei. În ajun, petrecuseră o seară întreagă punând la cale amănuntele căsătoriei lor. Ce vor îmbrăca la Primărie, cum va arăta rochia de mireasă, costumul de ginere, la ce local se vor duce - trebuie angajat cu cel puţin două luni înainte -, câţi invitaţi vor avea... Familie, prieteni, colegi de serviciu.
Mădălina se interesase: "Inviţi şi Samuraiul?" Dobrescu înghiţise în sec. Minerva era în stare să-i trântească între sarmale şi tortul miresei o integrală, sau în cel mai bun caz o problemă de perspicacitate admiţând că un cantalup se însoară cu o chiflă şi pleacă la Mamaia cu tramvaiul... Fotografiile! Neapărat fotografiile! Şi ăştia de la "Studio" trebuie angajaţi cu un cincinal înainte... Voiajul de nuntă? La mare! Obligatoriu la mare! Nici unul din ei nu văzuse litoralul iarna. Va fi splendid! Plaja, faleza, pustii, hotelul destul de gol, fără ochi indiscreţi. Ei singuri, marea şi vântul...
- Inima sus, flăcău! îl trezi căpitanul Macri. Te aşteaptă Samuraiul în biroul personal.
- Dispoziţia?
- Excelentă! Un tigru pişcat de un bondar, oscilând spre taifun.
Minerva îl primi aşezată în spatele biroului, surâzând serafic. Lăsă pixul şi începu să-l contemple cu o privire subţiată.
- Bună dimineaţa, Dobrescu Vasile! How do you do?
Locotenentul, obişnuit cu gingăşiile Minervei când dădea târcoale victimei, aştepta în tăcere.
- Am auzit, dragul meu, şi eu te felicit pentru preocupările tale multilaterale, că mai nou te frământă probleme de zoologie.
"Aha! îşi zise Dobrescu. De la mezzosopranul cu pene roşii mi se trage..."
- Aud că ai făcut pasiune - consultă o hârtiuţă - da, asta e! Ai făcut deci pasiune pentru specia macrocercus macao. Nu mai ţi-e gândul la nimic altceva şi se pare că nu există birou în tot ministerul unde să nu fi ţinut dizertaţii pe temă.
Dobrescu, stacojiu şi fâstâcit, îngăimă:
- N-am crezut că o să vă supăraţi... Am povestit-o, ştiţi, ca pe o curiozitate...
- Habar n-am, băiete, la ce te referi.
Locotenentul îşi lăsă nasul în pământ.
Minerva, oftând ostentativ, luă o hârtie de pe birou.
- Uite care-i chestia! Ia-ţi pijamaua, peria de dinţi şi urgent trenul albastru spre Piatra Neamţ. Macri a detectat-o pe Irina în timp record şi abia acum îmi dau seama că băiatul ăsta poate mai mult decât vrea să dea impresia. Probabil n-am fost de ajuns de energică cu el, însă, din fericire, mai are timp să progreseze. Mă voi ocupa serios de el. L-am trecut în agenda mea de lucru în planul pe trimestrul următor.
"O să-l bucure al naibii chestia asta! gândi locotenentul. De fericire, o să tragă şi un chef!"
- Ai aici datele fecioarei, continuă Minerva, trimiţându-i hârtia peste birou cu un bobârnac. Ţi-am notat şi problemele care ne interesează şi, în funcţie de ele, faci conversaţie. Nu uita să-ţi dea o procură să putem pătrunde în locuinţă în absenţa ei... Stai! Nu pleca!
- Nu plec! făcu locotenentul, care nu se clintise nici măcar cu un pas.
- Vezi, dragul meu! Ca să nu zici că nu mă gândesc la tine. Până la Piatra faci vreo şapte-opt ore, iar drumul noaptea pare şi mai lung. Ca să nu te plictiseşti, îţi dau o problemă de perspicacitate: admiţând că ai un... Făcu o pauză şi urmă: Un papagal roşu...
Roşu văzu şi Dobrescu înaintea ochilor.
28.
De cum o remarcase pe Adriana, Dan îşi zisese că n-a întâlnit în viaţa lui o fiinţă mai fermecătoare. Se aflau la discoteca din Mamaia şi deşi măruntă, cu un cap mai scundă decât contemporanele ei sărite din 1,70 m, iar multe cochetând cu şi şaptezeci şi cinci, lui i se păruse că se detaşează la modul absolut, că străluceşte ca un foc bengal în bezna unui tunel. Urmară inevitabilele plimbări pe faleză, jocul cu mingea în mare, după ce, încinşi de un soare canicular, se stropeau unul pe altul, ţipând şi râzând înfriguraţi de apa rece, prima sărutare...
Chiar de la început, Dan se îndrăgostise până peste cap, dăruindu-se cu acea profunzime şi maturitate specifică bărbaţilor care iubesc o singură dată în viaţă.
Dragostea celor tineri evoluează în general între parametri simpli, imuabili: fervoare fizică, o să fim toată viaţa împreună, ne iubim pentru totdeauna, ai să mă înşeli?...
Dragostea lui Dan cuprindea însă şi componente caracteristice vârstei adulte: camaraderie, afecţiune duioasă, mult devotament. Un guturai de al Adrianei îl îngrijora, o răceală cu temperatură inofensivă îl scotea din minţi, dacă întârzia acasă jumătate de ceas, o suna din zece în zece minute, exasperându-l pe Nicolau, care într-o seară îl repezise brutal:
- Ascultă, tinere, dacă ai un tic nervos, fixează-te pe alt număr. Găseşti în cartea de telefon material pentru o viaţă.
Pe Dan nu gelozia îl sfârteca, ci o îngrijorare care-i cuprindea întreaga făptură:
"Să nu fi păţit ceva... Să nu fi avut un accident... E atât de distrată..." Sfaturi ca "fii atentă când traversezi", "vezi să nu răceşti", telefon de la facultate: "te rog eu frumos, ia canadiana îmblănită, n-ai idee ce ger e afară" sugerau mai degrabă o diligenţă de părinte decât de iubit care nu împlinise încă douăzeci şi doi de ani.
Cele douăzeci şi patru de ore de când dispăruse Adriana fuseseră pentru Dan un coşmar. Nu dormise nici măcar un minut, nu fusese în stare să ia o gură de apă:
- Vomit, tată! înţelegi? Simt că, dacă înghit ceva, îmi dau sufletul.
Dumitriu încercă să-l calmeze:
- Fii cuminte, măi băiatule! Ai să vezi că totul se aranjează, că nu i s-a întâmplat nimic.
- De unde ştii?
Taică-său, fără argumente în fond, improviză:
- Uite, aşa simt eu... Tu ştii că pe mine inima nu mă înşeală niciodată... Mai ales când e vorba de necazuri... Încep să mă înţepe vârfurile degetelor, mi se zbat pleoapele...
Dan îl privi iritat:
- Zău? Atunci de ce nu te-a înţepat şi nu ţi s-a zbătut când a murit tanti Marcela? Sau ăla n-a fost necaz? Plimbare cu bicicleta, mie-mi spui?
Dumitriu îşi plecă ochii. Suferise mult atunci, Marcela fusese sora lui preferată.
- Poate că am presimţit şi atunci, dar n-am vorbit...
- De-aia ai plecat cu o zi înainte tocmai la Jimbolia? Hai, tată, las-o baltă!
- Ce voiai să fac, măi băiete? Aveam delegaţie... Cum era să mă duc la direcţie şi să refuz deplasarea pe motiv că am presimţiri. Mă trimiteau la doctor.
Dan dădu din mână, în semn de lehamite. Deschisese glasvandul dintre sufragerie şi hol, ca să aibă spaţiu, şi de douăzeci şi patru de ore nu făcea decât să se plimbe non stop. Ca fost infanterist, şi om al cifrelor - contabil -, Dumitriu nu se putuse împiedica să facă un calcul:
"Holul şi sufrageria au în lungime treizeci de metri, dar nu asta contează. Norma obişnuită, mers normal e de patru kilometri pe oră. Deci douăzeci şi patru ori patru... Asta înseamnă că până acum a bătut săracul la vreo 96 de kilometri... Ce vorbeşti, domnule! Ajungea pe jos la Alexandria!..."
- Să-ţi pregătesc puţin lapte cu miere şi cacao?
- Şi un biberon! Te implor, tată, lasă-mă!
Dumitriu îl urmărea cu ochii umezi. Ştia ce înseamnă dragostea şi mai ştia că fiu-său îi seamănă. Pe mama lui Dan o apreciase, dar nu o iubise. Se căsătorise fiind impresionat de situaţia Cocăi. Îi fusese prietenă din copilărie şi rămăsese orfană la şaptesprezece ani. O fire sensibilă, lipsită de pretenţii, recunoscătoare până la lacrimi pentru cel mai mic gest, stângace şi îngrozitor de neajutorată. Mai ales mâinile acelea prea lungi, subţiri, cu degete moi sugerau acut neputinţa şi stârneau dorinţa de a-i sări în ajutor. Murise de anemie pernicioasă.
Dragostea, adevărata şi marea dragoste o cunoscuse cu arhitecta. Când Lucia fusese operată de ulcer, nu se dezlipise cinci zile de spital, îl dădeau afară medicii şi surorile "mai du-te, măi creştine, la casa dumitale, ni te încurci între picioare" şi ajunsese să se furişeze, ocolind abil orele de vizită şi contravizită. Omenise o femeie de serviciu, care-l ascundea într-un oficiu, printre găleţi, mături cu coadă, spălătoare.
Adevărat, suferise şi la moartea Cocăi, dar atunci plânsese doar pentru un destin ingrat, pe o fotografie încastrată în marmură, imortalizând un chip de pe care tinereţea încă nu se alungase.
Dan se opri brusc în mijlocul odăii:
- Tată! Orice ar fi, eu telefonez!
- Măi, Dănuţ! Fii cuminte! E trecut de miezul nopţii.
I se rupea inima înţelegând cât suferea băiatul pentru a-şi înfrânge hotarele de maxim posibil al propriei personalităţi. Dan era un mare timid, incapabil să comită cea mai mică inconvenienţă. Or, ca să-l deranjezi pe un Nicolau la asemenea oră însemna ceva mai mult. Îţi trebuie un curaj de tigru dezlănţuit.
- Nu-mi pasă!
- Dorm. Vrei să te înjure ăla?
- Dacă poate dormi în asemenea momente, înseamnă că-i un campion al nesimţirii. Şi cu atât mai mult nu-mi fac probleme!
- Încearcă să gândeşti puţin. Nu-ţi dai seama că, dacă Adriana s-ar fi întors, te-ar fi anunţat imediat?
În aceeaşi clipă sună telefonul. Amândoi zvâcniră speriaţi şi Dan literalmente zbură până la aparat.
- Alo!
- Dan! Alo, Dan!
- Adriana! Eşti acasă?
- Nu... Spune-le...
Legătura se întrerupse brusc. Zorile îi găsiră pe Dan şi Marin Dumitriu aşteptând zadarnic un nou apel.
29.
Căpitanul Macri se prezentă în biroul Minervei.
- Ciobanu raportează că tânărul care a intrat ieri în imobilul din strada Visarion nu l-a părăsit încă.
Minerva îşi ridică ochii din agendă.
- Da, şi? Vrea concediu de boală?
- Nu... Doar ne informează.
- Foarte bine! Să continue supravegherea normal, în patru schimburi... Dacă ar fi căscat gura şi n-ar fi reflectat la cea de-a patra dimensiune, ar fi detectat la ce etaj a urcat individul.
Macri îşi muşcă buzele. Minerva era nedreaptă, şi o ştia şi ea. Imediat după intrarea tânărului în bloc, ieşiseră nişte nefericiţi cu un coşciug pe umeri. Cum naiba să dai buzna peste mort?
Teoria Minervei era însă că tinerii trebuie muştruluiţi, bine ţinuţi în frâu şi, mai cu seamă, că e necesar să li se aplice un tratament fără risipă de elogii. În fond, când acorda unui elev nota 7, în sinea ei îl notase cu 9 (o făcea şi acum, cu subalternii), dar considera drept o gafă pedagogică să-l laşi pradă automulţumirii, care duce la suficienţă. Dimpotrivă, nemulţumirea faţă de tine însuţi te determină să-ţi îndoieşti eforturile, să-ţi dai măsura întregii valori, să tinzi spre propriul tău top.
Aceasta constituia o altă teorie a Minervei. Fiecare individ, susţinea ea, referindu-se la inteligenţă, la capacitate, are o anumită limită, care nu poate fi depăşită, indiferent de muncă, gradul de instruire, exerciţiu al minţii sau mediu.
Pe de altă parte însă, (din comoditate, lecturi facile sau nici măcar, preocupări minore, gândire leneşă etc.) cea mai mare parte dintre oameni nu şi-l ating. În cazuri fericite, rămân cu 10-20% sub el. Din păcate, majoritatea înregistrează deficite şi de treizeci, patruzeci la sută...
Dispuse scurt:
- Supraveghere continuă, până scoate băiatul nasul afară. Nu putem să percheziţionăm tot blocul.
30.
Până veni Mary de la serviciu, Nelu răsfoi o carte, dormi vreo două ceasuri, ascultă în surdină muzică la casetofon, făcu lună toată casa şi găti.
Era un excelent gospodar şi maică-sa, când pleca la serviciu, ştia că se poate bizui pe el. La întoarcere, găsea paturile făcute, fraţii mai mici primeniţi, o ciorbă pe plită şi o mâncare păstrată la cald, în cuptor.
Fusese o femeie amărâtă, care, de la treizeci de ani, ducea singură în spinare toate greutăţile casei.
Soţul ei o abandonase pe când copiii erau mici şi, la nouă ani, pe umerii lui Nelu trecuseră responsabilităţi de bărbat. Maria Diaconeasa lucra în trei schimburi şi, din nefericire, nu era o fire robustă. Nelu se simţea strivit de milă când o vedea întorcându-se de la fabrică, sleită, cenuşie din cauza oboselii şi, din pricina nervilor zdruncinaţi, cu mâinile veşnic tremurânde. Când se gândea la maică-sa, chipului livid i se asocia acelaşi zgomot dureros: zăngănitul continuu al tacâmurilor pe marginea farfuriei.
Treptat, Nelu preluă o mare parte din sarcinile gospodăreşti, făcea toate cumpărăturile - la zece ani se târguia cu ţăranii în piaţă ca cea mai aprigă cumătră -, îşi ducea fraţii la grădiniţă, gătea economic şi cu pricepere. Ulterior, conducerea întreprinderii o trecuse pe Maria Diaconeasa într-un serviciu mai uşor, fără ture, dar sănătatea de mult zdruncinată n-o mai ajuta. Cea mai mare parte din an zăcea prin spitale şi se stinse când Nelu împlinea optsprezece ani. Fraţii mai mici, gemeni, împliniseră doisprezece. La sfatul unor prieteni, încercase să-i cazeze la nişte veri de ai maică-sii, o familie cu oarecare stare din satul Frumuşani. Neamurile refuzaseră însă categoric.
"La o urmă, de aia există Casa copilului. Slavă Domnului, au trecut mulţi pe acolo şi astăzi sunt oameni..."
Lui Nelu însă soluţia, deşi comodă pentru el, îi repugna. Vorbele maică-sii îi răsunau în urechi, însoţite de suspine:
- Doamne! Dacă ai o putere, fă să nu-mi ajungă copiii la orfelinat şi eu la azil!
Pentru Nelu începu o viaţă cu adevărat grea. Se înscrisese la şcoala profesională de pe lângă Uzinele Republica, iar orele de învăţământ, împreună cu cele de producţie, la care se adăugau cele două ceasuri pierdute cu drumul, îi consumau cea mai mare parte din timp. Ajuns acasă, trebuia să-şi încingă şorţul, să gospodărească, să controleze dacă băieţii şi-au făcut lecţiile. În perioada aceea Nelu dormea maximum patru ceasuri pe zi şi, în doi ani, văzuse un singur film, într-o duminică dimineaţa când copiii plecaseră într-o excursie cu şcoala. Plânsese în timpul rulării, nu din cauza dramatismului filmului, ci a fericirii pe care o încerca. Mai târziu, parcă răzbunându-se pentru perioada aceea, viziona câte cinci în aceeaşi zi.
La douăzeci şi trei de ani, Nelu era muncitor de înaltă calificare, iar gemenii pe cale să isprăvească şcoala. Trudise din greu, dar reuşise să-şi deschidă cărare.
Două evenimente aveau să-i strâmbe cursul existenţei.
Mary îşi azvârli haina pe canapea, geanta pe un fotoliu, mănuşile pe celălalt.
- Măi, măi, măi, măi!! Ce bine miroase! Şi ce curăţenie!
Nelu o luă în braţe:
- E frig afară?
- Crâncen.
- Ţi-am pregătit o cadă fierbinte.
Îl măsură scurt. Era în pantalonii de stradă şi cămaşă. Îşi roti ochii prin încăpere, investigând.
- Tu nu ţi-ai adus lucrurile?
Nelu zâmbi nesigur:
- N-am ieşit din casă.
- De ce?
Nelu arătă spre interiorul pus la punct, spre bucătărie:
- Am vrut să-mi aştept iubita ca pe o regină.
Mary îşi greblă părul de la ceafă.
- Ascultă, dragul meu, să nu minţi niciodată, pentru că nu ştii s-o faci.
- Ce vezi rău că am vrut să te scutesc de treabă? Am făcut ordine, am gătit.
- Ordonat era, în frigider se mai găsea ceva de înghiţit. Şi, pe urmă, trebuia să te întâlneşti cu persoana aceea... Serviciul tău e mai important decât o cratiţă de mâncare, nu crezi?
Se auzi soneria de la intrare şi Mary se îndreptă spre vestibul. Se întoarse ţinând un plic în mână. Exclamă surprinsă:
- L-a adus un băieţel. E pentru tine. Domnului Diaconeasa... Ai spus cuiva că stai la mine?
Livid, Nelu se bâlbâi:
- Nu. Habar n-am despre ce poate fi vorba.
- Deschide plicul şi ai să vezi.
Nelu scoase foaia de hârtie cu sentimentul că urcă treptele ghilotinei. Cele câteva cuvinte îi dansau în faţa ochilor:
"Eşti în primejdie. Schimbă urgent reşedinţa. Maestrul."
Mototoli hârtia, dar Mary îi citise conţinutul privindu-i peste umăr. La rândul ei, se făcu albă. Era atâta groază în ochii ei, încât Nelu, simţind că nu va putea suporta o explicaţie, se repezi în vestibul şi îşi smulse canadiana din cuier.
31.
Avertizată de secretara directorului că o caută un domn de la Bucureşti, Irina Marin îi lăsase locotenentului un bilet prin care se scuza că datorită unei şedinţe la judeţeană de partid nu-l putuse aştepta, dându-i întâlnire la hotel.
Dobrescu îşi pierdu dimineaţa hoinărind prin oraş - făcea cunoştinţă cu Piatra Neamţ -, vizită splendida biserică ridicată de Ştefan cel Mare, se bucură de aerul aparte, acidulat ("acum înţeleg de ce atâţia bătrâni, ajunşi la pensie se stabileau odinioară aici") şi colindă magazinele căutând o atenţie pentru Mădălina. Se fixă în cele din urmă pentru un soi de colier, de fapt nişte floricele din mărgeluşe de toate culorile, prinse între ele. Era vesel şi de mare efect pe o rochie de vară albă: Completă cadoul cu o păpuşă de lut caraghioasă (precis avea s-o amuze), după care se simţi foarte mulţumit de el însuşi.
Irina îi propuse, spre mai multă linişte, să urce în garsoniera ei; nefiind sezon, era singură şi trăgea nădejde să rămână tot aşa până la finele deplasării.
În încăperea tipică, îmbietoare, cu tablouri şi draperii vesele, caloriferul şi televizorul funcţionau, iar din baie venea o aromă de detergenţi de calitate.
Irina, extrem de amabilă - probabil la ea acasă era o gazdă graţioasă şi încântătoare -, comandă la recepţie două cafele şi îi propuse un "Florio".
- L-am găsit aici. E autentic.
Dobrescu acceptă cu plăcere, ignorând fulgerele din privirea Minervei transmise prin telex de la Bucureşti.
Startul discuţiei îl dădu Irina. Spontană şi comunicativă, făcea parte din fericita familie a celor care realizează contactele sociale cu cea mai mare uşurinţă. De la primele vorbe intuiai în ea o excelentă camaradă; companionul ideal într-o excursie la munte, fără mofturi, capricii, aere, una din rarele femei pe care bărbaţii le acceptă într-un grup masculin, fără să se simtă încorsetaţi, lăsându-le intact acel sentiment de vacanţă "suntem între noi, băieţii".
- Nu vă ascund că mi-aţi stârnit curiozitatea la maximum. Ca să vă deplasaţi special de la Bucureşti, înseamnă că problema este deosebit de importantă.
Avea un glas nazal şi locotenentul îşi aminti de una din "nedumeririle" Minervei:
"Stau şi mă tot întreb, Dobrescule, de ce naiba fetele din ziua de azi vorbesc pe nas? Parcă toate ar avea polipi..."
- V-am căutat pentru nişte relaţii pe care, cel puţin deocamdată, numai dumneavoastră sunteţi în măsură să ni le oferiţi. Este vorba de Nina Mihai.
Chipul Irinei căpătă o expresie de tristeţe şi întinse reflex mâna după pachetul de ţigări. Rămase tăcută un timp şi locotenentul nu încercă să-i tulbure gândurile.
Examinând-o discret, Dobrescu înţelese pentru prima oară în viaţă că e de-ajuns un singur amănunt pentru a strica armonia unui întreg. Irina avea siluetă de manechin, un ten minunat, de culoarea mierei, o cascadă de păr castaniu (se simţea cât o costă în timp şi şampoane, dar efectul era fără îndoială admirabil), ochi splendizi albaştri, stropiţi cu confetti de diamante negre.
Şi totuşi Irina nu era deloc frumoasă şi, privind-o cu cel mai îngăduitor ochi, nu te puteai împiedica s-o asemeni cu o capră. Geometria figurii era total compromisă de o bărbie prea lungă, chipul părând un O luat între palme şi turtit cu nădejde.
- S-a întâmplat ceva cu ea?
Locotenentul declară scurt:
- A dispărut de trei zile de acasă.
În privirea Irinei se ivi panica.
- La inginerul Vasiliu aţi căutat-o?
- El ne-a semnalat faptul. Aveţi idee ce i s-ar fi putut întâmpla? Unde ar putea fi?
Irina Marin surâse:
- Ce v-a determinat să vă adresaţi tocmai mie? Cum m-aţi descoperit?
- Am găsit ilustrata pe care i-aţi expediat-o de aici.
- A, da... Trebuia să-mi închipui.
- Îi sunteţi prietenă - rezultă din text - şi tocmai de aceea apelăm la dumneavoastră.
Irina îşi azvârli părul pe spate cu un zvâcnet al capului.
- Mai mult decât prietenă, şi mai trist: sunt singurul om apropiat din viaţa ei.
- Mi se pare incredibil! Dacă la bătrâneţe, când vârsta te izolează în mod fatal, pironindu-te într-un cerc de vid, fenomenul este explicabil, la douăzeci şi ceva de ani situaţia iese complet din obişnuit.
Irina începu să râdă:
- Mi se pare atât de..., iertaţi-mă, caraghios, ca la vârsta noastră să dăm sentinţe şi să emitem aforisme despre senectute.
- Probabil aveţi dreptate. Vorbiţi-mi, vă rog, despre Nina Mihai. În primul rând, de ce nu s-a încadrat nicăieri? Retribuţia pe care o primeşte de la inginerul Vasiliu este modestă şi toată această activitate, în general, lipsită de perspectivă...
- Nina duce o viaţă spartană, pretenţiile ei oscilează spre zero. Toată garderoba, înţeleg aici pentru toate sezoanele, îi încape într-o valiză. Pentru necesităţi personale nu cred că cheltuieşte în medie mai mult de o sută de lei, iar masa o costă cincisprezece lei pe zi.
- Măi să fie! o scăpă Dobrescu.
- Este! Are abonament la bucătăria de bloc, ceea ce înseamnă şaptezeci şi doi de lei pe săptămână, iar seara se mulţumeşte cu un pateu. Mai adăugaţi gazda - cinci sute. Distracţiile n-o interesează.
- Mda, concedă locotenentul. În condiţiile astea realizează şi economii. Spuneţi-mi, modul de existenţă, spartan, cum l-aţi calificat corect, ţine de structura ei sau şi l-a impus?
Irina Marin îşi roti ochii prin cameră. Avea expresia individului care ştie ce vrea să spună, dar încearcă să-şi concentreze gândurile într-o formulă limpede.
- Hai să zicem de ambele. A fost obişnuită să trăiască modest, dar acum o face în vederea unui scop precis.
Dobrescu îşi ridică interogativ sprâncenele şi fata continuă:
- Nina este un om complexat din toate punctele de vedere. Se socoteşte urâtă, neînsemnată, lipsită de orice merit. De când o cunosc, încearcă să se autodepăşească, să facă ceva care să reprezinte ceva în ochii societăţii.
- Mai concret!
- Vrea să intre cu orice preţ la facultate.
- Nu văd nimic rău aici...
- Depinde din ce punct de vedere priviţi lucrurile. Nina are două calificări. Este o steno-dactilografă excelentă. În plus, a absolvit şcoala de tehniceni dentari.
- Chiar dumneavoastră aţi subliniat că problema pecuniară îi este complet indiferentă.
- Da, dar pentru Nina obţinerea unei licenţe a devenit o obsesie. Are impresia că o diplomă i-ar pune o coroană pe cap, ar sălta-o cu zece trepte deasupra celorlalţi. O.K.! o să spuneţi, n-are decât să-şi închipuie tot ce-i face plăcere. Dar nu este deloc O.K.! Până acum, Nina a căzut de cinci ori.
- Perseverare, zâmbi Dobrescu, diabolicum...
- Prăpădindu-ţi cei mai frumoşi ani ai tinereţii, când te-ai putea scălda în bani şi să-ţi permiţi tot ce-ţi trece prin minte? Scuzăţi-mă, nu sunt de acord. Or există cauze pentru care merită să lupţi, dar există şi mori de vânt. Nina nu va face niciodată faţă, oricât s-ar pregăti, unui concurs.
- De ce?
- Ambianţa competiţională îi taie toate posibilităţile, o blochează. I se face vid în cap, se pierde, nu se poate concentra. Iar când vede că ceilalţi au şi acoperit o pagină-două, iar ea n-a aşternut o frază, o paralizează panica. În asemenea circumstanţe, n-ai nici o şansă şi atunci nu-ţi rămâne decât să renunţi.
- Am înţeles, zise Dobrescu. Deci nu se angajează nicăieri pentru a avea timp suficient să-şi prepare examenul.
- În fiecare dimineaţă e la bibliotecă, unde îşi ia notiţe. După ce se întoarce de la Vasiliu, începe să tocească. Vă spun eu că aceasta nu-i viaţă.
- Are vreo legătură sentimentală?
- Da, răspunse fata cu vădită neplăcere. Ceva de dată recentă.
Locotenentul îi simţi rezerva din glas şi începu să râdă.
- Aţi fost foarte sinceră cu mine şi vă sunt recunoscător. De ce n-aţi fi aşa până la capăt?
Irina începu să se joace cu ciucurii cordonului auriu care-i atârna oblic, pe şold, ca la pistolarii din filmele cu cowboys, doar că lipsea revolverul cu pat de argint şi încrustaţii de sidef. Mădălina purta şi ea ceva asemănător.
- Am considerat totdeauna că una din componentele de bază ale prieteniei este confidenţa, pendant imediat ţinându-i discreţia. Nina şi-a deşertat sufletul în faţa mea şi sunt convinsă - de fapt e firesc - că lucrurile acestea nu le-ar fi povestit nimănui, nu le-ar fi strigat pe toate gardurile. Mă simt ca un preot a cărui limbă e legată de secretul spovedaniei.
- O secundă! o opri Dobrescu. Relatându-mi anumite fapte, dumneavoastră nu bârfiţi, nu colportaţi, în consecinţă, nu trădaţi. Prietena dumneavoastră a dispărut şi trebuie găsită. Din acest unghi privind lucrurile, orice amănunt ne poate fi util. Iar bărbatul din viaţa unei femei înseamnă mai mult decât un amănunt. Deci este esenţial să fim informaţi asupra relaţiilor dintre Nina Mihai şi individul respectiv, asupra statutului persoanei în cauză.
- De, făcu Irina, încerc să-mi anesteziez scrupulele. Băiatul se numeşte Nelu Diaconeasa. Ce învârte exact nu ştiu, Nina mi-a spus că-i tehnician. Unde lucrează, iar habar n-am.
- Cum de nu v-a încredinţat Nina Mihai mai multe?
- Cred că nici ea nu-i prea informată, iar dragostea a ameţit-o. Nelu e primul bărbat din viaţa ei care i-a dat atenţie. După cum v-am mai spus, legătura poartă o dată foarte recentă. Nici două luni.
- L-aţi cunoscut?
- Foarte superficial. Au trecut într-o seară pe la mine pentru exact o jumătate de ceas. Nina venise să ia nişte cărţi pe care i le procurasem de la o colegă.
- Ce impresie v-a făcut?
Din nou, Irina Marin păru încurcată.
- Sunt atât de înşelătoare primele clişee... Şi atât de hazardant să dai sentinţe în funcţie de ele... Permiteţi-mi o scurtă divagaţie. Am o prietenă, fostă colegă de liceu. Fata asta, Alina, a constituit pentru noi şi chiar pentru mai multe generaţii de elevi un model. Era admirată ca un star, cunosc colege care încercau să-i imite stilul, pieptănătura, gestica, de rochii nu mai vorbim. A absolvit facultatea de filosofie şi din câte sunt eu informată a făcut aceeaşi senzaţie şi acolo. Într-un cuvânt, perfecţiunea pe viu, aşa cum n-o întâlneşti decât în literatură, când zeii sunt extrem de darnici şi-ţi pun totul în coşuleţ: frumuseţe, inteligenţă, mediu şi circumstanţe prielnice. Acum un an, eram la restaurantul "Cina" cu mai mulţi prieteni. O văd pe Alina intrând cu pasul ei princiar, magnifică şi desăvârşită, elegantă cum ştie numai ea să fie. O însoţea un individ... Începu să râdă: Vă mărturisesc că de obicei ştiu să-mi cenzurez reacţiile. De astă-dată, şocul m-a depăşit. Am scăpat o exclamaţie de oroare. Mi se părea cumplit, de neconceput, de coşmar ca acest om să fie soţul Alinei. Imaginaţi-vă o gorilă neretuşată, cu figură de ocnaş. Nasul părea zdrobit de un pumn, faţa era acoperită de cicatrice, expresia, categoric de criminal. O figură de gangster concurându-l degajat pe Falconetti, dacă vă amintiţi filmul!
- Da, zise Dobrescu. Mi-l amintesc.
Îi făcea plăcere să discute cu Irina, se simţea că este o campioană a conversaţiei de bună calitate, cu observaţii de bun simţ, iar până la plecarea trenului mai avea aproape trei ceasuri.
Irina, ca orice bun povestitor, care ştie să aţâţe curiozitatea auditoriului, respectă pauza de suspense şi îşi mai aprinse o ţigară înainte de a continua.
- Simţeam că plesnesc de consternare. Şi nu ştiam bine dacă sunt mai mult consternată sau indignată. M-au liniştit amicii de la masă. Respectiva gorilă era - este - unul din cei mai talentaţi pictori graficieni ai generaţiei tinere. Marius Tudoran. Trebuie să vă spun că l-am cunoscut ulterior: o grădină de om, delicat, cultivat şi un soţ excepţional.
- Quod erat demonstrandum! conchise locotenentul.
- De atunci, încheie Irina, mă feresc de etichetări pripite.
- Înţeleg rezerva dumneavoastră şi, ca să fiţi liniştită, vă asigur că nu tăiem capul nimănui pe simple impresii. Adică fotografia pe care ne-o veţi oferi nu vă angajează cu nimic.
- Fotografia, făcu Irina, suflecându-şi buza de jos... Fizic, nimic interesant. Drăguţ, înalt, destul de bine făcut, dar ca el am mai văzut un milion. Ca intelect, n-am putut să-mi dau seama de mare lucru. În jumătate de ceas, vă daţi seama, n-am discutat geneza universului şi nici Shakespeare, şi nici n-a avut vreme să debiteze inepţii.
- Atunci ce nu v-a plăcut, căci tot ce mi-aţi relatat până acum pictează un tip cu totul inofensiv.
- Sunt două chestii. Întâi, are aerul acela inconfundabil de bişniţar... Poate mă înşel, dar seamănă cu indivizii dubioşi de pe Covaci. Al doilea, că nu ţine deloc la Nina şi totuşi o cultivă. Şi se pune întrebarea de ce? Ce interes poate avea? Nina nu-i bogată, n-are relaţii, n-are maşină, casă, mă rog, ceva care să-l tenteze. Sentimentul meu era că abia o suportă şi asta pentru a obţine ceva.
- Aţi discutat pe temă cu prietena dumneavoastră?
Irina făcu ochii mari: "Ai înnebunit?"
- Cum pot să-i înşir adevăruri atât de crude? Mai ales când simt cât e de îndrăgostită şi realizez că de douăzeci de ani, de când ne cunoaştem - am fost colege din primară - o văd pentru prima oară fericită? Dar nu oricum fericită! Fericită cu majuscule!
- Înţeleg. Aveţi idee unde am putea da de el?
- Nici una.
- Încă o chestiune şi nu vă mai plictisesc.
..................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu