3.
Minerva dădu din cap, parcă trezindu-se:
- La violeta din safe.... Safe-ul lui Vasiliu. Prezenţa florii denotă fie o neglijenţă impardonabilă, grosolană din partea unui agent, fie o sfidare la adresa noastră de tipul cel mai ieftin. Mi-aminteşte de un roman citit în liceu... Nu reţin titlul, dar eroul, tip de apaş cu vino'ncoa universal valabil, independent de sex sau vârstă, şi spărgător talentat, avea ticul să lase o dâră de parfum de violete la locul infracţiunii. De altfel, aşa şi fusese poreclit: Monsieur la Violette. Deci ăla-i dădea cu spray-ul, ăsta sau asta ne lasă mostre de artă artizanală. Se uită fix la Ionaş: De ce a ţinut neapărat să-şi semnaleze subliniat vizita în încăperea-safe? Nu aşteptă răspunsul şi continuă montată: Şi pe urmă, vă spun sincer, mă enervează! Dacă tot e să se întâmple ceva, măcar să se întâmple mai repede.- Poate că n-o să se întâmple nimic, făcu optimist colonelul.
Minerva acceptă moale:
- Da, poate... Aţi citit raportul lui Macri? De câteva zile nu s-a mai înregistrat niciun "dialog" Parker - Erika.
- Ce deduci?
- De... Îi ştiam mai cuvântăreţi, schimbând uneori şi câte două-trei mesaje zilnic. E posibil ca ele să nu mai fie necesare...
- Adică?
- Eu ştiu? Reducând distanţa dintre parteneri, de exemplu, se schimbă şi modul de comunicare. Pocni din degete: în sfârşit, deocamdată asta e!... M-aţi întrebat de Vasiliu... Un tip obişnuit, aş zice.
Colonelul începu să râdă:
- Ei, nu chiar obişnuit. Are un palmares care pur şi simplu te umileşte, te face să te simţi pitic în ţara uriaşilor. Comunicări, invenţii...
- ...renume mondial şi etc., completă Minerva. Nu m-am referit la aspectul profesional, ci la individ. Structură nervoasă, nu-i place să fie contrazis, nu-l interesează absolut nimic dincolo de perimetrul mesei lui de lucru şi presupun că se bănuieşte cu cel puţin două palme deasupra semenilor săi. Sigur, n-o trâmbiţează în gura mare, dar indiferenţa de-a dreptul insolentă cu care te priveşte pe tine x-individ, sau întreg mapamondul - pentru el un y, ofensează.
- Nu-i singurul care păcătuieşte, zâmbi colonelul. Ce zice fişa de cadre?
- Nimic ieşit din comun. Copil unic, amândoi părinţii profesori în Brăila. Tradiţii intelectuale în familie, inginerul fiind a treia sau a patra generaţie şcolită. Mereu examene strălucite, o căruţă de premii şi calificative de excepţional. A avut un singur prieten încă din copilărie, ulterior şi coleg de facultate. Personajul - Gheorghe Dragu - e stabilit azi în ţara cu fluturi albaştri şi-i însurat desigur cu doamna cangur... În seara de Crăciun, un cor de antilope le cântă O tannen Baum! în foşnet de iarbă indigo.
Ionaş, obişnuit cu "trilurile" Minervei când se desfăşura pe teme exotice, o întrerupse:
- E plecat oficial?
- Nu. Rămas.
- Uite un amănunt care trebuie reţinut. Sunt în corespondenţă?
- Nu se ştie, dar, în principiu, se poate verifica...
Auzi uşa deschizându-se şi întoarse capul. Ofiţerul de serviciu anunţă:
- S-a prezentat inginerul Vasiliu. Vrea să vă vorbească neapărat.
- Să intre.
Omul dădu buzna. Era agitat, fularul îi flutura desfăcut pe reverele paltonului. Explodă uitând să salute:
- Se întâmplă tot felul de chestii bizare! Închipuiţi-vă, mi-a dispărut secretara!
11.
Se simţi liniştită abia după ce răsuci cheia în broască şi trase lanţul de siguranţă. Timpanele îi zvâcneau, dar oricum respira altfel. Aprinse lumina din vestibul, apoi veilleusa de colţ, trase draperiile, astupând geamurile. Se mişca degajată în interiorul familiar. Irina îi lăsase cheile rugând-o să aibă grijă de flori. "Dacă îţi face plăcere, adăugase, poţi să stai aici, să primeşti vizite, ştii că nu mă deranjează."
Nina îşi agăţă paltonul în cuier, evitând să se privească în oglindă. Arăta prost şi presimţea că priveliştea propriului chip cenuşiu, cu păr gras, de culoare incertă, a ochilor lipsiţi de strălucire ar fi deprimat-o. Fizicul ingrat, făptura lipsită de farmec şi graţie îi marcaseră personalitatea încă din copilărie, îi determinaseră, îşi închipuia ea, coordonatele întregii existenţe. Era în clasa a X-a când îşi auzise diriginta comentând imprudent - dar putem oare să ne verificăm în permanenţă spatele, discreţia zidurilor şi a ungherelor întunecate? - cu altă colegă de cancelarie:
"Nu-i nimic de făcut cu Nina Minai... E sălcie, ţeapănă, n-are nici măcar drăgălăşenia tinereţii. E prototipul guvernantei, fată-bătrână, din romanele englezeşti... Păcat!"
"Mai are timp să se schimbe... Nu poţi să ştii cum o să evolueze", observase indiferentă Măneasca de gimnastică, o congenital optimistă, un geniu al spiritului de conservare: ocolea în pas de dans tot ce nu-i făcea plăcere.
"Fugi de aici, mă chere! Dacă nu eşti drăguţă nici măcar la şaptesprezece ani, n-ai să mai fii niciodată. Îţi spun sincer, mi-e milă de ea. Rămân la ideea mea fixă: în viaţa unei femei, fizicul e hotărâtor."
Barem mătuşă-sa, care o crescuse, nu se deranja să umble în şifonier după mănuşi şi îşi făcea o virtute din a spune "verde, răspicat, româneşte şi tare" în tramvai, în piaţă sau la gard, tot ce gândeşte:
"Nu te mai sulemeni, fetiţo! La figura asta tristă, nu merge să faci pe dama..."
Apoi, un coleg de la şcoala postliceală, către altul:
"Mă ofensezi, flăcău! Mă vezi pe mine umblând după «frumoasa» aia?... Nici măcar plătit cu o sută de lei pe fiecare zece paşi, nu mă compromit s-o defilez pe Corso!"
Şi acum... Nelu. Nu, nu vroia să se gândească la Nelu. Ce şansă că nu cunoaşte adresa Irinei! Nu ştie nici măcar că există. Şi, fireşte, se ferise să-i spună că Irina i-a pus apartamentul la dispoziţie. Nelu ar fi încercat să profite. Visul lui - «un hogeac» unde să poată trage chefuri cumplite cu băieţii şi un stol de puiculiţe asortate.
Nina, înfrigurată, se lipi de calorifer. Ar fi făcut o baie fierbinte, dar se simţea prea ostenită. Nu voia decât să se dezbrace, să intre în pat, să uite... Să încerce să nu se gândească la nimic. Câţi oare, din cei care şi-o propun, izbutesc?
Îşi duse reflex mâna la medalion. O bijuterie mică, din email roşu, cu portretul maică-sii. Ce perversitate a destinului! Fusese o femeie remarcabil de frumoasă şi remarcabil de nefericită. Şi totuşi, ce romantică fusese întâlnirea dintre ea şi Tudor Minai, tatăl Ninei!... Anii '48 - '49... Ani tulburi, zbuciumaţi, când puţini se dezmeticiseră de-a binelea, depăşiseră traumatismele războiului.
Tatăl Ninei, fost legionar, hoinărea prin oraş, câine vagabond ferindu-se de autorităţi. N-avea prieteni, adresă, bani, se ascundea mereu. Dormea prin cimitire, un timp în podul cinematografului "Excelsior", unde avea un amic plasator, vreo două săptămâni sub dărâmăturile fostei librării "Cartea Românească", bombardată, dar cu beciul rămas intact, cel mai adesea în clopotniţa "Bisericii Silvestru". Evita scrupulos, până la a prefera subpodurile Dâmboviţei, sălile de aşteptare din gări, parcurile, locuinţele prostituatelor, cotloanele clasice ale fugarilor, vizate în primul rând de poliţie.
O razie caracteristică acelor ani îl surprinsese pe Bulevardul Lascăr Catargiu.
Cuprins de panică, dăduse buzna în primul bloc, luase liftul, apăsase la întâmplare pe un buton. Etajul cinci... Pe palier trei uşi... Din nou la întâmplare, sunase la cea din mijloc. Deschisese o femeie tânără, în doliu, de o frumuseţe care-ţi tăia respiraţia.
"Ajutaţi-mă, doamnă. E razie, n-am acte. Îngăduiţi-mi să intru pentru o jumătate de oră..."
Peste două luni se căsătoreau.
- N-am avut noroc, se plângea constant Nina. În familia noastră femeile nu au noroc! Ori dau de bestii, ori rămân văduve, ori sunt părăsite după patruzeci de ani, când nimeni nu-şi mai reface viaţa. Frumoase sau urâte, toate au aceeaşi soartă.
Gândul reveni, refren obsedant:
"Cât timp pot sta ascunsă?... O săptămână, două, o lună să zicem! Şi pe urmă?"
Luase toţi banii din casă, 5000 de lei şi o sacoşă cu provizii. "Măcar câteva zile să nu fiu obligată să ies..."
Îşi prinse capul între palme, gemând:
- Doamne! De-aş putea adormi... Un somn lung, fără vise. Somnul care seamănă cu moartea...
Şi nu putea închide ochii fără să-i răsară dinainte chipul maestrului - odios, înfricoşător, primejdios -, fără să-i audă glasul, sâsâit de şarpe. Avu senzaţia că două mâini de gheaţă îi caută grumazul şi începu să plângă.
12.
Minerva o asculta pe Adriana cercetă cu ochi de dăscăliţă. Îi plăceau vioiciunea ei, energia care părea să explodeze în făptura prea măruntă, privirile neliniştite trădând o activitate cerebrală neîntreruptă, o minte care nu înregistrează scurtcircuite.
O intuia perfect: genul de elevă - până mai acum un an, doi - isteaţă, ambiţioasă, în veşnic neastâmpăr, cu reacţii de copil teribil.
Vorbea ea, în timp ce Dan se mulţumea să marcheze dând din cap. Marin Dumitriu urmărea scena cu un zâmbet uşor speriat "oare nu deranjăm degeaba?"
- Sunteţi siguri că i-aţi putea recunoaşte pe cei trei de la restaurant?
- Categoric, răspunse Adriana. Mai ales pe bătrân. Este un tip pe care, dacă-l vezi o dată, nu-l mai uiţi.
- Foarte bine. În cazul acesta, s-ar putea să apelăm la voi. Se adresă lui Dumitriu, explicându-i: să nu vă faceţi griji. Ar fi vorba de o formalitate, o simplă operaţie de identificare.
Dumitriu se bâlbâi...
- A, da... desigur... nici vorbă.
Adriana vru să se asigure:
- Trebuia să venim, nu-i aşa?
- Fără îndoială, aţi procedat bine. În continuare, vă rog să fiţi extrem de prudenţi, să evitaţi ieşirile seara şi să nu luaţi iniţiative fără să vă consultaţi cu noi. Aşteptaţi un minut! O maşină vă va conduce acasă. Vă mulţumesc.
În următoarele cinci minute, colaboratorii Minervei se aflau în biroul ei.
Locotenentul Dobrescu îşi muşca buza de jos şi, ca totdeauna, nu ştia ce să facă cu mâinile. Pe vremuri, scos la tablă, cojea creta. Căpitanul Macri, un bărbat subţire, oacheş, cu ochi căprui, izbitor de blânzi, aştepta calm dispoziţiile Minervei.
- Macri! Institui imediat un post de supraveghere permanent la locuinţa Ninei Mihai şi a inginerului Vasiliu, organizează supravegherea imobilului din str. Visarion. Ai grijă pe cine trimiţi... Să nu le ţipe gradul pe mutră!
Macri zâmbi uşor. Cu câteva luni în urmă, urmărind un infractor, fusese trimis în misiune locotenentul Craioveanu, un zdrahon de 1.80, cu figură de pugilist. Evident, acţiona în haine civile şi extrem de bine acoperit. Rămăsese de-a dreptul consternat când un puşti de vreo opt ani, care se juca împreună cu alţi copii, îi ameninţase, arătându-l cu degetul pe el, Craioveanu: "Dacă nu-mi daţi mingea, vă spun lui nenea miliţianul."
"Lucrătorii operativi, era teoria Minervei, trebuie să aibă figură de Mitică! Să ţi-l închipui jucând table în maieu şi pantaloni de pijama, sau la o bere cu băieţii «colea, după colţ»."
- Dobrescule, tu mergi cu mine în prospecţie. Vreau să "simt" atmosfera din Visarion.
Deşi iniţial Minerva avusese de gând să adulmece doar meleagul la faţa locului, cedă, aşa cum i se întâmpla uneori, unui impuls nedefinit şi sună la uşa apartamentului 14. După câteva minute de aşteptare, le deschise un bătrânel subţire, adus de spate şi căruia Minerva consideră din prima clipă că nu i se potriveşte decât un singur calificativ: "Scorojit"!
Deşi încă devreme - nici şapte şi jumătate seara - doctorul Radian se afla deja în ţinută de noapte: pijama de flanel stil trening, un halat în care trupul puţintel se rătăcea (vorba aia, răposatul era mai dezvoltat) şi o tichie de lânică, amănunt vestimentar despre care Minerva îşi închipuia că intrase demult în istorie. Îl mai puteai întâlni în filme, atacând anii Caragiale, sau în amintirea celor ce apucaseră purgativele Moş Koprol.
Bătrânul închise televizorul şi culese de pe masă o ceaşcă de ceai. După culoare îl puteai bănui cumplit: sunătoare, măceş, tei, muşeţel, cozi de cireşe, de şoricel sau caniche.
Minerva rămase impresionată de interior. Remarcabil de somptuos, cu tablouri pe care după clar-obscur, discreţie şi rame le bănuiai scumpe, oglinzi veneţiene originale, piese de muzeu, covoare minunate.
Interesant era însă faptul că totul se înfăţişa estompat, strălucirea obiectelor fiind cu intenţie şi meticulozitate camuflată. De pildă, lustrele splendide, aveau câte un singur bec meschin, de 40 sau 60 de lumini, vitrina nu era speculată, ba dimpotrivă părea ascunsă într-un ungher, argintăria nu fusese curăţată de pe vremea războiului din Coreea, la fel parchetul şi, fără să existe propriu-zis praf, nici nu lucea nimic.
"Nu, îşi zise Minerva, aici nu-i vorba de zgârcenie sau obişnuita delăsare a bătrânilor. Nimic nu-i degradat, rupt sau ponosit, lipseşte doar lustrul. Dar de ce? Cine trebuie legat la ochi, închipuindu-şi că a intrat într-un pod cu vechituri?"
Locotenentul Dobrescu privea plictisit în jur. Ca toţi oamenii foarte tineri, nu acorda mare importanţă felului în care este decorată o locuinţă, nu se simţea impresionat de interioarele stil. Personal, ar fi cedat, convins că face o afacere excelentă, toată şandramaua contra unui apartament luminos, cu o garnitură canapea şi fotolii de 15.000 de Iei, măsuţă rulantă pentru băuturi şi o combină muzicală. Se întreba acum ce raţionamente sofisticate o fi făcând Minerva, studiind hala asta de zdrenţe, umbre şi praf şi unde nu trebuia să zăboveşti mai mult de cinci minute pentru a pune rezoluţia: Da-ţi-i foc!
Minervei îi trecu o idee prin minte şi exclamă pe neaşteptate:
- Pariez că sunteţi fie stomatolog, fie ginecolog.
Doctorul Radian nu păru surprins de afirmaţie. Declară morocănos:
- Oricine din bloc va putea oferi această informaţie. Da, sunt stomatolog... Acum, bineînţeles, la pensie.
"Simplu! Băieţelul a lucrat, poate mai lucrează, clandestin acasă. Asta presupune pacienţi care aşteaptă şi nu trebuie să vadă, eventual să recunoască, să invidieze prea multe."
- Amănuntul n-are nicio importanţă, am vrut doar să-mi verific o impresie.
- Mă rog, făcu Radian cu indiferenţă, nici o secundă curios să afle despre ce impresie era vorba... Dacă sunteţi amabilă, îmi puteţi spune cu ce ocazie mă onoraţi cu vizita dumneavoastră?
Dobrescu se uită curios la Minerva. Ce avea să inventeze? Bătrânul, admiţând că ceva nu era în regulă, nu trebuia speriat, nu trebuia pus în gardă. Deocamdată, ştiau prea puţine şi medicul ar fi putut ocoli cu uşurinţă orice capcană.
- Am fost informaţi, începu Minerva, trăgând adânc aer în piept, că sunteţi o persoană foarte serioasă, integră şi pe al cărui discernământ şi cuvânt te poţi bizui.
Bătrânul râse scurt. Un râs ciudat, care parcă îi smulgea, trăgând-o spre ureche, o jumătate de obraz.
- Nu trebuie să mă flataţi pentru ca, aşa cum zice francezul, să-mi scoateţi viermii din nas. Nu ştiu dacă am datele pe care mi le atribuiţi cu generozitate şi nu văd cine v-ar fi informat. Nu întreţin relaţii decât cu poştaşul, dar acesta nu este un individ căruia eu să fi simţit nevoia să-i fac confidenţe.
- Înţeleg, surâse Minerva. Probabil că dumneavoastră sunteţi una dintre acele persoane care impresionează fără să facă nimic cu dinadinsul. Este de-ajuns să existe. Iată despre ce este vorba: ne interesează anumite relaţii despre vecinii dumneavoastră, familia Ionescu.
Radian săltă o sprânceană:
- Cine? Cetăţenii de vis-a-vis? Nu-i cunosc.
- Imposibil! Sunteţi vecini de atâţia ani...
- Ei şi? Faptul că ne dăm bună ziua de două decenii nu presupune şi amiciţie. N-am intrat niciodată în casa lor şi habar n-am ce hram poartă. Stimată doamnă, personal detest uşile de sticlă, zidurile transparente. Aş mai adăuga...
Îl întrerupse un strigăt îngrozitor. Venea din odaia alăturată. Cineva agoniza....
13.
Pe Adriana o izbi în primul rând faptul că holul de aşteptare, plin de obicei la ora aceea de clienţi, era aproape pustiu. Mai mult, probabil că muşteriii lui taică-său fuseseră expediaţi de mult, căci în încăpere se şi făcuse ordine. Scaunele se aflau la locurile lor, aliniate pe lângă pereţi, încăperea fusese aerisită, scrumierele golite.
Se opri în pragul sufrageriei şi începu să-şi frece glezna cu vârful celuilalt pantof.
Atitudinea trăda la Adriana încă din copilărie încurcătura, un vag sau precis sentiment de vinovăţie. Ce-i drept, "peisajul" arăta ameninţător. Avocatul Nicolau, în picioare, se întrerupsese în mod evident dintr-o peroraţie virulentă. Sobru, elegant - se îmbrăca totdeauna în cenuşiu, la care prefera cravate negre punctate discret cu alb sau roşu -, robust şi bine clădit, semăna cu un bloc de piatră. Nevastă-sa zăcea în balansoar şi Adriana îşi dădu imediat seama că plânsese. O bucăţică de dantelă sfâşiată la mâneca rochiei de casă spunea mai mult chiar decât ochii înroşiţi şi nefardaţi. Era de neconceput s-o vezi pe doamna Nicolau nemachiată, încă de la prima oră. Nici pe femeia de serviciu n-o primea fără facies-ul etalat la teatru, în vizită sau pe stradă.
Suficient deci acest obraz spălat de lacrimi şi apoi la chiuvetă pentru ca Adriana să conchidă că scena înregistrase acute peste obişnuit.
Nicolau se interesă brutal:
- De unde vii la ora asta?
Adrianei, fără să fi primit niciodată o palmă de la taică-său, îi era totuşi teamă de el. Atitudinea dură însă, indiferent din partea cui ar fi venit, ori termenii brutali o stârneau, zgâriindu-i amorul propriu, îi stimulau îndrăzneala, devenind instantaneu ofensivă. Îşi ridică arogantă bărbia, gata să-l înfrunte pe taică-său, lumea întreagă, pe Dumnezeu!
- Ce înseamnă ora asta? E abia opt, altădată vin mult mai târziu şi, în definitiv, nu mai sunt copil mic.
- Las' că-ţi spun eu cine eşti! O imbecilă!
Jeana Nicolau interveni speriată:
- Grigore!
- Doamnă, te rog să nu mă întrerupi! De unde vii?
Abia stăpânindu-şi lacrimile, fata încercă să treacă în odaia ei. Avocatul o prinse de umăr:
- De unde vii?
- În condiţiile acestea, nu sunt dispusă să discut. Pot şi eu să insult.
- Încearcă! Urlă: De unde vii sau te fac una cu pământul!
Adrianei îi scăpărau ochii:
- Credeam că am un tată civilizat.
- Nu sunt şi încă nu ţi-am demonstrat-o îndeajuns! De unde vii?
- De la poliţie. Eşti mulţumit?
- Cu cine ai fost acolo?
- Cu Dan şi cu domnul Dumitriu.
Nicolau începu din nou să se învârtă prin odaie. Era furios până la a-şi pierde orice control, ochii îi fulgerau.
- Aha! ricană. Îmi închipuiam că deşteptul ăla de Dumitriu, la cincizeci de ani, are ceva mai multă minte decât să ia în seamă aberaţiile unor limbrici. Bravo! Cu prima ocazie am să-l felicit.
Jeana Nicolau începuse din nou să plângă. Într-un fel, era impresionantă această păpuşă grasă, trecută, dar nescuturată, care hohotea neputincioasă, prăbuşită, rătăcită între propriile-i valuri de grăsime şi dantelă.
Adriana făcu strategic doi paşi înapoi.
- Nu sunt aberaţii! Am fost conduşi la un maior. Au consemnat tot ce le-am spus.
- Bineînţeles! rânji avocatul. Ăia-s prea fini ca să vă împingă de spate afară.
- Aşa crezi tu! Ne-au mulţumit şi, dacă va fi cazul, ne vor cere concursul.
Mâinile avocatului se încleştară pe spătarul unui scaun. Lemnul pârâi.
- Concursul! Uite, domnişoară! Îţi interzic categoric să mai ai de-a face cu această istorie.
- Sunt majoră!
- Şi în întreţinerea mea. Când ai să-ţi câştigi singură pâinea, n-ai decât să te dai peste cap. Din seara asta îl radiezi pe domnul Dan din agendă, iar tu nu mai ieşi din casă. Te conduc eu la facultate cu maşina şi tot eu te aduc!
- Grigore, scânci doamna Nicolau, eşti îngrozitor de nedrept. Şi absurd. Maiorul acela nu e nebun...
- Te rog să nu te amesteci. Şi, chiar aşa stând lucrurile, nu vreau ca fiica mea să fie distribuită în istorii cu apaşi! E o lume în care n-are ce căuta! Vrei s-o vezi cu beregata tăiată? Compromisă, în cel mai bun caz? Nu gândeşti deloc? Mai mobilează-ţi, doamnă, capul şi cu altceva decât cu moaţe!
Consternată, Jeana Nicolau făcu ochii mari:
- Cât poţi fi de grosolan! Mi-e ruşine pentru tine!
- Te scutesc de efort.
Adriana abia mai putea să respire. Aruncă gâfâind:
- Te-ai gândit că aş putea fugi de acasă?
- Nu te sfătuiesc. O privi ameninţător. Auzi? Nu te sfătuiesc deloc.
Intră în birou şi curând fu auzit formând un număr de telefon.
- Adriana, scânci Jeana Nicolau, azi se poartă odios, dar... Dar poate că-i mai bine să-l asculţi. Are experienţă şi te iubeşte. Eşti copilul lui. Aşa a fost el totdeauna. Direct, violent, dar...
- Las' că ştiu eu! o întrerupse fata. În definitiv ce s-a întâmplat? Ce i-a căşunat, aşa, din senin? Pentru ce a făcut criza asta? Îmi vine să cred că nu-i normal.
Jeana izbucni într-un nou şir de lacrimi:
- A primit un telefon îngrozitor.
- Când?
- Cam cu vreo oră înainte de a veni tu... Un bărbat necunoscut l-a ameninţat.
- Ce?!
- L-a ameninţat. Să aibă grijă de tine, să nu te amesteci în chestiuni care nu-s de nasul tău. Altfel vom regreta cu toţii. Te rog, fetiţa mea, ascultă-l pe Grigore.
Adriana îşi muşcă buzele. Nu! Nu-l va asculta pe Grigore.
14.
După un moment de consternare, Dobrescu năvăli în odaia vecină urmat de Minerva.
Era un dormitor clasic cu pat dublu, triplu şifonier, toaletă. În prima clipă nu înţeleseră nimic, încăperea era goală. De dincolo se auzea în sinistră surdină râsul bătrânului. Brusc şi cam verde începu să râdă şi Minerva. Lângă fereastră, într-o colivie aurită se plimba furios un papa gal imperial uriaş, de un roşu flacără.
Minerva îl apostrofă intrigată pe Radian:
- De ce cuvântează, domnule, aşa urât? Faţă de ăsta răgetul unui taur înjunghiat pare cântec de leagăn.
- Aşa vrea el, stimată doamnă, iar eu sunt adeptul exprimării liberei opinii.
În stradă, Minerva pufni mânioasă:
- Mi-am pus de la început întrebarea cum de un răcnet atât de fioros nu fusese înregistrat decât de copii, nu alertase pe nimeni. Locatarii s-au obişnuit cu textul şi intonaţia dobitocului. Asta era!
Dobrescu abia îşi ţinea râsul. Era prima plasă pe care o lua Samuraiul, de când o cunoştea el... Minerva se făcu că nu observă.
- Am să-l învăţ şi pe Keops al meu să facă la fel când vine tipul cu întreţinerea... Dobrescu Vasile, am o rugăminte: nu te mai hlizi pe înfundate... Mă gândesc acum la o altă chestie... Bătrânul, după calmul arborat, oricât de bun actor ar fi, nu are nimic de ascuns, îşi vede de bătrâneţe şi de boala de inimă. Are unghiile încovoiate, ai băgat de seamă?
- Nu credeţi totuşi că tinerii, fără a fi de rea credinţă, au dramatizat puţin lucrurile?
- Nu. Strigătul ne-a înşelat şi pe noi, deşi în ce mă priveşte, n-am nicio scuză. Sunt proprietară de papagal şi chiar dacă Keops e la altă voce, n-aveam dreptul să mă las păcălită. La altceva reflectam! Tânărul pe care l-au urmărit Dan şi Adriana a coborât la etajul 4, dar e foarte probabil, pentru a deruta o eventuală urmărire, să fi oprit deliberat la alt nivel decât cel care-l interesa. Este o ipoteză. Rămâne să vedem ce rezultat va da supravegherea imobilului? Ce faci? Iar te hlizeşti? Râde cinstit, Dobrescu Vasile! Ştii bine, detest ipocrizia. Şi, la urma-urmelor, fiindcă tot mă gândeam să-mi scriu într-o zi memoriile, rateurile sunt infinit mai amuzante decât succesele.
15.
Deşi afară se lăsase ger, aerul din cabina telefonică începuse să devină înăbuşitor. Încă patruzeci de secunde... Aştepta aici de cinci minute. Îi fusese teamă să nu ocupe altcineva telefonul. În sfârşit. Primul tril şi binecunoscuta voce...
- Nelu?
- Da.
- Fii atent! A dispărut fata.
- Nina?!
- Da. Ţi-am spus să n-o scapi din ochi.
Tânărul îşi muşcă buzele. Într-adevăr, o lăsase singură două ore. Îi fusese dor de Mary. Un dor căruia nu-i putuse rezista. Pur şi simplu îl durea inima. Nina îi jurase că-l aşteaptă, fără să se clintească din casă.
- Trebuie să dispari imediat! Ia primul tren şi pleacă din Bucureşti.
Nelu Diaconeasa se sperie:
- Unde?
- Oriunde, încotro vezi cu ochii!
- Cum ţin legătura cu dumneavoastră? Când să vă caut? Unde?
- În fiecare miercuri şi sâmbătă, între şapte şi opt seara, răspund la numărul ştiut...
Nelu Diaconeasa agăţă încet receptorul în furcă. Nu! Nu putea pleca. Şi nu putea pleca pentru că nu putea trăi fără Mary.
"Unde să mă ascund?"
16.
- Aici, Erika.
Gorun mută receptorul la urechea stângă. Auzea mai bine cu ea. Cea dreaptă îi fusese vătămată în tinereţe de un pumn bine plasat. Da, brazilianul nu-şi rata niciodată loviturile. Şi totuşi, până la urmă, s-a găsit cineva care să lovească mai bine... Normal! Tipu-şi făcuse studiile pe frontul din Vietnam...
- Fii atent, spuse vocea agreabilă, cultivată, cu inflexiuni de altistă. Mâine, start la varianta a doua.
- Aha! Spune-mi, Erika! Te-ai aflat vreodată în ipostaza de hârtie de prins muşte?
Femeia râse:
- Eu am fost calificată pentru animale mari. De la rechini în sus! Good luck!
17.
Nina închise televizorul. Nu se putea concentra, o enervau glasurile, muzica, gâjâitul de fond al aparatului pe care Irina îl avea de zece ani şi începuse să gâfâie.
Se împlineau trei zile de când se refugiase aici şi deşi ştia că are toate şansele să nu fie găsită, intra în panică la fiecare zgomot, ori de câte ori auzea liftul oprindu-se la nivelul palierului.
"Ce şi-o fi închipuind Vasiliu? Sau gazda ei, madam Floareş? Oare au anunţat miliţia? Şi din nou: ce voi face de aci încolo?"
Deşi tânără şi lipsită de experienţă, Nina îşi dădea seama că existenţa ei, în situaţia asta bizară, nu putea dura. Cât ar fi fost Irina de înţelegătoare, n-o putea găzdui la infinit, avea dreptul la o viaţă personală şi, la urma-urmei, nu poţi sili pe nimeni să-şi împartă căminul cu tine. Se mai ridica problema financiară. Cinci mii de lei nu reprezintă o sumă din care să-ţi constitui pensie viageră. Şi, chiar de-ar fi fost altfel, avea îndeajuns bun simţ pentru a intui că, în condiţiile vieţii contemporane, nimeni nu poate sta ascuns la infinit. Apartamentele moderne, cu vecini curioşi, ţevi care se aud şi vizite de la ICRAL, IREB sau Telefoane nu sunt castelele din Evul mediu cu încăperi secrete, beciuri, turnuri şi foişoare, unde, istoria cunoaşte atâtea cazuri!, un om sau şi mai mulţi trăiseră sechestraţi, claustraţi sau ocolind vrăjmăşiile vremii.
"Din fericire, îşi zise Nina, potrivindu-şi perna fierbinte sub ceafă, există totdeauna o soluţie: Sinuciderea! Nimeni nu poate sili pe nimeni să trăiască."
Şi, cu lipsa de fantezie proprie tinereţii, văzu drumul nesfârşit ce i se aşternea dinainte: cu ochii trişti şi inima însângerată de azi. Drumul ei n-avea să se mai schimbe în veci. Un drum fără primăveri şi fără bucurii, învăluit în giulgiu neguros, un drum care nu ducea nicăieri.
- În douăzeci şi cinci de ani, şopti, am fost fericită doar trei săptămâni... Trei săptămâni din treisprezece sute...
Îl cunoscuse la biblioteca de cartier. Împrumutase mai multe cărţi şi încerca să le bage în sacoşă.
- Îmi permiteţi să vă ajut?
Ridicase ochii surprinsă. Era atât de puţin obişnuită cu amabilităţile tinerilor, încât se fâstâcise. Nelu îi luase delicat sacoşa.
- E prea grea pentru dumneavoastră. Am să vă conduc până acasă.
- Nu... Mulţumesc... Stau departe.
Refuza din timiditate. Nelu zâmbise ştrengăreşte:
- Mă păcăliţi. Aceasta e o bibliotecă de cartier, deci locuiţi pe o rază de maximum câteva sute de metri.
Şi urmase fericirea. Venise fulgerător şi se revărsase asupra ei ca o cascadă.
Copil cu bucurii sărace, cea mai mică atenţie, care altei fete i-ar fi smuls poate un surâs, o catapulta pe piscuri nebănuite printre margaretele bucuriei, într-un paradis încă neimaginat, nezugrăvit, niciodată cântat până atunci. Flori, bilete la un spectacol, două-trei ţigări bune, câteva seri la Discotecă... Dar mai ales nopţile! Nopţile divine. Nu ştiuse până atunci ce înseamnă să dormi în braţele unui bărbat...
După trei săptămâni îl cunoscuse pe maestru. Nina se cutremură. De la început o îngrozise fiinţa acestui bărbat. Insinuant, onctuos, persuasiv, ameninţător. Şi tot de la început sesizase că Nelu se află sub totala, primejdioasa, distrugătoarea lui influenţă.
- Ascultă-l, Nina... Nu fi copilă... În fond nu-ţi cere mare lucru... Ne face oameni... O să fim fericiţi.
Începuse să-i toarcă melodia la care Nina nu putea rezista. Căsuţa noastră... Mobila aceea lucioasă care ţi-a plăcut ţie... Un televizor în culori... Cu timpul, cine ştie, un "cal" bun... Dar ne trebuie cheag... Nu putem pleca de la zero...
Şi totuşi Nina rezistase, încă rezistase. Urmaseră ameninţările maestrului:
- Cunosc multe despre iubitul dumitale, domnişoară. O simplă sesizare la miliţie şi poţi fi sigură că minimul pe care-l va avea de executat, mizând imens pe indulgenţa instanţei, va fi de zece ani.
Nina îşi înfipse unghiile în păr şi strânse tare pleoapele pentru a alunga imaginile.
Încet, încet mâinile ei alunecară în lungul obrajilor, a gâtului, apoi pe lângă trup.
"Am să mă sinucid."
18.
Plictisit, iritat de a fi smuls din itinerarul cotidian al tabieturilor sale, inginerul Vasiliu îşi îmbrăcă paltonul. Controlă încă o dată dacă toate uşile sunt bine încuiate, dacă gazele sunt stinse. Era o fire hiperexactă şi de multe ori se întorcea din drum spre a verifica a treia sau a patra oară dacă lucrurile sunt în ordine, deşi nu i se întâmplase niciodată să uite ceva descuiat ori focul aprins. Nu prea avea încredere nici în Florica.
Îmbătrânise şi, oricum, nu se simţea niciodată liniştit până nu efectua un control personal.
Se îndreptă spre staţia de troleibuze. Un vânt puternic frângea în echer trecătorii, smulgea pălării, opintea să pustiască străzile, să doboare copacii, izbea bezmetic în trupul oraşului.
"Uite pe ce vreme i-a venit nebunei să voiajeze!"
Nebuna era mătuşă-sa, Georgeta, şi în ajun primise o telegramă de la ea prin care îşi anunţa sosirea. Obligaţia de a o aştepta la gară, era, fireşte, implicită.
Împlinise optzeci de ani şi obişnuia să vină în fiecare an la Bucureşti pentru analize şi un "control serios". Se interna vreme de două săptămâni, iar acest răstimp constituia pentru Vasiliu un calvar. Vizite la fiecare două zile, borcănaşe cu supiţe de pui, sufleu de morcovi, compoturi etc. - preparate, desigur, de Florica, dar cărate de el - relatări interminabile cu belşug de amănunte penibile privind ultimele constatări ale medicilor.
Miron Vasiliu scrâşnea din măsele, dar îndura. Georgeta era sora maică-sii şi singura lui rudă. Fără să fi fost animat de un spirit de clan propriu-zis, inginerul făcea parte dintre oamenii care au un simţ al datoriei ieşit din comun. În copilărie îşi petrecea unele vacanţe la tanti Geta, care locuia la Vatra Dornei. Fusese toată viaţa o femeie mătăhăloasă, guralivă şi excelentă bucătăreasă. Bărbatu-său, funcţionar la Sfat, părea un şoricel scos la plimbare de o cămilă. Era mic, pirpiriu, taciturn şi îşi punea talonete pentru a recupera câţiva centimetri.
Alcătuiau un cuplu ilar a la Stan şi Bran sau alte tandemuri ale genului. Şi, văzuţi împreună, stârneau un râs imposibil de stăpânit. Oamenii li se hlizeau de-a dreptul în faţă, copiii îi arătau cu degetul. Pe unde treceau, tanti Geta şi nea Gogu stârneau alaiuri spontane şi nu o dată, când asistenţa era cu chef, aplauze. Cei doi nu se sinchiseau, se simţeau admirabil împreună şi se alintau cu diminutive de-a dreptul penibile: Mieluţ, Ţonţonel, Ţumpi sau Motănel erau cele mai decente. Miron, crispat de ridicol, evita să-i însoţească la cinematograf sau cofetărie.
Gara de Nord îl întâmpină cu forfota obişnuită. Cărucioare cu bagaje, lume nerăbdătoare, glasul niciodată limpede al difuzorului, flori, sfaturi inutile, repetate a zecea oară: "Să nu răceşti..." "Scrie imediat..." "Nu uita să-i telefonezi Elvirei..." "Cască gura, domnule!..." Gălăgie, dezordine, fum...
Miron Vasiliu se uită la ceasul rotund care spânzura deasupra unei tonete cu dulciuri, încă un minut.
O luă de-a lungul peronului, atent la fiecare fereastră. "Vine precis cu a doua... Are bani destui, dar bătrânii sunt calici... Strâng, strâng, ca să aibă de ce înjura moştenitorii că n-au lăsat mai mult..."
"Tot trenul ăla e, îşi justifica Georgeta cărpănoşenia, tot acolo ajung. Ce-mi trebuie wagon-lits? Dacă mi-era de zăcut, nu mă urneam la drum, că de laiţe, slavă Domnului, mi-e casa stup!"
Inginerul simţea că pocneşte de furie. Încă două vagoane şi "epuiza" trenul.
"Ce naiba? De obicei, flutură o batistă cât un cearşaf şi urlă, ca să anunţe pe toată lumea că mă cheamă Miron..."
Derutat, Vasiliu o luă în sens invers. Nu înţelegea ce se întâmplase.
"Să fi ratat trenul? Să i se fi făcut rău?..."
Se hotărî să aştepte la ieşirea din peron.
"Posibil să fi găsit pe cineva care s-o ajute."
După ce ultimii călători depăşiră grilajul metalic, Miron Vasiliu, de astă-dată îngrijorat, părăsi gara. Căută din ochi un taxi, dar, fireşte, acestea fuseseră angajate de primul val de călători... Se opri câteva clipe pe trepte, derutat. N-avea chef să ia tramvaiul, ar fi vrut să ajungă cât mai repede acasă. Ca toţi oamenii pirpirii, suporta greu frigul.
- Doriţi o maşină?
În faţa scării parcase o Dacie albastră.
"Bişniţar, îşi zise Vasiliu. Ei şi? O să mă coste un pol în plus."
Se aşeză lângă şofer cu un adânc oftat de satisfacţie. În maşină era cald, parcă s-ar fi lipit de o sobă încinsă. Se fâţâi de câteva ori, încercând să nu-şi şifoneze paltonul.
- Bună seara!
Maşina demară uşor.
- Bună seară, domnule inginer.
Miron Vasiliu tresări. Se uită la şofer. Un bărbat între două vârste, cu ochelari şi aici impresiile i se epuizară căci nu era un fin observator, mai ales al fizionomiilor; admiţând că l-ar fi studiat pe necunoscut nu zece secunde, ci zece ceasuri, tot n-ar fi găsit amănunte suplimentare care să-i completeze portretul.
- De unde mă cunoaşteţi?
- Cine nu-l cunoaşte oare pe marele savant Miron Vasiliu?
Chiar dacă intenţia fusese sarcastică, tonul nu o trăda. Inginerul era irascibil, ciufut, bizar, dar nu tâmpit.
- Uite, domnule dragă! Eu nu sunt vedetă de cinema sau de circ, nu mă cheamă ursul Pongo de la Grădina Zoologică şi nici Statuia Aviatorilor, aşa că scuteşte-mă de flaterii ieftine.
Ar mai fi putut adăuga - dar desigur acestea nu erau chestiuni pe care să le etalezi în faţa unui necunoscut - că, deşi fusese solicitat de către televiziune să participe la diferite emisiuni ştiinţifice, refuzase hotărât. Era un mare timid şi gândul de a vorbi în faţa aparatului de filmat şi ipso facto, a milioane de telespectatori, îl făcea să transpire dinainte, tăindu-i orice elan.
- Domnule Vasiliu, în definitiv, important este că vă cunoaşte cine trebuie.
- Adică?
Începuse să fie îngrijorat.
.................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu