8.
Îşi amintea perfect localul, cu mesele de marmură de Suedia, galantarul cu prăjituri minunate, cabinele telefonice din stânga. El prefera etajul şi, din specialităţile casei, Coupe-Jacques-ul. Aici se întâlnea cu Dorina, marea lui dragoste din anii studenţiei, o blondă micuţă şi picantă ca un bulgăraş de aur şi care avea un apetit de ocnaş. Ca să nu se îngraşe, după primul profiterol, dispărea discret la toaletă. Se întorcea un pic congestionată - vomase -, dar mereu proaspătă şi bine dispusă şi comanda senină al doilea profiterol... Îşi aminti - Doamne, câte amănunte absurde înmagazinăm! - cât se distrase într-o după-amiază de vară (se refugiase în cofetărie gonit de o ploaie torenţială) auzind o bătrânică delicată, cu un jabou îngălbenit, cerând politicos: "Un ceai de palmier, vă rog..." Athenee Palace-ul, Cina, Palatul, Romarta au rămas aceleaşi... C.CA.-ul... Restaurant Bulevard. Pe vremea lui nu-l redeschiseseră. Exista o librărie pe colţ şi parcă un depozit... Stai! Ce era aici? În faţa Bisericii Zlătari se deschidea o esplanadă splendidă şi Dragu încercă să reconstituie vechiul decor. A, da! Sigur că da! Aici fuseseră Grand Hotel şi restaurantul Postăvarul. Într-o vreme era localul lui preferat, mai ales la dejun. Se gătea bine, variat, un soi de bucătărie ca la mama acasă.Coborî până la Operetă, mai parcurse câteva sute de metri şi se opri perplex. Avea impresia că a ajuns la frontiera Bucureştiului, că intră într-un oraş nou. Locuise toată viaţa pe Sfinţii Apostoli, dar acum, înconjurat de o pădure impresionantă de imobile noi, de artere altfel croite, ar fi fost incapabil să-ţi arate cu degetul:
"Uite, aici am stat eu! Un bloc cenuşiu, cu trei etaje şi zidul de colţ, comun cu liceul de băieţi Mihai Eminescu... Acolo am şi învăţat".
La întoarcere se gândi să-i dea din drum telefon lui Vasiliu.
Se simţea însă cumva ostenit. O osteneală aparte, afectivă: emoţiile reîntâlnirii cu oraşul copilăriei şi tinereţii, amintirile, gândurile retro îl răscoliseră mai mult decât se aşteptase.
Ceru la Service-room să i se aducă cina în cameră şi pe la nouă seara îl sună pe inginerul Vasiliu.
Îşi dădură întâlnire pentru a doua zi, după-amiază. După ce închisese telefonul, inginerul Dragu îşi zise că Vasiliu primise vestea sosirii lui în ţară cu o linişte aproape stranie. Se aşteptase la o explozie de surpriză "Tu eşti? Nu se poate!... De unde vorbeşti? Din Bucureşti? Fantastic?! Ce faci? Când te văd? etc.."
Miron însă manifestase o bucurie modestă, iar în ceea ce priveşte surpriza, aceasta oscilase spre zero şi ţi-ai fi putut închipui că pe Vasiliu nu-l poţi lua niciodată pe neaşteptate.
Faptul i se păru suspect, pentru că îl cunoştea bine: sensibil, mâinile îi transpirau la cea mai mică emoţie şi, în general, avea o fire nestăpânită.
"În fond, conchise, om vedea la faţa locului."
Se îmbrăţişară totuşi călduros şi se aşezară, ca altădată, în holul-salon. Dragu încerca un sentiment bizar, pe care nu-l definea prea bine. I se părea însă fantastic să regăsească acelaşi decor după zece ani. Totul era identic, nu lipsea şi nu se adăugase nimic, mobilele îşi aveau, la centimetru, acelaşi loc. Trăia acut sentimentul că anii n-au trecut peste această casă, că foile calendarului înţepeniseră, că timpul paralizase, că nu se întâmplase nimic.
Pentru Dragu, care schimbase de atunci atâtea peisaje, traversând un itinerar extrem de accidentat - "n-aş putea afirma că viaţa mea a fost monotonă" -, impresia, desigur, căpăta un relief mult mai şocant decât ar fi fost normal.
"Aproape că nu pot să cred că am plecat vreodată... Îmi vine să-l întreb ce a făcut cu analizele Cătănoiu, de la laborator, sau să-l bârfim pe profesorul Ciurea..."
Îşi exprimă sentimentele cu voce tare:
- Mă, Miroane, aici chiar nu s-a schimbat nimic?
- Ce să se schimbe? Te aşteptai să-mi iau alte trenţe? Şi astea-s prea multe! Am boarfe, caraghios, dar aşa e, pe care nu le folosesc cu anii.
Gheorghe Dragu începu să râdă:
- Te pomeneşti că o mai fi existând şi Ţa Florica?
- Există. Dacă veneai acum o oră, o prindeai.
- Extraordinar!
- De ce? În definitiv, n-are decât şaptezeci şi şase de ani.
- Da, dom'le, concedă amuzat Dragu, în fond, aşa e.
Vasiliu îl cercetă făţiş, pe toate părţile:
- Tu însă te-ai schimbat. Pe stradă, nu te-aş fi recunoscut.
- Vârsta, Miroane tată! Nu ne iartă pe nici unul.
- Ţţ! făcu inginerul, nu pot să zic că ai îmbătrânit, dar ai luat alt aer. De businessman, aşa cum îi vedem la cinema. Parcă te văd într-un birou din ăla numai nichel şi sticlă de nu ştii ce-i: W.C., baie sau observator astro-atomic. Eu unul cred că m-aş simţi ca într-o seringă.
- Iubitule, presupun că n-ai fost de mult la cinema. Coteţele astea aseptice nu se mai poartă de douăzeci de ani. Ce-ai mai făcut tu?
Vasiliu păstra o circumspecţie impusă şi pe undeva îi era ciudă pe Gheorghe. Din pricina individului care-i făcuse propuneri în numele lui Dragu, trebuia să se cenzureze, să fie atent, prevăzător. Bucuria îi era ciuntită şi ar fi vrut-o întreagă, rotundă, necenzurată. În afară de maică-sa, nu ţinuse cu adevărat decât la Gheorghe.
- Nimic excepţional. Exact ceea ce făceam şi acum zece ani, exact ceea ce ştii. E mult mai interesant ce-ai făcut tu.
- Depinde, făcu modest Dragu.
Simţise că Vasiliu trece repede peste întrebare (în cazul lui, "ce-ai mai făcut?", dată fiind viaţa săracă în evenimente, nu însemna altceva decât "ce-ai mai lucrat?", "la ce lucrezi?") şi consideră că ar fi fost lipsit de tact să apese.
- Cum depinde?! La patruzeci şi unu de ani, ai aruncat toate punţile din urma ta în aer şi ai plecat în lume. Altă existenţă, alt meleag. Ce mai! Viaţa luată de la capăt. Spune-mi ce învârti?
- Am o agenţie imobiliară.
Vasiliu se holbă:
- Ce naiba ai?!
- Ai auzit perfect Sunt agent imobiliar. Sublinie: bine situat.
- Asta în timpul liber?
- Hai, Miroane, nu fă pe nebunul! Auzi, în recreaţie! Cu asta mă ocup de dimineaţă până seara, şi azi, şi mâine şi până mi-oi lepăda potcoavele!
- Vrei să spui că nu mai profesezi?!
Inginerul Vasiliu era sincer contrariat. Nu-şi putea închipui, dar hotărât nu putea, depăşea capacitatea lui de înţelegere şi de imaginaţie, ca cineva, un inginer dotat şi bine pregătit, să renunţe la meserie şi mai ales când specialitatea e aeronautica.
- Da, dom'le! Ai înţeles, în sfârşit.
- Stai, măi Ghiţă, nu te enerva! Fă-mă să înţeleg! Mi se pare senzaţional, parol, ca tu, cercetător, şi nu în orice rahat - cum se încrucişează porcii York cu ăia Ziemmenthal...
- Alea-s vaci, îl corectă iritat Dragu.
- ...ca să scoţi rasa ultraformidabilă şi autohtonă Fane Chintal - deci tu, cercetător în aeronautică, să te apuci să vinzi case păduchioase date cu şampon, să nu se cunoască igrasia, unor fraieri care se pricep la imobile la fel de bine ca şi tine!
- Degeaba, Miroane, cu tine nu se poate discuta!
- De ce, măi creştine? Explică-mi şi mie fenomenul! Eu credeam că ai ajuns mare şmecher pe acolo, îi înveţi pe ăia ce va să zică un aeroplan...
- Mă iei la mişto?
- Pe legea mea, nu!
Se simţea într-atâta de indignat, încât începu să se plimbe cu traiectorie de bondar prin odaie şi îşi turnă şi lui, în mod excepţional, al doilea coniac.
- Auzi, dom'le! Să ai doctoratul, lucrări, chestii, comunicări şi să umbli de năuc printre canguri: "Ia, neamule, garsoniera!"
Dragu, depăşindu-şi enervarea, încercă să se amuze. În fond, ăsta fusese totdeauna Vasiliu. Un zăpăcit. Nu cunoştea despre viaţă nici cât un puşti de cincisprezece ani, închipuindu-şi că aeronautica este singura disciplină din lume de care merită să te ocupi.
- Vrei să mă asculţi un moment?
- Cu amândouă urechile.
- Lucrurile nu stau aşa cum îţi închipui tu. Nu umblu prin piaţă să-mi vând cocioabele şi-mi dau seama că în capul tău sunt un fel de comis-voiajor. Nu, mon cher! Am una din cele mai prospere întreprinderi de profil din ţară, o mie de salariaţi, iar birourile mele sunt instalate într-un palace.
- Şi ce-i cu asta? Nu vinzi bordeie, negociezi zgârie-nori! Dar asta ai visat tu? Doar la atâta te ducea pe tine capul?
- Hai că eşti mai naiv decât te ţineam minte. Ce dracu voiai să fac eu acolo cu aeronautica? S-o iau de la zero? Inginer stagiar cu ture de noapte? Trebuie să dai o mie de teste - asta dacă băieţii catadicsesc să se ocupe de tine -, din care ăla de limbă e primul, şi, ca să-l iei, eşti obligat să le cuvântezi în graiul respectiv mai deştept decât în ăla care l-ai auzit la mă-ta când îţi cânta nani-nani! Îl ţii minte pe Băcăuanu?
Vasiliu încruntă sprâncenele, încercând să-şi aducă aminte.
- A fost coleg de liceu cu noi. La B.
- A! Pistruiatul! îl ştiu. Parcă era medic la Iaşi.
- Aşa! Adaugă şi conferenţiar la Facultatea de Medicină. N-a trecut niciodată testul de limbă. A debutat ca paznic de noapte şi acum a izbit-o. E şofer de taxi, are trei maşini pe piaţă.
- Şi ce dracu vrei să-mi spui cu chestiile astea? Imbecilul, dacă ştia că n-are aptitudini pentru limbi străine, de ce n-a stat pe creanga lui de frasin? A umblat după chiparoşi şi cocotieri!
- Asta-i tot ce ai înţeles? Vreau să spun că acolo, când pleci, în principiu, laşi în ţară meserie, performanţe şi ambiţii profesionale. Trebuie să ştii că iei viaţa de la început din toate punctele de vedere, că vei face ce găseşti, ce se nimereşte şi ce fabrică mai mulţi bani. Eu am izbutit! Şi câştig azi, fără exagerare, cel puţin cât zece aeronautici de ai tăi, salariaţi ai celor mai mari firme. Clar?
Vasiliu îşi trecu degetele peste buze. Întrebă fără nicio nuanţă de ironie:
- Ce faci cu atâţia bani?
- Mănânc, beau, trăiesc şi mă distrez mai bine de cât alţii! Miroane, hai să discutăm despre altceva.
- De ce? Tot ce-mi spui tu este extrem de instructiv. Totuşi nu mă aşteptam să abandonezi meseria. Mi se pare cu atât mai straniu, cu cât zilele trecute mi s-a întâmplat ceva bizar.
Îi relată în câteva cuvinte întâmplarea de la Gara de Nord.
- Trimis de mine?
- Absolut! Mă ştii vreun glumeţ?
Dragu se simţea de-a dreptul siderat. Transpirat, calculă febril:
"Nu mai înţeleg nimic. A înnebunit Robin? Îl avertizează pe ăsta ce-i în capul meu şi pe urmă mă trimite să-i subtilizez lucrarea? Ce vrea? Ce urmăreşte? Să scape de mine, gândind că aici mă înhaţă securitatea? Absurd! Putea de mult să-mi trimită un glonţ prin telex! Şi de ce? în ce măsură pot fi eu primejdios pentru Robin?"
Vasiliu îl urmărea atent şi traduse greşit consternarea lui Dragu.
"Cât o fi el de actor, admiţând că a devenit între timp, că înainte era mocofan rău, nu poate simula chiar în halul ăsta! De indignare, săracul e lac de sudoare..."
- Acum n-o lua şi tu în tragic, dar chestia, trebuie să recunoşti, că-i singulară. Ca să fie şi mai convingător, tipul mi-a arătat porte-bonheur-ul tău. Ţii minte? Căluţul de argint.
Căluţul de argint! îl avea din liceu, i-l făcuse taică-său cadou în clasa a IX-a. Nu se despărţise niciodată de el. Îi dispăruse cu zece zile în urmă. Parcase maşina în faţa unui drugstore ca să-şi ia ţigări şi lăsase cheile la bord. Când se întorsese, după două minute constatase că cineva îi furase întregul porte-clefs. Se întrebase - şi el şi poliţia - care putea fi explicaţia unui furt atât de neobişnuit?
- Bineînţeles că-l ţin minte. L-am avut până de curând şi mi-a părut grozav de rău când am băgat de seamă că l-am pierdut. Căluţul a fost singura superstiţie din viaţa mea. Şi, într-un fel, parcă-l simţeam pe tata mereu lângă mine. Totuşi nu înţeleg... Nu înţeleg deloc.
- Hai să nu ne mai batem capul! propuse Vasiliu. Are cine s-o facă în locul nostru. În orice caz, a intrat mafia pe fir!
- Care mafie?
- Ei, vorba vine! Şnapanii ăştia care se ocupă cu spionajul economic sau industrial, mă rog, ştii la ce mă refer.
- Dragul meu, făcu stingherit Dragu, încep să mă simt prost, şi probabil că n-am să te mai caut. Nu vreau să-ţi închipui nici măcar o clipă că am venit la Bucureşti, la tine, cu cine ştie ce intenţii care-ţi vizează lucrările. După cum ţi-am explicat, astăzi eu activez în cu totul alt domeniu. Bineînţeles că mi-ar fi făcut plăcere să discut cu tine "profesional"', vorba aceea, prima dragoste nu se uită niciodată, iar pe acolo nu am asemenea prilejuri, dar acum mă voi abţine.
Impresionat, Vasiliu îl bătu uşor pe umăr:
- Lasă prostiile, Ghiţă! Dacă te gândeşti, lucrarea asta noi am început-o împreună. Zece ani! Doamne! Când au trecut?
- Mă întreb şi eu.
Vasiliu, neobişnuit să bea, căzuse în euforie şi devenise neaşteptat de sentimental.
- La vară împlinim treizeci de ani de la terminarea facultăţii. Ar fi fost colosal să fii şi tu cu noi. Băieţii fac pregătiri în stil mare, sunt nebuni!
- Cine mai trăieşte dintre profesori?
- Păi, Niţulescu, de la tehnologie...
- Trebuie să aibă vreo sută de ani!
- Ce contează! E ager ca un ogar. L-am văzut prin primăvară, jucându-se cu trotineta prin curte. Stai! Stai! Nu ramolisment, îl învăţa tehnica pe nepotu-său... Mai sunt Cârlan, de la rezistenţă, Dobrin...
- Prodecanul.
- Ăla! Ţii minte ce criză a avut când zăpăcitul de Stoicescu a făcut figura cu borcanul? Voia să-l exmatriculeze...
Dragu dădu din cap zâmbind. Căminul avea patru corpuri dispuse în cadrilater în jurul unei curţi interioare. Stoicescu rostuise un borcan uriaş în care produsese vid. La două noaptea; urcase la ultimul etaj şi-l azvârlise în curte. Bubuitul nu fusese cu nimic mai prejos decât al unui tun furios. Stârnise panica în întreg cartierul. Izbucnise un scandal uriaş!
Luaţi cu valul aducerilor-aminte, întârziară până spre miezul nopţii, îşi luară rămas bun, iar Vasiliu, al cărui entuziasm rămăsese la aceeaşi temperatură, insistă să se vadă cât mai des. Ca şi altă dată, simţea că niciodată nu avusese un prieten mai bun. Iar contactul sufletesc se realizase firesc, spontan, de parcă nu i-ar fi despărţit nici felie de viaţă. Îşi uitase toate rezervele legate de vizita lui Gheorghe în ţară.
Dragu se întoarse la hotel mai mult decât îngrijorat.
"Robin îmi vrea capul."
41.
Ajunsese să sară de pe scaun la auzul oricărei sonerii, târâitul de la uşă sau trilul telefonului. De la dispariţia Adrianei, nu călcase pe la facultate şi cu excepţia limonadelor pe care i le prepara taică-său, nu înghiţise absolut nimic.
În patru zile, Dan ajunsese o umbră: i se vedeau oasele sub pielea obrazului, îi puteai urmări jocul maxilarelor, buzele se subţiaseră, lăsând să i se vadă dantura, ochii îi ardeau jăratec, ca la bolnavii de malarie.
Dumitriu, neputincios, îl asista într-un colţ de odaie. Treceau ceasuri întregi, liniştea fiind punctată de oftatul bătrânului.
- Tată! Pentru numele lui Dumnezeu, stăpâneşte-te sau du-te în dormitor. Suspini ca o babă, parcă ai cobi! Nu mai suport!
Când primi telefonul era singur. Un amurg grăbit îşi aruncase deja vălurile albăstrii asupra oraşului.
- Cu Dan Dumitriu!
- La telefon.
- Ascultă bine ce-ţi spun, tinere! Adriana are nevoie de dumneata.
Dan simţi că-i sare inima din piept.
- Unde e? De ce nu vine?... E sănătoasă?
- Ai s-o constaţi singur, dacă ai să faci ce-ţi spun eu. Te aştept peste exact cinci minute în spatele cofetăriei. Dacă întârzii o singură secundă, nu mă mai găseşti.
Înnebunit, Dan îşi încălţă ghetele, fără să le mai tragă fermoarul, smulse canadiana din cuier şi trânti uşa. Ştia că se vâră cu ochii legaţi de el însuşi în încurcătură, mai mult ca sigur era atras într-o cursă, dar se simţea incapabil să procedeze altfel. Chiar dacă exista o singură şansă dintr-o mie să ajungă lângă Adriana, s-o ajute, s-o protejeze, aceasta trebuie forţată şi epuizată.
"Cinci minute! De n-aş întârzia!"
Ticălosul calculase la secundă timpul de care avea nevoie ca să ajungă la cofetărie şi asta în pas alergător, tăindu-i astfel posibilitatea oricărei comunicări, telefon sau bilet aşternut în grabă.
"Tata o să se îmbolnăvească de grijă!"
Ajunse la colţul străzii gâfâind, cu un avans de un minut. Un Renault aştepta cu motorul în funcţiune. La ivirea lui Dan, o mână deschise portiera din dreapta şoferului.
- Îmi placi tinere, eşti punctual.
Dan îl recunoscu la volan pe necunoscutul cu ochelari de la Restaurantul Bucureşti.
42.
- Dacă sunteţi amabilă, spuse Minerva, încercaţi vă rog să-mi faceţi portretul chiriaşului dumneavoastră.
De emoţie, Matilda Manta abia putea vorbi. Bineînţeles, se simţea acum mult mai liniştită, dar săptămâna de coşmar pe care o petrecuse ca într-o gară, cu paltonul pe ea şi geanta la îndemână, mereu cu urechea ciulită şi neîndrăznind să adoarmă, cu inima - pasăre nebună, forţând gratiile pieptului, sentimentul izolării totale de lume o dezechilibraseră, marcând-o până la de nerecunoscut.
Nea Fane, sentimental şi de profesie cumsecade, o privea stors de milă. Unde era doamna în vârstă, delicată şi fragilă ca un porţelan, totdeauna liniştită, stăpână pe sine, întâmpinându-l gentilă şi plină de graţie? Acum era răvăşită, cu părul atârnând în laţe, vorbea precipitat, ai fi zis o babă cam nebună şi poştaşului îi părea rău că Minerva şi-ar putea face o impresie falsă, taxând-o drept şuie sau sclerozată.
După sosirea Minervei, Matilda Manta îl rugase să rămână. Se simţea prea tulburată, iar femeia aceasta - parcă maior, spusese -, deşi blândă şi înţelegătoare, adresându-i-se cu toată condescendenţa, o intimida.
Matilda Manta aparţinea acelei generaţii care considera că anumite profesii nu pot fi practicate decât exclusiv de bărbaţi, socotindu-le "imposibile" pentru sexul slab. Oricât şi-ar fi opintit imaginaţia nu putea concepe o femei-ofiţer, paraşutistă, măcelăreasă sau hingher. Ştia că totuşi ele există şi se întreba cu un vag sentiment de îngrijorare dacă seamănă cu celelalte, cum se comportă acasă, cu soţii lor, dacă ştiu să gătească sau li se întâmplă să-şi prindă o floare în coc.
- Da... sigur... Am să încerc... Are cam între cincizeci şi şaizeci de ani... Ştiţi, oamenii aceştia au vârstă incertă... Nu prea înalt... Căută în jur şi ochii i se opriră asupra poştaşului: Aşa... un pic mai scund decât domn Fane.
Minerva se răsuci spre el:
- Dumneavoastră l-aţi văzut vreodată?
- Nu. Nu primea corespondenţă, iar eu vin aici o dat pe lună, cu pensia.
Matilda Manta dădu din cap cu o ritmicitate senilă.
- Nu, nu l-a văzut... Poartă ochelari şi e cărunt. Adăugă în şoaptă, de parcă personajul ar fi putut s-o audă: Dar îţi face frică. Asta e! Când te uiţi la el, ţi se face frică şi îţi îngheaţă picioarele... Adică ţi-e frig.
"E clar! îşi zise Minerva. Amicul de la restaurant. Adriana încercase aceeaşi senzaţie. Şi celelalte semnalmente, în mare, corespundeau... Tare aş vrea să-l văd şi eu pe Vâră-Groază ăsta!..."
- Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Aţi reţinut poate vreun semn particular?
Matilda Manta îi azvârli o privire umilă, de parcă ar fi vrut să se scuze:
- Nu m-am uitat niciodată bine la dumnealui... Ţineam ochii plecaţi... ştiţi, ca să nu încep să tremur. Completă repede, ca şi cum ar fi găsit o comparaţie: Dar aş putea să-l recunosc... Asta e fără îndoială.
- De ce credeţi că v-a sechestrat? L-aţi ameninţat cu ceva? V-aţi manifestat într-o manieră care l-ar fi putut nelinişti?
Bătrâna izbucni în plâns, aparent fără motiv. Era de fapt tensiunea acumulată zile întregi de-a rândul - întregi, căci neîngăduindu-şi să închidă ochii, teama rămânea mereu trează, alături de întreaga ei fiinţă, fără anestezia câtorva ceasuri de somn - şi care acum izbucnea cu virulenţă.
- Iertaţi-mă, rosti printre suspine. Dar eu sunt atât de străină de asemenea lucruri. Nici măcar nu sunt sigură că înţeleg tot ce spuneţi. Eu ştiu cum m-am manifestat?!... Sigur, mi-era teamă. Mai ales ultima oară, când a deschis uşa şi a apărut dintr-o dată în faţa mea cu un ciorap îmbrăcat pe cap... M-am speriat îngrozitor... Am văzut aşa ceva o dată, la cinema.
- Am reţinut, acum, vă rog, liniştiţi-vă. Pot să-i văd odaia? se interesă Minerva.
Va arunca o privire fugară, simplă formalitate.
"Ăştia nu-şi lasă cartea de vizită şi noua adresă unde să li se trimită corespondenţa..."
Şi totuşi! În odaia bătrânească, cu masă străbună, pe un singur picior, cu tablouri în rame ovale şi un pat cu gratii şi bile de bronz, găsi un mesaj din partea domnului Parker. Pe o carte de vizită neimprimată, cuvintele se desluşeau citeţ şi necontrafăcute:
"Stimată doamnă Tutovan, regret că nu vă pot face cuvenitele onoruri de gazdă, dar probleme importante mă reclamă în altă parte. Sper să mă compensez rândul viitor. Cu reverenţă, PARKER. "
43.
Colonelul Ionaş cerceta zâmbind cartea de vizită, ascultând peroraţiile Minervei, care părea neobişnuit de iritată.
- E nebun, domnule! Nebun, obraznic, ieftin şi extraordinar de sigur pe el! Nici măcar n-a încercat să mascheze grafismul, n-a apelat la nici unul din procedeele obişnuite: litere de tipar, decupate din ziar sau zulufi de cocoşat. Aţi remarcat? Toţi marii infirmi din naştere au o scriere teribil de înflorită. Normal! O manifestare a complexului de inestetic în care străbat şi suspinele nefericitului. Asta a fost o paranteză!
- Am luat act.
- Revenind la răvăşelul lui Parker, textul, nu trebuie să mi-o spună băieţii de la grafologie, e scris dintr-un condei, nu pictează literele altfel nici când îi scrie bunicii Anabella şi ca să umple pagina se interesează dacă i-au ieşit bine conservele de toamnă.
Ionaş lăsă cartea de vizită şi îşi scoase ochelarii.
- Bun, asta a fost salata. Să discutăm acum serios. Ce a urmărit cu fiţa asta?
- V-am spus! E nebun sau vrea să facă pe nebunul. Asta nu e acţiune de spionaj. E circ! E iarmaroc! E foileton de cea mai proastă calitate! N-am întâlnit în viaţa mea un agent care să se desconspire cu tot dinadinsul, să lase urme de elefant pe unde trece. Mai lipsesc salvele militare care să-i semnaleze prezenţa pe unde trece. Iar trucurile sunt de o grosolănie penibilă. Încalţă un ciorap pe mutră ca s-o vâre pe nenorocita aia în boale, o sechestrează şi mie-mi lasă un bileţel a la Arsene Lupin. Ce-s figurile astea? Unde vrea să ajungă? Şi pe urmă încă o chestie! Asta n-a auzit de portretul-robot? Se plimbă bimbaşă prin târg şi-şi expune fotografia din faţă şi din profil! Avem până acum trei persoane care ţi-l pot recunoaşte dintr-o privire.
Ionaş încercă s-o tempereze:
- Uşurel, Minerva. Lasă deocamdată poza individului. Problema e că în nicio săptămână înregistrăm a treia dispariţie. După Adriana şi Nina Mihai, acum Dan. Taică-său e disperat!
Ochii Minervei scânteiară:
- Când îl văd pe puşti, îl trag zdravăn de urechi! Era avizat, nu ca Adriana, şi totuşi s-a aruncat cu capul în baltă. A făcut-o, ce-o fi făcut, conştient! Să nu-mi spuneţi că a fost răpit în plină stradă, molestat şi apoi legat balot. Oricum, nu suntem la Chicago sau în romanele unei cu coane pe care eu o cunosc şi pot să vă spun că bate câmpii la modul cel mai voios! Pariez că Dan a primit o scrisoare sau un telefon - miza fiind Adriana - să se prezinte într-un anumit loc, la o anumită oră şi că, dacă dă drumul la difuzor, fata va avea de suferit. Cam pe aici...
- Ceea ce nu mă împiedică să fiu îngrijorat.
- Ba eu nu sunt îngrijorată deloc! Ce mă nelinişteşte serios este că nu văd unde bate! Mi-e teamă că, în timp ce senor Parker se distrează cu noi, alţii acţionează în cu totul altă direcţie... Vă repet, se lucrează atât de gros, că mă simt paralizată. Colac peste papagal - e slăbiciunea de ultimă oră a colaboratorului meu Dobrescu Vasile! - mai soseşte şi Gheorghe Dragu în ţară, Vasiliu îl primeşte cu flori şi când Macri îi atrage atenţia să fie prevăzător, să ne avertizeze în legătură cu orice iniţiază, întreprinde, mişcă, legat de Dragu, se stropşeşte la el: "Nu mai sunt copil mic!" Pe urmă, căţărat pe Ceahlău, îi zvârle un aforism adânc, la care bietul Macri tot cugetă: "Tinere! Prietenia e o floare rară! S-o ţii minte de la mine!"
- S-a semnalat ceva suspect în legătură cu Dragu?
- Până în prezent, nimic. Turism şi atât. În afară de Vasiliu, nu s-a văzut cu nimeni.
Câteva minute nu vorbi nici unul dintre ei. Din stradă, răzbăteau zgomotele oraşului, "acustica urbană", la care Minerva ţinea atât de mult, şuieratul vântului.
- Ăsta parcă ar avea ţignal, domnule! Ca vardiştii!
- Cine? întrebă colonelul.
- Alizeul, musonul, sau ce-o fi forfotind pe afară... Se întrerupse brusc: domnule colonel!
Era atât de impetuoasă, că Ionaş se sperie. Pe acelaşi ton ar fi putut la fel de bine declara: "M-arunc de la etaj fără paraşută!"
- Eu nu mai pot aştepta! De aia nu i-am priceput niciodată pe răbdăreţii de stau cinci ceasuri în mijlocul naturii cu ochii la capătul unui băţ! A fi sau a nu fi: crăpcean, oceanic sau macrouri în ulei.
- Ce să aştepţi? se interesă blând Ionaş.
- Să acţioneze Parker et Comp., atentând concret la un obiectiv sau altul.
- Şi ce vrei să faci?
- Să-l găsesc pe individ! Trebuie căutat! Are categoric un loc de refugiu la care nici nu ne gândim.
- Cum vrei să procedezi?
- Să mă gândesc la ceea ce nici prin gând nu-mi trece.
Ionaş oftă:
- Draga mea, tu într-o zi vei descoperi Quadratura Cercului. Slavă Domnului însă, eu voi fi pe atunci de mult la pensie, pândind capătul unui băţ.
44.
Răscoliră gara centimetru cu centimetru. Când ajunseră, două trenuri - unul spre Galaţi, celălalt spre Bacău - urmau să plece în câteva minute.
Cei mai tineri din echipă, Moraru şi Codriş, se avântară cu nădejde sărind peste valize, sacoşe, ţânci, despărţiri şi buchete de flori. Răscoleau din ochi culoare şi compartimente, în căutarea unei fete - în viziunea artistică a Minervei - cu chipul trist şi aer de evadată.
"Fiţi atenţi la expresia ochilor: de ciută speriată şi melancolică. E o tuşă imposibil de confundat."
"Hm! bombănea locotenentul Moraru, poate că dacă m-ar chema Rembrandt, aş reuşi să disting în balamucul ăsta tuşa aia de pe chipul fecioarei melancolice."
Peste zece minute, Moraru îl anunţă pe Dobrescu: "Auzi, flăcău! Am impresia că amicul Codriş o să admire pe la ora unsprezece Buzăul."
Locotenentul se interesă neatent:
- De ce?
- Păi aia e prima staţie, Buzău! Nefericitul a rămas în tren. Dacă i-ai fi ghicit azi-dimineaţă în cafea că-i pică drum de zi şi amendă la C.F.R. că face blatul, te trimitea la doctor.
Începură să râdă amândoi.
- Să vezi ce show face Samuraiul pe chestia asta!
- Mie-mi spui?! exclamă Dobrescu, folosind tonul superior al individului care se ştie expert în materie, ultracompetent şi vârf absolut.
Aborda tonul Minervei, doct, didactic, indignat şi pe care-l reproducea la perfecţie (în liceu, imitaţiile lui din recreaţie - dacă închideai ochii, jurai că glăsuieşte Samuraiul, dar era păcat căci merita să-i vezi şi gimnastica feţei - făceau deliciul colegilor.)
- Unde ţi-au fost ochii, băiete?! N-ai văzut că pleacă balaurul? Cum ce să faci? Să nu fi căscat gura, să fi parcurs în galop o sută paişpe vagoane şi pe urmă s-o faci pe Fifi înaripatul. Ce?! N-ai mai văzut pe nimeni sărind pe geam? Am să stau serios de vorbă cu maiorul Iliescu. Ţine curs de dans sau de educaţie fizică? Auzi! Să rămâi în tren şi să fluturi o batistă albă! Nu te-ai gândit că aştept să-mi dai raportul? Insuficient, Codriş, pe ziua de azi. Insuficient...
Unul din colegi, căpitanul Vintilă, se îndrepta alergând spre Biroul de informaţii, unde stabiliseră locul de întâlnire.
- Dom'le, dacă a trecut pe aici persoana, ori a luat trenul de Piteşti - ăla care a plecat cu patru minute înainte de a sosi noi, ori a intrat în pământ. Am scotocit totul, până şi coşurile de gunoi.
Din diferite direcţii începură să vină şi ceilalţi. Se refugiară în dreapta uriaşului tablou-orar şi ţinură consiliu de război. Prezida Dobrescu. Deşi cu mai puţine stele pe epoleţi, era considerat specialistul nr. 1 în chestiunea delicatului fenomen privind relaţiile dintre Minerva şi subalternii săi.
- Ce-i zicem, dom'le? Cum o întoarcem?
Moraru propuse:
- Vasilică, intri tu primul, ştii cum s-o iei.
- Auzi, ricana Dobrescu, eu unul nu ştiu, dar aş da mult, nici nu vă închipuiţi voi cât de mult, ca să-l cunosc pe ăla care ştie. Vreau să-l văd şi eu cum arată şi jur că-i voi învăţa pe copiii mei, başca nepoţi şi strănepoţi, să-i cinstească numele.
- Lăsaţi bancurile! Ce facem acum?
Vintilă aruncă ţigara la jumătate. Aşa auzise el că-i sănătos, dar mai ales elegant.
- Un lucru e sigur! În momentul de faţă, Nina Mihai nu se află în incinta gării. Făcu o pauză şi adăugă: S-ar putea însă să mai vină.
- Şi ce propui?
- Rămân aici patru băieţi care să supravegheze toate intrările. Nu poate scăpa neobservată! I-am avertizat şi pe ăştia de la Miliţia gării. Vreau să zic, le-am dat semnalmentele fetei.
Dobrescu, fulgerat de o idee, îşi plesni o palmă peste frunte:
- Există o gaură pe care n-am cercetat-o!
- Care?
- Punctul sanitar.
Era o încăpere pătrată, agreabilă şi grozav de dichisită. Exista în ea ceva - Dobrescu se simţea prea agitat ca să detecteze ce anume! - care o făcea să fie chiar plăcută, să nu semene cu obişnuitele cabinete medicale, de obicei reci şi ameninţătoare.
O asistentă tinerică, foc de nostimă, într-un halat impecabil şi fardată ca o reclamă de produse cosmetice, îşi pilea unghiile, ascultând muzică la tranzistor.
Ambianţa şi persoana sugerau o scenă de operetă consumată - ăsta-i libretul! - într-o farmacie. Dobrescu îşi declină identitatea. Fără a-l lăsa să continue, fata declară repede:
- Bănuiesc că vă aduce aici o problemă importantă. Doamna doctor Macarie lipseşte momentan. Se întoarce la douăsprezece.
- Doamnă! făcu excedat locotenentul. Nu mă interesează vreo intervenţie medicală. Vreau să ştiu dacă în cursul dimineţii de azi aţi avut vreun pacient?
Asistenta îşi clămpăni genele neobişnuit de lungi. "E absurd, îşi zise Dobrescu, dar ochii îţi sugerează doi fluturi...", iar efectul era departe de a fi dezagreabil.
- Da... Am avut o tânără. Au găsit-o femeile de serviciu prăbuşită pe o bancă pe peronul cinci, îşi pierduse cunoştinţa.
Inima lui Dobrescu zvâcni:
- Cum o cheamă? Unde e?
Asistenta îl temperă importantă:
- Aveţi răbdare, domnule. Suntem prea solicitaţi ca să putem reţine cazurile pe dinafară.
"Solicitaţi pe dracu!", se gândi Dobrescu, uitându-se la registru. Coperţile ferfeniţă, foile îngălbenite trădau oarece vârstă. În schimb, nu fuseseră consumate mai mult de douăzeci de file.
Fata apăsă cu unghia în dreptul unui nume:
- Nina Mihai. Insuficienţă cardiacă. Trimisă la Spitalul de urgenţă în stare de colaps.
45.
Vlad Calotă solicită un concediu de şase zile dintr-o "restanţă" de nouăzeci şi se încuie în casă. Îşi anunţă menajera că e plecat din Bucureşti şi blocă telefonul. După discuţia, mai bine-zis mărturisirile lui Cati, simţise imperios nevoia să reflecteze, să-şi decanteze impresiile, să se dezmeticească. Şi, pentru aceasta, trebuia să se izoleze, să rămână doar el cu gândurile lui.
Există diferite feluri de memorie, determinate fie de factorul congenital, fie de o anume educaţie, orientare specială dictată de profesiune. Unii au memoria fizionomiilor, alţii pe cea a cifrelor, alţii a naturii înconjurătoare: privelişti, peisaje urbane sau campestre. Există o memorie a mişcării, a gesticii, a mimicii - x e recunoscut după douăzeci de ani datorită unui zvâcnet particular al capului, felului în care-şi ridică bărbia, după surâs -, după cum există memoria numelor proprii sau a numerelor de telefon.
Calotă avea memoria replicii. După decenii, era în stare să-ţi reconstituie o discuţie până la silabă şi virgulă, respectând aproape aidoma până şi ordinea cuvintelor din frază.
Când Cati, după "seara ei de confesiune", îl părăsise - era trecut de două noaptea şi primă oară în trei ani când nu dormea la el -, Vlad îi solicitase un răgaz de câteva zile.
- Trebuie să fiu singur. Lasă-mă să-mi revin.
Femeia îl mângâiase uşor pe obraz:
- Te înţeleg, dragul meu... Nu-mi închipuiam că ai să fii chiar atât de şocat.
- Sunt un om obişnuit, Cati. N-am avut parte de un destin excentric şi tot aşa nici unul din prietenii mei. Îngăduie-mi să mă adun puţin.
Ca femeie - vexată că Vlad nu o reţine, ca om inteligent - intuind exact starea lui de spirit, Cati ştia că e bine, e diplomatic să nu rămână la el în continuare.
Taxiul îşi semnalase prezenţa prin două claxonări scurte. Cati îi întinsese obrazul - şi iarăşi pentru prima oară nu gura -, întrebându-l pe un ton uşurel, în care tandreţea şi cochetăria erau dozate cu artă:
- Mă mai iubeşti?
Calotă o privise adânc în ochi.
- Imens. De aceea mi-e şi atât-de greu.
O împinsese apoi delicat de umeri şi o condusese până la maşină.
"Vlad, eu sunt spioană."
În primul moment inginerul îşi închipuise că nu pricepe. Că dintr-o dată îi scapă sensul cuvintelor. Asociaţia Cati-spioană depăşea înţelegerea lui, era imposibilă, ţinea de domeniul fantasticului.
"Nu mă privi aşa, dragul meu, mă inhibi."
Inginerul emisese naiv:
- E o farsă, nu-i aşa?
Simţea că nu-i aşa, dar, interzis, nu găsise nimic altceva de spus.
- Nu, oftă Cati. Şi, dacă m-aş ţine de farse, aş găsi altele mai inspirate.
În mintea inginerului se buluciră imagini colecţionate de-a lungul anilor. Secvenţe de film, pagini memorabile din cărţi de profil, documentare sau de ficţiune, relatări din ziare.
Şi nu şi-o putea închipui pe Cati, femeia pe care o ţinea în braţe de trei ani, protagonista unor situaţii groteşti, brutale, implicată în afaceri machiavelice, cutreierând culise şi subterane dubioase, având de-a face cu duri pentru care condiţia de a supravieţui este să ai arătătorul mai nervos, mai dibaci, mai iute decât al adversarului.
- Ai răbdare să mă asculţi?
- Da, Cati, pronunţă greu, cu gâtul uscat, Calotă. Da... Chiar te rog... Sunt de-a dreptul buimac. Dar pot să te urmăresc.
- Vlad, spuse Cati, urmărind fumul ţigării filtrat de lumina veilleusei, pun un motto confesiunii mele: "în viaţă, nu faci totdeauna ce vrei." Eu sunt fatalistă şi aş zice că faci numai ceea ce ţi-e dat să faci. Când viaţa ta parcurge itinerarul preconizat de dorinţa, de aspiraţiile, de visurile tale, să ştii că aşa au vrut zeii...
- Mă rog, chestiunea-i discutabilă. Ştiu unde ai vrut să ajungi, îţi promit că mă voi strădui să te înţeleg. Vreau să te înţeleg pentru că te iubesc.
- Vreau să înţelegi circumstanţele. După aceea mă vei înţelege şi pe mine. Mama a fost o femeie foarte frumoasă. Frumuseţea aceea definită ca fatală şi pe lângă care niciun bărbat nu poate trece nepăsător. Ca să-i înţelegi genul, e suficient să-ţi spun că făcea parte din familia Odilei din Climate. S-a căsătorit cu tata, după cum ţi-am spus, un inginer cetăţean francez. În '47, când eu aveam cinci ani, am plecat toţi în Franţa. Nu era o perioadă faimoasă pentru cocoşul galic, cu creasta cam pleoştită de război. Tata îşi găsise un serviciu mediocru, salariul lui asigurându-ne traiul zilnic, dar foarte modest. Pentru mama, a se mulţumi cu un apartament de trei camere, într-un imobil sordid din apropierea halelor - deci cartier infam, care te descalifică imediat acolo, neîndrăznind să-ţi dai adresa - era de neconceput. Locuinţei mizere îi ţinea tandem un trai socotit mizer: economii la coşniţă şi trufandale admirate doar în vitrină nu şi în propriul frigider, nu toalete de la Coco Channel, nu slugi stilate, trebuind să se mulţumească pentru treburile domestice cu oficiile unei servitoare toante, obraznice şi căreia veşnic îi curgea nasul. Toate acestea echivalau pentru ea cu iadul.
Făcu o pauză şi zâmbi:
- Mai ales când nu putea să traverseze strada fără să răsucească o mare de capete. Nu o dată am văzut, oameni la volan oprind brusc şi privind-o ca năuci. Era într-adevăr încântătoare în rochiţele ei negre, suplă, ca un bibelou şi cu părul de un aur stins împletit într-o coadă prin care trecea un şnur de catifea neagră. Îi atârna pe spate, până aproape de centură, sfidând moda capetelor ciopârţite de marii coafori ai Parisului, care lansaseră coafura tifos... Eşti drăguţ să-mi întinzi bricheta?
Inginerul se ridică şi-i aprinse ţigara.
- Mai trăieşte?
- Nu ştiu. Dacă da, n-are azi mai mult de şaizeci şi unu de ani... Ne-a părăsit în 1950, iarna. Nu şi-a luat cu ea decât poşeta, actele şi pieptănul. Trebuie să fi fost o femeie de o cutezanţă drăcească. N-a fugit! A plecat, pur şi simplu. Eu nu înţelegeam bine ce se întâmplă. Tata o privea prostit. "De ce, Ilyanette, de ce?" Nu era în stare să articuleze altceva. Mama i-a răspuns calmă: "M-am săturat de şoşoni sparţi, supă de ceapă şi o cocioabă în care miroase a şoareci şi D.D.T." M-a mângâiat în treacăt pe păr, a fluturat vag mâna spre tata, aşa cum faci într-o gară când pleacă trenul. N-am s-o uit, e de fapt ultima mea imagine despre ea: neverosimil de suplă, într-un pardesiu de catifea neagră pe care coada împletită părea un şarpe de aur adormit. N-am mai văzut-o niciodată. Nici eu, nici tata.
- Cum e posibil? Trăim în secolul XX. Oamenii nu dispar totuşi aşa.
- Dacă vor, surâse Cati, dispar. Aşa! Singurul lucru pe care l-am aflat este că se încurcase cu un colonel din misiunea americană şi că, fireşte, s-au stabilit în Statele Unite, unde respectivul avea o situaţie excelentă în industria automobilelor.
- Cum v-aţi explicat tăcerea ei? Admit că taică-tău nu însemna mare lucru pentru ea. Dar erai tu! Copilul ei.
Cati ridică din umeri:
- Nu ştiu. Egoism sălbatic ar constitui o explicaţie comodă, dar totdeauna realitatea e mult mai complexă. Am rămas deci cu tata. Un om blând, cumsecade, dar iremediabil rănit. N-a mai fost în stare să fie pentru mine decât întreţinătorul legal. Nu părinte, nu prieten. A făcut sacrificii ca să absolv un colegiu select, unde eram internă, ştiu că mă iubea, dar puşi faţă în faţă, ne simţeam ca doi străini. A murit singur, un domn posac, fără energie, care nu se consolase niciodată. Eu împlinisem nouăsprezece ani.
Cati se ridică şi făcu câţiva paşi prin încăpere, ca să se dezmorţească.
Inginerul - instinctiv ne constituim totdeauna termen de comparaţie - se simţea năucit: "Ce destine!... Ce oameni!" Se gândi la maică-sa, o gospodină de un pedantism habotnic, eroină a trei scuturături mari pe an când dezmembra până şi mobila, pentru că, "ori faci curăţenie ca lumea, ori te mănâncă goangele", la taică-său, un medic fanatic, care, când nu opera, stătea cu nasul în cărţi de specialitate. În viaţa lui nu citise niciun singur ziar.
- Aici, oftă Cati, aşezându-se din nou, se încheie prima parte a vieţii mele. Eram deci singură, absolut singură, aveam nouăsprezece ani, bacalaureatul şi o rentă infimă, care mi-ar fi ajuns să mă înscriu la universitate cu condiţia să mai lucrez câteva ore pe zi pentru a-mi completa venitul. Mi-am găsit un post relativ confortabil, ca domnişoară de companie - şase ore pe zi - pe lângă o femeie în vârstă, ciudată dar generoasă şi care atunci când nu avea capricii putea fi delicioasă. Nu ştiu ce am azi, cad mereu în livresc, dar gândeşte-te la mătuşa Pittypat din "Gone with the wind" şi ai s-o ai în faţa ochilor. Pe Red, soţul meu, l-am cunoscut în casa ei. A fost o dragoste de la prima vedere, reciprocă, şi-i sunt şi astăzi recunoscătoare pentru acele luni cu adevărat luminoase, doar sinceritate şi pasiune. Avea toate calităţile care cuceresc de la prima vedere. Atât de multe, atât de imediat detectabile, încât rareori fondul nu este alterat. Dar asta o descoperi târziu. Splendid, polisportiv, manierat, instruit, când îl vedeai sărind peste portiera Rolls-ului decapotabil şi apoi la volan, aveai impresia că este un zeu. Ne-am căsătorit după şase luni şi cred că nu exista o fată mai fericită pe faţa pământului decât mine. Iubeam, eram iubită, aveam un soţ după care jinduia orice femeie între nubil şi senilitate, lăsasem undeva, departe, în cămăruţa din Rue St. Denis grijile materiale - cât mă necăjeam pentru un fir dus de la ciorapii de nylon, scumpi atunci, după război! -, avusesem succes ca mireasă şi plecam în voiaj de nuntă pe Costa del Sol...
- Şi care era, în fond, realitatea? întrebă Calotă şi glasul răguşit îl surprinse pe el însuşi.
Cati surâse:
- Red nu mă înşelase şi nu încercase să pară altul decât era. Doar că îmi prezentase clişeul incomplet. Avea toate calităţile înşiruite, nu mă minţise în legătură cu posibilităţile lui financiare, deşi eu l-aş fi luat şi în şort, şi desculţ, dar îmi ascunsese sursa acestor venituri. Cu inconştienţa celor nouăsprezece ani, mă mulţumisem cu o carte de vizită incertă: om de afaceri. Aici intră multe, de la fabricantul de automobile, până la gangsterul prosper sau traficantul de droguri. Dar pe atunci eu nu îmi băteam capul cu aşa ceva. La câteva luni după întoarcerea noastră din voiajul de nuntă, mi-a mărturisit că face parte dintr-o agenţie de spionaj independentă. Deviza şefului suprem era, este, zâmbi: "nimeni nu ţine cu nimeni, ci doar cu cifra de beneficii..." În consecinţă, cine oferă mai mult...
Calotă n-o slăbea din priviri.
- Cum ai reacţionat tu?
Cati îi cercetă îndelung chipul osos, cu ochii căprui, aşa-numiţi scânteietori, buzele ferm tăiate.
- Probabil ai să mă judeci, dar sunt decisă să-ţi spun adevărul. Nu m-am necăjit nicio clipă şi, cu aceeaşi inconştienţă, a aceloraşi nouăsprezece ani, dimpotrivă, am rămas cu gura căscată de admiraţie. Nu vedeam decât aspectul de cinema al problemei: aventură, curaj, bărbăţie, zile pline nu croşetate din rutină şi plictiseală, victoria inevitabilă a binelui. Bineînţeles, n-a fost necesar nici cel mai mic efort ca să mă racoleze. În entuziasmul meu, aproape că m-am oferit singură. Cu riscul de a te scandaliza, pot spune că am intrat în această lume, căci e o lume specială, în pas de dans pe melodia "Ce captivantă este viaţa!" Boss-ul exulta. Din prima clipă, intuise în mine o agentă de viitor. Un an de instruire specială şi aveam să devin un as, unul dintre aceia despre ale căror isprăvi se pomeneşte public abia după douăzeci sau treizeci de ani de la consumare.
- L-ai dezamăgit?
Cati dădu trist din cap:
- Se pare că nu. În primăvara aceasta am împlinit douăzeci şi doi de ani de activitate. O cifră record pentru un agent, mai ales când e femeie.
Calotă tresări, îşi ridică o clipă privirea, apoi o coborî. Nu îndrăznea să formuleze, totuşi cuvintele se smulseră singure de pe buze:
- Te-ai... vândut de multe ori, Cati?
Femeia surâse cu duioşie.
- Ai rămas un copil. Asemenea întrebări nu se pun niciodată, căci niciodată răspunsul nu te va satisface. Ori îl pui la îndoială, ori doare.
- Spune-mi...
Glasul inginerului era sfâşietor, cerşea asigurări, dezminţiri sau, cel mai bine, hai! trezeşte-te! Toate sunt baliverne. Visăm! Şi eu, şi tu...
- Spune-mi, ai făcut lucruri îngrozitoare?... De care să-ţi fie ruşine?
Cati îi susţinu privirea cu îndrăzneală:
- Crezi că există un singur om, care îşi poate dezgoli complet sufletul faţă de un altul? Să-şi deschidă larg porţile memoriei? Un singur om care să nu aibă nimic de ascuns? A cărui inimă cel puţin, dacă nu obraz, să nu roşească dinaintea unei anume amintiri?
- Da, cred. Altfel viaţa ar fi imposibilă.
- La urma-urmei, ce înţelegi tu prin îngrozitor? Vreme de peste douăzeci de ani am făcut acelaşi lucru: am luptat că să aflu ceea ce tu nu vrei să-mi spui.
- Dar cu ce mijloace! Dumnezeule, gemu Calotă, cu ce mijloace?
- Eşti intoxicat de literatură proastă şi filme comerciale. Mijloace? Crime, şantaj, violenţă, nu-i aşa? Nu! Bani! Nu ţin minte niciodată să fi pus zece dolari pe masă şi ei să se fi întors în poşeta mea. Hai, Vlad, nu dramatiza.
- Iartă-mă! Se strâmbă într-o încercare chinuită de a surâde. Şi soţul tău... Unde e?
- Pe glob, rosti Cati. Uneori nu ne vedem câte şapte, opt luni, dar comunicăm sistematic. Acum e într-o misiune specială în America latină. Boss-ul, şi bine a făcut, n-a acceptat niciodată să lucrăm amândoi în cadrul aceleiaşi acţiuni. Doar că la început, în primii ani, când eram foarte îndrăgostiţi, ne lăsa vacanţe comune mai lungi.
- Îmi închipui că genul ăsta de... activitate e bine retribuit şi că până acum v-aţi făcut suma. De ce nu vă retrageţi? De ce continuaţi un joc cu viaţa, cu şansa, cu liniştea voastră?
- Noi nu suntem contabili, Vlad, suntem agenţi secreţi. Nu te retragi când vrei! Când ţi se permite. Mai ai vreo întrebare să-mi pui? Am impresia că sunt la o conferinţă de presă.
Inginerul Calotă dădu de câteva ori din cap. Expresia era a unui om atât de ostenit de emoţii, încât nu mai reacţionează.
- Una singură, Cati. Şi te rog din suflet să fii cinstită. De altfel, ţi-am mai pus întrebarea, dar ne aflam în alt context. Spune-mi, ai venit la Bucureşti special pentru mine? Vreau să zic cu... misiunea de a mă întâlni?
Femeia răspunse ferm:
- Da, Vlad. Am venit într-adevăr în România cu misiunea de a te contacta. Trebuia să mă infiltrez în existenţa ta, să te câştig total, definitiv. Nu primisem însă misiunea de a mă îndrăgosti de tine!
- Nu! strigă Calotă. Nu vreau să mă mai gândesc. Vreau linişte... linişte... De aş putea să dorm... Măcar un ceas.
Intră în baie şi luă două somnifere.
46.
- Măi băiete, făcu nerăbdătoare Minerva, nu-mi mai povesti cum ai intrat tu pe poarta spitalului, ce bancuri ţi-a spus portarul şi câţi centimetri are în jurul taliei maimuţa de la registratură. Ce a zis doctorul, aia mă interesează!
Dobrescu respiră adânc. Niciodată nu ştiai cum să procedezi cu Minerva. Fie te zăpăcea cu întrebări ţinând de detaliul absurd - câte scaune erau în odaie? Unde se afla priza? Ai văzut praf pe sub paturi -, fie îţi cerea să-i prezinţi raportul într-o pilulă cât un piramidon. Scandă telegrafic:
- Nina Minai a fost adusă în stare de colaps... S-ar părea că a suferit un şoc nervos.
Minerva îl întrerupse:
- Ce-i aia s-ar părea? Da sau nu! Face pe glumeţul cu noi?
Locotenentul se abţinu să răspundă. N-avea decât să întrebe ea pe doctor dacă-i arde de spirite.
- Zi mai departe!
.............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu