6.
- Nu m-aţi plictisit deloc şi v-o spun fără convenţie. M-am săturat să asist la partidele de 66 ale colegilor cu care am venit.- Vă mulţumesc. Din ilustrată rezultă că i-aţi lăsat cheile la plecare. Mă refer la flori.
- Bineînţeles. I-am oferit şi casa. Dacă are chef să stea la mine, nu mă deranjează cu nimic. Biata de ea se chinuie în chichineaţa lui madam Floareş. V-o spun cu toată sinceritatea, dacă n-aş avea un logodnic, o invitam să stea permanent la mine.
- Ar fi deci posibil ca Nina să se fi mutat provizoriu în apartamentul dumneavoastră?
- Tot ce e posibil, dar mă îndoiesc. De ce să fi făcut un mister din chestiunea aceasta? De ce nu semnează condica la Vasiliu?
- Sunt întrebări la care nu vă pot răspunde. În altă ordine de idei! Din câte am înţeles, prezenţa dumneavoastră e indispensabilă la Piatra Neamţ.
- Da.
- Ne putem îngădui să vă cerem o procură prin care ne autorizaţi să pătrundem în apartament, fireşte, în prezenţa a doi martori?
- Cu plăcere. Vă rog să mi-o dictaţi.
Dobrescu împături hârtia şi o băgă în portvizit. Vru să-şi ia rămas bun, dar Irina îl opri:
- Încă un minut! E un amănunt neglijabil poate, dar există o frază - o frază a Ninei - care abia acum îmi sună ciudat.
- Despre ce e vorba?
- Săptămâna trecută mi-a spus din senin, fără nicio legătură cu ceea ce sporovăisem până atunci: "Abia acum îi înţeleg pe aceia care, de dragul omului iubit, sunt în stare să comită o fărădelege".
În drum spre gară, locotenentul se întrebă: "Oare eu aş putea să fac o ticăloşie de dragul Mădălinei?"
32.
Când se pusese problema declarării naşterii copilului la Primărie, taică-său fusese categoric:
- Să n-aud de Cătălin, Mădălin, Norocel, Codruţ, Mugurel, Crinu şi alte zarzavaturi! Astea sunt scălămbăieli şi marchează de dinainte viitorul copilului. Scoţi din ei cel mult ţambalagii sau campioni la popice. Ai auzit de vreun academician să-l cheme Codruţ? Şi pe urmă, cu vârsta, devii ridicol. Gândeşte-te la un Moş Izmană de şaptezeci de ani pe care-l cheamă Mugurel. Gheorghe a fost destul de bun pentru mine, o să fie şi pentru ăsta. Mie-mi plac numele cinstite, neaoşe, creştineşti. Am zis!
În consecinţă, băieţelul fu botezat Gheorghe, spre marea dezamăgire a mamei, o fire sentimentală şi a cărei preferinţă oscila între Alin sau Elvir...
Gheorghiţă avea şase ani, breton, un nas cât o cireaşă şi un căţel alb şi pufos pe care-l chema Tictac. Codiţa, în veşnică şi ritmică pendulare, părea să dea ora exactă.
Locuia într-un bloc de patru etaje, cam la vreo sută de metri de locuinţa doamnei Manta şi mergea în fiecare dimineaţă la grădiniţă. Din păcate, n-avea prieteni, căci, ciudat, era o stradă fără copii, şi în ceasurile după-amiezii, când maică-sa îl expedia la joacă, Gheorghiţă făcea o faţă lungă.
- Cu cine să mă joc?
- Ei lasă, că găseşti tu! Scoate bicicleta şi nu bâzâi!
Dar Gheorghiţă se plictisise şi de bicicletă, şi de patinele pe rotile, şi de volley-ul cu zidul blocului, şi de discul de cauciuc, şi de..., şi de...
Cunoştea strada palmă cu palmă, se saluta cu vecinii, care-i puneau mereu aceleaşi întrebări "câţi ani ai? Mergi la şcoală?", uitând că le formulaseră şi săptămâna trecută, îşi inventa jocuri, dar la un moment dat fantezia nu-l mai ajuta. Singurul loc neexplorat rămăsese pădurea din capătul străzii. Printre copacii stufoşi se zărea în fund o casă, dar Gheorghiţă habar n-avea cine locuieşte acolo, nu văzuse niciodată pe nimeni intrând sau ieşind. Pădurea îl fascina prin misterul ei, dar teama, în strai de căpcăun, ridica ziduri de fortăreaţă inexpugnabilă, la care curiozitatea ciocănea cu degete firave.
În după-amiaza aceea de iarnă Însă, plictiseala îl copleşise cu totul. După câteva întreceri cu căţelul, se aşezase pe marginea trotuarului şi răsucea un şurub, pe care-l găsise în rigolă. Ideea i-o dădu Tictac, căruia, părându-i-se probabil că zăreşte ceva, scormonea cu botul lângă gardul pădurii.
Gheorghiţă traversă strada şi, ajutându-se cu mâinile de suliţele de fier, încercă să-şi vâre capul printre ele. Reuşi doar pe jumătate. Nu văzu nimic. Copaci, buruieni cu urme de zăpadă, o alee pietruită.
Îşi luă inima în dinţi şi, aproape fără să-şi dea seama ce face, se strecură pe poarta înaltă, deschisă de un lat de palmă. Înainta prudent, oprindu-se speriat de orice foşnet. Tictac, pus pe năzdrăvănii, i-o luă înainte.
Doamna Matilda Manta auzi ca prin vis lătrat de câine. Zăcea mereu pe dormeză moţăind, trează sau aproape, uneori dormind, nici ea nu ştia bine. Rămăsese în aceeaşi ţinută, doar că îşi scosese paltonul, punându-şi un şal călduros pe umeri. Unicul act de curaj: ieri-dimineaţă se încumetase să intre în bucătărie, îşi umpluse termosul de două kilograme cu ceai şi cărase în odaie câteva provizii.
Răsuflase mai puţin astmatic, abia după ce încuiase şi baricadase din nou uşa. Sleită de puteri, cărase noptierele, masa, scaunele. Scrinul nu-l putea urni.
Acum realiza că nu cunoscuse niciodată ce înseamnă teama, nu o cuprinsese în conturul şi culorile ei reale. În timpul războiului se refugiaseră într-un sat de munte şi ea, una, putea să spună că în viaţa ei n-a auzit decât în filme o explozie sau sirena alarmei.
"Probabil visez... N-am mai avut câine de la Prinţ", un lup alsacian care murise cu puţină vreme înaintea lui bărbatu-său. Manta fusese extrem de afectat...
"Neruşinatul, a dezertat. Putea să mă aştepte şi pe mine... E altceva când pleacă doi la drum..."
Ceea ce o îndurerase în mod deosebit la vremea respectivă fusese faptul că bietul Anton îşi trăise conştient agonia. Ştia că se stinge: "Ce-a zis doctorul? Când?... Azi?... Mâine?... La noapte?..." Şi acum, după atâţia ani de văduvie, când desigur durerea rămăsese în inventar, dar se alăturase obiectelor de cult - icoane, fotografii, cufere da amintiri -, al căror praf nu mai e spălat de lacrimi, ci de conştiincioasa pietate, Matilda Manta considera că nu poate exista o tortură morală mai mare pentru o fiinţă omenească decât aceea de a-şi aştepta sfârşitul cu ochii pe ceas.
Auzi din nou lătratul, de astă-dată limpede, şi se repezi spre fereastră. De nerăbdare, îşi împiedică degetele în sforile draperiei. Izbuti anevoie să ridice oblonul greu. În faţa ferestrei, gata s-o ia la goană, văzu un băieţel care se holba cu ochii cât pumnul şi un căţel alb. Inima începu să-i bată cu putere. "Slavă Domnului! Am să-l rog..." Încercă să deschidă geamul, dar cremona înţepenise.
- Stai, băieţelule, strigă din spatele ferestrei închise, aşteaptă!... Stai!!...
Cu toate puterile începu să tragă de espanioletă. Izbuti să deschidă şi aerul rece năvăli în odaia bătrânei, biciuindu-i obrajii înfierbântaţi de efort.
- Stai, dragul meu, nu-ţi fac nimic... Vreau să te rog ceva.
Băieţelul, îngrozit, ajunsese de mult în stradă.
Gheorghiţă se simţi liniştit când ajunse în dreptul blocului lui. Se opri gâfâind şi luă căţelul în braţe:
- Auzi, Tictac, acolo stă Baba Cloanţa.
În odaia ei, doamna Matilda Manta plângea. "A fost o şansă. Ultima."
33.
Într-unul din cele mai elegante apartamente ale hotelului Hilton, doi bărbaţi, în ţinută de seară şi cu aspect de prosperi oameni de afaceri discutau în faţa unei mese unde fiecare obiect strălucea. Străluciri stinse - scotch şi gin, străluciri diamantine - carafele erau din cristal, străluciri dulci - argintul serviciului de cafea, străluciri astrale - piatra semipreţioasă în care fusese scobită scrumiera.
Cei doi bărbaţi semănau între ei nu datorită unor date comune reale, ci pentru că tipologia era comună. Aceleaşi gesturi, aceeaşi vestimentaţie purtând semnătura unei case celebre, aceeaşi siguranţă, acelaşi porte-feuilles pe care îl intuieşti blindat cu bilete de toate culorile.
Amurgul strecura umbre şi levănţică în încăperea imaginată de un costisitor maestru al decoraţiei. Era sobră, în culori stinse şi emana acea aparentă simplitate de bun gust accesibilă doar conturilor de bancă unde zerourile de lângă cifră se înşiră ca mărţişoarele. Două tablouri Monet, autentice, înnobilau unul din pereţi. Canapeaua imensă, colţar, era din antilopă de culoarea răşinii. În colţul opus, ţineau tandem ruginiu un vas cu crizanteme enorme Turner. Mirosea dulce, discret, a trandafiri Gloire de France, spray-ul de interior preferat de domnul Robin. Oaspetele domnului Robin se numea Gheorghe Dragu, un bărbat cam de cincizeci de ani, cu trăsături pronunţate. Aparent era calm, echilibrat şi lipsit de griji. Ochiul experimentat al lui Robin, dar mai ales instinctul ghicea însă tensiunea care îi stăpânea întreaga făptură.
- Mă bucur că aţi călătorit bine, domnule Dragu. În realitate, detest voiajurile atât de lungi. Douăzeci şi patru de ore în avion reprezintă mai mult decât aş putea eu suporta.
- Nu le-am simţit. Am dormit zdravăn, am văzut un film şi, în rest, am stat în bar. Am jucat pocher cu doi englezi şi un tip din Singapore. Începu să râdă: Cred că ăsta, când s-a născut, ţinea un pachet de cărţi în mână.
- Nu la felul în care-ţi petreci timpul mă refeream, ci la faptul că un număr considerabil de ore te afli în aer, nu simţi pământul.
- Vă e teamă de avion? întrebă zâmbind Dragu.
- Dacă e posibil, îl evit. Probabil o să vi se pară lipsit de sens, dar două ore de zbor mă înspăimântă mai puţin decât zece. Ridicol, desigur -, un accident poate interveni din primul minut -, dar nu poţi lupta împotriva unor trăiri care ţin de substanţa ta cea mai intimă.
Dragu îl cercetă amuzat. Asemenea declaraţii din partea lui Robin - Dumnezeu ştie care or fi numele şi naţionalitatea adevărate! -, şeful uneia din cele mai redutabile reţele de spionaj - TEX - erau neaşteptate şi stârneau zâmbetul. Era un tip dur şi aceia dintre colaboratorii săi care-l cunoşteau bine, nici ei iepuraşi gonind cu băţul după un cerc, se întrebau dacă omul acesta avusese vreodată o mamă. Părea zămislit de o stâncă. Mulţi ar fi vrut, dacă nu căutând instrumente de şantaj, măcar din curiozitate pur omenească, să-i cunoască antecedentele. Vorbea şase limbi europene şi patru asiatice, avea o vastă panoplie de relaţii - de la apaşii porturilor din Barcelona sau Liverpool până la descendenţi de case princiare -, reşedinţă necunoscută (apartamentul de la Hilton reprezenta biroul lui oficial) şi o reţea impecabil pusă la punct, fiecare agent fiind pe felia lui un as recunoscut ca atare de Mafia spionajului internaţional.
Lucra independent, specialitatea sa fiind spionajul industrial. Singura lui slăbiciune, o femeie cu care trăia de mai mulţi ani. I-o descoperise unul din agenţi, un irlandez rătăcit într-o vară în insulele Bermude. Fusese însă îndeajuns de inteligent ca să nu-i facă vreo aluzie, nici măcar cu privirea, dar mai cu seamă să conjuge şi în somn, la toate modurile şi timpurile verbul "a tăcea". Spre surpriza irlandezului, femeia (şi ce nu şi-ar fi putut permite în materie bossul?) nu era prea tânără şi în nici un caz genul vampă, la care ai fi avut dreptul să te aştepţi. Avea desigur clasă, distincţie, morgă, dar trecuseră cel puţin cincisprezece ani de când nu mai era competitivă pe o plajă la San-Sebastiano, Biarritz sau Las Vegas.
Dragu îl cunoscuse cu zece ani în urmă, când, emigrant ajuns la capătul puterilor, îi făcuse unele servicii de mercenar, pe care Robin, de pe platforma lui, le socotise înjositoare şi riscante pentru propriii săi agenţi. Inginerul Dragu, scârbit el însuşi, fusese silit să accepte. Trăia toată mizeria unui superb fiasco într-o mansardă sordidă din Pigalle, profitând de generozitatea unei prostituate. Lotte, o eurasiană vicioasă, dar sentimentală, făcuse o pasiune pentru ce petit roumain şi împărţea cu el veniturile precare. Lotte însă nu avea cotă şi sezonul era prost. Tremurau cu rândul. Ea ademenind zgribulită la câte un colţ de stradă muşterii, el aşteptând ca "apartamentul" să se elibereze. Era o toamnă perfidă, duşmănoasă, streşinile plângeau necontenit şi aveai impresia că "Parisul devenise oala de noapte a Franţei".
Când se aflau în fonduri, Dragu se încălzea în bistroul de lângă Sfinx, deşertând o sticlă de rom. Lotte venea după el spre dimineaţă, în bomba supraîncălzită de respiraţii cleioase, mirosind a sudoare, alcool prost, cârnaţi prăjiţi, ciorapi uzi care se usucă de la sine în pantofi. Îşi luau singura masă a zilei: două porţii de clătite şi crenvurşti.
Se întorceau acasă beţi, tremurând sub cerul cenuşiu, greu de apă, abia urcând cele patruzeci şi opt de trepte ale imobilului "La cigalle". Portăreasa, o şoldană clasică, atât de clasică încât părea neverosimilă, o caricatură, se uita la el ca la o rimă, strigând invariabil în urma lor:
"Ascultă, Lotte! Când ai de gând să scapi de păduchele ăsta? Dacă vrei să-i faci vânt, spune-mi o singură vorbă!"
...Odaia, cu pat dublu, două scaune, un garderob cu oglinda spartă. Tapetul sfâşiat... Un bec atârnă de o sârmă... O felie de zid, camuflează duşul mereu defect. O chiuvetă ruginită. Cineva, un cinic ori poate un disperat, agăţase pe unul din pereţi o reproducere după Leagănul lui Fragonard. Realizând contrastul dintre interiorul de un mizerabil obscen şi opulenţa de fericire ideală a pozei prinse în patru pioneze, nu te puteai împiedica să nu auzi fie rânjetul sinistru al detractatului, spălat de orice urmă de simţământ omenesc, dezaxatul amoral în stare să arunce Madona într-un peisaj porno imaginat de o minte scârnavă, fie suspinul înăbuşit în pernă al dezabuzatului. Bucuria de a trăi, fericirea, natura umană în ceea ce are ea mai frumos erau de o desăvârşire estetică ţintind simbolul.
Inginerul Dragu nu cunoştea prea multe despre Fragonard, dar simţise instinctiv că omul de geniu care concepuse pânza asta iubise cu intensitate viaţa. O intuiai din toate detaliile de o suavă şi graţioasă frumuseţe: dantelele leagănului elegant în mişcare, gingăşia taliei şi a micilor conduri ai tinerei fete, adoraţia din ochii bărbatului culcat pe iarbă.
Când Dragu află că Lotte cumpărase reproducerea, înţelese mai mult despre ea decât în toate lunile acelea de toamnă vrăjmaşă pe care le trăiseră împreună...
Acceptase propunerea lui Robin, transmisă printr-un emisar, desigur. După ce i se comunicară datele lui Dragu, bossul îşi exprimase dorinţa de a-l cunoaşte. În câţiva ani, inginerul adunase îndeajuns pentru a se putea retrage în Australia. Dar în safe-ul lui Robin se aflau unele documente - hârtii, filme, angajamente purtându-i semnătura - pe care ar fi preferat să nu le fi deţinut nimeni, niciodată. Iar la Sidney, jucând golf, întins lângă nevastă-sa, sau bând la barul clubului, nu o dată simţea cum i se înnoadă inima gândindu-se la "arhiva Dragu", aflată în posesia lui Robin. "Totul se plăteşte."
O ştia.
Şi mai ştia că Robin nu-i dintre oamenii care-şi uită debitorii...
Acum, aici, la Hilton, se revedeau după cinci ani.
- Se pare că v-aţi descurcat cu succes, domnule Dragu.
- Acceptabil, surâse Dragu, prudent.
- O! făcu Robin pe tonul cu care ar fi mustrat un băieţel de şapte ani. Să nu fim nemulţumiţi! Aveţi o casă splendidă pe Queen Ann Street - cartier rezidenţial -, v-aţi căsătorit cu o femeie aparţinând uneia din cele mai bune familii ale Sidney-ului, întreprinderea dumneavoastră de vânzări imobiliare este înfloritoare.
Inginerul Dragu aşteptă să continue, abţinându-se de la orice comentariu.
...O casă splendidă, într-adevăr, şi unde nu se simţea... acasă. Şaisprezece odăi din care erau folosite cel mult patru. Oaspeţii îi ocoleau... Pretutindeni, aceeaşi situaţie.
Străinii sunt evitaţi, priviţi circumspect, atunci când nu li se azvârle pe faţă dispreţul. Trăiesc în colonii, izolaţi pe naţionalităţi. Când un "băştinaş" îţi trece pragul, îţi face o mare onoare. La el acasă nu te invită niciodată. Dacă se simte totuşi foarte obligat în cadrul relaţiilor de afaceri, îţi oferă o masă costisitoare la un restaurant de prestigiu.
Nici măcar turişti români nu se abat pe acolo. E prea departe. Conaţionali faţă de care să te făleşti cu piscina, baia de cristal, Cadillac-ul de comandă şi maşina de tăiat iarbă... Îţi lipsesc martorii propriei existenţe.
...O nevastă din High-life-ul Sidney-ului... O văduvă nevrozată, care se plimbă ca o fantomă prin casă... O femeie uscăţivă, cu nervii măcinaţi, care petrece cam două trimestre pe an în case de sănătate. De aia i-au dat-o... El s-a căsătorit, încredinţat că va pătrunde în lumea lor, că se va asimila. Dar, odată debarasaţi de nefericită, au uitat-o ca pe o valiză, undeva, într-o gară. Nici propriii ei fraţi nu vor să întreţină relaţii cu familia Dragu...
...întreprindere înfloritoare... Dar cu ce preţ? Cu ce riscuri? Agenţie imobiliară - firmă, pretext pentru justificarea unor venituri a căror provenienţă nu găseşte indulgenţă în nici un Cod Penal din lume.
- Pot să afirm, continuă Robin cu acelaşi glas agreabil, stăpânit, trădând o educaţie îngrijită, că de-a lungul acestor ani v-am urmărit cu interes evoluţia şi nu regret că v-am...încurajat cândva. Era păcat ca un om ca dumneavoastră să eşueze în rigolele Parisului. Iată o investiţie pe care nu o regret. Vă felicit, domnule Dragu, căci puţini sunt aceia care izbutesc să nu mă dezamăgească.
Dragu îşi stăpâni scrâşnetul măselelor: "Ci spune dracului ce vrei! Hai! S-auzim mobilul: Ce? Cât?"
Robin îşi drese glasul. Privi conţinutul paharului în lumină.
- Admirabil acest scotch... Da, ce spuneam? Apropo de izbânda dumneavoastră. Nu-mi plac operele neterminate, iar, după cum vă spuneam, dumneavoastră meritaţi toată atenţia. 500 000 de dolari cont în bancă reprezintă o sumă cochetă, dar totdeauna încape loc de mai mult. Nu credeţi?
"Fiara! Conturile sunt secrete, cum dracu a putut să se informeze? Degeaba schimb banca sau mă duc să-i înjur!... Peste tot s-ar întâmpla la fel. E tare! Foarte tare! În orice caz, mai tare ca mine!"
- Sunt extrem de măgulit, domnule Robin, pentru aprecierile pe care aţi avut generozitatea să le enunţaţi, dar... Încercă să zâmbească: eu ştiu să mă mulţumesc cu atâta cât mi-este suficient pentru a trăi comod şi mai ales la timp. Celui mai îndrăzneţ jucător trebuie la un moment dat să-i fie teamă că l-ar putea părăsi norocul.
Domnul Robin îşi manifestă mirarea, mişcând uşor capul "ia te uită!" Toate gesturile şi reacţiile lui purtau aceeaşi amprentă: "casă bună". Oamenii cu educaţie se comportă, indiferent de circumstanţă, discret, nu-şi trădează emoţiile, se stăpânesc, evită zgomotosul, considerat de prost gust.
- Sunteţi ultima persoană, domnule Dragu, despre care mi-aş fi închipuit că poate abandona o cursă înainte de a fi epuizat-o. Dimpotrivă, în ultima vreme, dat fiind natura afacerilor dumneavoastră, îmi spuneam chiar că aveţi o cutezanţă singulară... Apropo, vă ofer un sfat pe care nu mi l-aţi solicitat. Renunţaţi la colaborarea cu Rodriguez. Este o persoană care a asistat la multe înmormântări... Pot afirma, fără teama de a mă înşela, că are mai mulţi prieteni în pământ, decât deasupra lui...
"E limpede, admiţând că rezist la şantajul documentelor din safe, trece la chestiunea stupefiantelor...".
Ştiind că în cele din urmă va ceda, Dragu îşi zise că e preferabil ca discuţia să nu ajungă la formularea unor ameninţări făţişe. De vreme ce rezultatul va fi oricum acelaşi, era mai inteligent să se rămână în limitele unei conversaţii de ton şi culoare amabilă, ca între egali.
- Am să ţin seamă de sfatul dumneavoastră şi vă mulţumesc. Un om avertizat este pe jumătate salvat. Ce propunere aveţi?
Un surâs larg descoperi dentiţia puternică a lui Robin. Era dintre oamenii care zâmbesc doar cu buzele, nu şi cu ochii. Acesta constituia de altfel şi singurul element îngrijorător al figurii omului de afaceri aparent serios, corect, dur în tranzacţii, dar în prezenţa căruia nu ţi-e teamă să stai cu spatele întors.
- Nu este propriu-zis vorba de o propunere, ci de un... serviciu pe care-mi îngădui să vi-l solicit, ţinând seamă de cordialele relaţii existente între noi până acum.
În România aveţi un bun prieten, inginerul Miron Vasiliu. Din câte cunosc, aţi fost colegi de şcoală, de facultate, de serviciu...
Dragu îşi stăpâni stupoarea, mulţumindu-se să-şi schimbe doar poziţia picioarelor. Stângul peste dreptul în loc de dreptul peste stângul.
"Să fiu al dracului! Ăsta ştie şi unde şi când am fost prima oară la dame. Stabiliment, an, lună, zi, oră..."
- Ca totdeauna, nu vă înşelaţi. Trebuie să precizez însă că, de zece ani, nu întreţinem nici o legătură.
- Iată o greşeală surprinzătoare din partea unui om inteligent. Asemenea prietenii nu se neglijează niciodată...
- Domnule Robin, eu n-am fugit din ţară propunându-mi să iau aici premiul Nobel pentru aeronautică. Odată cu trecerea graniţei, mi-am abandonat profesiunea. Am fost un inginer mijlociu, bun executant, dar n-am geniu şi nici măcar aptitudini speciale.
- Sunteţi modest?
- Nu. Lucid. De când mă ştiu, m-am privit în oglindă cu lupa...
- Sper că v-a plăcut totdeauna ce vedeţi, zâmbi Robin. Să ne întoarcem la inginerul Vasiliu. În ceea ce-l priveşte, lucrurile stau altfel.
- Categoric. Pot spune că ăsta are într-adevăr geniu. Şi, în afară de geniu, toate calităţile necesare pentru a forţa copertele Larousse-ului. O putere de muncă fantastică, perseverenţa şi obsesia ţelului unic îl debarasează de orice altă preocupare - femei, divertismente, pasiuni străine de meserie. Este un fanatic al ştiinţei.
Robin îl privi lung:
- Sunteţi un portretist talentat, domnule Dragu. De altfel, îmi confirmaţi ceea ce într-o imagine mai puţin plastică aflasem. Acum zece ani a început să lucreze la proiectul unui nou tip de aeronavă, pomenit în literatura de specialitate sub numele de Tomis R-24.
- Ştiu. Mă aflam încă în ţară.
- Aţi avut vreo contribuţie la acest proiect?
Dragu ridică din umeri:
- Nu cred că aceasta s-ar putea numi contribuţie. Ideea îl obseda încă din facultate. Bineînţeles, am discutat-o de-a lungul anilor, iar mai târziu, când a început să lucreze efectiv, l-am ajutat în calitate de coleg de serviciu. Ce am făcut eu ar fi putut face orice inginer. Conta creierul, iar creierul era el.
- Deci n-aţi putea emite nici o pretenţie...
- O asemenea ipoteză e de-a dreptul ilară, chiar în cazul unei contribuţii mai substanţiale. Omul ăsta a muncit zece ani din greu şi nu doar ideea, ci şi itinerarul realizării îi aparţine în exclusivitate... Se aplecă peste masă: Domnule Robin, înţeleg că vă interesează invenţia lui Vasiliu. Ascultaţi-mă pe mine. Nu-i nimic de făcut! Dacă l-aţi cunoaşte pe tip, circumstanţele, din România în general, sunt convins că aţi abandona această cursă. Sfatul meu e unul singur: renunţaţi!
Robin se ridică şi, apropiindu-se de bibliotecă, scoase din barul camuflat încă o sticlă. Turnă în pahare, cercetă din nou limpiditatea lichidului la lumină, ezită o clipă cu cleştişorul de gheaţă în aer, îl lăsă pe masă, se aşeză din nou.
- Hm! Renunţaţi! Iată un verb care lipseşte din vocabularul meu.
"Ei, uite, îi răspunse în gând inginerul Dragu, un prilej nemaipomenit ca să-l introduci..."
Chipul lui Robin se înăspri. Decretă cu un ton brutal:
- Trebuie neapărat!
- Exclus!
- Orice om are preţul lui.
- Teorii, domnule Robin, când ai de-a face cu fanatici. Orice şi oricât le-ai oferi. Pe Vasiliu, chiar dacă ar fi să trăiască sub un palmier, înfăşurat într-un sarong şi având vecini de garsonieră trei maimuţe şi o pasăre malibu, tot nu l-ai putea tenta. Nu-l interesează interioare sau dame made in Hollywood, ci doar performanţa tehnică, victoria minţii, izbânda ce încununează mii de ceasuri de muncă.
Robin îl privi cu o expresie care-l amuză pe Dragu. Răspunse rânjind întrebării nerostite:
- Da, domnule Robin. Există şi oameni dintre aceştia. Robin sorbi din pahar, lăsă să treacă câteva momente.
- Vom încerca atunci pe altă cale. Domnule Dragu, din experienţă pot susţine cu fermitate că, exceptându-l pe Christos, nu există fiinţă omenească care să nu aibă ceva de ascuns. Să nu fi comis în viaţa lui o singură faptă reprobabilă, pasibilă de oprobiul celor din jur, o faptă de care să nu se ruşineze. Aceasta, în lipsa actelor mai grave.
- Înţeleg unde bateţi. Vasiliu nu poate fi şantajat. Nu există mobil. Şi nici nu i se poate forţa mâna.
- De ce?
- Omul acesta - făcând abstracţie de profesiune - nu are ce pierde. Cu ce să-l ameninţi? În viaţa lui nu există părinţi, soţie, copii de dragul cărora să-şi sacrifice principiile.
- Şi totuşi trebuie să obţinem documentaţia!
- Cum?
Dragu se relaxase, se sprijinea de spătarul canapelei picior peste picior. Avea o atitudine elegantă, de club, expresia era aceea a omului care află veşti amuzante.
Robin se propti în faţa lui:
- Vă veţi orienta la faţa locului!
Inginerul Dragu ţâşni în picioare.
- Adică să mă duc în România?
- Sunt încântat să remarc că nu trebuie să vi se explice un lucru de două ori.
- Dar nu vă daţi seama ce îmi cereţi? Sunt transfug. Mă leagă ăia.
- Nu vă leagă nimeni. Aţi intrat de mult în amnistie.
- Şi ce să fac acolo? Voi fi filat pas cu pas.
- Nu vă acordaţi prea multă importanţă? Şi apoi, chiar vă sfătuiesc să procedaţi cât se poate de degajat, făcând abstracţie de orice eventuală urmărire. Sunteţi turist, vi s-a făcut dor de ţară, prieteni, rude şi e firesc să-l contactaţi şi pe Vasiliu. Veţi tatona întâi situaţia, apoi veţi încerca să-l cumpăraţi.
- Va refuza categoric. Şi mai există riscul de a mă turna la Securitate că umblu să-i smulg invenţia în favoarea unei forţe economice străine.
- Atunci, nu vă rămâne decât un singur lucru de făcut: să i-o furaţi.
"Ăsta a înnebunit!"' Şi Dragu însuşi îl privi cu ochi de nebun.
- Cum să i-o fur?!
- Nu mă refer la predicatul concret, desigur. Microfilmele ne interesează.
- Am înţeles eu chestia asta, dar cum? Vă închipuiţi că-şi ţine dosarele pe televizor, lângă căţeluşul de porţelan?
- Domnule Dragu, sunteţi prieteni vechi. Veţi fi la el în casă şi nu o singură dată... Amintiri, evenimentele care au umplut cei zece ani de când sunteţi despărţiţi - bineînţeles, cele avuabile -, realizări.
- Scuzaţi-mă că vă întrerup. Documente de atare importanţă nu se păstrează acasă, ci în Fichet-urile de la serviciu. S-a dat această dispoziţie de cel puţin douăzeci de ani şi a fost respectată, totdeauna cu cea mai habotnică stricteţe.
- Tocmai de aceea prezenţa dumneavoastră în România e mai mult decât necesară: obligatorie. Faţă de un vechi prieten nu te fereşti ca de un străin, scapi unele amănunte, ai încredere. Şi, aflându-vă în preajma iui, veţi avea posibilitatea să studiaţi circumstanţele.
- Nu există nici un fel de circumstanţe în această problemă.
- Dacă nu există, trebuie să le inventaţi. Fantezia, intuiţia şi perseverenţa vă caracterizează. Sunt încredinţat că veţi izbuti.
- Această izbândă e condiţionată de mult mai multe coincidenţe fericite decât presupune de obicei viaţa...
- Şi pe acestea sunteţi liber să le născociţi. De altfel, veţi fi ajutat, iar în principiu terenul a fost pregătit. Veţi constata la faţa locului... A! Ca să vezi! Uitaţi-vă peste ce am dat zilele trecute, răsfoind printre hârtii vechi...
Îi întinse o fotografie. Inginerul se crispă. Un instantaneu extrem de clar. El - Dragu -, Tim, ucigaşul acela sadic şi...
Nu! Nu mai voia să vadă, nu mai voia să se gândească. Livid, fără să spună un cuvânt, o puse pe masă. Domnul Robin o ridică şi începu s-o rupă metodic.
- Iată genul de documente care trebuie să dispară. Vă asigur că filmul l-am ars de mult.
"Cu alţii! Nu l-ai ars, aşa cum nu le-ai ars pe celelalte... Cum în viaţa ta n-ai ars nimic din care ai fi putut să scoţi măcar cincizeci de cenţi."
- All right! oftă Dragu. Când trebuie să plec?
Robin surâse "Ce simpatic îmi eşti! Cât de mult te iubesc":
- V-am reţinut bilet de avion pentru poimâine, miercuri, la ora 930.
Inginerul Dragu îi înregistra cuvintele care răsunară în camera elegantă de la Hilton, concepută de un talentat şi binecunoscut decorator, pe acorduri de marş funebru.
34.
Abia în interiorul maşinii, Adriana îl recunoscu pe bărbatul cu ochelari de la restaurant. Avu o mişcare instinctivă de recul, dar Renault-ul deja demarase. Simţi cum i se încreţeşte pielea de groază.
"Şarpele!... Am căzut într-o capcană."
Deşi teribilistă, avidă să fie în centrul atenţiei tuturor, să i se dea importanţă, aşa cum afirma taică-său, de astă-dată încerca un singur sentiment: de frică. O frică fizică, o frică totală, care îi paraliza întreaga făptură. De fapt, făcea cunoştinţă cu ceea ce constituie, într-o formă sau alta, dintr-un motiv sau altul, calvarul existenţei celei mai mari părţi din omenire: teama. Era prima oară că o simţea concret, animal duşmănos, rapace, avid, nelăsând loc nici unui alt sentiment, cuprinzându-i în căngi vrăjmaşe toată fiinţa. Bărbatul râse încetişor:
- M-ai recunoscut, domnişoară. Eram convins că aşa se va întâmpla.
Auzindu-i glasul cu modulaţii calde, insinuante, susur de reptilă, avu senzaţia fizică concretă a şarpelui care i se caţără de-a lungul trupului.
Adriana întrebă gâtuit:
- Ce doriţi de la mine?
- Nimic. Să stai liniştită.
- Unde... unde mă duceţi?
Şarpele încercă să-i ia mâna. Adriana şi-o retrase cu o promptitudine - groază şi mai ales silă - care pe celălalt l-ar fi putut ofensa. Omul încă nu se formaliză.
- Nu ţi se va întâmpla nimic rău. Ai nevoie însă, şi dacă n-ai nevoie dumneata am eu, să-ţi iei câteva zile de vacanţă. Ai să vezi, n-o să fie deloc dezagreabil.
Adriana obiectă naiv, cu argumente de fetiţă:
- Dar lipsesc de la facultate... Trebuia să-i anunţ... Şi pe tata.
- Totul se rezolvă. Scuză-mă, aş vrea să dorm măcar un sfert de oră.
Închise ochii şi în mai puţin de un minut, Adriana îşi dădu seama că, într-adevăr, doarme. Încercă să desluşească figura şoferului. Avea o expresie impenetrabilă şi pe tot lungul traseului nu-i adresă o singură privire. Şterse cu cotul geamul aburit: întuneric, lumini răzleţe, un peisaj necunoscut.
Adriana se gândi la camera ei cu mobilă bleu, la raftul bibliotecii, efectiv tapetat cu fotografiile lui Dan - "bag de seamă că i-ai făcut un fotomontaj", comentase acid taică-său -, la cartea pe care tocmai o citea când primise telefonul "miliţiei", la lacrimile şi disperarea maică-sii, la izbucnirea lui Nicolau când vor constata că Adriana fusese răpită. Începu să plângă încet. Nu erau douăzeci de minute de când părăsise locuinţa şi deja ideea de "acasă" o emoţiona peste măsură. Rumoarea clienţilor, glasul sonor al lui taică-său, rochia roz de casă cu volane a mamei, mirosul de vanilie al bucătăriei, de parcă la ei nu s-ar fi gătit decât cozonaci şi lapte de pasăre, baia - uzină de cosmetice...
Le îmbrăţişa pe toate năpădită de lacrimi. Erau imagini calde, dulci, imagini dragi. Erau ""acasă".
Trezindu-se, Adriana numără a treia zi de când era sechestrată în această locuinţă pe care n-ar fi putut-o situa pe nici o hartă. Relieful peisajului nu-i spunea cu certitudine decât un singur lucru: nu se afla în regiune deluroasă, nici la munte - de altfel timpul consumat cu drumul (aproximativ o oră) nu le-ar fi permis să se depărteze în aşa măsură de Capitală -, ci cel mai probabil într-un loc izolat, cum ar fi spaţiul de natură rămas liber între două localităţi, ţinând într-un vizavi mai apropiat sau mai depărtat şoseaua.
De la fereastră se vedea o lizieră de copaci (în afară de tei, salcâmi, castani şi plopi - Adriana nu identifica nici o altă specie) blocând ca un zid orice privelişte.
După construcţia şi orânduiala odăilor, îşi dădu seama că se află într-un apartament de vilă (scosese capul pe geam), la etajul I. În afară de dormitor, mai exista un living amenajat ca un studio, o bucătărie splendid utilată şi o baie. Era liberă să facă tot te pofteşte şi nu o supraveghea nimeni. Ar fi fost şi inutil; date fiind condiţiile, Adriana n-ar fi putut evada decât posedând virtuţi de trapezistă. De fapt, "închisoarea" n-o resimţea decât sub două aspecte: nu putea lua legătura cu exteriorul, iar uşa grea de stejar de la ieşirea din apartament era încuiată - fireşte, pe, dinafară.
Ultimele cuvinte ale Şarpelui, care rămăsese în casă exact zece minute cât durase instructajul de "gazdă", fuseseră amabile, dar căptuşite cu ameninţări:
- Dacă îţi vezi de treabă, totul va fi în regulă. Nu încerca să faci prostii, nu fă pe viteaza. Ai timp mai târziu. Te avertizez că e preferabil să nu ai ce regreta. Uneori comiţi greşeli ale căror consecinţe le suporţi toată viaţa. În interesul dumitale, te rog să fii înţeleaptă.
Când nu se gândea sau nu se plimba prin casă, Adriana pierdea ceasuri întregi la videocasetofon. Găsise o colecţie impresionantă de casete şi se întreba cine o fi proprietarul acestui ciudat loc de refugiu. Deşi nu găsise nici o fotografie, nicio scrisoare, factură, notă de plată, simţea instinctiv că beneficiarul apartamentului este o femeie. Aranjamentul de bun gust, preocupările pentru amănuntul de efect, tablourile, toate cu subiecte florale, şi impresia de ansamblu, chic, dar nicidecum dulceagă, trădau aici ochiul şi gustul rimelat, graţia mâinilor cu manechiură desăvârşită.
Cel mai mult îi plăcea baia, toată în faianţă bleumarine cobalt şi care părea rătăcită într-o pădure de portocali. Toate accesoriile erau orange: prosoapele pluşate, perdeaua, preşul din faţa căzii, cei doi bureţi uriaşi (o plăcere să te joci cu ei), până şi săpunul.
În bucătăria bine utilată găsise provizii care o impresionară prin cantitate. Fără să se ducă măcar până la brutărie, din ce se înmagazinase în cele două frigidere ar fi putut rezista doi inşi pe puţin un trimestru: conserve, compoturi, lapte, o friptură rece imensă, brânzeturi, mezeluri, ouă. Iar pâinea ţinută şi ea în răcitor (Adriana habar n-avea că acesta e sistemul americanilor) părea într-adevăr extrem de proaspătă.
Biblioteca era inteligentă şi bine asortată, dar Adriana, prea tânără şi ea însăşi încă nefixată definitiv în gusturi, nu putea trage concluzii despre personalitatea posesorului.
"Deşi, susţinea Minerva cândva, dizertând în faţa lui Dobrescu, nu totdeauna conţinutul unui dulap cu cărţi îl desconspiră pe individ. De pildă, generalul Eisenhower se dădea în vânt după romanele western şi în ziua debarcării în Normandia aştepta primele veşti în rulota lui, delectându-se cu isprăvile unor cowboys din Texas. Am cunoscut un frizer care se da în vânt după Rimbaud, iar eu, dragul meu, ţi-o mărturisesc, nu-l pot citi pe Proust. De cinci ori am început În căutarea timpului pierdut şi de fiecare dată, înainte de a isprăvi volumul II, elucubraţiile lui Swan m-au azvârlit în rigolă. Şi, ca să simt că viaţa totuşi poate fi şi frumoasă, am luat-o pe Sanda Marin. N-ai idee ce lectură deconectantă oferă!..."
După două zile, Adriana începuse să se simtă mai liniştită. De n-ar fi fost uşa încuiată ţinând-o prizonieră în casă, s-ar fi putut crede în vacanţă.
În prima seară, după plecarea Şarpelui, Adriana se repezise la telefon. Formase numărul lui Dan, schimbaseră câteva cuvinte, apoi legătura se întrerupsese brusc. Zadarnic îl verificase mai târziu, în timpul nopţii şi în dimineaţa următoare. Era mut şi nu trebuia să fii ghicitor ca să înţelegi că la plecare, Şarpele neutralizase aparatul.
Adriana intră în bucătărie şi îşi turnă un pahar de lapte. Se întreba, ca în orice clipă de altfel, ce se întâmplă acasă, ce grozăvii îşi vor fi închipuind. Era mai ales îngrijorată pentru maică-sa. Ani de zile o consideraseră şi ea şi Nicolau o ipohondră dornică de răsfăţ şi menajamente, în cel mai bun caz exagerată. Din nefericire, acum doi ani se dovedise a fi într-adevăr serios bolnavă de inimă. O neliniştea şi Dan, prăpăstios, gata să intre în panică la cea mai mică indispoziţie a ei. Era în stare de orice nesăbuinţă.
Se întoarse în studio, scoase o casetă la întâmplare şi puse videocasetofonul în funcţiune. După zece minute închise. Un film plictisitor, nemţesc şi, bineînţeles, fără titraj.
"Am să iau o carte..."
Nu cunoştea autorii - erau volume apărute în Livre de poche - şi se orienta după ilustraţiile copertelor. Se decise pentru La loi, de Roger Vailland... Femeia era splendidă, peisajul tropical. "Să vedem ce vrea..."
Când răsfoi cartea, dintre pagini căzu o fotografie: chipul unei femei despre care Adriana n-ar fi putut afirma decât că e foarte elegantă şi în orice caz o mare doamnă.
Nu-i putea ghici vârsta - poate treizeci, poate patruzeci - şi nici dacă e frumoasă. Pe verso, câteva cuvinte aşternute cu o grafie sigură şi clară:
"Ţii minte când m-ai sărutat sub sălcii? C."
În aceeaşi clipă, Adriana auzi zgomotul cheii introduse în broască. Sări speriată de pe canapea şi se lipi de zid, aşteptând să se deschidă uşa.
35.
Colonelul Ionaş bătea cu pixul în sticla biroului. Minerva încercă să facă abstracţie de zgomotul ritmic, dar îi era imposibil. Avea nervi excelenţi, se putea concentra oricând şi oriunde şi n-ar fi tresărit nici dacă ar fi explodat un tanc în spatele ei. Cu câţiva ani în urmă, urmărind un agent iscusit, circumstanţele o siliseră să joace rolul unei surdo-mute. Spionul, profesionist de clasă, prudent şi abil, îi întinsese o serie de curse. Minerva rezistase la toate probele, reacţionând mai surdo-mut decât o infirmă autentică. La un moment dat, în sala de cazane a uzinei unde se petreceau faptele, individul urlase extrem de convingător: "Păzea! Macaraua!"
Minerva recunoscuse însă ulterior că nu atât reflexele o ajutaseră atunci, ci faptul că din pricina zgomotului nu pricepuse ce vrea ăla exact.
Acustica ritmică însă o enerva îngrozitor. Cândva avusese un vecin - evident, vecinul ucigaş de la etajul superior şi la dispoziţia căruia te afli! - şi pe tip, îşi zicea Minerva, n-avea să-l uite niciodată. Omul cultiva pasiunea ciocănitului, de la dres te miri ce, prin casă, până la ciocănitul culinar. Auzindu-l în bucătărie, concluzionai de la sine: individul se hrăneşte doar cu grătar, şniţel şi nuci. În cele din urmă, profitând de plecarea în concediu a vecinului, izbutise un schimb de locuinţă şi timp de trei luni Minerva nu mai răspunsese decât la telefoanele cu semnal.
- Cum o descurcăm, dragă, cu Nicolau? Mă sună de cinci ori pe zi să mă întrebe ce facem.
Minerva zâmbi:
- Foarte drăguţ din partea lui că se interesează de noi, dar am sentimentul că începe să devină obositor de amabil.
- Lăsând gluma la o parte, situaţia e destul de neplăcută.
- Şi ce vreţi să fac? Ne dăm peste cap, am mobilizat aproape toţi oamenii, urmărim indivizii care ne-au dat cândva de furcă sau îi ştim dubioşi... Îl compătimesc, nu-s din marmură, n-am să fiu nici măcar post-mortem, dar trebuie să dea şi el dovadă de un minimum de înţelegere. Şi vă spun încă o dată! Fetei nu i s-a întâmplat nimic. În materie de spionaj se lucrează curat, fără crime, violuri, delicte de drept comun, iar Adriana nu este un pion suficient de important pentru ca ăştia să se abată de la regulă. Pariez cu dumneavoastră că în două-trei zile apare vie şi nevătămată, proaspătă ca un ghiocel. Rămân la ideea mea că avem de a face cu o manevră de intoxicare.
- Să sperăm, făcu Ionaş, dar după ton se simţea că nu-i prea optimist. Ce raportează băieţii?
- Pe strada Visarion situaţia e aceeaşi. Tânărul n-a părăsit încă blocul.
- Sunt patruzeci şi opt de ore.
- Exact. Vasiliu, mai ales după renghiul de la gară, s-a decis în sfârşit să-şi mute hârtiile la întreprindere. E şi ăsta un număr de toată frumuseţea!
Colonelul o privi interogativ: Adică? Minerva râse:
- Mi-a dat azi-dimineaţă un telefon. Era vesel ca un cintezoi în senină zi de primăvară. Numai că nu mi-a cântat marseilleza.
"Ştiţi că aţi avut dreptate? E prima noapte când dorm ca lumea, fără să mă trezesc la orice strănut al oraşului. Mă simt liber, şi după-masă mă duc la cinema."
"De când n-aţi văzut un film?"
"N-aş putea să vă spun exact, dar i-am reţinut titlul: Taifun la Nagasaki cu Jean Marais şi Danielle Darieux."
- Dumnezeule! se minună colonelul. Păi ăsta l-am văzut cu nevastă-mea când mai eram logodiţi.
- Mie-mi spuneţi? Au trecut niscaiva cincinale de atunci. Şi apropo de bluff! Vi se pare în firea lucrurilor să-i facă ăla propuneri atât de concrete, atrăgându-i încă o dată atenţia că lucrările lui interesează? Pur şi simplu i-a lansat un avertisment. Cea mai bună dovadă: în sfârşit, Vasiliu îşi "demenajează" arhiva.
- Ce-i cu Dobrescu?
- Îl aştept să se întoarcă în cursul dimineţii.
- Tragi vreo nădejde în legătură cu deplasarea asta?
- Trebuie să epuizăm orice pistă.
- Poate, făcu Ionaş cu oarecare îndoială, ar fi fost bine să trimitem un om mai cu experienţă.
Minerva căscă ochii sincer mirată:
- De ce? O fi Dobrescu cu capul în nori, dar am eu grijă să-l vâr în lift şi să apăs pe parter. Sunt încredinţată că a scos de la respectiva tot atât cât am fi reuşit oricare dintre noi. Nu vreau să şi-o ia în cap, cunoaşteţi principiile mele, dar băiatul e în progres, începe să oscileze spre... suficient.
...............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu