Dispariţia statuii din parc, Rodica Ojog-Braşoveanu

                                                                   1.
                                     
                                                            Capitolul I
                                                                    1.

                                        - E nemaipomenit! Are temperament, e culant, e domn! Şi-o fantezie!.... Ce mai încolo şi încoace! Ştie să iubească.
    Liana o urmărea cu atenţie. Ochii aveau o strălucire particulară şi, ca totdeauna, în prezenţa Emiliei încerca un sentiment aţâţător de aventură.
    - Cum a fost?
    Emilia îşi roti inutil privirea prin încăpere şi scăzu instinctiv glasul:
    - Nu ne aude nimeni?
    Liliana dădu sâcâită din mână:
    - Cine naiba să ne audă? Ţi-am spus că Dinu e de gardă.
    Emilia chicoti. Când râdea îşi arăta dantura superbă, puternică; dinţi mulţi, parcă mai mulţi decât în altă gură. Cineva o caracterizase foarte plastic: "Are o gură feroce. De fiară." Era destul de înaltă, cu o talie subţire speculată în centuri strânse, late şi încărcate decorativ indiferent de modă, picioare lungi şi fine. Bustul strident, oarecum contrastant faţă de zvelteţea trupului, nu deranja, accentuând aerul agresiv sexy. Ochii verzi, de pisică, "ştiau" să privească, părul încreţit astrahan îşi ascundea sărăcia. Purta mult negru, speculându-şi culorile naturale - aprilul ochilor, crinul pielii, zăpada dinţilor - inele pe cel puţin şase degete şi poşete elegante, mari, prospere, cu catarame, iniţiale, bucle, clipsuri din duble bun. Nu pleca niciodată de acasă fără să aibă cel puţin două mii de lei în porte-feuilles. De ani de zile era clienta fidelă a Consignaţiei şi întreţinuta şefului de sală al unui mare restaurant, dar refuza să-l ia în căsătorie, în aşteptarea marii lovituri. Avea încredere în steaua ei şi în cei douăzeci şi opt de ani abia împliniţi.
    "Îmi mai acord doi ani. Dacă nu pică nimic, îl iau pe Gigi. De ce să mă grăbesc? Ştii cum se întâmplă! Te măriţi azi de frică să nu pierzi trenul, şi mâine se iveşte Jean Marais. Nu-ţi rămâne decât să-ţi mănânci mâinile până la cot!"
    Doctorul Dinu Candian, soţul Lianei, o detesta, temând eventuale influenţe nefaste pe care le-ar fi putut avea asupra nevesti-sii. Când se căsătorise, făcuse apel la toate trucurile pentru a-şi lega la ochi bunul simţ. Făcea parte dintre oamenii care nu-şi uitaseră judecăţile, puţinele judecăţi înţelepte din tinereţe. Pe atunci, considera o diferenţă de douăzeci de ani între soţi drept o calamitate, act obscen împotriva naturii, şi surâdea ironic, abia camuflat, când întâlnea doi parteneri între care fireşti ar fi fost relaţiile părinte-fiică. Niciodată n-avea să-i iasă din minte comentariul unui coleg - erau pe atunci secundari la spitalul Colţea - când şeful lor, doctorul Pintea, cvincvagenar vânjos, competitiv încă, totuşi cvincvagenar, le prezentase cu un prilej oarecare tânăra soţie, o asistentă medicală abia ieşită din cataloagele liceului sanitar:
    "Ehe! Geaba dă Dumnezeu pită bună, după ce ţi-a luat dinţii!"
    Îndrăgostit însă până peste cap de Liana, îşi pansase scrupulele, căutând pilde celebre:
    "Uită-te la Charlie Chaplin... Avea cincizeci de ani când a luat-o pe Oona, de optsprezece ani, şi nu uita că era fiica lui O'Neil! Ea l-a iubit fără îndoială. Ca dovadă, a sfidat orice prejudecată, a înfruntat toate împotrivirile, sunt şi azi împreună, şi au în inventar patru sau cinci copii. Iar interesul este exclus când te cheamă Oona O'Neil. Vezi, dară, că se poate şi astfel..."
    Perorase astfel dinaintea doctorului Gogu Manoliu, coleg de facultate şi de spital, care-l ascultase abţinându-se de la orice comentariu. Ce să-i mai spui viitorului nefericit cu două zile înainte de nuntă? Personal, se îndoia de reuşita căsniciei Liana-Dinu.
    Evident, Dinu rămânea un bărbat bine chiar şi la patruzeci şi cinci de ani, dar pentru o femeie matură, înţelegătoare prin vârstă şi experienţă, decisă să se cazeze.
    Liana, la nouăsprezece ani, era de o tinereţe explozivă - scandaloasă la braţul lui Dinu -, avea zburdălnicia căţelandrilor şi apetitul de viaţă, de distracţii şi de dragoste al unui întreg liceu de fete, fără a mai ţine seama de membrele corpului didactic.
    Nu trebuie să fii profet ca să intuieşti cum avea să îndure ea programul de ocnaş al lui Dinu: gărzi, obligaţii, studiu, vizite şi contravizite...
    "Azi nu putem ieşi, darling, mâine am o operaţie dificilă"...
    "Bine, dragă, dar le-am promis... Şi pe urmă, o să fie o lume extrem de interesantă... De când aştept să-l cunosc pe Doru Macarie... A avut un succes formidabil în «Doi pe un balansoar», iar acum aud că joacă cu casa închisă în «Cine se teme de Virginia Wolf». Hotărât eşti prea egoist."
    "Dacă nu vreau s-o pierd, hotărâse Dinu Candian, trebuie să fiu înţelept." În consecinţă, acţionase în trei direcţii. Îi satisfăcea fără să clipească orice capriciu presupunând sacrificii financiare - îi cumpărase până şi un cimpanzeu, Pongo, din păcate repauzat iarna trecută din cauza unei răceli -, o convinsese să facă un copil, Codruţ, care împlinise patru ani, şi îşi stăpânea eroic (zâmbetul devenea atunci, fără să-şi dea seama, înţepenit, crispat, strâmbând trăsăturile frumoase de meridional) orice sentiment de gelozie.
    "Nu trebuie să se simtă încorsetată. Totul e să-şi închipuie că face ce vrea."
    În acest sens, o suporta pe Emilia fără să cârtească, fiind incapabil de fapt să-i refuze ceva nevesti-sii. Când o vedea plăpândă, gingaşă, bibelou blond cu gură de copil mofturos à la Brigitte Bardot - idolul tinereţii lui - fragilă s-o frângi între două degete, cu un trup pictat, toată o miniatură, duioşia îi aburea ochii.
    - Hai, spune! o îmbie Liana
    Sorbi din paharul de Campari. Nu-i plăcea alcoolul, dar bea pour se donner du genre. Şi, pe urmă, era amuzant, la trei dimineaţa, tolănită pe canapeaua din living, să asculte întâmplări picante. Ale Emiliei purtau toate aceeaşi etichetă. În sinea ei se întreba adeseori, nu fără nostalgie, dacă de-acum încolo cariera ei sentimentală a luat sfârşit. N-avea să mai aştepte niciodată, plină de emoţie un telefon? Telefonul eternului iubit, telefonul lui Armand Duval? Nu va mai tremura niciodată de emoţie pândind fereastra, soneria de la uşă, sosirea poştaşului, acele pendulei îngrozitor de trândave, calendarul: de s-ar face o dată mâine...?!
    "Adevărul este, conchidea suspinând, că m-am căsătorit prea devreme, mătuşă-mea ştia ce vorbeşte «Ai abia nouăsprezece ani... Nici măcar nu ştii ce vrei. Dragostea o afli, o cunoşti mai târziu... Fiind femeie modernă şi versată, completase moale periind din cinism: Îl doreşti? Foarte bine. Dar nu înţeleg? Dacă vrei o cană cu lapte, de ce trebuie să iei toată vaca? E prea bătrân, fetiţo! Alături de el n-ai să ai tinereţe, ci doar toalete, o să înveţi mai devreme decât trebuie ce înseamnă analize, tensiune, colesterol. Peste cincisprezece-douăzeci de ani, când o femeie abia începe să ştie ce vrea, să simtă, tu ai să fii nevastă de pensionar, menajându-i ficatul şi prostata»."
    Emilia, cu patru ani mai mare, o trata oarecum matern:
    - Stai, puiule, ai răbdare.
    Sosise la Liana abia de un sfert de ceas, cu un taxi pe care-l prinsese în Piaţa Galaţi.
    - Ăsta-i tipul de la Inter?
    - Aşi! făcu Emilia punând paharul pe o măsuţă volantă. Cu Sandu m-am văzut ieri. Dar nu încape comparaţie, ma chère! Să-l vezi pe Grig!... E nemaipomenit!
    - Unde l-ai cunoscut?
    Emilia chicoti:
    - La Consignaţia... Apropo, mi-am cumpărat o rochie, delicioasă... Un amor! Nici măcar n-a costat mult! O mie două sute. Dar poţi să vezi, chic!
    - Ticăloaso! Mie nu mi-ai arătat-o.
    - Când, iubito? La ieşirea din magazin m-a agăţat persoana. "Domnişoară! Te-am văzut, te-am admirat, te iubesc!"
    - Colosal! râse Liana amuzată.
    - Mie-mi spui?! Ştii, fără tromboane: "Vă cunosc de undeva", "permiteţi-mi să vă conduc" sau "cum aş putea să vă mai întâlnesc". Omuleţul a mers la fix, n-a auzit de sens giratoriu. Când m-am uitat la el, am simţit că-mi vine ameţeală. Ziceai că se duce la filmare. Un biaiser din antilopă albă, cămaşă - pantaloni bleumarine, lanţ de aur la mâna stângă. Cinema, ce să mai discutăm! Stai să vezi text:
    "Mă iubeşti?"
    "Pe cuvânt de onoare."
    "Aşa, zic, brusc şi instantaneu!"
    "Brusc, instantaneu şi definitiv."
    "Păi, ce-i de făcut?"
    "Cu acordul dumneavoastră, domnişoară, să conjugăm verbul împreună."
    - Ce stil! râse Liana.
    Emilia urmă încântată:
    - Gagiul n-are treabă! Ne-am dat întâlnire pentru astă-seară la şapte, în faţă la Bucureşti.
    - Aha! De-aia te-ai pus la coji festive!
   Îi plăcea să folosească expresii argotice. I se părea astfel că nu-i depăşită, că rămâne în miezul lucrurilor, îşi închipuia că-i picantă. Medicul se crispa:
    "Înţelege, fetiţo, că ţie nu-ţi stă bine. Ai o figură angelică, eşti delicată, ai rasă. Nu-ţi dai seama ce şoc deplorabil încearcă cineva când te aude vorbind ca un golan."
    "Aşa ţi se pare ţie. La vârsta mea însă, gândeai precis altfel..."
    Emilia, îmbrăcată într-o bluză neagră foarte decoltată, cu o fustă amplă tot neagră, presărată cu trandafiri gigant sângerii, încinsă ca de obicei într-o centură cu o cataramă de strassuri, se roti în faţa oglinzii desfăcându-şi paraşută foile. Exclamă mulţumită de ea însăşi:
    - Şi Grig m-a admirat. Se azvârli pe canapea adăugând excitată: E de un rafinament fantastic. Fii atentă! "N-am ştiut în ce toaletă veniţi. Mi-aş fi pus o cămaşă neagră." "De ce?" "Ca să ne asortăm... Suntem doar pereche..." Îţi spun sincer, era să cad pe spate! Ai mai auzit de o chestie ca asta?
    Liana clătină visătoare capul. Nu, nu auzise. Dinu se îmbrăca splendid, cu mult gust, bineînţeles rimau în vestimentaţie în sensul că nu apăreau împreună ea, de pildă, în ţinută de seară, şi el sport, dar ca să-şi asorteze culorile, nu se gândiseră niciodată.
    - Era multă lume?
    - Ca de obicei, răspunse Emilia admirându-şi picioarele bronzate, lucioase, Full!
    - Culant?
    - Ca un nabab ! M-a rugat pe mine să comand, dar lady, i-am zis că n-am preferinţe. "Mi-e egal." El: "Aşa v-a învăţat guvernanta?" Bref, am luat tot ce-a fost mai scump. A lăsat pe masă cam la opt sute. Chelnerul, de atâta temeneală, cred că-i şi azi în echer.
    - Şi pe urmă?
    Emilia începu să râdă:
    - Ce naivă eşti, puiule! Ce înseamnă pe urmă? Vrei un desen? Îşi înăbuşi căscatul şi se întinse cu voluptate. Are o casă superbă pe Christian Tell. Tot felul de scule: video, televizor în culori, nu mai zic de casetofon.
    Liana, nu prea impresionată de mostrele prosperităţii contemporane - trăise totdeauna confortabil, propria locuinţă era la fel de bine dotată tehnic, iar doctorul Candian, comiţând eterna eroare a partenerului vârstnic, îşi închipuia că nerefuzându-i nimic îi împleteşte o lesă extrem de iscusită - se interesă din pură curiozitate:
    - În definitiv, cu ce se ocupă?
    Emilia căscă din nou:
    - N-am idee exact. Ştab pe la O.N.T... Ascultă, tu... Mie mi s-a făcut somn.
    - Dormi la mine.
    - Ţţ!
    - De ce? N-are sens să pleci acum acasă. A trecut de cinci.
    - Nu pot, puiule, făcu Emilia ridicându-se greu. Ne-am înţeles să mă sune azi până în prânz şi vreau să mă găsească acasă.
    Se apropie de fereastră şi dădu la o parte draperiile. Lumina albăstrie a dimineţii de iulie dădu contur obiectelor din odaie: o canapea şi două fotolii dintr-o piele extrem de fină - set expediat din Italia de un fost pacient - o masă scundă şi o consolă marchetate. Cutia de argint pentru ţigări lucea delicat, în oglinda florentină o femeie pictată în costum de epocă îşi trimitea surâsul palid de pe peretele opus.
    Emilia scoase o exclamaţie de surpriză. Liana, trezită din reverie, se interesă:
    - Ce s-a întâmplat?
    - Fantastic! Vino încoace! Am impresia că-s beată.
    Din doi paşi, Liana fu lângă ea.
    - Ce-i, dragă?
    O întâmpină imaginea familiară a părculeţului din faţa casei, probabil unul din cele mai bătrâne ale Capitalei. Copacii erau dintre aceia sub care căutaseră umbră multe generaţii de-a rândul şi ciudăţenie edilitară, băncile originale cu spătare graţioase de fier şi felinarele cu grumaz elegant de lebădă - mostre asemănătoare mai puteai vedea ici-colo prin Cişmigiu - rămăseseră aceleaşi de pe vremea străbunicilor. Părculeţul avea un aspect romantic şi nu ţi s-ar fi părut curios să zăreşti evoluând, pe cele câteva alei, siluete fin de siecle, umbreluţe de dantelă dansând deasupra unor florentine încărcate de flori, pantaloni strâmţi cu elastic, pălării tari, lucioase, haut-forme, ţinute la spate, împreună cu mănuşile glacé. Alături de o doamnă umbli cu capul descoperit...
    - Ce-i? repetă Liana intrigată.
    - Tu nu vezi? A dispărut statuia din parc.

                                                                    2.

                                        Maiorul Minerva Tutovan intră zâmbind în minister.  Se simţea excepţional de bine dispusă, un vânt formidabil îi sufla în pânze. În primul rând Keops, papagalul cu creastă regală, progresase mulţumitor, apropiindu-se sensibil de acutele lui Godzilla, cuvântătorul cu pene roşii al doctorului Radian (Vezi: "Violeta din safe"). Ascultându-i performanţele vocale, mătuşa Caliopi strâmbase din nas:
    "Ce-i cu ăsta? Rage ca un măgar doborât de anemie. Părerea mea este că nu-l hrăneşti suficient".
    Minerva, care pentru a nu fi evacuată de vecinii excedaţi de urletele agonizante ale lui Keops îşi capitonase uşile, o privise uluită: "Adică ai impresia că nu face destul zgomot?" "Abia îl aud. Pentru cinci mii de lei cât te-a costat animalul, consider că nu-şi dă îndeajuns de multă silinţă."
    Ceea ce adăugase însă considerabil la graficul dispoziţiei Minervei făcând să-i ţâşnească săgeata în afara chenarului, fusese aglomeraţia din 320. Nimic n-o stimula mai mult decât înghesuiala, adorând locurile cu hărmălaie şi bătături căznite de pantofi străini. Chiar şi azi, la vârsta matură, se dădea în vânt după bâlciuri, regreta Moşii, şi dădea din coate, oriunde întâlnea o mare de oameni strivindu-se cu talent, ca să ajungă în miezul evenimentelor.
    "Tovarăşe, îi explica ea de pildă colonelului Ionaş, care avea în eroare supraaglomeraţia de inşi, lumini şi zgomote ale Metropolei şi evada ori de câte ori era posibil pe malul unei ape însoţit de o colecţie de undiţe, mă cheamă Minerva Tutovan, cetăţean al lumii sfârşitului de veac XX, şi nu Daniil Sihastrul."
    În intimitate, Minerva considera un sejur pe creastă de munte între "cocoşi montagnarzi şi capre bronzate" drept culmea smintelii şi aştepta cu răbdare momentul în care protagoniştii urmau să ajungă mai devreme sau mai târziu locatari fideli şi de nădejde ai Spitalului nr. 9.
    Intră tiptil în birou şi îşi azvârli expertă bascul. Acesta ateriză exact pe creştetul lui Macri, care lucra cu spatele spre uşă. Căpitanul tresări puternic, şi Minerva începu să râdă:
    - Am exersat o săptămână ca să-mi iasă figura asta. Căpitanul se ridică:
    "Clarissim! Samuraiul e pus azi pe blestemăţii. Ţine-te bine, Macri tată!"
    - V-a căutat şeful. A lăsat vorbă să vă prezentaţi imediat la el.
    Colonelul Ionaş abandonă pixul, îşi împleti degetele şi începu să le mişte morişcă pe cele groase. O cercetă scurt şi începu să râdă încetişor. Contrariată, Minerva îşi controlă ţinuta: fusta dreaptă din gabardină, albastru petrol, ca şi jacheta cu croială bărbătească, pantofii plaţi, comozi, piepţii cămăşii cumpărată de la Adam.
    Nu sesiză nimic nostim şi, ridicând din umeri, desenă un chip surprins.
    - Ştii de ce râdeam?
    - Nu.
    - Te cunosc de doisprezece ani, Minerva, şi am impresia că în garderoba ta n-a intrat un singur lucru nou. Unde naiba găseşti mereu aceeaşi stofă, de aceeaşi culoare? De exemplu, eu n-am văzut gabardină în magazine de cel puţin două decenii. E o ţesătură ieşită din modă. Pur şi simplu nu se mai face, n-o mai scot fabricile.
    - Ei şi? Vă închipuiţi că dacă mâine nu se mai poartă matematica, ci dresură de capre - aud că ăla, Mihai Ciucă, a ajuns la eschimoşi cu numărul lui - o trec pe zoologie?
    - Bine, dar practic de unde procuri stofa?
    - Din depozitul personal. Am cumpărat acum şaisprezece ani patru baloturi. Mie când îmi place ceva cu adevărat, nu mă satur niciodată.
    - Am înţeles, suspină Ionaş. Ia loc, ne-a venit de la Miliţie un dosar interesant.
    Minerva, dintr-o dată atentă, îşi aţinti privirea ascuţită asupra colonelului.
    - Suntem informaţi, urmă colonelul, că în cursul nopţii trecute, deci chestiune de ore, a dispărut statuia din părculeţul de pe Aleea Dr. Conţescu.
    Minerva se holbă. Ochii negri, în general foarte mari, păreau acum două talgere umplute cu antracit. Ionaş, care scontase pe efect, râse încântat.
    - E un banc?
    - Aşi, pura realitate şi, te rog să mă crezi, toată lumea se simte consternată.
    - A cui era statuia?
    - A întregii obşti, draga mea. Poate nu m-am exprimat limpede. Se afla în mijlocul parcului, aşezată pe un soclu, gen cişmea Cu un bazinet sub robinetul din bronz, aşa cum se construiau cam pe la 1870.
    Minerva dădu din cap:
    - Am vrut să întreb pe cine reprezintă statuia.
    - Pe însuşi doctorul Alexandru Conţescu. Ionaş deschise dosarul şi citi: "Născut la 1820, repauzat la 23 Februar 1866. Director la spitalul Eforie şi Aşezămintele Elena Doamna. Recunoştinţă eternă..." Informaţiile le-am luat de la Consiliul popular. Legenda pretinde că individul a fost un sufletist, filantrop, demn urmaş al străbunului Hippocrate, acorda asistenţă gratuită săracilor etc.
    Minerva îşi trecu palma peste breton. O făcea de obicei în două situaţii: fie când "se dichisea", fie când se simţea luată cu asalt de vreo surpriză.
    - Tot nu mă dumiresc! Ce-au furat - căci aici e practic vorba de un furt - toată cişmeaua?
    - Nu, dragă, doar bustul. Piedestalul - să-i zicem - a rămas.
    - De unde se ştie cu precizie că subtilizarea a avut loc azi-noapte?
    - Părculeţul e înconjurat de locuinţe. Deci, foarte simplu. Las statuia în parc când mă culc şi, a doua zi, n-o mai găsesc.
    Minerva se ridică şi începu să circule agitată prin birou.
    - Pe viaţa mea, dacă am întâlnit vreodată o chestie mai fistichie! Păi mâine dispare Statuia Aviatorilor. Nu m-aş mira să fie opera vreunui ţăcănit care o fi citit pe undeva că băieţii din Chicago au umflat dama cu torţa de la New-York... Dar, apropo! De ce ne-au trimis nouă dosarul? Avem de-a face cu un furt, infracţiune de drept comun. Deci, de competenţa Miliţiei. Şi-au închipuit că şomăm?
    - Dragă Minerva, îi explică Ionaş cu răbdare, s-a făcut o anumită corelaţie cu dosarul Vlădulescu. Statuia constituia una din cutiile oarbe folosite de spioni. Respectiv, mesajele erau depuse sub bucla stângă a papionului, aş zice, mai degrabă, date fiind dimensiunile, funda doctorului Conţescu.
    - E prima dată când aud despre acest amănunt.
    Colonelul zâmbi uşor:
    - Fireşte. Nu tu te-ai ocupat de dosar, ci maiorul Grădinara, pe vremea când... ăăă... relaţiile dintre voi erau, ca să zic aşa, cam crispate.
    Nasul Minervei, antenă nervoasă, o cârmi la stânga. Într-adevăr, nu vorbise un an cu Grădinara, decretând că "nu întreţine relaţii cu oameni lipsiţi de umor şi aflaţi sub escarpenul nevestii". Îşi permisese ceea ce ea considera a fi o mică farsă. Întâmplător, Grădinara îşi uitase pe biroul ei agenda telefonică. Minerva, străfulgerată de o idee magnifică tăcuse, gură cusută, cu bună intenţie. Peste o lună, nefericitul îşi sărbătorea ziua de naştere. Pe la şapte seara, se trezise din senin cu vreo cincizeci de inşi, încărcaţi cu sticle, cutii de bomboane şi un raion întreg de cravate de 45 lei, dându-i buzna în casă, puşi pe chef mare. Grădinaru, interzis, simţise că-i vine ameţeală. Nu se pregătise în mod special, frigiderul, chiar epuizându-l până la ultimul fir de pătrunjel, ar fi făcut cel mult faţă la cinci-şase persoane.
    Nevastă-sa, ţâfnoasă şi autoritară, după ce-şi consumase primele momente de perplexitate, plecase trântind uşa:
    "Ai putea să ai atâta bun simţ să mă avertizezi când convoci un miting într-un apartament de treizeci şi şapte de metri pătraţi!"
    Până la urmă, misterul se clarificase. Minerva, aflată într-un moment de dispoziţie zglobie, îşi petrecuse trei seri sunând la toate numerele găsite în agenda lui Grădinaru şi avansând invitaţii irezistibile:
    "Ştiţi, e ziua soţului meu, împlineşte patruzeci de ani. Să nu scăpaţi nici un cuvânt, vă rog. Vreau să-i fac o surpriză".
    Grădinaru sosise a doua zi la birou furios Bistriţă, dar după vreo săptămână, când relaţiile urbane cu nevastă-sa fuseseră reluate, îi trecuse. Culmea era că tot Minerva se supărase:
    - Auzi! Să-mi vorbească mie pe tonul şi în termenii ăştia! Hm! Glume anormale şi de prost gust. Adică eu sunt anormală. Halal relaţii între colegi!
    Îşi ridicase în nouri nasul şi aşa rămăsese un an de zile.
    - Mda, făcu Minerva, alungând amintirea cu un gest al mâinii. V-aţi gândit că am putea avea de-a face cu un glumeţ?
    Un zâmbet larg inundă tot obrazul lui Ionaş:
    - Dragă Minerva, spuse cu tâlc, nu toată lumea e spirituală şi consider că acesta e un adevărat noroc. Imaginează-ţi cum ar arăta oraşul acesta, dacă fiecare din noi am avea în dotare glume inspirate...
    Minerva trecu peste aluzie cu naturaleţe. Se aşeză din nou şi începu să bată cu unghia degetului mijlociu în postavul vechi de pe birou.
    - Ştiţi, încep să mă simt la fel de ridicolă ca omologul meu de la Miliţie, maiorul Cristescu. A intrat în folclorul ministerului ca aprig colecţionar de cazuri trăsnite.
    Ionaş râse:
    - Tipul are şi ghinion. Dificil păstrezi poză marţială când, cel puţin o dată la doi ani, îţi pică o dandana în care evoluează, vedetă principală, o zăpăcită ca Melania Lupu, secondată de inevitabilul Mirciulică, consilier de nădejde.
    Minerva ridică din umeri.
    - Cristescu e un bleg sentimental. De ce n-am eu norocul s-o întâlnesc? Din păcate, e prea şmecheră ea să se vâre în fieful nostru.
    - Nu zi vorbă mare, observă Ionaş. Cunoşti aforismul: "fereşte-mă, Doamne, de blestemul rugii împlinite!"
    - E o zicătoare tâmpită, chiar dacă-i aparţine lui Shakespeare. Dixi!

                                                                        3.

                                         La intrarea Minervei, Dobrescu stătea câş pe marginea biroului, bălăngănindu-şi piciorul. Macri, de cealaltă parte a mesei, îi relata înfierbântat fazele unui meci de fotbal transmis în ajun de televiziune.
    - Înţelegi, pas! pas! fentă, mingea ajunge la Scifo, ăsta centrează, balonul e interceptat de Vercauteren care i-o trimite lui Lecocq! Cap! Bară!...
    Minerva se opri în prag cu mâinile în şolduri:
    - Cu capul în bară o să daţi voi, măi băieţi! Vasăzică astea sunt preocupările voastre în orele de serviciu! Bară, pas, fentă, hands!
    Dobrescu, fâstâcit, sări de pe masă şi înlemni drept ca un plop. Minerva îl măsură scurt:
    - De ce te-ai deranjat? Arătai foarte bine... Nonşalant şi flegmatic ca şeriful Bill cel Năprasnic din Arkansas-City. În ce film ai văzut poziţia? Rândul viitor, o să te găsesc probabil cu picioarele pe masă. Ai grijă de cizme: model gaucho. Şi acum ce faceţi? Vă uitaţi la mine? Macri, te duci la arhivă şi ceri dosarul lui Vlădulescu. Ăla de anul trecut. Până mă întorc, să-mi scoţi principalele date... Dobrescu, tu vii cu mine!

                                                                       4.

                                       - Nu-mi fac mari iluzii, dar aşa scrie la abecedar. O cercetare la faţa locului este obligatorie.
    - S-ar putea, opină locotenentul timid, să găsim totuşi ceva. După părerea miliţiei nu s-au scurs mai mult de zece-douăsprezece ore de la comiterea infracţiunii.
    - Ehe, Dobrescu Vasile, degeaba îţi sunt dascăl şi superior, degeaba te instruiesc! Încă n-ai înţeles câte evenimente se pot consuma în zece ceasuri? Vorba aia, Dumnezeu a inventat lumea în şase zile. Zece ceasuri înseamnă... Cât reprezintă în procente, Dobrescu Vasile, zece din 144? Repede, hai că-i chestie de primară.
    - 14,4.
    - Extraordinar! se minună Minerva. Vasăzică tot mai ştii ceva aritmetică. Deci, încearcă să-ţi imaginezi câte se pot întâmpla într-un interval care reprezintă 14,4% din timpul necesar creării unui univers.
    - Permiteţi-mi să vă spun, îndrăzni locotenentul, că până şi doctrina religioasă consideră aceste şase zile ca pe o determinare pur simbolică, dacă nu metaforică. Nu se cunosc exact dimensiunile unei zile în mentalitatea celor care au scris Biblia... Poate... secole, poate milenii.
    - Ia te uită! Ai ceva cultură.
    "Aşa şi aşa", îi răspunse în gând locotenentul.
    - Din fericire, declară ca să schimbe subiectul, n-a plouat...
    Minerva i-o reteză:
    - Ei şi? Tocmai pentru că n-a plouat n-o să găsim nimic. Ce urme vrei să desluşeşti pe un pământ ars de un soare torid, uscat ca o coajă de nucă?
    Părculeţul i se păru Minervei pitoresc, inspirat şi graţios împrejmuit cu un gard scund din bârne de piatră împletite. Coroanele princiare ale copacilor asigurau o umbră permanentă, şi Minerva îşi închipui, că în serile fierbinţi de vară, nu era lesne să găseşti un loc pe bancă. Soclul, decapitat de statuie, făcea o impresie stranie. Era un paralelipiped înalt, din al cărui pântece ţâşneau robinetul şi micul bazin imaginat în formă de scoică. În jur, pământul era bătătorit şi, după cum preconizase Minerva care făcu turul soclului, nu exista nici o urmă.
    Se înălţă pe vârful picioarelor şi îşi trecu uşor degetele peste suprafaţa zgrunţuroasă.
    - Stau şi mă întreb cum au desprins bustul de piedestal. Pare pur şi simplu retezat cu lama.
    - De ce spuneţi "au"? Credeţi că au acţionat mai mulţi?
    Minerva râse:
    - Ai dreptate. Instinctiv, am folosit pluralul. Habar n-am cât este de dificilă operaţia - sculptura este unul din puţinele hobby-uri care nu mi-au alungat somnul şi, deşi îmi închipui că nu-i imposibil să te descurci singur, cred, totuşi, dată fiind rapiditatea pe care o presupune o operaţie clandestină, că s-a cooperat. Am să mă consult în chestiunea asta cu un specialist... Dobrescule, după capul meu, aici, în parc, nu ne rămâne decât să prindem muşte!
    Îşi plimbă privirea asupra împrejurimilor. Micul scuar era străjuit din trei părţi de diverse clădiri. Strada pavată ca odinioară, cu chifle mici de piatră, ţinea paralela celei de-a patra laturi.
    Făcură înconjurul părculeţului, fixându-şi atenţia asupra imobilelor. O vilă pe un singur nivel, cu ferestre scunde şi late, ca la vagoanele Pullman, şi cu o firmă elegantă - negru şi auriu - pe uşa grea de stejar: Dr. Dinu Candian; o casă veche, cu marchiză şi bibiluri de ghips sub cornişe şi deasupra geamurilor înalte şi, în sfârşit, o clădire impunătoare cu parter şi etaj în stil maur.
    - Interesant, făcu Minerva pe gânduri. Casa pare nelocuită.
    Locotenentul cuteză:
    - Credeţi că-i singura din Bucureşti?
    - Nu, băiete, dar abandonate sunt de regulă cocioabele, bordeie prăpădite care aşteaptă vizita buldozerului. Asta e o clădire prea importantă, înţelegi? Parter şi etaj, în perfectă stare, construcţie solidă şi cu pretenţii estetice. De unde am dedus, Dobrescule, că-i părăsită?
    Locotenentul începu să transpire: "Iar m-a scos la tablă..."
    - Cred, ăăă... presupun că v-aţi ghidat după perdelele murdare.
    - Aşi! Şi mătuşă-mea Caliopi le spală doar o dată pe an. Zice că, dacă-s prea curate, se simte ca la sanatoriu.
    - Şi geamurile sunt murdare.
    - M-ai înnebunit cu Sanepidul, soro! Nu toată lumea e obsedată de cârpă şi detergenţi.
    - Atunci... nu-mi dau seama.
    - Băiete, băiete! Problema e atât de simplă, că mi-e şi jenă că am mai formulat-o. Aleea! Aleea care duce de la poarta grădinii până la intrarea în casă nu-ţi spune nimic? Nu vezi? Printre dalele de piatră a străbătut iarba. Dar asta n-ar fi nimic. Faptul însă că buruienile nu-s culcate, ci drepte şi perpendiculare - mai ştii ce-i aia perpendicular? - dovedeşte că nu sunt călcate. Mai clar, că nimeni nu intră şi nu iese din clădire. Şi mai clar! Că aleea nu e frecventată! Şi asta nu de ieri, alaltăieri. Firele au o lungime de circa zece-cincisprezece centimetri, şi în ultima vreme n-a plouat.
    - Trebuie neapărat să ne interesăm la Consiliul popular ce-i cu drăcovenia asta.
    Instinctiv, mai întoarse o dată capul. La fereastra de la etajul întâi, se afla un chip ciudat, cu ochi albi - nu-şi putu da seama dacă-i bărbat sau femeie - de o paloare cadaverică. În aceeaşi clipă, dispăru.

                                                               CAPITOLUL II
                                                                          1.

                                         Slavă Domnului, exclamă maiorul Cristescu de la miliţia judiciară, că am scăpat de dosarul ăsta! Auzi, să dispară bustul unui oareşcare doctor Conţescu - evident, azi oareşcare - din mijlocul unui parc, aflat în mijlocul Bucureştiului. Cazul este atât de trăsnit încât, rămânându-mi în parohie, mi-ar fi fost peste putinţă să nu mă gândesc la Melania Lupu.
   - S-o mai fi cuminţit şi ea, declară locotenentul Azimioară, un mare optimist prin vocaţie, pântece - avea o digestie excelentă - şi un destin amabil, care nu-l dezamăgise. Ultima oară (Vezi: "Anonima de miercuri"), ne-a dat chiar o frăţească mână de ajutor.
    - Să sperăm, dragul meu, să sperăm! Ghinionul cu această distinsă doamnă este că, din când în când, se plictiseşte. Asta încă n-ar fi foarte grav. Există cinematografe, biblioteci, cluburi Femina şi rummy, deşi pe ea o văd mai degrabă la o masă de maus sau whist. Din nefericire, are şi idei.
    - Ei! Mai seacă şi rezervorul ăsta. În fond, împlineşte şaizeci şi şase de ani.
    - Un apogeu de maturitate spirituală. Este vârsta la care marii creatori şi-au zămislit capodoperele.
    Azimioară începu să râdă.
    - Să sperăm că Melania şi Mirciulică vor face excepţie.
    - Mie-mi spui? S-a maturizat îndeajuns ca să spargă Banca Angliei.
    Maiorul ridică receptorul care începuse să bâzâie.
     - Da...?
    Chipul i se crispă instantaneu, şi pe frunte îi apărură câteva picături de sudoare.
    - Da, stimată doamnă, ce mai faceţi?
    Cu o mişcare a capului îi indică locotenentului să deschidă al doilea receptor.
    Azimioară recunoscu cu oarecare emoţie glasul amabil, cu intonaţii de fetiţă crescută la pension.
    - Trebuie să vă văd neapărat, domnule maior... Chiar asta vorbeam acum cu Mirciulică şi m-a sfătuit să nu întârzii nici o clipă.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Oh! Nu pot să vă spun la telefon, dar sunt extrem de nenorocită şi presimt că numai dumneavoastră mă puteţi ajuta. De altfel, sunt sigură...
    În receptor se auzi un firicel de plâns firav şi maiorul, ca totdeauna în confruntările cu bătrâna, îşi simţi inima copleşită de duioşie.
    - Cum vă pot ajuta?
    - Vă rog să-mi faceţi o vizită în cursul zilei de azi. Insist căci este o chestiune urgentă. Pot miza ca şi altădată pe amabilitatea dumneavoastră?
    - Bineînţeles. Voi încerca să vin în cursul după-amiezii. Se corectă: Voi veni precis.
    Închise telefonul şi suflă de parcă Azimioară n-ar fi înţeles cu cine stă de vorbă.
    - Melania! Îşi trecu degetele prin părul umezit brusc: Mai exact, Melania egal dandana.
    Locotenentul Azimioară nu era un ipocrit. Avea certitudinea că maiorul nu se înşeală şi, în consecinţă, nu căută nici o formulă prin care să-şi exprime condoleanţele.
    Cristescu izbi cu palma în birou:
    - Auzi, Azimioară? Sunt încredinţat că iar o să vizionăm un număr de zile mari! Al dracului să fiu, indiferent ce i-a trăsnit prin minte, dacă mă mai ocup de o singură afacere în care evoluează Melania! Mă retrag cu reverenţe şi scrieţi-mi la post-restant!
    Locotenentul îşi plecă privirea. De astă dată, tot cu certitudine, ştia că maiorul se înşeală.

                                                                2.

                                          Aroma dulce insinuantă de Magie noire îl izbi încă din vestibul. Doctorul Candian se crispă imperceptibil:
    "Iar a fost fiara aia la noi..."
    Îşi azvârli servieta pe canapeaua din living şi dădu năvală în dormitor. Inima îi bătea de emoţie, nerăbdarea, dorul, o spaimă nemărturisită că s-ar putea să n-o găsească pe Liana rămăseseră intacte, la fel de proaspete ca acum cinci ani. Mai cu seamă nopţile de gardă erau chinuitoare.
    Douăsprezece-paisprezece ceasuri departe de Li, încercând să-şi stăpânească fantezia, să-şi alunge spaimele, să zăticnească năvala gândurilor ucigătoare.
    De câte ori asista la întoarcerea medicului acasă, doamna Marta Bădescu, "guvernanta" lui Codruţ, se simţea ofensată. Era însă o femeie discretă şi ştia să se cenzureze. Singura persoană în faţa căreia îşi dezvăluia gândurile era Valentina, o prietenă din copilărie:
    "Mă agasează până la vânăt, când îl văd cum aleargă disperat să-i sărute papucii, iar la băieţel nici nu se uită."
    "Ma chere, nu-i singurul bărbat care-şi adoră nevasta. Nu văd de ce te simţi atât de contrariată."
    "Un fleac de femeie!"
    "Da, dar cu douăzeci de ani mai tânără. L-ai uitat pe Spiru Dăneţ? Suspenda şedinţa de judecată ca să dea o fugă până acasă să-şi "îmbrăţişeze păpuşica». Şi asta la Casaţie!"
    Dinu Candian se aplecă deasupra patului şi sărută uşor buzele femeii. Liana deschise ochii, zâmbi întinzându-se cu poftă.
    - Ai venit? Cât e ceasul?
    - Unsprezece, Li. Ai dormit bine?
    - Îhî.
    O luă în braţe şi o strânse puternic.
     - Au! Mă doare...
    - Iubita mea! Ţi-a fost dor de mine?
    - Îhî... Mai lasă-mă să dorm.
    - Nu fi leneşă. Îţi aduc ciocolata şi o ţigară. După aia, fetiţa se îmbracă şi luăm masa în oraş.
    Ochii ardeau de epuizare pe faţa brună cu trăsături de o frumuseţe virilă. Avusese o gardă îndrăcită, care-l solicitase aproape continuu. Nu izbutise să doarmă nicio jumătate de ceas. Dacă ar fi avut doar treizeci de ani nu patruzeci şi cinci, nu s-ar fi sfiit să-şi mărturisească oboseala, s-ar fi vârât în pat şi ar fi dormit până a doua zi. Se simţea însă handicapat de vârstă şi, tocmai de aceea, îşi ascundea orice slăbiciune care l-ar fi putut eticheta în ochii Lianei drept bătrân, practicând un autocontrol meticulos, obsesiv. Cât ar fi fost de ostenit, nu dădea niciodată primul semnalul de plecare, la vreo petrecere, avea grijă să se trezească înaintea Lianei pentru a-şi face o toaletă atentă, iar când fusese bolnav - o pneumonie - se internase în spital; nevastă-sa nu trebuia să-l vadă umilit de boală, transpirat, cu părul năclăit şi gura arsă de febră, în pijamale şifonate, umede ca nişte scutece, care trebuiau schimbate din oră în oră. Ar fi înţepenit de groază simţind-o că-i ocoleşte respiraţia fetidă, că-i e silă de pielea asudată, lipicioasă.
    Doctorul Gogu Manoliu, amic intim, îşi strâmbase buzele:
    - Auzi, flăcău! Când iubeşti, chestiile astea nu contează.
    - Uiţi ochiul necruţător al tinereţii, Gogule! De ce să-i ofer un spectacol dezagreabil, dacă-l pot evita? De ce să facă inconştient comparaţii care mă dezavantajează? Şi, în general, nu vreau să se simtă alături de mine frustrată.
    - Frustrată de ce?
    - De orice i-ar putea oferi un bărbat de vârsta ei.
    - Adică unul de două'ş cinci de ani... Auzi, mon cher! Când descoperi tehnica, fă o comunicare ştiinţifică pe chestia asta. Iei la sigur Premiul Nobel.
    - Eşti trivial.
    - Aşi, realist! Toţi ăştia, maturii, de intraţi în cooperativă cu persoane minore, cădeţi în acelaşi păcat: faceţi pe tinerii, fluturaţi drapele de juvenilitate. Vă îmbrăcaţi ca liceenii, ţopăiţi ridicol pe ringurile de dans, "fii atent la tetea ce condiţie fizică are!", începeţi să vă căniţi părul.
    - Eşti sadic, Gogule...
    - Şi încă vreo cin'şpe adjective. Măi, frumosule, tu şi ceilalţi, de-ţi sunt colegi în materie, trebuie să înţelegeţi din start că vă vârâţi într-o aventură şi că trebuie să vă asumaţi riscurile. Poţi folosi o sută, o mie de sprayuri! Când te scoli dimineaţa sau, chiar spre chindie, tot nu-ţi miroase gura a flori ca ăluia de douăzeci de ani care n-are bani să-şi cumpere un tub de pastă de dinţi. Iar tânăra Julietă trebuie să ştie şi ea că, la un safe bine garnisit, se asortează în general o proteză strălucitoare, a cinci mii bucata...
    Peste zece minute, Dinu Candian se întoarse în dormitor împingând o măsuţă volantă. Pe tava de argint, ciocolata fierbinte aromea îmbietor, sucul de portocale scos din frigider aburea sonda de cristal. Alături de ţigările Pall-Mall, într-un păhăruţ graţios de Bohemia, un trandafir roşu, proaspăt cules din grădină, strălucea de rouă. Era micul dejun al Lianei.
    - A venit madame Bădescu?
    - Da, au ieşit la plimbare.
    Se aşezase în fotoliul de budoar, aprinzându-şi prima din cele şase ţigări pe care şi le îngăduia într-o zi. A se conserva, renunţând aproape integral la toate plăcerile, era încă una din jertfele medicului.
    La fiecare înghiţitură, Liana trăgea lacom din ţigară, şi Candian observă cu blândeţe:
    - Fumezi prea mult, draga mea.
    - Ştiu, râse Liana. La vârsta mea şi tu făceai la fel. Mi-ai spus singur că, degajat, consumai două-trei pachete. Peste vreo douăzeci de ani, probabil că am să fiu şi eu mai moderată.
    Medicul se crispă uşor. Fără intenţie, cu inconştienţa tinereţii, Liana scăpa zilnic observaţii dezagreabile, îi amintea mereu de existenţa buletinului "din alt veac...". Îşi alungă gândul.
    "Cât e de frumoasă! O statuetă de Tanagra, dar blondă. Fiecare gest are graţie, ar putea constitui o poză ideală pentru un pictor..."
    Observă în treacăt, pe tonul faptului divers care nu comportă vreun interes special:
    - A fost Emilia aici?
    - Da! De unde ştii?
    - I-am simţit parfumul.
    Şi, din nou, sufletul i se umplu de venin. O socotea vulgară, trivială, incultă, prostituată de gang. În alte circumstanţe, poate n-ar fi găsit-o atât de repulsivă şi i-ar fi acordat fără îndoială calificative mai generoase: picantă, sexy, neserioasă, dar, în fond, amuzantă. Nu-i ierta însă faptul că se afla prea aproape de Liana, că o cucerise, că o impresiona. Oricât de mult credea în fondul curat al nevesti-sii - de fapt, voia să creadă - îi era teamă de influenţe nefaste, de teribilismul caracteristic vârstei, care te împinge, din dorinţa de original şi formidabil, la alte nesăbuinţe.
    O singură dată încercase s-o lămurească:
    - Ce-ai găsit tu la fata asta, Li? E vulgară, proastă, ieftină. Tu ai atâta rasă, atâta gingăşie! Cine vă vede împreună nu ştie ce să creadă.
    Liana îl măsurase rece:
    - Mă amuză. Nu-i de-ajuns? Cu cine vrei să mă distrez? Să-mi epuizez timpul în compania mătuşă-tii, distinsa centenară doamnă Mathilde Bobescu?
    De atunci se abţinuse de la orice observaţie şi chiar încercase, în măsura posibilităţilor sale actoriceşti, să fie amabil cu Emilia.
    - A! exclamă Liana. Am uitat să-ţi spun o chestie.
    - Ce anume, draga mea?
    - N-ai observat nimic când ai venit azi-dimineaţă acasă?
    - Ce să observ?
    - În parc! Închipuie-ţi, a dispărut statuia.
    - Ce?!
    Medicul, palid, ţâşni din fotoliu şi alergă la fereastră. Rămase câteva clipe încremenit. Şopti fără să-şi dea seama:
    - Mi-a fost mereu teamă.....

                                                                          3.

                                              După ce studie cu atenţie extrasul de note redactat de către Macri asupra dosarului Gheorghe Vlădulescu, Minerva intră în biroul colonelului Ionaş. Îşi manifestă intenţia de a-l vizita pe deţinut, care-şi executa pedeapsa la penitenciarul din M.
    Colonelul se arătă sceptic:
    - Nu vreau să te demobilizez, dar n-ai să scoţi nimic de la el. L-am văzut de câteva ori în timpul anchetei. E, în definiţia comună, un dur, un neadaptat şi, dacă ceea ce afirma un psiholog asupra personalităţilor accentuate este valabil, anume că pe acestea le punctează, determinându-le evoluţia, implicit destinul, o anumită trăsătură de caracter, generatoare de un anume sentiment, atunci ura reprezintă cuvântul care-l desemnează cel mai bine pe Vlădulescu. Este o pungă de otravă, şi pentru mine constituie o enigmă.
    - În ce sens? se interesă Minerva.
    Colonelul privi departe, peste umerii ei.
    - Draga mea, omul acesta nu a împlinit încă patruzeci de ani... Cam pe aici. A trăit, deci a copilărit, s-a maturizat, în condiţiile de după anii '50. Nu avea cum să regrete un modus vivendi de dinainte de război, iar situaţia modestă a părinţilor - un învăţător şi o umilă funcţionară - nu generează păreri de rău. Dacă mai pot înţelege, apelând la întreaga mea obiectivitate, că feciorul lui x, mare moşier, industriaş sau om de afaceri, are nostalgia cultivată de familie a fostului regim, pe Vlădulescu nu-l pricep sub nici o formă. Părinţii sunt modeşti - i-a vizitat Grădinaru -, locuinţa, tipic mic-burgheză, exclude ca ridicolă ideea de avere, mentalitatea aparţine unor oameni echilibraţi care nu plâng după aurul bunăstării "de pe timpuri". Şi atunci? De unde, de ce atâta venin? N-a avut necazuri, şi-a făcut studiile în condiţii normale, a dus o existenţă care, prin confortabil şi lipsă de accidente, devine chiar monotonă. Şi atunci, iarăşi, de ce?
    Minerva săltă din umeri:
    - Probabil trebuie totuşi să acceptăm ideea răului existent în unii indivizi, indiferent de condiţiile şi mediul în care evoluează. În orice caz, vreau să-l cunosc.
    Colonelul surâse:
    - M-am obişnuit să mizez pe intuiţia ta. Încearcă! Un amănunt însă trebuie să-ţi fie limpede. Te vei izbi de zidul unei fortăreţe. Individul este condamnat la cincisprezece ani. Pentru el, mai rău decât închisoarea, nu există nimic. Nu mai are nicio miză, nu mai are ce pierde. Îndoi-m-aş deci să fie dispus să-ţi ofere ceea ce colaboratorii noştri mai tineri ar numi un pont.
    - Nu, făcu Minerva, nu mi-l va oferi, dar s-ar putea să-i scape.

                                                                     4.

                                           După ce Corduţ înghiţea ceaşca de lapte de la ora cinci, obligaţiile doamnei Marta Bădescu încetau. În serile când soţii Candian voiau să iasă, o reţineau plătindu-i ore suplimentare. Nu locuia departe şi, în maximum jumătate de ceas, mergând pe jos, se afla în locuinţa ei din strada Popa Tatu. Aici, într-un bloc micuţ, avea un apartament de două camere cu dependinţele respective, un pekinez şi amintiri puţine.
    După moartea soţului ei, Manole Bădescu, fost judecător, spre deosebire de marea majoritate a văduvelor, se debarasase în mod sistematic de aproape toate obiectele care ţineau de trecut. Îşi schimbase locuinţa, luând un apartament mai mic în acelaşi bloc, vânduse biroul şi biblioteca juridică ale bărbatului dispărut, îşi luase altă mobilă - uşoară, practică, funcţională - păstrând doar două scrinuri şi o vitrină stil, piese veritabile care făcuseră parte din zestrea ei.
    Neamurile şi cunoştinţele o asistaseră contrariaţi:
    - Sunt de-a dreptul consternată, îi spusese, de pildă, aceeaşi Valentina, cea mai veche prietenă. Procedezi de parcă ai vrea să-l uiţi complet pe Manole. Şi doar vă ştiu de-o viaţă. Totdeauna am avut impresia că sunteţi foarte uniţi.
    - Dar chiar aşa am şi fost şi, dacă ar fi s-o iau de la început, tot pe Manole l-aş alege.
    - Atunci?
    - Tocmai pentru că mi-e greu să am mereu în faţa ochilor martorii unei fericiri apuse. Am şaptezeci de ani şi ştiu că nu mă mai aşteaptă nu bucurii, dar nici măcar ceva special, cu excepţia - bătu în lemn - vreunei boli. Ţii minte cobaltul meu din dormitor? De câte ori îl vedeam, îmi dădeau lacrimile. L-am cumpărat la Capri, în '33. Eram în voiaj de nuntă; superbă, elegantă şi fericită. La fiecare aniversare a căsătoriei noastre, Manole îl umplea cu trandafiri albi... Azi sunt bătrână, urâtă, prost îmbrăcată şi nimeni nu-mi mai aduce trandafiri albi. E un simplu exemplu.
    - Eşti deprimantă, ma chere.
    - Nici pe departe cât aş fi fost, dacă rămâneam să veghez între ruine. Nu-ţi mai spun că mi-e mult mai uşor să întreţin casa. Numai ştersul prafului în sufragerie îmi lua pe vremuri jumătate de ceas.
    Întoarsă acasă, Marta Bădescu scotea căţelul la plimbare, încheindu-şi seara cu o carte sau ascultând emisiunile de la radio. N-o interesa televizorul şi refuza constant invitaţiile prietenilor sau ale vecinilor amabili. Se simţea bine singură şi acceptase să intre în serviciul familiei Candian nu atât pentru rotunjirea venitului, cât pentru faptul că, suferind de arterită, medicul îi recomandase multă mişcare.
    - Dacă aş fi dispus de toată ziua, precis n-o făceam. Azi mi-e lene, mâine plouă, sau ninge, sau e prea cald. Aşa sunt obligată să ies şi, vrând nevrând, mă plimb.
    În drum spre casă, Marta Bădescu se opri ca totdeauna la Expresul din Piaţa Palatului. Nu făcea niciun fel de gospodărie şi, după moartea lui Manole, gurmand şi gourmet, în acelaşi timp, amator de bucate sofisticate, descoperise deliciul meselor tip bufet rece, încropite din pachetele de băcănie.
    Pe palier o întâmpină lătratul căţelului care simţea că s-a întors încă înainte de a fi băgat cheia în broască. În vestibul, simţi miros străin, de fum de ţigară. Se dezbrăcă de jachetă şi aruncă o privire reflexă în oglinda cuierului:
    - Tu eşti, Bebe?
    - Hello, mamă!
    - Pentru Dumnezeu, schimbă-ţi ţigările. Astea miros groaznic.
    - Nu eu le fabric!
    - Ţi-am spus de atâtea ori! Fumează mai puţin şi-ai să-ţi poţi permite un tutun mai scump.
    O aştepta în fotoliu, cu picioarele extrem de lungi repezite spre mijlocul încăperii.
    Era un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, înalt, extrem de suplu, blond, de o izbitoare distincţie. Osatura, întreaga geometrie a obrazului, nobleţea încheieturilor şi a degetelor fine trădau rasa cizelată de-a lungul multor generaţii. Costumul de vară bleu îi venea bine, şi maică-sa, mângâind căţelul care i se căţăra fericit pe poale, îi strecură o privire mulţumită.
    - Cu ce ocazie pe-aici?
    Se vedeau destul de rar, uneori o dată la câteva săptămâni. Bebe Bădescu lucra la studiourile cinematografice din Buftea, îndeplinind diverse funcţii secundare. Nu avea studii superioare, ceea ce constituise marea decepţie a lui Manole Bădescu şi o rană, pe care anii nu izbutiseră s-o vindece, pentru bătrână. Îşi iubea băiatul, copil unic, dar făcea parte din nefericita specie a celor care nu ştiu să se mintă - uneori, automistificarea e salutară - şi sentimentele, cât de puternice, n-o legau la ochi. Marta îşi cunoştea fiul pe degete, îi accepta defectele cu resemnarea înţelepţilor. Era o sceptică şi nu credea în corijarea individului.
    "Mai veche decât deprinderea e firea. Poţi şlefui un om, îl poţi învăţa eticheta, îi dai un polei pentru ca accidentele de caracter să fie mai puţin stridente, dar, în fond, rămâne acelaşi. E suficientă o împrejurare propice, pentru ca tot ce a fost aparent înlăturat cu o bidinea de precepte, norme, reguli să ţâşnească la suprafaţă cu violenţă."
    Superficialilor sau celor cu un simţ analitic mai firav Bebe Bădescu le făcea o impresie excepţională.
    "Fin, are o eleganţă naturală, distincţie, inteligenţă, un adevărat aristocrat", sunau calificativele curente care circulau pe seama lui. Le auzea şi bătrâna, mulţumindu-se să le înregistreze cu un clipit ceva mai des. Era frivol, snob, egoist, iar inteligenţa - mai mult zgomotoasă decât autentică. Încredinţat că soarta îl hărăzise ca ales, simţindu-se extraordinar de bine în propria-i piele, nu s-ar fi schimbat nici pe şahul Persiei, crezând orbeşte în steaua lui. De pildă, dacă i s-ar fi oferit mâine o coroană de rege, Bebe nu s-ar fi prăpădit de buimăceală şi, eventual, ar fi primit-o cu aer seniorial de mare favoare.
    Un anumit optimism, care ţinea de inconştienţă şi infatuare, îi asigura o bună dispoziţie permanentă: "Totul se rezolvă. Şi dacă o problemă nu se rezolvă în maximum şase luni, înseamnă că ea nu există..."
    - Noutăţi?
    Bebe dădu din umeri:
    - Noutăţi! Lucrăm la un scenariu de Mircea Mihail, îl ştii... A scos anul trecut Taifunul.
    Avea un glas nazal şi emitea cuvintele pe un ton caracteristic: "nimic nu-i important, nu merită discutat..."
    - Ceva interesant? insistă bătrâna.
    Sensul de fapt era altul: "ceva interesant pentru tine?"
    - Aşi! Un fleac. N-avem scenarişti, e o realitate, muncim ca nişte negri să scoatem ceva din ceea ce grifonează fără har maestrul. Râse superior: Eu nu pot să scriu ca ăştia... Ideile mele sunt de altă factură şi pentru altă clasă de regizori. M-aş putea înţelege eventual cu un Cramer...
    - Înţeleg, oftă bătrâna. Tu ai mâncat ceva?
    Bebe dădu din mână. Spre deosebire de taică-său, mesele constituiau pentru el un pretext. Nimic nu-i stârnea în mod deosebit apetitul, iar la restaurant - totdeauna select - comanda diferite feluri ţinând seama de gradul de simandicos al denumirii.
    - Nu mi-e foame. Ce mai fac amicii tăi, Candienii?
    - Tu n-ai mai trecut pe la ei?
    Bebe îi frecventa destul de des, dar având grijă să evite orele în care ar fi putut-o întâlni acolo pe maică-sa. Îl umilea situaţia înjositoare de "guvernantă" - "îi administrează ţâncului cum să spună că vrea pipi ”en français" şi, în consecinţă, Candienii ignorau total relaţia lor de rudenie. Coincidenţă de nume - simplă coincidenţă. Bădescu e, în fond, frecvent.
    Doctorul Candian nu făcea pasiune pentru Bebe. Îl suporta însă amabil, dată fiind legătura lui cu Mara Varlam, veche prietenă de-a casei, şi pentru că dădea notă bună la sindrofiile cu pretenţii.
    - N-am avut timp. De fapt, am lipsit mai tot timpul din Bucureşti. Azi vin prima oară după aproape două săptămâni.
    Bătrâna zâmbi ironic:
    - Mă simt extrem de flatată, mon petit. Făcu o pauză şi adăugă: Ai nevoie de bani?
    Bebe păru ofensat:
    - Îţi închipui că numai pentru bani vin? Vezi, asta detest eu la tine: te comporţi de parcă în permanenţă ai avea ceva să-mi reproşezi.
    - Nu, oftă Marta Bădescu, de mult nu-ţi mai reproşez nimic.
    Bebe îşi împreună vârful degetelor într-un gest meditativ.
    - Deci, nimic nou la Candieni.
    - Spune-mi exact ce te interesează. Trebuie să ştii însă, că nu-mi fac confidenţe.
    - Confidenţe! Când petreci acolo zilnic şase-şapte ore, nu-ţi pot ascunde mare lucru.
    - Ce ar fi de ascuns?
    Bebe păru că se eschivează.
    - Vorbesc în general.
    Bătrâna îl privi mai atentă:
    - De ce nu te duci tu să faci cercetări la faţa locului? Ai uşile deschise, iar chestiunea, bag de seamă, te preocupă.
    - A, nu, nu-i deloc momentul, făcu Bebe pe gânduri.
    - De ce nu e momentul?
    Bebe întoarse capul, zâmbi fals şi se ridică:
    - Ţi-am spus, n-am timp.
    În vestibul, maică-sa îl ţintui locului, punându-i mâinile pe umeri.
    - Fii atent să nu faci vreo prostie. Nu ai pe nimeni care să te ajute. În orice caz, lasă-i pe Candieni în pace.
     Fiu-său se descotorosi delicat din strânsoare:
    - De la o vreme ai idei... Tu vieillis, maman, au revoir...
    Marta Bădescu rămase gânditoare, cu o grijă nelămurită în suflet. Totdeauna presimţise actele necugetate ale lui Bebe. Şi, totdeauna, fusese incapabilă să le prevină.
    Se culcă într-un târziu, fără să scoată căţelul la plimbare şi fără să deschidă pachetele de la Expres, uitate pe frigider.

                                                                   5.

                                          Da..... Aceeaşi atmosferă  de "cândva, de altădată", de vechi... Un vechi aparte, zglobiu, gingaş strălucitor, graţios. Vechi, dar nu bătrânicios.
    Acelaşi Mirciulică blazat şi taciturn, aceeaşi femeie încântătoare, de un discret, dar irezistibil farmec. Acelaşi surâs "de casă bună", aceeaşi căutătură - flori palid albastre, aburite de o feminină nesiguranţă.
    Lui Cristescu i se păru însă că desluşeşte o undă de tristeţe - ceva cu totul nou în arsenalul Melaniei Lupu - în colţul buzelor tremurânde şi al privirii neliniştite.
    - Nu v-am văzut de multă vreme, debută Melania. Nu e un reproş... Mi-am închipuit că sunteţi ocupat şi, vă rog să mă credeţi, nu m-am simţit neglijată. Am ştiut în tot acest timp că vă gândiţi la mine.
    - Nu vă înşelaţi, bâlbâi maiorul, ca totdeauna tulburat în prezenţa bătrânei.
    - Ce mai faceţi?
    "Hm! gândi Cristescu. Politicoasă până în cercei. Individul bine crescut nu intră imediat în subiect, manifestă cald interes pentru persoana interlocutorului. Pariez pe ultima pereche de pantofi că urmează să-mi solicite relaţii despre Azimioară, domnul acela dolofan şi drăgălaş..."
    - Vă mulţumesc, destul de bine.
    - Mă bucur că aud vesti atât de minunate. Şi subalternul dumneavoastră? Domnul acela dolofan atât de prevenitor, Azimioară...
    - E într-o condiţie excelentă şi vă transmite omagii.
    - O! Sunt încântată să constat gentileţea tinerilor. Pentru noi, cei în vârstă, orice gest de amabilitate constituie un cadou neaşteptat.
    Maiorul, nerăbdător şi vag îngrijorat - niciodată nu puteai şti la ce să te aştepţi din partea Melaniei -, se interesă direct:
    - Aveţi necazuri?
    Bătrâna îşi rotunji ochii a mirare:
    - Se cunoaşte? Într-adevăr, aveţi un spirit de observaţie foarte fin, căci eu am fost învăţată să mă stăpânesc, să-mi ascund stările de spirit mai... speciale. Câteva lacrimi i se prelinseră pe obrajii roz, emailaţi: O! Iertaţi-mă! Acum o să credeţi despre mine că sunt o mincinoasă. Evenimentele însă mă depăşesc.
    Deşi Cristescu, după atâţia ani, nu ştia niciodată când bătrâna e sinceră sau îşi consumă câte un număr, se simţi totuşi emoţionat.
    - Pentru Dumnezeu, doamnă, ce s-a întâmplat!
    Melania suspină şi dădu să se ridice:
    - Să vă servesc întâi o ceaşcă de ceai.
    - Lăsaţi ceaiul, făcu excedat Cristescu.
    - Aveţi dreptate, nu-i o băutură pentru persoane puternice. Poate preferaţi un rachiu de drojdie, propuse senină. Am descoperit această specialitate de curând. Este preferinţa instalatorului nostru, un bărbat cu multă experienţă. Până a ieşit la pensie, a fost îngrijitor la circ. Ştiţi, persoanele care fac duş cu furtunul animalelor când dau semne de nervozitate. Îmi închipui că îţi trebuie multă energie în această profesiune.
    Maiorul oftă adânc, apoi se resemnă.
    "Dacă mă ia cu istorioare în care evoluează exotici - fost pompier, gropar, vidanjor etc. - toţi distinşi, cu experienţă şi oameni de cultură, înseamnă că lucrurile nu sunt chiar atât de grave."
    Melania servi băutura în două pahare mari, de apă, şi Cristescu se întrebă îngrijorat dacă nu cumva bătrâna a început să tragă la măsea... Se abţinu însă de la orice comentariu şi luă o înghiţitură de rachiu. Îl găsea infect, mai ales datorită aromei. Din acelaşi motiv, nu suporta ţuica.
    - Simt, zise Melania punând paharul pe masă, că am prins puţin curaj. Izbucni pe un ton patetic: Domnule maior, trăiesc un moment teribil! Există un proverb: necazurile nu te întreabă câţi ani ai... Îmi închipuiam că am ajuns la o vârstă care mă scuteşte de supărări mari. Conchid că naivitatea mea nu va încărunţi niciodată.
    - Poate vă hotărâţi totuşi să-mi spuneţi despre ce este vorba.
    Melania Lupu îşi presă delicat ochii cu batista.
    - Aş prefera ca Mirciulică să nu asiste la discuţie. În ultima vreme e de o sensibilitate care mă nelinişteşte pe drept cuvânt.
    Luă motanul în braţe şi-l duse în bucătărie. Maiorul o auzi umblând la frigider.
    "Îl mituieşte!"
    Se întoarse aferată, îşi netezi poalele fustei şi declamă cu o voce tremurată:
    - Domnule maior, sunt profund îndurerată şi jignită până în adâncul sufletului.
    - Adică?
    În ochii bătrânei se iviră din nou lacrimi:
    - Unchiul meu a fost furat!
    Cristescu se agăţă de braţele fotoliului ameţit. Cum venea chestia asta? Da, trebuia să se aştepte la o trăsnaie. Unchiu-său, care o fi având vreo sută de ani, furat! Furat ca un stilou, o servietă sau un portofel! Dintre toate situaţiile născocite de Melania, aceasta era fără îndoială cea mai reuşită. Respiră adânc şi izbucni să articuleze:
    - Îmi puteţi oferi câteva amănunte care să mă facă să pricep un fapt... mai puţin obişnuit? Semnalmentele persoanei, vârstă, împrejurări...
    Melania clipi mărunt şi des, semn că a înţeles, găsind cu cale să şi suspine:
    - Este o persoană impozantă, cu multă prestanţă şi distincţie. Poate că unora li se va părea demodat, dar poartă barba împărţită în două şi o mustaţă în ghidon de bicicletă. Sunt amănunte care, am spus-o totdeauna, virilizează obrazul unui bărbat. În privinţa caracterului, fără a fi orbită de un subiectivism îngust, de familie, pot afirma că întruneşte buchetul celor mai nobile însuşiri: generozitate, o distinsă inteligenţă, o emoţionantă înţelegere pentru natura umană.
    - Portretul e splendid, i-o scurtă maiorul şi cred că aţi reuşit să-mi redaţi perfect imaginea. Când... a fost răpit?
    Melania clipi senină.
    - Alaltăieri noaptea.
    - Unde se afla?
    - Fireşte, la domiciliul lui, pe care nu-l părăseşte niciodată.
    Cristescu îşi închipui că înţelege despre ce e vorba. Faptele erau probabil extrem de simple. Bătrânul, sclerozat desigur, ieşise să se plimbe sau cu vreo treabă oarecare şi apoi uitase drumul spre casă, adresa, cum îl cheamă. Nu era primul caz şi, chestiune de ore, "furtul" avea să fie clarificat. De ajuns să dea peste el un miliţian care să-l ia de mână şi să-l ducă la post. Urma confruntarea datelor persoanei cu dispariţiile semnalate în perioada respectivă de timp şi şampania oferită de familie cu ocazia întoarcerii fiului risipitor. Se simţi uşurat şi rosti cu căldură:
    - Să nu fiţi îngrijorată. Sunt încredinţat că va fi găsit cât de curând. Se interesă, întrebare convenţional birocratică: Ce vârstă are unchiul dumneavoastră?
    Se aştepta la o cifră cochetând cu nouăzeciul. Melania răspunse senină:
    - O sută şaizeci şi şase de ani.
    Maiorul simţi atât de concret cărămida căzută în cap, încât îşi auzi şi zgomotul craniului ţăndărit. Obiectele din încăpere, chipul Melaniei deveniseră stacojii, opintind în secunda următoare spre albastru.
    "Îşi bate joc de mine... Cu adevărat, începe să devină inadmisibil..."
    Bătrâna se simţi obligată să dea unele explicaţii.
    - E unchiul meu mare, fratele bunicului.
    - Sunteţi sigură...
    - Dar bineînţeles, îmi cunosc rudele.
    - Altceva! o întrerupse Cristescu sleit. Sunteţi sigură că n-a uitat când s-a născut? Sau poate că dumneavoastră încercaţi unele... confuzii.
    Melania îi aruncă o privire înveselită:
    - Dar nu încape nicio confuzie. Scrie pe el...
    - Cum adică scrie pe el? Ce scrie?!
    - Anul naşterii. Aşa se obişnuieşte la personalităţi.
    - Personalităţi?!
    - Da, personalităţi! Păru dintr-o dată jignită: Nu consideraţi că doctorul Alexandru Conţescu a fost o personalitate autentică?
    Nimicit, maiorul se prăbuşi în fotoliu.
    "Sunt un imbecil! Trebuia să-mi dau seama că-i vorba de statuie. Nebuna însă m-a obişnuit cu combinaţiile cele mai smintite, şi în faţa ei îmi pierd judecata limpede şi simţul realităţii..."
    - Nu vă daţi seama cât sunt de afectată. Acest bărbat eminent merita să rămână acolo, pe soclu, o pildă vie pentru generaţiile care i-au urmat. Doctorul Conţescu este cel ce a înzestrat omeneşte primele spitale pentru săraci, a înfiinţat cele dintâi case de copii şi pot să vă spun că ocrotea părinteşte toate animalele orfane din cartier. Până şi şoarecii, o vietate drăgălaşă, susţin mulţi, dar pe care eu una nu i-am îndrăgit, căci anatomic îmi jignesc simţul estetic, nu sunt îndeajuns de proporţionaţi, găseau în inima unchiului meu o tandră înţelegere.
    "Clar! conchise Cristescu. Melania nu s-a iscat aşa, în mod excepţional. Are o ascendenţă notabilă..."
    - Trebuie să vă spun că m-am interesat imediat la Consiliul popular. Am dat de un domn foarte simpatic, dar care are un obicei ciudat: când te ascultă, stă tot timpul cu gura căscată. Nu chiar ca la "închide ochii şi deschide gura!", dar îndeajuns pentru a produce un curent continuu. Părea că nu se simte prea bine şi m-a condus până la uşă cu o politeţe plină de râvnă, asigurându-mă că nu-i vorba despre o măsură edilitară.
    "Politeţe plină de râvnă... Îmi închipui şi eu, gândi Cristescu. Garantez că, după ce a scăpat de Melania, a tras o duşcă şi nu-i exclus ca în următoarele douăzeci şi patru de ore să-şi fi vizitat medicul..."
    - Atunci, reluă Melania, în disperare de cauză, m-am adresat dumneavoastră. Adăugă tremurat: N-am pe nimeni altcineva, sunteţi singura persoană importantă pe care eu pot miza.
    Îi scăpară din nou câteva lacrimi. Maiorul, deşi la capătul puterilor, respira mai normal:
    "Uite o dandana pe care am scăpat-o!"
    - Credeţi... Credeţi că mă puteţi ajuta?
    - Regret, stimată doamnă, dar chestiunea nu este de resortul meu. Vă voi recomanda însă călduros maiorului Minerva Tutovan, care se ocupă de acest dosar.
    Chipul Melaniei se lungi.
    - Am înţeles bine? E vorba despre o doamnă?
    - Exact. O doamnă şi, vă asigur, foarte competentă.
    - Ştiţi... Aş fi preferat să... colaborez cu dumneavoastră. Doamnele mă înţeleg mai greu. Probabil că amănuntul ţine de o structură singulară, dar prietenii mei cei mai buni au fost totdeauna bărbaţii.
    Maiorul îşi desfăcu braţele.
    - Situaţia mă depăşeşte.
    În sinea lui jubila.
    "Numai de dragul unui moment ca ăsta şi merită să trăieşti. Cea mai superbă confruntare la care puteam să asist: un meci între Samurai şi scumpa, irepetabila noastră Melania. Ei bine, băieţi, mi-a venit şi mie rândul să pun pariuri, tolănit în fotoliul I..."
    Pe obrazul Melaniei un rid abia vizibil, ivit între sprâncene, îi trăda îngrijorarea.
    "O femeie... Te înţeleg, draga mea. N-are ce să te bucure... Te-ai obişnuit cu domnul maior Cristescu, care te înţelege şi te menajează. Nu te poţi aştepta la acelaşi tratament din partea unei doamne. Cu cât sunt mai inteligente, cu atât devin mai dificile... Iar tu, Melania, le-ai stârnit de când te ştii invidia...."

                                                                     6.

                                   Până la minister maiorul o ţinu în pas gimnastic. Tremura de nerăbdare să-i dea vestea Minervei şi, realmente, se simţea scuturat de frisoane.
    - În viaţa mea n-am fost atât de bine dispus! exclamă azvârlindu-şi paltonul şi fularul pe birou.
    Azimioară îl cercetă zâmbind curios. Într-adevăr, maiorul arăta radios şi cu douăzeci de ani mai tânăr. Mai-mai să-i pui un cerc şi un băţ în mână.
................................................................................................