11.
Macri, punându-l în temă, nu se simţea cine ştie ce optimist, dar măcar de un singur lucru era încredinţat: dacă Parker se ascundea totuşi în acest sanatoriu, atunci mai mult ca sigur că Rădoiu, date fiind semnalmentele oferite, îl va depista rapid în persoana vreunui pacient sau salariat.
Rădoiu însă îi depăşi aşteptările, şi înainte ca Macri să fi pronunţat ultima silabă, exclamă:
- Gata, domnule căpitan. De ajuns! Ştiu la cine vă referiţi. E infirmierul Iliaş... Nu, n-avem niciun Gorun. Dar, după portret, bănuiesc că ar putea fi fraţi gemeni.
Răsfoiră împreună dosarul infirmierului, care, după cum bănuise Macri, era subţirel, oareşcum ambiguu, dar suficient pentru postul modest pe care-l ocupa.
Căpitanul parcurse datele încredinţat că citeşte o poveste neinteresantă, dar abil însăilată. Omul era născut în 1930, la Rădăuţi. Absolvise o şcoală de meseriaşi, apoi se fâţâise prin diverse cooperative: de materiale didactice, foto, lăcătuşerie. Se angajase la sanatoriul Dr. Obedenaru în urmă cu doi ani.
Închise dosarul plictisit şi se întoarse spre Rădoiu care-şi spăla mâinile la chiuvetă.
- Mai puteţi să-mi spuneţi şi altceva?
Bărbatul râse:
- Tocmai la asta mă gândeam. Tipul e mult mai interesant decât o poate desluşi un dosar de cadre. Are o personalitate ieşită din comun, iar la noi, în ciuda unor originalităţi, se bucură de multă apreciere. Ca să vorbesc deschis, dispune în toată accepţiunea cuvântului de un regim privilegiat.
- Ceea ce-mi spuneţi mi se pare foarte interesant.
- În primul rând este singurul nostru salariat care lucrează cu jumătate de normă, îşi ia frecvent concedii şi bărbatul nu merge cu linguriţa: două, trei săptămâni, ultima oară o lună.
- Cum le motivează?
- Boală, probleme de familie, încurcături cu casa... Figura îi ţine, pentru că este susţinut de profesorul Obedenaru. Să nu înţelegeţi greşit. Nu-i vorba aici de favoritism, îi apreciază în mod deosebit calităţile. Să ştiţi că nu-i uşor să îngrijeşti furioşii. Vă spun drept, să mi se plătească de cinci ori salariul pe care-l am, şi n-aş intra în pavilionul lor mai ales când începe dansul.
- În ce constau calităţile speciale ale lui Iliaş?
Din nou Rădoiu râse:
- Aş zice că ţin de imponderabil. Are o prezenţă magnetică. Domnule, ştiu că-i incredibil, dar e de ajuns să-şi arate faţa de broscoi, să le pună mâna pe cap şi cei mai năbădăioşi devin, dintr-o dată!, brusc, domnule!, blânzi ca un miel. Nu injecţii, nu cămaşă de forţă, duşuri şi alte toalete. E singurul care îndrăzneşte să se plimbe neînsoţit în saloanele lor. Ce-i şi mai interesant, îi potoleşte nu doar individual, ci şi în masă. În general, când devin toţi prea "entuziaşti", infirmierii bagă furtunurile prin fereastră. Nu se încumetă să intre. Iliaş se duce la ei cu mâinile în buzunar şi "veselii" se calmează ca prin farmec. Îţi vine să te holbezi, să-l cauţi unde-şi ţine bagheta magică...
"Asta-i omul! conchise căpitanul Macri. Acelaşi curent, acelaşi magnetism de care pomeneau cei doi tineri - Adriana şi Dan, apoi Matilda Manta, ieri - Nelu Diaconeasa."
- Nu vă ascund că personajul mă interesează.
- Ce-i drept, surâse Rădoiu, ghicitoarea era grea.
- Totul trebuie să se desfăşoare însă cu cea mai mare discreţie. Se află în spital acum?
- Nu ştiu, dar ne putem interesa.
Dădu un telefon, aşteptă câteva minute, sporovăi vesel cu - după ton - o tinerică nostimă şi căpitanul, care-l urmărea zâmbind, înţelese că Rădoiu era probabil unul din personajele cele mai îndrăgite din instituţie.
- Din păcate, a plecat acum jumătate de ceas. Încercaţi să veniţi mâine până la ora douăsprezece. Îl găsiţi sigur.
Căpitanul Macri nu era la fel de sigur.
58.
- Sunt Erika!
- Ascult!
- Rămâne pentru mâine noapte. Ora unu.
- Mai comunicăm?
- De ce? Ora exactă şi buletinul meteorologic le aflu de la postul de radio Bucureşti.
59.
- Ce mai faci, Dobrescule? De la o vreme îmi pari cam mahmur. Whisky? Vodcă? Terebentină?
Locotenentul, având alcoolul în oroare - o hiperaciditate precoce, pe care îi plăcea s-o pună pe seama matematicii şi a dascălilor prea duioşi, îi asasinase orice vocaţie în acest sens -, mărturisi aiurit:
- N-am mai băut de la revelion.
- Atunci e şi mai grav! Apropo, care-s problemele tale majore? Problemele tale de viaţă? Preocupările tale de prim-ordin? Ca superior, am obligaţia să mă ocup de tine nu doar din punct de vedere profesional, ci şi educativ.
Locotenentul înghiţi un nod:
"Ce-i asta? Facem iar dirigenţie? Ei nu, că-i culmea! După ce-mi scoate sufletul cu tot felul de probleme de perspicacitate, elefanţi albi, rinoceri vicioşi, mai nou un papagal - ah!, Radian şi animalul lui! -, acum îmi cere şi un jurnal de zi."
Nu rezolvase încă şarada cu cuvântăreţul stacojiu şi picase cu alta, supliment. Un tip pleacă de dimineaţă la serviciu - nota bene!, lucrează la un CAP -, dar nevastă-sa, privind doar cerul, îşi dă seama că n-a ajuns acolo. Cum?
"A dat un telefon înainte de a admira bolta azurie."
"Ce spui, Dobrescule! Poate a dat o fugă până acolo! Nu faci nicio corelaţie între C.A.P. şi cer?"
"Al dracului să fiu dacă fac vreuna! îi răspunsese în gând. Aduce a banc tâmpit. Care-s asemănările şi deosebirile dintre o maşină de cusut şi un cimpanzeu melancolic..."
"Nu, nu fac."
"Rău! Şi numai ce îi raportasem colonelului Ionaş că eşti în oarecare progres! Nu mă aşteptam să mă dezamăgeşti într-o chestie atât de simplă. Păi e limpede ca bolta-ţi azurie! Tipul e helicopterist! în fiecare dimineaţă se plimbă multisens printre ciocârlii, dropii, îngeraşi - nu şi papagali! -, stropind cu insecticid sau alte chestii tarlalele!"
- Hai, că n-avem timp de pierdut! Probabil îţi va fi mai uşor să te concentrezi şi să te exprimi în scris. Mă mulţumesc cu o compunere de două pagini. Dar ştii, totul spus limpede, bărbăteşte, fără reticenţe. Doar aşa voi fi în măsură să te ajut în mod eficient. Şi acum, să revenim la ordinea de zi.
- Da, făcu locotenentul fericit.
- Mă bucur că eşti de acord... Apropo, maestrul Nicolau ne-a reclamat că nu suntem îndeajuns de energici şi diligenţi, că nu stăm în cap şi în general nu facem tumbe. A fost în audienţă la adjunctul ministrului.
- Şi?
- Îmi spunea şeful de cabinet că la plecare Nicolau arăta ca un tigru căruia i-ai umplut gura cu zahăr. N-a mai depus nici memoriu şi şi-a cerut scuze de deranj... În fine! Ce zici de Macri? L-a reperat în timp record pe maestru.
- Ideea a fost a dumneavoastră, spuse Dobrescu, exprimându-şi sincer gândul şi fără cea mai mică intenţie de a minimaliza eforturile colegului. Nu vă înşelaţi niciodată.
- Hm! se strâmbă Minerva. Ţi-am mai zis-o cândva: Niciodată mai mult de trei ori pe zi... Acum, să vedem ce face mâine. Îl vor însoţi Moraru, Codriş şi Zamfir.
- El, îndrăzni locotenentul, ar fi preferat...
- Las' că ştiu eu ce preferă. Vrea să meargă singur ca să nu atragă atenţia. Nu-s de acord. Un rechin ca maestrul trebuie prins în cleşte... Auzi, Dobrescule! Mi-a bubuit o idee!
Inima locotenentului se ghemui, semnalizând "Atenţie!". Ideile Minervei, imaginate plastic, semănau cu un furtun năbădăios, burduşit cu schije. Recepţia o făceau norocoşii, adică cei din imediata ei apropiere.
Toată lumea din minister era de acord că Dobrescu e de la distanţă cel mai norocos.
60.
"Numai de s-ar ţine de cuvânt!... Te rog, Cati... Nu mă minţi. Măcar acum, la urmă... Să rămână şi ceva frumos... Te implor, iubita mea..."
Îşi clăti gura coclită, uitându-se în oglinda de deasupra chiuvetei.
"Ar trebui să mă rad..."
Hotărî că n-are chef. Astăzi avea să mai stea acasă. Poate şi mâine... Şi se simţea neobişnuit de bine singur, cu draperiile şi obloanele trase, la lumina veilleusei, deşi afară era plina zi, cu telefonul blocat, hotărât să nu deschidă nimănui. Pentru prima oară în viaţă inginerul Calotă încerca voluptatea izolării, deliciul lui "nimeni nu mă poate deranja..."
Cati venise în ajun, pe seară. Sunase la uşă după un semnal stabilit demult între ei. Îl sărutase fugitiv pe obraz, apoi, cu gestul ei atât de personal, îşi azvârlise neglijent - neglijenţa oamenilor cărora obişnuinţa lucrurilor scumpe le-a intrat de mult în sânge - blana de castor.
Calotă, în ciuda stării de spirit frământate, nu se putu împiedica s-o admire.
Cati - şi inginerul nu era atât de naiv, încât să nu-şi dea seama că fenomenul nu-i întâmplător, cu efecte calculate la milimetru - se arăta în toată splendoarea genului ei. Niciodată nu păruse mai doamnă, mai impecabilă, mai desăvârşită.
Rochia de un cenuşiu sidefat - negura zorilor de vară şovăind peste lacuri de munte - era o capodoperă de artă vestimentară. Voalul plin scotea minunat în evidenţă linia trupului, mânecile ample - aripi de fluture - îi dezgoleau la fiecare mişcare braţele.
Accesoriile splendide de un verde adânc şi smaragdul enorm de la gât, agăţat într-un firicel de platină, dădeau tuşa finală unei toalete unde bunul gust şi inegalabila artă a creatorilor se îmbinau cu rafinata, costisitoarea, ipocrita simplitate.
- Arăţi magnific, Cati. De fapt, în toate, eşti irepetabilă!
Femeia îi mulţumi cu un zâmbet.
"Cât a rămas de pur! Bărbaţii de vârsta lui nu se mai lasă păcăliţi de artificii, de opera măiastră şi colectivă a maseurului, cosmeticienei, croitorilor, premierei de casă mare, care nu înfige la probe nici măcar un ac, dar e angajată pentru ochiul ei care nu se înşală niciodată, intuieşte, fără greş, rochia ideală pentru orice clientă..."
După câteva fraze convenţionale, "ce faci? Cum te simţi? Te-ai odihnit bine?", intră direct în subiect:
- Au trecut patru zile, Vlad.
- Ştiu... Ştiu.
- Dragul meu, am forţat puţin termenul, mai corect, am venit înainte de a mă fi chemat tu, dar sunt obligată să părăsesc România mai curând decât preconizasem.
- Da, rosti şters Calotă. Da... Fireşte.
Cati îi azvârli o privire scrutătoare.
"Arată ca o cârpă! Nu-l văd... Nu-l văd deloc capabil să ia vreo decizie. De nici un fel. Şi, dacă el nu-i în stare, voi fi eu!"
- Vlad!
Inginerul tresări:
- Da.
- Ultimul tău cuvânt.
- Ţi l-am spus, Cati. Repetă înecat: Ţi l-am spus de bună seamă.
- Deci, mă sacrifici.
- N-am zis asta.
Cati se enervă:
- Dar ce-ai zis? Ţi-am explicat ce mă aşteaptă în caz de eşec. Şi atunci ce altceva ar putea însemna refuzul tău? Cu ce ar echivala? Ecuaţia e sinistru de simplă. Da-ul tău înseamnă viaţa mea. Nu - moartea.
Calotă îşi prinse capul în mâini.
- Pui problema îngrozitor.
- Oferă-mi tu o altă variantă.
- Nu ştiu, nu am. Dar tu trebuie să găseşti ceva. Apelează la prietenii tăi... Eu nu pot face nimic pentru tine decât...
- Decât?
- Îţi promit că n-am să spun nimănui nimic, deşi aş avea obligaţia s-o fac.
Cati îl măsură ironic:
- Trebuie probabil să-ţi mulţumesc că nu ai de gând să mă torni.
- Cati!... Cati, te implor să încetăm discuţia. Am să tac, îţi făgăduiesc, iar tu ai să pleci liniştită, cuminte. Da? Îmi promiţi că n-ai să încerci vreo prostie?...
Cati şovăi câteva clipe, cântărind pentru ultima oară situaţia.
"Nu! Nu mai e nimic de făcut!"
Zâmbetul îi reapăru pe buze, figura i se destinse.
- Vlad...
Glasul îşi recăpătase modulaţiile catifelii şi inginerul se uită iute la ea. În ochi îi răsărise un firicel de nădejde.
- Da, iubita mea.
Cati se aşeză lângă el, pe braţul fotoliului, şi începu să-l mângâie pe cap.
- Vlad... Poate că e mai bine aşa... Uită te rog episodul. Aşa am să fac eu. Am să păstrez totul din dragostea noastră, şi totul a fost minunat, în afară de ultimele zile. Te iubesc, dragul meu, să nu uiţi asta niciodată.
Îl sărută uşor pe păr şi se ridică, îşi puse încet blana, fără ca Vlad s-o ajute. Părea mortificat în fotoliu. Articula greu, umezindu-şi buzele:
- Cati... Am să te mai văd vreodată?
Femeia surâse dureros. Un surâs de madonă.
- Nu. N-ar mai avea niciun rost.
- Am fost doar o misiune în viaţa ta?
- Nu. Te-am iubit sincer. Te rog să mă crezi. Dar acum, aici, se isprăveşte tot.
- Eşti supărată pe mine?
- Niciun pic. Îţi faci datoria. Dar cu nu mai am ce căuta în viaţa ta. O dragoste nu poate trăi fără viitor, fără nădejdi, într-un prezent precar, asediat de suspiciuni.
Îi întinse mâna. Calotă se ridică şi-o luă în braţe. Umerii, trupul erau fulgeraţi de convulsii. Amândoi aveau obrajii umezi.
"O strâng pentru ultima oară în braţe. Nu se poate... Nu-mi vine să cred...!"
"L-am iubit. Singurul om pe care l-am iubit... Şi e prea târziu ca să mă mai vindec, să-l uit în alte braţe. Doamne! Dă-mi putere!..."
Se desprinse cu blândeţe din îmbrăţişarea inginerului. Îşi căută geanta şi mănuşile. Gesturile erau lente, moleşite parcă de o filmare în ralenti.
- Cati! Nu pleca!
Înainte de a deschide uşa, Cati, cu un zvâcnet al braţului, ridică degetul gros. Salutul de rămas bun al aviatorilor americani plecaţi în misiuni primejdioase.
În urma ei, uşa se închise mut, fără vaiet.
Calotă privi zăpăcit în jur.
- ...Ca o umbră... Parcă nici n-ar fi fost.....
61.
Când Minerva se întoarse la birou, găsi o notă. O căutase doctorul Paraschivescu de la Urgenţă. Fără să se dezbrace de canadiana "vânători de munte", arhicunoscută în minister, luă legătura cu spitalul şi peste un sfert de oră se afla în cabinetul doctorului Paraschivescu.
- O clipă! o rugase fâţâita despre care presupunea că-i vorbise la telefon. Să văd dacă pot să vă introduc.
Minerva îi azvârli una din celebrele ei priviri laser:
"Ce spui, soro?! Să mă introduci, care va să zică! Tot aşa făcea şi bunică-ta când îl invita pe Moş Costache să ia un fotoliu pe prispă? Îl introducea? De când cu electrica şi recamierul, ne-am dat dracului!"
Doctorul Paraschivescu îi strecură peste ochelari o privire scurtă şi, făcând un semn evaziv din care se putea înţelege că i-a înregistrat intrarea şi că trebuie să aştepte un moment, să-şi isprăvească ideea, continuă să scrie, completând după toate aparenţele un buletin medical.
Minerva schiţă un zâmbet. Numără până la zece, apoi îşi dădu drumul într-unul din fotolii. Mai numără încă zece secunde cu ochii pe cronometru şi căsca lung, zgomotos, cu poftă.
Medicul lăsă pixul din mână, îşi scoase şi ochelarii. Minerva se amuza copios, cunoştea expresia privirii: "De unde pică asta, domnule?! Ce-i cu ea?!"
- Poftim?! făcu medicul.
Minerva se uită la el, candidă:
- Eu, nimic. Aştept. Şi pentru că nu-mi place să stau în picioare decât în tramvai, m-am aşezat. Şi pentru că m-am aşezat, mi s-a făcut somn. Şi cum mi-era somn, iar dumneavoastră n-aţi băgat de seamă că sunt introdusă în acest cabinet, de exact două minute şi jumătate, mi-am permis să casc.
Paraschivescu se aplecă peste birou ca s-o vadă mai bine. Era un tip robust, chel şi nu trebuia să te uiţi mult la el ca să-ţi dai seama că îi plăcea să mănânce şi să bea ţeapăn, că la petreceri, după ţuică, începe să cânte de inimă albastră şi să spună bancuri fără sutien, dar că în ciuda vopselei groase, e un bun profesionist şi un simpatic prin excelenţă, la care bolnavii ţin tocmai datorită jovialităţii lui agresive.
- Auzi, doamnă?
Minerva dădu de câteva ori din cap că da.
- Aşa, în general, matale la cine te tratezi?
- La domnul Duică, ciripi Minerva. Nu-i tip în Capitală mai talentat la pedichiură.
- Zău? Ce-ar fi să mi-l recomanzi?
- Cu plăcere! exclamă Minerva pe tonul "ce fetiţă dulce sunt eu!" Ăăă... credeţi că o să gândiţi mai bine după aceea?
Paraschivescu se făcu vânăt şi Minerva îi sesiză, prin halatul pus direct pe piele, încordarea muşchilor. O tăcere absolută stăpâni câteva clipe cabinetul, apoi medicul izbucni într-un formidabil hohot de râs.
Când se linişti, se ridică şi se opri în faţa Minervei aşteptând să-i întindă mâna.
"Aşa, flăcău! Vasăzică tot mai ţii minte câte ceva din ce ţi-a administrat doamna pe când purtai breton şi-ţi curgea nasul".
- Îmi placi, cucoană! Eşti teribilă! Unde te-ai ascuns până acum? Ce număr, domnule!
- Auzi, doctore, oi fi eu vreun număr, dar mai am de învăţat de la voi. Ce-s fiţele astea, domnule? Dumneata vorbeşti cu mine la telefon ca la căprărie, domnişoara de alături mă "introduce" cu aerul "uite ce favoare îţi fac", iar dumneata nu te deranjezi măcar să-mi răspunzi la bună-ziua şi mă mai ţii şi în picioare.
- Gata, scuză-mă.
Minerva îşi strâmbă buzele.
- Am să mă mai gândesc. Întâi să te îndrepţi.
- Promit! râse medicul. Totuşi, înţelege-ne şi pe noi. Suntem veşnic handicapaţi de timp, tracasaţi, înnebuniţi şi ce ne-a mai rămas sănătos - apropo de nervi - păstrăm pentru pacienţi.
Minerva îi strecură o privire: "Oare?"
- Ce face Nina Mihai?
- Şi-a revenit. Nu total, dar poate suporta o vizită de zece, cincisprezece minute. Pentru prima şedinţă cred că-i de-ajuns.
- Perfect! spuse Minerva, ridicându-se. Cum procedăm? Mă... ăăă... introduci dumneata sau domnişoara?
O găsi într-o rezervă luminoasă, cu două paturi. Cealaltă pacientă, tot foarte tânără, o cercetă cu ochi iscoditori, de veveriţă. Avea zulufi ca smoala, gene parşive şi un borcan de compot plin cu frezii. Pe noptiera Ninei Mihai nu se afla nicio floare.
"Căscată pot să fiu! Cum naiba am uitat să trec pe la florărie... Las' că-l trimit mâine pe Dobrescu..."
Când se aşeză pe scaunul de lângă pat, Nina Mihai deschise ochii. Minerva trăi acelaşi sentiment, încercat încă înainte de a o fi văzut, de imensă compasiune şi înţelegere. Era străveziu de palidă, nările atât de devitalizate, încât stăteau lipite, împovărându-i respiraţia. Cel mai greu de suportat erau însă ochii, în care-i citeai întreaga nefericire.
- Ştiu cine sunteţi, şopti. Şi ştiu de ce aţi venit. Trebuie să vină sora să mă ajute.
- Ai nevoie de ceva?
- Nu... Zâmbi cu buze uscate: Nu mă pot îmbrăca singură.
Minerva o privi năucă: "Săraca... Totuşi nu şi-a revenit". O luă cu prudenţă:
- Trebuie să pleci undeva?
- Păi... cu dumneavoastră!
- Cu mine?! Minerva pica din lună fără paraşută: Unde naiba să pleci cu mine?!
- Cum unde?... La închisoare...
Minerva răsuflă uşurată. "E naivă, sărmana, dar razna n-o ia!" Declară cu blândeţe:
- Fii liniştită, draga mea. Nimeni n-a vorbit vreodată despre închisoare. Am venit să-ţi pun doar câteva întrebări. Te rog să mă ajuţi... Da?
Fata dădu din cap. Avea ochii umezi.
- Ce materiale i-ai furnizat maestrului?
- Doar trei coli de indigo... Pe cuvântul meu.
- Te cred. Ce-a fost cu cheia?
Nina închise ochii şi respiră adânc.
- Mă ameninţa întruna că îl are pe Nelu la mână. În câteva rânduri mi-a spus că nici viaţa mea nu-i prea... sigură.
- De ce n-ai venit la noi?
- Mi-a fost frică. Pentru Nelu, în primul rând. Nu ştiam exact ce făcuse, dar omul acela mi-a dat să înţeleg că ceea ce comisese era foarte grav. Îl... l-am iubit... Mi-era teamă şi pentru mine... Când mi-a cerut cheia, am şovăit. Aş fi avut posibilitatea să procur mulajul. Uneori, domnul Vasiliu, deşi e foarte prudent, le mai lasă pentru un minut, două pe birou sau în broasca fichetului. Până la urmă, n-am putut s-o fac... Ca să scap de ei, le-am dat un mulaj fals şi m-am hotărât să fug. Câteva zile am stat la o prietenă care...
- Cunosc, o întrerupse Minerva. Ce credeai că rezolvi dispărând?
Nina ridică din umeri cu un surâs trist:
- Simţeam nevoia să... să mă scufund. Să nu mai ştiu nimic. Să las să treacă timpul. Să se rezolve totul în lipsa mea.
- Mda... Îmi dau seama. Şi acum unde aveai de gând să te duci?
- Cunosc un sat în Moldova, Codreni, am petrecut acolo un concediu acum patru ani, la părinţii unei colege. M-am gândit că voi găsi un serviciu la cooperativă... M-aş fi mulţumit cu orice.
Minerva îşi coborî privirea. Realiza încă o dată singurătatea dramatică a acestei fete. La douăzeci şi patru de ani să nu ai pe nimeni, nici un loc de refugiu în lumea asta, decât părinţii unei foste colege de serviciu...
Îşi înăbuşi oftatul.
- Spune-mi, ai în... garderoba dumitale un bucheţel de violete?
Fata făcu ochii mari.
- Da. Îl port la reverul paltonului.
- Ai pierdut cumva vreuna din flori?
- Nu.
- Eşti sigură?
- Foarte sigură. Ştiţi, sunt atentă cu lucrurile. Roşi uşor. Nu am prea multe... Plecaţi?
Îşi muşcă buza inferioară, nehotărâtă.
- Ce vrei să-mi spui? surâse Minerva.
- Nu vă supăraţi... Ce... Ce face Nelu?
Minerva îi puse mâna pe braţ:
- Ştiu că-i greu, dar încearcă să nu te mai gândeşti la el...
Doctorul Paraschivescu îşi vârî capul pe uşă.
- Alo! Domnilor! Audienţa s-a terminat.
O conduse de-a lungul coridoarelor şi Minerva băgă de seamă că fac ocoluri inutile.
- Ce-i asta, ne jucăm de-a labirintul de la Hampton Court?
Paraschivescu râse.
- Te-ai prins! Vreau să câştig timp.
- I-auzi, de ce?
- Aş vrea să te mai văd.
Minerva îşi subţie privirea, vârf de ac.
- Sunt la birou în fiecare zi de la orele 8 la 16. Dacă nu, mă găseşti în oricare dintre tramvaiele 3 - 34.
- Nu mă interesează serviciul dumitale şi nici abonamentul la I.T.B. Aş vrea să te invit într-o seară la un local.
Minerva intră în panică. Iniţiativele virile privind persoana ei o înspăimântau, tăindu-i toate posibilităţile. Întrebă stupid:
- De ce?
- Uite aşa! Îmi placi formidabil! Nu umblu cu tromboane! N-am întâlnit în viaţa mea o femeie care să-ţi semene, şi presimt că noi doi ne-am putea distra straşnic împreună. Mai pune la socoteală că-s băiat bun, de viaţă şi al naibii de chipeş.
Minerva îi cercetă ostentativ capul complet chel.
- Ai dreptate. Foarte chipeş. Chiar mă întrebam: vii de la coafor?
Paraschivescu râse încântat.
- Am fost convins c-o să ne distrăm. Ce faci mâine?
- Sunt ocupată.
- Bine! Alege ce zi vrei.
- Nici una.
Începu să alerge. Paraschivescu se luă după ea. O soră şi câţiva pacienţi lipiră uimiţi zidul.
- De ce?
- Nu pot.
- De ce, cucoană?!
Minerva dădu cea mai tâmpită replică din viaţa ei.
- Nu mă lasă şeful.
62.
Niciodată Andrianei i lui Dan nu li se păruse că ceasul merge mai încet. Aşteptaseră înfriguraţi înserarea, iar acum căderea nopţii. A nopţii adevărate, când se înstăpâneşte liniştea oraşului adormit, nu întunericul precoce al serilor de iarnă.
- Mi-e teamă de altceva, spuse Adriana. Dacă se face prea târziu se goleşte şoseaua, oamenii se zăvorăsc în casă şi se culcă. Degeaba e linişte, că nu mai are cine să te audă.
Dan reflectă câteva clipe.
- În fond, ai dreptate. E opt şi un sfert. N-avem ce pierde. Deschide tu geamul şi aprinde toate luminile. Absolut toate. Casa trebuie să ţâşnească din beznă ca un far.
Aerul rece dădu buzna în încăpere. Adriana se înfioră:
- Parcă a intrat un străin în odaie. Un străin îngheţat. Zău... Îl simt ca pe o fiinţă vie.
- Ce idei caraghioase poţi să ai!... Ai grijă, dă-te la o parte.
Din cauza greutăţii - casetofonul era o sculă japoneză mai veche -, păşea încovoiat. Îl aşeză pe pervazul ferestrei deschise. Apăsă pe start, împinse volumul la maximum. Se auzi derulatul foşnitor al începutului de casetă.
Adriana îl urmărea emoţionată.
- Oare o să izbutim? Ştii... Tremur ca la examene.
O cuprinse pe după umeri.
- Vom izbuti!
Dintr-o dată, glasul lui Dan, deformat din cauza amplificării, bubui în cuvinte rostite rar, răspicat:
"Ajutor! Oameni buni, ajutor! Suntem doi tineri sechestraţi în casa din spatele lizierei de copaci. Eliberaţi-ne!... Ajutor... oameni buni..."
Acelaşi text se repeta de-a lungul întregii casete. Îşi puseră paltoanele pe ei şi începură să aştepte.
63.
La şapte dimineaţa, căpitanul Macri, împreună cu trei colegi - Codriş, Moraru şi Zamfir - ocupară punctele strategice ale sanatoriului. Doi subofiţeri pândeau bine camuflaţi intrarea.
Şeful Personalului - Rădoiu - le explicase:
- La poartă n-aveţi nevoie să postaţi pe nimeni. I-am făcut eu instructaj lui Moş Gheorghe; nimeni nu iese din spital fără ausweiss-ul meu.
Macri îl măsurase zâmbind: "E candid rău, feciorul!..."
- Nu mă îndoiesc de vigilenţa portarului, dar, dacă Iliaş e omul pe care-l căutăm, nu se va împiedica de un moşnegel.
Rădoiu izbucni în râs:
- Moşnegel? Faceţi un pariu că, dacă nu umblaţi la şmecherii, vă pune jos? La un spital de boli nervoase nu plantezi în poartă un gingaş brebenel. În fine, procedaţi cum credeţi de cuviinţă. Mi-aţi spus că vă interesează căile pe unde ar putea evada. În primul rând, poarta din spatele clădirii, pe unde se face aprovizionarea. Bolnavii n-au acces în curtea respectivă. Precizez acest amănunt pentru că gardul se poate escalada uşor.
- În fond, câte ieşiri posibile există?
- "Legal", doar astea două. Se mai poate spăla putina, fără să ai cine ştie ce condiţie fizică, prin lucarnă. Există o fereastră pe acoperiş, înţelegeţi?
Macri râse:
- Cunoaştem termenul.
- Nu mă îndoiesc. Nu ştiu dacă aţi observat platanul uriaş din coasta clădirii.
Crengile dau pe acoperiş.
- E clar! Se uită spre Moraru, cel mai tânăr din echipă: Ce zici, colega? Eşti pregătit sufleteşte să faci pe cimpanzeul?
Moraru duse un deget la chipiul lăsat acasă.
- În sfârşit, retragere posibilă ar mai fi prin bucătăria sanatoriului. Un rând de ferestre dau la stradă.
- La ce oră se prezintă la serviciu?
- Opt. E foarte punctual.
Căpitanul Macri se uită la ceas: Mai erau zece minute.
La ora unsprezece, Macri dobândise certitudinea că acţiunea a eşuat.
- Nu pot să-mi explic! se agita inutil Rădoiu. Adevărat că se bucură de un regim special, dar totdeauna avertizează dacă va lipsi.
Pe căpitan îl enervau acel du-te-vino prin odaie al cadristului, ca şi sporovăiala non-stop. Isteţ, fără îndoială, simpatic, dar obositor. Rădoiu făcea parte dintre oamenii incapabili să nu articuleze absolut tot ce le trece prin minte.
"Unde am greşit? se întreba disperat, recapitulând fiecare mişcare a echipei, derulând filmul dimineţii, secvenţă de secvenţă. Ce anume l-a avertizat? Vorba aia, cineva sau ceva i-a strigat: Şase! Să n-aud de instinct. Să nu-mi spună nimeni că individul s-a trezit azi-dimineaţă şi îngeraşul lui cel bun i-a şoptit "nu te du la serviciu, că te umflă sticleţii!" Nu! Hotărât, nu! L-a oprit ceva concret. Un amănunt care nu făcea parte din peisajul diurn al sanatoriului... Asta e! Când o auzi Samuraiul, ne decorează pe toţi. Fără discuţie, show-ul va fi interesant de urmărit... Dar din sală!"
La prânz, lăsându-şi colegii la sanatoriu, deşi ştia că e inutil - "omul acesta nu va mai călca niciodată pe acolo" -, plecă spre minister.
64.
Inginerul Gheorghe Dragu se trezi pe la nouă. Printre draperiile date în lături se strecura o dimineaţă întârziată, cu lumină puţină, ocolind ungherele apartamentului.
"Ce naiba? Am uitat eu sau din cauza cafard-ului le văd toate în giulgiu? Nu-mi amintesc ca iernile din Bucureşti să fi fost chiar atât de neguroase!"
Nu iubise niciodată sezonul alb şi acum, după atâţia ani, îşi aduse aminte că fusese anotimpul preferat al Anişoarei, prima lui nevastă. Frigul o făcea fericită şi-l căra săptămânal la Sinaia sau Predeal, să schieze ori să facă bob. Poate că asta era imaginea cea mai limpede rămasa de la ea: o fată în pantaloni pană şi hanorac alb, cu un şal splendid, angorat, în culorile curcubeului, coborând ca un fulger pe pistă. Părul brun îi flutura liber şi ciudat, în peisajul acela de sticlă şi zăpadă diamantină, făptura ei te făcea să te gândeşti la primăvară.
"O fată frumoasă..." Cea mai strălucitoare însuşire a ei era tinereţea debordantă.
Toţi suntem tineri la douăzeci da ani, dar n-o simţeai la nimeni altul ca la Anişoara. O tinereţe explozivă, concretă, cuceritoare, punând o amprentă inconfundabilă asupra întregii ei persoane. Avea tinereţea cireşului japonez înflorit sau a zarzărilor lui Ionel Teodoreanu, pe lângă care nu poţi trece fără să te simţi emoţionat. În special oamenii în vârstă încercau în faţa ei un sentiment tulburător, stârnind lacrima nostalgiei...
Se despărţiseră după doi ani, prin bună înţelegere.
"Ghiţă, ştiu că tu eşti mult mai bun decât mine şi ceea ce faci este incomensurabil mai important şi util societăţii. Eu nu sunt partenera care-ţi trebuie. Tu studiezi, stai toată ziua cu ochelarii pe nas, faci sacrificii ca să mă însoţeşti pretutindeni. Iar eu fac sacrificii ca să reduc cât mai mult acest timp pe care ţi-l răpesc. Vreau să zburd, Ghiţă, să mă dau cu patinele, să înot, să dansez, să mă joc cu mingea sau pur şi simplu să alerg prin pădure. De aceea am făcut I.C.F.-ul. Nici n-avem ce discuta împreună, habar n-am ce faci tu acolo, mă străduiesc să nu adorm când îmi explici, iar pe tine te plictiseşte când îţi povestesc fazele unui meci istoric de baschet sau volei... Nu vom fi niciodată fericiţi. Ţie, nu sunt ironică, îţi trebuie o intelectuală până în vârful unghiilor..."
- Şi când te gândeşti, spuse cu glas tare Dragu, fără să-şi dea seama, avea perfectă dreptate. Surprinzătoare a fost luciditatea matură cu care a judecat situaţia la o vârstă când nu dai doi bani pe armonia spirituală dintre soţi, sau nici măcar nu te gândeşti că ar exista şi un aseme nea aspect în căsătorie... Apropo, pe unde o mai fi?
Ultima oară auzise despre ea cu puţin înainte de a părăsi ţara. Se recăsătorise cu un profesor tot de sport şi probabil că se simţeau fericiţi.
După ce ieşi de sub duş, ezită între un mic dejun comandat în cameră sau un whisky pe care nu mai trebuia să-l comande. Se hotărî, ca de obicei, pentru a doua variantă.
Cu paharul în mână, urmări câteva clipe traficul din Piaţa Universităţii, întrebându-se cum avea să-şi petreacă ziua.
Vasiliu urma să se întoarcă. În dimineaţa următoare. Avea la dispoziţie deci o zi întreagă de vacanţă. Cinema? O plimbare în afara Bucureştiului? Să încerce să agaţe vreo femeie?...
Ţârâitul discret al telefonului îl nedumeri.
"Cine dracu' să mă caute?"'
- Salut, Ghiţă! exclamă un glas jovial.
- Salut...
- Cum stăm cu piesele de schimb? Ai rezolvat ceva?
- Am făcut rost de o parte.
- Bune şi alea. Sunt la ananghie.
- Cum procedăm?
- Propun să ne vedem diseară la opt, la Service-ul de lângă Lido. Ce zici?
- O.K.
Închise telefonul. Tradus în conformitate cu codul stabilit, asta însemnacă "întâlnirea" era fixată pentru şase (indiferent de ora prevăzută, regula conspirativă scădea două ceasuri) şi nu la Service-ul Lido, ci la cel din spatele complexului Favorit.
Băgă în buzunar etu-ul cu microfilme camuflat într-un port-ţigaret şi părăsi îngândurat hotelul.
"Ce imprudenţe de ageamii! Idioţii! Mă sună la ăştia, prin Recepţie, îmi dau întâlnire în târg chiar dacă ora şi locul sunt aiurea. Ca şi cum băieţii s-ar simţi osteniţi filându-mă toată ziua, sau n-ar avea oameni de schimb. Cretinism!"
Dar îi era teamă că nu-i vorba de cretinism, ci de ceva mult mai grav. Şi din nou aceeaşi certitudine îi sfredeli inima: "Robin îmi vrea capul."
65.
Conform obiceiului, atunci când un dosar ardea, "îţi frigi degetele doar răsfoindu-l" spunea Ionaş, Minerva intra în biroul lui pentru ultima "conversaţie a zilei".
Zări pe masa de lucru a colonelului cea de-a cincea ceaşcă de ceai - un amestec cutremurător de infect, faţă de care o cană de unt de ricin ar fi părut oricui dulce mixtură de nectar şi ambrozie, şi se gândi cu nostalgie la anii când pe aceeaşi masă, la aceeaşi oră, se afla a cincea ceaşcă de cafea.
"Da, domnule, îmbătrânim", deşi Minerva nutrea cutezătoarea convingere că ea una nu va îmbătrâni niciodată.
- Ei, cum stăm, Minervo, tată?
- Prost, dar se îndreaptă. Simt eu. Adică sunt sigură.
- Ceea ce am admirat eu totdeauna la tine a fost optimismul de neînfrânt.
- E o chestie de ficat, emise Minerva una din axiomele ei "ştiinţific demonstrate". Să observaţi că totdeauna oamenii cu digestie bună şi un ficat care nu transmite morse de cinci ori pe zi au un moral excelent.
- Tu eşti o cugetătoare, draga mea.
- Chestia-i că-s prea ocupată. Zâmbi: aţi văzut cum ne-a tras chiulul senor Parker?
- Şi totuşi unde a scrântit-o Macri?
Minerva dădu din umeri:
- Nu-mi dau seama. Cinstit, nu văd unde a greşit. De aia nici nu l-am luat la polizor. Băieţii erau bine camuflaţi, nu s-a comis nici cea mai mică abatere de la cele stabilite în planul de acţiune.
- Uluitor, observă Ionaş, este că nici măcar nu s-a prezentat la serviciu. Parcă l-ar fi avertizat cineva să nu se ducă.
Dintr-o dată, Minerva holbă ochii şi rămase cu gura căscată. Ionaş, care asistase cândva la infarctul unui unchi, se sperie:
- Ţi-e rău?
- Fantastic! făcu Minerva ţâşnind de pe scaun. Asta era! De ce Dumnezeu nu mi-aţi spus-o înainte? Cum de nu mi-a trecut prin cap?
- Ce?!
- Ce mi-aţi spus acuma! Doar că nu cineva, ci "ceva" l-a avertizat, el aflându-se în spital. Nu s-a prezentat pentru că era prezent. C-o fi dormit acolo sau că a pătruns neobservat, naiba ştie! Iar din interior putea să sesizeze unele mişcări: venirea echipei, sau indiferent ce, poate un fleac pentru oricine altul, dar nu pentru un profesionist, care pe deasupra e familiarizat cu obiceiurile casei, îi cunoaşte mecanismele cele mai intime.
- E posibil! Băieţii au rămas acolo?
- Da. Am să-i dau dispoziţie lui Macri să mai mobilizeze câţiva oameni şi mâine, la prima oră, să percheziţioneze sanatoriul până la ultimul ungher. Îmi dau seama că e târziu, mai mult ca sigur Parker a spălat terenul, dar trebuie verificat... Nu vă faceţi probleme, până la urmă îi dau de urmă. Cel mai mult mă enervează inteligentul, genialul inginer Vasiliu.
- Ce-a mai făcut?
- M-a sunat directorul institutului şi mi-a spus că fichetul de la serviciu e gol. Şi-a cărat toată documentaţia acasă.
Ionaş tresări:
- Eşti sigură că el a făcut-o?
- Da. L-a văzut asistenta lui. Câteva zile la rând şi-a tot burduşit servieta. Toanta a tăcut, închipuindu-şi că are avizul conducerii şi că "ştie dumnealui, domnul inginer, ce face". Plesni cu palma deschisă sticla biroului: E plină lumea de căscaţi, asta e!
- Chestiunea mi se pare gravă. Dragu a fost de câteva ori la el. Crezi că au ajuns la o înţelegere?
- Nu. N-ar fi lucrat atât de descoperit, iar dacă Dragu, intens supravegheat de noi, ar fi obţinut ceea ce urmărea, ne trimitea acum o ilustrată cu fluturi şi scorpioni din Sidney.
- Să sperăm că ai dreptate... În fine, adăugă consultându-şi ceasul unde acele se suprapuneau pe vârful verticalei, cred că-i de ajuns pentru o singură zi... A! Bine că mi-am adus aminte! Am primit azi un telefon cam bizar.
Minerva îl cercetă iute. Chipul lui Ionaş era impenetrabil. Se interesă prudentă:
- De la cine?
- Un tip care s-a recomandat doctorul Paraschivescu de la Spitalul de urgenţă.
Minerva se sperie şi ţâşni de pe scaun:
- S-a întâmplat ceva cu Nina?
- Nici gând, îi merge perfect... Să vezi ce chestie! Mi-a solicitat permisiunea să te invite într-una din serile următoare în oraş.
- Ce tupeu!
Roşi violent şi colonelul avu ocazia să realizeze ce va să zică o Minerva îmbujorată. Pe obrajii ei, totdeauna palizi, nici gerul cel mai înverşunat nu izbutea să picteze tomate.
- Bărbatul, continuă Ionaş, mi-a prezentat fişa lui autobiografică: părinţi, studii, stare civilă, numele a zece inşi gata să subscrie la autenticitatea celor afirmate, stare materială, Wassermann. N-are datorii la fisc, prieteni sau întreţinere.
- Câtă insolenţă!
- Da, destulă. Nu s-a putut abţine la urmă să-şi exprime opinia că regulamentul nostru i se pare cam, ăăă..., original, dacă o femeie la 55 de ani...
Minerva sări opărită:
- Măgarul! Am doar patruzeci şi doi. Şi ăia neîmpliniţi.
Colonelul, care o pândise cu coada ochiului, începu sa râdă:
- Nu, nu-i măgar. Asta a fost de la mine, să văd cum reacţionezi. S-a referit doar la o femeie matură care trebuie să ceară permisiunea şefului pentru a ieşi cu un bărbat.
Minerva, confuză, furioasă până la lacrimi, scrâşni.
- Las' că-l învăţ eu minte pe nea Clismă ăsta!
- Personal, urmă Ionaş cu acelaşi ton detaşat al unui referent obiectiv, am încercat să-l domolesc şi i-am comunicat că, în ceea ce-l priveşte, dat fiind dosarul lui excelent, vom face o excepţie şi, în consecinţă, are avizul meu. Mi-a mulţumit. Aşa că, dragă Minerva, vezi cum o întorci. În caz de neprezentare tipul face scandal, că nu ţi-am dat voie să vă ţineţi de mână în Cişmigiu...
- Lăsaţi pe mine!
Telefonul începu să sune şi Ionaş răspunse.
- Da... E aici. Dă-ne legătura. Întinse receptorul: pentru tine. Urgent!
- Paraschivescu?
Colonelul râse:
- Bag de seamă că începe sa te preocupe.
La celălalt capăt al firului, un glas limpede de tenor, dar nesigur din cauza emoţiei, se interesă:
- Domnul maior Tutovan?
- Da.
- Mă numesc Mihai Dobrin. Vă telefonez de la poşta comunei Mireşti, pe şoseaua Bucureşti-Zimnicea. Mă auziţi?
- Da.
- Am găsit doi tineri care sunt sechestraţi într-o casă.
- Ce?! Doi tineri?
- Da, un băiat şi o fată... Veniţi repede. Ei mi-au spus să vă caut. Adriana şi Dan... Aveţi de parcurs cam douăzeci de kilometri.
- Am înţeles... Aşteptaţi-ne, vă rog, până sosim. Nu-i lăsaţi singuri.
- Mă întorc cu maşina... Alo! Alo! Aduceţi un lăcătuş. Eu am încercat să forţez broasca, dar nu am deloc îndemânare la chestii tehnice. Sunt violonist...
Îmbrăcându-şi scurta, Minerva se năpusti spre uşă. Ochii îi scăpărau, era radioasă, jubila:
- V-am spus că n-au păţit nimic? Dacă vreţi să-mi faceţi o plăcere, daţi dispoziţie ofiţerului de serviciu să-i comunice vestea maestrului Nicolau. Sublinie: aşa, cam pe la trei dimineaţa.
66.
La ora unu după miezul nopţii, o Dacie sport opri la întretăierea străzii Moreni cu Vlăsiei. O femeie înaltă, îmbrăcată într-o scurtă comodă şi pantofi plaţi, coborî şi se îndepărtă cu paşi hotărâţi. Parcurse vreo două sute de metri, ocoli restaurantul Vânătorul, coborând de pe trotuarul îngust - blocurile de gheaţă blocau trecerea - şi se îndreptă spre clădirea I.P.C.M.-ului. Ţinea poşeta-sac într-o mână. Cu cealaltă pipăia în buzunar un mic colac de frânghie.
67.
Fură întâmpinaţi de Dobrin chiar în capul aleii care ducea spre casă. Măsurându-l scurt, Minervei îi veni să râdă. Tipul arăta atât de "scripcar", încât ar fi fost imposibil să-l confunzi cu orice altceva. Ca toţi cei din breaslă, era meticulos, elegant, cu acel impecabil al pisicului lins. Dintre faldurile fularului alb de mătase, nelegat, papionul desena un fluture negru perfect. Era subţire, fragil, cu mâini înguste şi fine.
"Ăsta, doar dacă se uita mai serios la broască, îşi strica digitaţia..."
- La ce restaurant cântaţi?
...................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu