8.
"În orice caz, olandezul are ochi de şoim. Sunt convins că a văzut în ea mai mult decât oricare muritor..."
- Ne e foarte frică, declară Melania Lupu încârligându-şi degetele fine. Chiar discutam cu Doru...
- Şi domnul Matei e îngrijorat?
- Bineînţeles.
- Ţinea mult la ea, am remarcat chiar din prima discuţie... Apropo, i-am văzut o statuie în curte. Nu mă prea pricep, dar am impresia că abordează o altă manieră.
- Extraordinar! Este exact observaţia mea, domnule maior. Cum vi se pare lucrarea?
- Mai poţi să ghiceşti ce e?
- Mi-e teamă însă că în felul acesta nu va izbuti să fie prea original.
- Preferaţi... obiectele?
- N-aş putea afirma, dar însemnau ceva nou. În artă, asta mi se pare esenţial. Se spune mereu acelaşi lucru, deci exprimarea cel puţin să fie alta. Evident, punctul meu de vedere nu contează. Zâmbi: Dacă vreţi să discutaţi cu el, va trebui să aşteptaţi.
Maiorul încruntă sprâncenele.
- Nu-i acasă?
- O, ba da! Bietul băiat însă e frânt. A lucrat toată noaptea, cu o râvnă frenetică. Acum doarme...
Cristescu îşi aminti de o secvenţă similară. Şi Valerica Scurtu dormea. Se sperie:
- Sunteţi convinsă că nu a plecat şi el?
- A mai plecat cineva?
- Domnişoara Valerica Scurtu.
În privirea Melaniei Lupu se aprinse o luminiţă.
- Puteţi să verificaţi...
"Îşi bate joc de mine. E sigură... Foarte sigură. Sculptorul, desigur, doarme."
Se uită în jur, căutând pachetul de ţigări. Îl găsi, şi aprinse una.
- N-am niciun motiv să mă îndoiesc de cuvântul dumneavoastră.
- Sunteţi amabil. Nu fac decât să repet aprecierile vecinilor mei. Le-aţi produs o impresie cum nu se poate mai bună...
- Lucrarea trebuie predată urgent?
Bătrâna clipi nedumerită.
- A, statuia! Nu cred. Se simţea însă inspirat, cu ceea ce numeşte el un apetit nebun. Completă privindu-l în ochi: Nimic pe lume nu l-ar fi putut împiedica astă-noapte să lucreze. Ceva... Cum să vă spun, mai presus de raţiune, vital! Aşa pretindea cel puţin.
- Mda... Şi domnul Popa? Doarme şi el?
- A ieşit puţin de dimineaţă. Am auzit uşa ca prin vis.
- A ieşit?!
- Nu ştiaţi?
- Bănuiesc. Aveţi idee cumva unde s-a dus Grigore Popa?
- Domnul Grigore Popa e un bărbat misterios. După cum v-am spus, dormeam, am auzit însă uşa.
- Lipseşte mult de obicei?
- Nu. În general iese pentru mici cumpărături sau intră la câte un matineu. Masa o ia întotdeauna acasă.
- E abia 12, spuse maiorul privindu-şi ceasul. O să mă întorc mai târziu. Până atunci se trezeşte cu siguranţă şi domnul Matei.
- O, sunt convinsă.
Urmări privirea maiorului şi făcu un efort să se stăpânească. Sub fotoliu, foarte aproape de locul unde se prăbuşise, se vedeau ochelarii bătrânului.
Cristescu îi ridică şi-i puse pe masă. Pe buze îi plutea un zâmbet vag. Salută şi ieşi.
Melania Lupu îi luă în mână.
"O gafă îngrozitoare..."
Ştia şi maiorul, o ştia şi ea. Meticulosul Grigore Popa nu şi-ar fi rătăcit niciodată ochelarii şi în orice caz n-ar fi plecat în oraş fără ei.
Capitolul XV
"CINE L-A UCIS PE MOŞ CRĂCIUN?"
1.
Era singură. O femeie în vârstă, într-un hol pustiu, cu un serviciu de ceai şi o farfurie de fursecuri în faţă. Deşi abia 3 după-amiază, lumina devenise cenuşie.
"Concentrează-te, draga mea, îşi spuse Melania Lupu, ai doar câteva ore la dispoziţie. Se va întoarce negreşit înainte de a se lăsa seara."
Se apropie de fereastră. Pe stradă nu trecea nimeni. Peste drum, într-o odaie luminată, un băieţel privea în cartea deschisă pe genunchi apoi spunea ceva cu ochii în tavan.
"Învaţă o poezie", gândi bătrâna.
O imagine veche, ca o fotografie îngălbenită, îi aduse pe buze un zâmbet mic. Era elevă la Ortodoxă. Asta se întâmpla prin anii '20 şi ceva... Avea codiţe blonde împletite strîns, ochi cuminţi, limpezi. Un obraz la care ţin profesoarele... Îi stătea bine uniforma neagră cu guler alb de pichet şi o cruce mare agăţată de panglica tricoloră. Simţea şi azi cum o lovea pe piept."Prea timidă, se plângea directoarea, încolo, fără cusur. O elevă exemplară! Poţi avea încredere în ea..."
Acasă bunica, o femeie măruntă şi inteligentă, îşi izbea palmele de uimire: "Minţi de îngheaţă apele, Melania! Cum poţi tu să-i păcăleşti pe toţi..."
- Da, şopti bătrîna. Pe toţi i-am păcălit în afară de ea. Chiar şi pe Lupu.
Râse încetişor.... Se săturase de şcoală, de orăşelul trist, de casa aceea veche cu scoarţe şi icoane, de tartina cu magiun pe care o primea la ora 5, de glasul ca o trâmbiţă al bunicii. Întreba invariabil înainte de masă: "V-aţi spălat pe mâini?"
- Trebuia să mă mărit, spuse în şoaptă bătrâna. Lupu era maior. Explică unei persoane nevăzute: Abia în '49, când a fost deblocat, a intrat funcţionar la minister... Arăta chipeş în uniformă. Eram în primăvară, draga mea, exact în mai 1929. Plouase... Stăteam în curte şi mă bălăceam cu picioarele în apă. L-am văzut trecând. El a râs. Nu mă cunoştea. Nu-l cunoşteam nici eu. M-am uitat lung, până ce a ajuns la capătul străzii."Am să-l iau de bărbat!"
Melania Lupu băgă în gură un fursec. Se şterse cu şerveţelul şi luă motanul în braţe. Făcuse rost de adresa lui şi îi expediase o scrisoare. Exact 20 de rânduri, scrise cu o caligrafie rotundă de elevă exemplară. Îi dădea întâlnire la Cetate, o ruină de la marginea oraşului. Mai târziu, maiorul îi mărturisise că-l intrigase sfârşitul bileţelului.
- O adevărată lovitură de maestru, spuse cu aceeaşi voce mică bătrâna."Dacă gestul vi se pare prea îndrăzneţ pentru o elevă, n-aveţi decât să mă reclamaţi. Mă numesc Melania Simian, clasa a VII-a B, Liceul Ortodox, directoare doamna Aspasia Petrovici..."
Se căsătoriseră după două luni. În mod ciudat, manevra ei nu-l pusese pe gânduri. Parcă uitase. În toţi anii care au urmat, a tratat-o ca pe o fiinţă fragilă, neajutorată, incapabilă să spună o singură minciună. Păcat că nu fusese un bărbat prea deştept. Se plictisise îngrozitor cu el...
Băieţelul închise cartea. Avea o expresie vizibilă de uşurare.
"A terminat", gândi Melania Lupu.
Imaginea elevei de 17 ani cu codiţe blonde şi cruce pe piept se destrămă. Plecă de la fereastră şi începu să strângă serviciul de ceai.
"Astăzi joci ultima carte, draga mea."
2.
Afară se întunecase. Rămase nemişcat câteva clipe ascultând încordat.
"E linişte. Au plecat toţi.... Valerica, unchiul Alecu...."
Încercă să-şi amintească chipul lui. I se părea un amănunt esenţial.
"Alecu.... Alecu.... Doar îl cunosc bine. Cineva i-a şters faţa. Cu guma.... Nu reuşesc deloc...."
Capul îl durea. O durere care-şi deschisese pârtie de la rădăcina frunţii peste creştet, până la ceafă. Acolo unde se tund incaşii. Cineva umbla la clanţă. Doru Matei şopti:
- Unchiul Alecu... Acum am să-mi amintesc.
Melania Lupu aprinse lumina brusc. Sculptorul ţipă şi îşi duse mâna la ochi.
- De ce staţi pe întuneric, domnule Matei? Sper că vă simţiţi mai bine. Aţi dormit aproape patru ore.
Tânărul se ghemui în fundul patului. Tremura.
- Moartea! Vine moartea! Pleacă! Ai omorât-o pe Valerica... Şi pe unchiul Alecu...
- Vreţi să spuneţi domnul Popa. Nu-l cunosc pe Alecu.
- Ba da! Minţi! De ce minţi? Uite, miroase a cozonac... cozonac bun cu nuci şi stafide. Vezi ce frumos s-a copt omuleţul meu? Nu ţi-l dau...
- Nu, spuse încet Melania Lupu, să nu mi-l daţi. Păstraţi-l...
Matei n-o auzi. Îşi duse pumnii la gură.
- Şi unchiul Alecu care nu mai vine... Se întoarse spre bătrânica sfrijită, lipită de uşă: De ce l-ai omorât?
- Aşa trebuia, răspunse Melania Lupu cu o voce neaşteptat de blândă. Credeţi-mă, nu se putea altfel.
Sculptorul icni. Pe faţă îi curgeau lacrimile.
- L-ai omorât pe Moş Crăciun! Nu ţi-e ruşine?
- Ba da. Mi-e ruşine...
- Acum înţeleg! Are haina roşie... De asta nu se vede sângele...
- De asta nu se vede... repetă ca un ecou bătrâna.
Făcu un pas înainte. Ţinea în mână un pacheţel mic. Doru Matei se agăţă de stinghia divanului.
- Ce vrei să faci? Eu nu sunt Moş Crăciun... Ce ai cu mine?
Melania Lupu continua să se apropie. Zâmbea.
- Nu! bolborosi tânărul. Îţi spun doar că eu nu sunt...
- Ce importanţă are? Veţi muri ca şi ceilalţi. Aţi văzut doar! Nu e deloc greu...
Sculptorul se lipi de zid. Părea că vrea să îl despice.
- Ce ai acolo?
- Otravă. Aţi uitat cum a murit domnul Panaitescu? Şi Valerica? Şi domnul Popa?
- Nu te apropia! Pleacă! Pleacă!!
Bătrâna, cu mâna întinsă, făcu încă un pas. Şopti:
- E de ajuns să rup hârtia. Numai un colţişor...
- Pleacă!!
- Un colţişor şi gata!
- Nu!
Melania Lupu se aplecase peste el. Îi simţea răsuflarea. Mirosea a portocală şi a vanilie.
- Hai, încercaţi!
Apoi se făcu linişte. Se auzeau doar hohotele sculptorului.
Bătrâna îl atinse.
- Hai, domnule Matei!
- Pleacă! Nu vreau să mor... Dinţii îi clănţăneau. Striga bezmetic: Alecu... moartea... nu vreau...
Melania Lupu se aplecă şi mai mult. Glasul avea accente învăluitoare.
- Vă iert! Trebuie să mă ascultaţi, să scrieţi câteva rânduri.
- Nu sunt Moş Crăciun, scânci celălalt.
- Câteva rânduri, doar, le scriem împreună. După aceea veţi dormi. Nimeni n-o să vă mai supere.
- ... are un sac cu ghips... şi sânge... cum nu vedeţi?
Bătrâna îl luă de mână şi îl conduse încetişor până în dreptul mesei. Îl aşeză pe scaun.
- Să nu vă gândiţi la nimic.
- ... i-a murdărit haina... Plânge... Moş Crăciun plânge! De ce-l lăsaţi? Nu vă e milă?
Îşi şterse nasul cu mâneca hainei. Melania Lupu îi puse stiloul în mână. Îl mângâie încetişor pe tâmplă:
- Ştiţi bine că da. Mi-e milă. Scrieţi!
Matei privi năuc tocul, coala albă de hârtie.
- Scrieţi, repetă bătrâna. Dictă rar: Eu, subsemnatul Tudor Matei...
Tânărul începu să scrie. Melania Lupu, aplecată peste el, urmărea înşiruirea literelor.
- Străduiţi-vă, domnule Matei! Aveţi doar o caligrafie frumoasă.
Sculptorul lăsă tocul din mână. Începu să râdă. Hohote care nu se mai isprăveau.
Melania Lupu împături foaia de hârtie şi ieşi din cameră încuind uşa cu cheia.
"Ai câştigat, draga mea."
Puse mâna pe telefon şi formă un număr.
- Spitalul nr. 9? Un caz urgent, domnişoară! O criză. Da... E furios... Notaţi-vă! Strada Crăiţei 115. Şoseaua Kiseleff. Exact! Cât se poate de repede... Mulţumesc.
Mai luă un fursec şi trecu în odaia ei să se schimbe.
Hohotele lui Matei continuau să se audă. Râsul venea din altă lume.
3.
- Credeţi în declaraţia asta? întrebă Azimioară.
Maiorul ieşise să-l conducă. Nu-şi luase paltonul şi tremura uşor.
- Niciun cuvânt.Şi acum ascultă-mă! Obţii urgent de la Procuratură ordin de deshumare pentru Panaitescu şi Valerica Scurtu. Ridicaţi şi "statuia" lui Popa şi-i duceţi pe toţi la Medico-legal. Accentuă: Am nevoie de rezultatul autopsiilor imediat!
Melania Lupu îl aştepta zâmbind. Îl mustră dulce:
- Aţi ieşit fără palton. Nu sunteţi prudent. Continuă fără tranziţie, frângându-şi neputincioasă degetele: Măcar de mi-aş putea explica toate lucrurile acestea...
Scoase batista din buzunarul capotului ştergându-şi delicat ochii. Aveai impresia că-şi menajează rimelul, deşi nu era fardată.
Cristescu făcuse sul declaraţia sculptorului şi se bătea cu ea peste palmă.
- Când aţi remarcat primele simptome?
- Din nefericire, destul de târziu. Ciudăţenii care în mod normal sar în ochi imediat pe noi nu ne mai izbeau. Gândiţi-vă puţin! Biata Valerica cu obsesiile ei... Nu atingea o clanţă fără să se spele după aceea cu alcool. Apoi agenda domnului Popa... Existenţa soţilor Panaitescu şi, trebuie să recunosc, chiar eu am mici... manii.
- Şi totuşi evoluţia sculptorului mi se pare nefirească, afirmă pe gânduri maiorul. Îl vedeam altfel...
Se uită la bătrână căutând parcă răspunsul în ochii albaştri, puţin decoloraţi. Femeia îşi îndreptă cutele capotului cu un gest plin de eleganţă.
- Nu sunt o desăvârşită cunoscătoare a naturii umane, domnule maior, şi cred că nimeni nu ar putea face această afirmaţie fără să fie ridicol. Nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că Doru îşi va pierde minţile. Dar poate că dumneavoastră, asistând la ieşirile lui necontrolate, aţi fi judecat altfel. Noi eram obişnuiţi. Puneam totul pe seama profesiunii. M-am neliniştit abia când a început să strige şi... să umble dezbrăcat.
Maiorul se răsuci în fotoliu căutând o poziţie mai comodă.
- Să recapitulăm, doamnă! Doru Matei afirmă în declaraţia sa că i-a omorât pe cei trei: Panaitescu, Valerica Scurtu, Grigore Popa.
Bătrânei îi dădură lacrimile. Clătină din cap.
- Îngrozitor...
- ... explică de asemenea destul de amănunţit cum a procedat pentru a ascunde cadavrele, aminteşte trucurile care ne-au indus în eroare. În mod ciudat însă, trece sub tăcere elementele esenţiale: mobilul crimelor, cum a reuşit să procure cianura şi, mai ales, cum a reuşit să-şi camufleze manevrele faţă de ceilalţi locatari.
- La starea lui de spirit, suspină Melania Lupu, era de aşteptat să fi omis câte ceva.
- Nu zic nu, dar în situaţia aceasta se naşte o problemă. Scrisă în stare de dezechilibru, declaraţia nu are valoare în totalitatea ei. Nu putem accepta doar ce ne convine şi să respingem restul...
- Aveţi dreptate. Poate că era nebun de-a binelea...
- Dumneavoastră cum v-ar conveni? întrebă zâmbind Cristescu.
- O, domnule maior...
- În sfârşit! Există încă un aspect. Declaraţia mi se pare extrem de logică. Mai clar, redactată de un om normal care depăşeşte cu multă abilitate anumite detalii-cheie.
- Nu mai înţeleg nimic. Era nebun sau nu? îl privea nevinovată, cu ochi de fetiţă.
"Fii atentă, draga mea... Ai făcut nepermis de multe greşeli. Toate acestea vor duce până la urmă undeva. Trebuia să te fi gândit mai mult..."
Cristescu zâmbi din nou.
- Mai precis, declaraţia singură nu elucidează aproape nimic.
- Oh, exageraţi! Mi-amintesc cât ne întrebam unde poate fi biata Valerica...
Maiorul îi aruncă o privire scurtă apoi lăsă capul în jos.
- ....Şi cât de îngrijorată m-am simţit astăzi, aşteptându-l pe domnul Popa. Bineînţeles că aş fi preferat veşti mai bune dar de lămurit, m-am lămurit în multe privinţe.
- Atunci poate o să mă ajutaţi şi pe mine. Eu nu m-am lămurit. Complet...
- Cu multă plăcere, spuse amabilă Melania Lupu.
- Să începem cu moartea lui Panaitescu. Trecem peste motiv...
- Procedaţi foarte înţelept, domnule maior. Nebunii acţionează cât se poate de deconcertant şi ar fi absurd să cauţi un motiv acolo unde el nu există.
- Cu alte cuvinte, vedeţi în domnul Matei un fel de Jack Spintecătorul...
- De ce nu?
- Chiar, de ce nu! Poate fi o ipoteză... Mă refer însă la înscenarea sinuciderii. A presupus o serie de acte pe care Matei nu le putea rezolva singur...
- Era un tânăr extrem de voinic, deşi părea slăbuţ. Pe vremuri...
- ...şi mai ales, nu se lăsă întrerupt Cristescu, nu le putea camufla. Înţelegeţi? Astfel de mişcări nu puteau scăpa ochilor vigilenţi ai Valericăi Scurtu sau ai domnului Popa... Nici despre dumneavoastră n-am impresia că sunteţi prea distrată... Ceva ar fi trebuit să vă atragă atenţia.
- Depinde! Când mă concentrez asupra unui lucru, nu mai văd nimic în jur. Mi-amintesc că soţul meu mi-o reproşa adeseori: "Melania! Casa ar putea lua foc fără ca tu să bagi de seamă".
- Vreţi să spuneţi că atunci când citiţi o carte...
- Dar nu e vorba despre o lectură oarecare, interveni bătrâna. Traduc basme africane, dialectul tembo-habe.
- Tembo-habe?
- Îl vorbiţi cumva?
Cristescu ridică din umeri:
- Nu...
- Păcat!
- Unde aţi avut prilejul să vă specializaţi?
- Nu este vorba propriu-zis de o specializare. Când mai locuiam încă în casa cea mare, împreună cu soţul meu, ţineam în gazdă un negru, student la Medicină. Am început întâi aşa, ca simplă distracţie, după aceea m-a captivat. Nu vă închipuiţi câte subtilităţi, câtă gingăşie străină europenilor ascunde această limbă!
Începu să declame cu ochii în tavan. Avea expresia pe care o iau copiii urcaţi pe scenă, la serbările de sfârşit de an.
- "Trestia fragedă şi tânără îmbrăţişa grumajii lui Ansije Karambe." Abandonă tonul elegiac: Karambe e numele de familie. Reluă melodios: "Peste templu, răsărise luna. Luna roşie ca un bujor..."
- Încântător, aprecie grăbit Cristescu.
Bătrâna nu se lăsă:
- Ai senzaţia unui pastel delicat. Numai vechea poezie chineză dispune de acelaşi penel.
Maiorul, care în afară de vagi referiri asupra lui Liu Sin şi Cio Cio San şi-ar fi putut epuiza toate celelalte cunoştinţe pe această temă în maximum 15 secunde, oftă:
- Îmi dau seama. Deci, când traduceţi din dialectul tembo-habe, vă scapă tot ce se petrece în imediata dumneavoastră apropiere.
- Bineînţeles. Fiecare frază te cucereşte.
Îşi repezi din nou ochii în tavan:
- "Voi trimite fulgerul care trece spintecând cerul / Voi trimite tunetul care trece frământând totul / Voi trimite vântul furtunii care trece smulgând bananierii / Voi trimite uraganul care cade din nori şi mătură totul înaintea lui..."
- Vă mulţumesc, doamnă, făcu maiorul râzând. Sunt complet edificat. Mi-aţi dat ocazia să ascult lucruri splendide.
- Aceasta a fost din legenda lui Ngurangurane, fiul crocodilului, declară Melania Lupu sufocată de mândrie. Dialectul fan.
- Fără îndoială. Sesizasem chiar o deosebire. Altceva, nu-i aşa, decât tembo-habe.
- O să sesizaţi mai bine în alt fragment.
- Nu vă osteniţi, doamnă.
- De ce? Spuneaţi că vă place.
- Da, dar pentru moment aş prefera să ne întoarcem la vecinii dumneavoastră. Nici lor nu le-a atras atenţia nimic în noaptea când "s-a sinucis" Panaitescu?
Melania Lupu îşi ţuguie buzele:
- În orice caz, mie nu mi-au vorbit de aşa ceva. Am luat deci drept bună sinuciderea lui Panaitescu. Adăugă volubilă: N-aş vrea să consideraţi că încerc să deturnez sensul discuţiei, dar v-aş recomanda câteva cărticele foarte interesante. Vi le pot împrumuta chiar eu: "Africa neagră" sau...
În sfârşit...
- "Zece negri mititei", sugeră Cristescu cedând unui impuls irezistibil. O să vă amintiţi altădată. Să trecem la moartea Valericăi Scurtu. Au fost necesare manevre destul de dificile pentru a o introduce în acelaşi sicriu cu Panaitescu.
- Vedeţi! La chestiunea asta m-am gândit şi eu. Formidabil cât rimăm în idei!
- În unele! preciză maiorul.
- Oricum, cred că am ajuns la singura concluzie logică.
- Anume?
- A acţionat în timpul nopţii. Ştiţi, după ce a omorât-o. Domnul Popa şi cu mine dormeam. Trebuie să recunoaşteţi, operaţia nu era de natură să producă zgomot. Mi-amintesc doar că dimineaţă Grigore Popa a remarcat un lucru ciudat: pieptul lui Panaitescu părea, cum să vă spun, părea mai bombat. N-am dat însă nicio importanţă observaţiei.
Se uită la maior fluturându-şi genele.
"Nu crede nimic. Mai mult, pare că se amuză. Îmi lasă timp. Ştiu de ce-mi lasă... Trebuie să fiu mai şireată decât el. A uitat că într-o capcană pot cădea doi sau unul singur şi nu totdeauna acela pentru care a fost pregătită."
- Mda, făcu Cristescu. Cam la fel presupun că s-au petrecut lucrurile şi cu domnul Popa.
- De data aceasta s-au auzit nişte zgomote, dar nu m-am impacientat. Ştiam că lucrează. Dumnezeule mare, ce fantezie!
Începu să plângă încet, fără ca lacrimile să-i boţească faţa.
- Bietul Popa! Acum îmi dau seama cât mi-a fost de drag...
- Mie mi-a făcut impresia că aţi ţinut la el dintotdeauna.
- Fără să ştiu.
- În ciuda unor cusururi!
- Avea unele cusururi, într-adevăr, dar era un bărbat demn şi, când voia, ştia să fie fermecător. Am să mă simt foarte singură acum.
Cristescu remarcă alb:
- Poate că ar trebui să vă revizuiţi intenţiile vizavi de domnul Van der Hoph.
Bătrâna îşi ridică ochii uzi. Încercă să surâdă:
- Înţeleptul Ridje spune: "Când sufletul tău e pustiu, întoarce spatele ogrăzii tale şi pleacă în deşert. Acolo, răsuflarea ta nu va putea ofili obrazul florilor, cuvântul tău nu va putea întuneca feţele prietenilor, mângâierea ta nu va mai alunga surâsul pruncilor. Aşteaptă ca luna cea mare să răsară de 99 de ori şi inima ta îţi va spune dacă ai voie să te întorci printre oameni..." Mă simt incapabilă, domnule maior, să mă căsătoresc cu Van der Hoph numai pentru că sunt o bătrână singură. Are dreptul la mai mult.
Cristescu întinse mâna după palton. Zâmbi:
- Nu pot decât să vă felicit pentru modul dezinteresat în care vedeţi lucrurile.
- Şi eu pentru felul amabil în care aţi înţeles să duceţi ancheta. Îmi pare rău că plecaţi.
- Am să mă întorc. Vă promit.
Melania Lupu îl conduse până la uşă. Îşi împreună palmele a rugăciune.
- Îmi dau seama că e o îndrăzneală din partea mea şi n-aş vrea deloc să vă închipuiţi...
Maiorul o privi surprins. Îngână de circumstanţă:
- Vă rog...
- Îngăduiţi-mi să-l vizitez pe Doru la spital. Trece prin momente grele... Lacrimile îi inundară din nou ochii: N-are pe nimeni şi... Ştiu că abuzez, dar dacă mi-aţi permite să-i duc şi un mic pachet, oh, nu mare lucru, desigur... Câteva dulciuri, o portocală... Aş considera că mi-aţi făcut o mare favoare.
Cristescu ieşi în stradă. Gerul se muiase şi o ceaţă groasă învăluia oraşul. Sub un felinar, un tânăr înalt şi o fată cu căciuliţă roşie păreau că nu-şi pot descleşta degetele.
Trecu zâmbind pe lângă ei, fără să-i observe.
"E formidabilă!"
Auzi paşi în spate şi întoarse capul reflex. Locotenentul Ciobanu se apropia însoţit de o femeie în vârstă.
- Doamna Dogaru îl caută pe Vîlcu.
Cristescu cercetă chipul bătrânei. Încerca să-şi ascundă neliniştea. Pleoapele îi zvâcneau nervos, degetele frământau mânerul poşetei.
- Vă rog să mă urmaţi.
Capitolul XVI
ERRARE HUMANUM EST
1.
Melania Lupu urmări silueta maiorului până când acesta dispăru la capătul străzii apoi trase obloanele. Verifică încă o dată uşa de la intrare şi se întoarse în hol. Îşi surprinse chipul în oglinda mică cu pompoane de mătase, agăţată lângă scrin. Un cap micuţ, cu bucle graţios zbârlite. Şopti:
- Eşti singură, draga mea. Dar nu trebuie să te amăgeşti pentru că el nu te-a crezut! Ţi-a lăsat timp ca să te trădezi. Va trebui să fii mai isteaţă decât ai fost vreodată în viaţa ta.
Înflori oglinda cu o sărutare.
- Am încredere. Ştiu că mă pot bizui pe tine. Niciodată, dar absolut ni-cio-da-tă, nu m-ai dezamăgit. Hai, fetiţo! Curaj!
Trecu în dormitor şi scoase din şifonier o poşetă încăpătoare, aproape un sac de voiaj.
- În primul rând să nu atragi atenţia. Vei lua doar câteva lucruri, strictul necesar. O bluză, o jachetă, cămaşa de noapte şi fireşte, peria de dinţi.
Le băgă în geantă şi trecu în faţa toaletei din lemn de lămâi. Mângâie dinţii pieptenului de cristal.
- Ai să-l iei şi pe el, nu te speria... Un cadou drăguţ din primul an de căsătorie... Şi sticluţa cu apă de castraveţi. Nu ştii unde vei dormi la noapte, mâine, luna viitoare... Nu uita alifia de struguri, Melania! Ai o piele delicată.
Deschise un sertar şi scoase o cutie mică de sidef. Păstra în ea câteva bijuterii mărunte.
- Nu chiar mărunte, draga mea... Pandantivul are 16 briliante, iar perla de la bunica este roz. O piatră cu adevărat frumoasă! Ridică în dreptul ochilor un colier mic: Şi ce cusur au granatele? Sunt absolut încântătoare! Nu se ştie dacă nu vei avea nevoie de ele. Ai doar o mie de lei. Ăştia sunt toţi banii tăi. Ameninţă cu degetul: Eşti cât se poate de risipitoare. Deşi sunt absolut sigură că biata Valerica avea rezerve şi chiar domnul Popa - chicoti şiret, un sunet care semăna cu un sughiţat - acolo, sub lampa de bronz de pe birou, te vei mulţumi cu ce ai. Nu te-ai înjosit niciodată în felul acesta...
Mai băgă în poşetă o cutie de rahat şi o pungă de fondante.
- Acum va trebui să te schimbi, draga mea. Pleci într-o călătorie care nu ştii cât va dura. Bluza gri de mătase este tot ce poate fi mai indicat... Elegantă şi practică. Împreună cu deux-pieces-ul de lână negru, reprezintă o toaletă ideală la vârsta ta. Perlele vor desăvârşi nota de distincţie... Perfect! Ai izbutit o ţinută convenabilă pentru orice oră.
Privi încă o dată în jur, luă sacul şi paltonul şi stinse lumina.
- Sunt lucruri de care te desparţi pentru totdeauna, spuse în hol. Nici nu-ţi vine să crezi că ai trăit aici aproape zece ani. Dacă eşti sinceră, trebuie să recunoşti că a fost destul de plăcut, în afară de faptul că nu erau prea înţelepţi, fiecare avea şarmul lui. Cel mai inteligent era domnul Popa... Nu mă aşteptam să se lase atât de uşor păcălit. Începu să râdă: Se credea foarte viclean şi când te gândeşti... A tras singur moartea de mânecă.
Băgă mâna în tainiţă şi scoase cele două pânze. Mângâie cu vârful degetelor grumazul alb al femeii cu evantai.
- Nu-i curios? Sunt poate două secole de când a murit şi surâsul ei are încă puterea să ucidă. Hm, prea multă cianură pentru un surâs...
Oftă şi le făcu sul.
- Ştiu unde le vei ascunde, draga mea. M-am gândit mult. În umbrelă, strâns înfăşurate. Trebuie să verifici doar nasturele şi şiretul. Să se încheie bine. Nu, n-o să pară ciudat. Afară e ceaţă, şi dacă nu mă înşel, în curând va începe să ningă. De fapt, sper că nu va ninge! O umbrelă închisă când afară ninge e grozav de ridicolă.
Îşi puse toca neagră şi îmbrăcă paltonul. Motanul se opri în prag scărpinându-şi trupul arcuit de uşă. Bătrâna surâse:
- Nu te-am uitat, Mirciulică. Ţi-am lăsat în bucătărie provizii. După aceea, va trebui să te descurci singur. Oberlihtul a rămas deschis... Îl luă în braţe. Mustăţile îi gâdilau obrazul. Şopti privind ochii verzi, translucizi, ca nişte nasturi de sticlă: Noi doi trăim o aventură... Pe amândoi ne aşteaptă necunoscutul.
Motanul miorlăi.
- Ştiu, dragul meu, te plictiseşti. Erai obişnuit să te amuzi la ora asta.
Îl duse în odaia ei şi dădu dramul la televizor. Stinse apoi lumina şi părăsi apartamentul.
Cocoţat pe fotoliul Melaniei Lupu, motanul urmări un film unde Raf Valone suferea pentru o brună superbă cu pomeţi înalţi.
2.
Ioana Dogaru ţinea buzele strânse.
- Nu cred că e bine ce faceţi, oftă Cristescu. În imobilul din strada Crăiţei s-au comis trei crime. Repet întrebarea: Pentru ce îl căutaţi pe domnul Vîlcu?
- Urmez un tratament, spuse încet bătrâna.
- Ce fel de tratament?
- Dentar.
- Domnul Vîlcu?!
Femeia îşi coborî privirea:
- Da.
Cristescu ridică receptorul. Recunoscu glasul locotenentului Azimioară.
- Da, dragul meu...
- Am reuşit să descopăr ascunzătoarea din scrin.
- Presupun că e goală. Nu-i nimic. Te aştept!
- Încă ceva, spuse locotenentul. Televizorul din camera bătrânei e deschis. Ce fac?
Maiorul râse:
- Lasă-l aşa şi vino repede. Am primit rezultatul autopsiei Valericăi Scurtu şi a lui Grigore Popa.
- Sunt tare curios.
- Ai şi de ce.
3.
Melania Lupu intră într-o croitorie.
Responsabila o ajută să-şi scoată paltonul şi o pofti în cabina de probă.
- Cum a mers?
- Perfect. Ce îmbrac?
- Fusta maxi şi scurta de blană. Nu uita pantofii!
- Eşti nebună, râse Melania. Tocuri de 8 cm! O să-mi rup picioarele!
- Fii serioasă. Uite peruca! Lasă că te machiez eu... Ai adus ochelarii?
Melania Lupu îşi încheie nasturii şi se privi în oglindă. Părea desprinsă din paginile unei reviste de modă. Lentilele mari, negre, îi acopereau jumătate de obraz.
- Dacă te vede Alain Delon, s-a terminat!
Melania Lupu urcă într-o maşină de piaţă care o lăsă aproape de Cimitirul Bellu. Parcurse câteva străduţe şi se opri în umbra unui copac.
Trotuarele pustii, acoperite de clisă, străluceau murdar. Prin perdele, se strecurau lumini gălbui, albastre sau de un roz intens. Trecu un cuplu fără să o observe. Melania Lupu prinse frânturi de discuţie.
- .. e inadmisibil... Cu două salarii şi împrumută tot timpul de la mama. 50 de lei, 100 de lei şi nu dau niciodată înapoi.
- Soră-ta e de vină şi bătrâna că le dă! Dacă ai fi deşteaptă, ai încerca să pui mâna pe pian şi pe tacâmuri... Cu escrocii ăştia nu m-ar mira nimic...
Melania Lupu rămase câteva minute scrutând atentă strada. Îşi umezi buzele plesnite. Se învârti un timp prin cartier şi intră într-o curte. Printre copaci se zărea o căsuţă galbenă cu ferestrele întunecate.
"Nu-i acasă..."
Cotrobăi în poşetă şi scoase o cheie.
Înăuntru era cald. Mirosea a crizanteme, a gutui şi mere ionatane. Făcu câţiva paşi şi se opri lângă o uşă bâjbâind după clanţă.
- Unde o fi comutatorul?
Vorbea din nou cu glas tare, ca totdeauna când se ştia singură.
- În orice caz, acum îţi poţi permite să răsufli uşurată. Ai dreptul, draga mea. Glasul se mlădie improvizând un cântecel: Căci ai câştigat! Câştigat, câştigat, câş-ti-gaaat! Femeia cu evantaiul e a ta, al tău e şi Vânătorul... Şi totuşi unde poate fi comutatorul?
Pipăia pereţii fredonând, se lovea uşor de mobile.
- Nu l-aţi cunoscut pe lordul Rochester, stimată doamnă? Vai de mine! Chiar ducele mi l-a prezentat la ceaiul lui Lady Abigail... Ce toaletă fermecătoare! O, doar un fleac de la madame Chanel... Eu i-am rămas credincioasă lui Lanvin. Cine e doamna aceea absolut încântătoare? În viaţa mea n-am văzut pe cineva mai distins! Cum se poate să n-o cunoşti? Este Melania Lupu. Senzaţia sezonului! Te poţi considera norocoasă dacă acceptă să ia masa la tine. Un succes boeuf... Dumnezeule! Unde naiba e comutatorul?
- Aici! răspunse o voce.
Bătrâna tresări şi se lipi de perete. Auzi un hohot de râs şi brusc se aprinse lumina.
Cu mâna încă pe comutator, Marin Vîlcu schiţă un salut.
- Bună seara, Melania.
Se aflau într-o sufragerie micuţă cu mobilă clasică de nuc. Deasupra servantei atârna o oglindă, ovală, iar mai la stânga, simetric, o marină cu cer transparent şi balcoane debordând de flori. Veneţia...
Melania Lupu se desprinse de perete surâzând.
- Ce surpriză! îmi face multă plăcere să vă văd.
Contabilul Marin Vîlcu aprinse o ţigară. Ţinea paltonul pe umeri deşi în casă era cald. Părea undeva în vizită, discutând cu gazdele înainte de plecare sau în aşteptarea unui telefon.
- Sunt convins.
- N-am ştiut că o cunoaşteţi pe verişoara mea.
Bătrâna arborase un ton uşor, amabil.
- N-o cunosc, rânji contabilul.
- Oh, păcat! E o femeie remarcabilă. Îşi privi ceasul: Abia la 11 se întoarce de la serviciu. Până atunci, am să-mi îngădui să fac eu pe gazda. Se îndreptă spre servantă: Aş putea să vă servesc o dulceaţă. Nicăieri n-am mâncat cireşe amare mai bune decât la ea. O gospodină eminentă!
Vîlcu râse:
- Lasă circul, Melania!
- Nu înţeleg... Sunt sigură că nu înţeleg deloc. Apropo, cum aţi petrecut în concediu? Pot să sper că sora dumneavoastră se simte bine?
- Excelent! N-am timp de poveşti, Melania! Ştiu că eşti inegalabilă, dar mă grăbesc.
- Sunt dezolată. Poate preferaţi un şerbet de lămâie...
- Prefer tablourile.
- Ce tablouri!?
- Femeia şi Vânătorul! Degeaba încerci să câştigi timp. Ai pierdut!
Bătrîna zâmbi dulce:
- N-am pierdut, domnule Vîlcu. Au pierdut ei. Şi dacă vreţi să vă spun adevărul, în primul rând dumneavoastră.
- Ăsta zic şi eu tupeu! izbucni în râs contabilul. M-am întrebat mereu cum naiba nu te-au simţit ăilalţi? Te-au considerat tâmpită sau în cel mai bun caz senilă. Jeleuri, filme cu cowboy şi motanul Mirciulică... Şi azi mă mir...
- N-au fost prea inteligenţi. Dar pentru că veni vorba, mi-am pus şi cu unele întrebări: Cum de n-au înţeles că dumneavoastră sunteţi criminalul? Scotoceau prin casă, nu mâncau nimic când totul era atât de limpede. Să mori de râs!
- Mi-am închipuit că te amuzi. O privi admirativ: Îmi placi!
Melania Lupu îşi ridică bărbia. Abia ajungea până la umărul contabilului. Declară serioasă fluturându-şi genele:
- Oh, domnule Vîlcu! Am hotărît de mult să-i rămân credincioasă lui Lupu. A fost un soţ fidel şi devotat.
Celălalt râse bine dispus:
- Mă gândeam la alt soi de colaborare. Noi doi am putea face multe împreună.
Bătrâna îşi ţuguie buzele.
- Nu sunteţi destul de inteligent pentru asta. Şi-apoi, totdeauna am reuşit să mă descurc singură. Dar putem rămâne prieteni...
- Perfect! Unde sunt tablourile?
Melania Lupu îşi privi mâinile subţiri cu unghii ovale, bine lustruite.
- În alte condiţii, aş fi dispusă să mergem la jumătate. Dar fiindcă dumneavoastră sunteţi asasinul, nu cred că meritaţi mai mult de 25 la sută. Un procent onorabil, nu credeţi?
- O glumă idioată!
- Dar nu glumesc deloc. Şi aşa e prea mult faţă de greşelile pe care le-aţi comis. Trebuie să vă atrag atenţia că acceptând această sumă, mai mult decât generoasă, aveţi în plus garanţia că niciodată nu-i voi pomeni vreunui muritor despre fapta dumneavoastră îngrozitoare. Să ucizi trei oameni...
- Şantaj?
- Sunt aproape sigură că ăsta e cuvântul.
Contabilul îşi arătă dinţii mari.
- N-o să-ţi meargă, Melania! Cu mine n-o să-ţi meargă!
- Mai reflectaţi. Între timp, v-aş putea servi o dulceaţă de caise sau căpşuni.
Vîlcu se năpusti spre bătrână. Rămase brusc ţintuit locului. Cineva umbla la uşă.
- Ce-i asta?!
Melania Lupu zâmbi obosită. Suflă moale:
- Abia acum am pierdut! Amândoi!
4.
- Dacă jucăm pe aceeaşi mână, şuieră Vîlcu, mai avem o şansă. Gândeşte-te bine!
Bătrâna îi aruncă o privire ştearsă. Uşa se deschise şi expresia i se schimbă brusc. Redeveni amabilă, senină şi zâmbitoare.
Maiorul Cristescu salută distrat. În spatele lui se zărea silueta masivă a locotenentului Azimioară.
- Ce plăcere! ciripi Melania Lupu... Tocmai îl întrebam pe domnul Vîlcu dacă nu doreşte o dulceaţă. Verişoara mea trebuie să sosească din moment în moment... Unul din principiile ci este ca oaspeţii să fie primiţi aşa cum se cuvine.
Azimioară o privea buimac. Personajul i se părea uluitor.
Maiorul trase de spătarul unui scaun şi se aşeză. Observă cu aceeaşi voce groasă:
- Aţi uitat televizorul deschis.
- Vă înşelaţi! Nu l-am uitat. Mirciulică urmăreşte filmul.
Cristescu îşi ridică sprâncenele.
- Motanul doamnei Lupu, explică Vîlcu fără nuanţe şi locotenentul izbucni în râs.
Bătrâna şopti cu ochii în pământ:
- La vârsta mea, înţelegi ce înseamnă să fii singur.
Maiorul o măsură din creştet până în tălpi.
- Observ că v-aţi schimbat genul...
- O! făcu bătrâna aranjându-şi fusta: câteva fleacuri de la domnul Van der Hoph. Le-am îmbrăcat ştiind că o să-i facă plăcere.
- Trece şi dumnealui pe aici astă-seară?
- Nădăjduiesc din toată inima.
Cristescu se întoarse spre contabil.
- Când v-aţi întors, domnule Vîlcu?
- Azi de dimineaţă.
- Aţi trecut pe acasă?
- Nu. Ca să fiu sincer, după tot ce s-a întâmplat... Îmi repugnă! Cred că, în sfârşit, am să mă mut.
- O idee admirabilă, interveni Melania Lupu. E atât de trist acum la noi... Te loveşti mereu de câte o amintire: Uite, aici, croşeta biata Valerica... sau în fotoliul acesta citea gazeta domnul Popa... Îşi şterse o lacrimă. Cu siguranţă va trebui să ne mutăm.
Maiorul oftă:
- Îmi vine să cred că aţi şi făcut-o.
- Nu înţeleg!
- Aţi părăsit casa cu intenţia de a nu vă mai întoarce vreodată. Nu ştiu ce speraţi, nu m-ar surprinde nimic din partea dumneavoastră, nici cel mai fantezist proiect, dar în privinţa asta lucrurile sunt limpezi.
- Dumnezeule! Melania Lupu îşi rotunji ochii. Am venit în vizită la verişoara mea. Ce găsiţi extraordinar? Cel mult, voi înnopta aici.
- De aceea lăsaţi o cămară întreagă la dispoziţia motanului? Nu, stimată doamnă! Aveaţi de gând să dispăreţi împreună cu pânzele, formidabila miză a celor trei crime!
Se adresa doar bătrânei părând să facă total abstracţie de Vîlcu. Melania Lupu scutură din cap.
- Greşiţi... Greşiţi îngrozitor, domnule maior... Vă asigur că...
Cristescu o întrerupse cu un gest:
- Un Rembrandt şi un Goya! Două tablouri blestemate. N-au adus noroc nici unuia dintre cei care au avut de-a face cu ele. Dacă socoteşti câte crime s-au comis din cauza lor, îţi vine pur şi simplu ameţeala. În '42, ultimii posesori, soţii Cruceanu, au fost trimişi pentru o culpă imaginară într-un lagăr de exterminare. Colonelul Werther von R., şeful comandamentului german, era un amator rafinat de obiecte de artă... Plutonul de execuţie sau crematoriul reprezentau un mijloc comod de a te debarasa de proprietarii legitimi. Ani de zile, rudele sau amicii familiei Cruceanu s-au întrebat ce vor fi ajuns tablourile... Soarta a vrut ca ele să-şi dezvăluie enigma după aproape un sfert de secol. Surprins de evenimentele lui august '44, colonelul Werther von R. n-a reuşit să le scoată peste graniţă. Arhivele consemnează că automobilul în care se afla a fost atacat de forţele patriotice. În timpul ciocnirii, colonelul a murit împuşcat.
Azimioară se uită la Vîlcu. Fuma într-o poziţie neglijentă, dând drumul unor rotocoale mici.
Melania Lupu clătina capul cu aerul că ascultă o predică.
- Ce captivant! Păcat că nu e şi verişoara mea! Nici nu vă închipuiţi, domnule maior, cât de mult îi plac întâmplările extraordinare...
Maiorul surâse şi continuă.
- Când am vizitat pentru prima oară imobilul din Strada Crăiţei, eram departe de a intui mobilul care strângea într-o singură echipă pe cei patru locatari, făcându-i complici. Anchetam doar o sinucidere cam suspectă... Mi-a atras însă atenţia fronda constituită împotriva anchetatorului. Doamna Melania Lupu, Grigore Popa, sculptorul, Valerica Scurtu aveau buzele pecetluite. Erau dispuşi să discute despre orice, să-şi invectiveze chiar vecinii, dar se fereau să vehiculeze ideea de asasinat, să se acuze eventual reciproc. Normal! Unul sau celălalt, învinuiţi de crimă, ar fi denunţat în cele din urmă cooperarea cu privire la tablouri. Mi-am imaginat că mobilul "sinuciderii" ca şi al ciudatelor dispariţii nu poate fi decât material. Era unica raţiune, unicul argument care putea aduce în aceeaşi barcă temperamente şi caractere atât de distincte. Tenebrosul Popa nutrea un dispreţ sincer şi profund pentru vecinii săi. Panaitescu, aşa cum încerc să mi-l închipui, îi ignora, în inima Valericăi Scurtu nu încăpeau decât refulări şi ură. Doru Matei dădea impresia că se amuză în timp ce doamna Melania Lupu se mulţumea să observe. Doru Matei... Un om ciudat! Total lipsit de personalitate, şi-a însuşit, mai bine zis şi-a construit un gen - tipul nonşalant, flegmatic şi stăpân pe sine - plimbându-l cu atâta dezinvoltură, încât a reuşit să-i păcălească pe cei mai mulţi. Printre cei mulţi, mă număram şi eu. Nu şi doamna Melania Lupu care l-a intuit bine. Într-adevăr, Doru Matei se prăbuşeşte repede... Aşadar, mobilul mă intriga în cea mai mare măsură. Când am aflat că vila din Crăiţei fusese locuită în timpul războiului de către şeful comandamentului german, cunoscut amator de obiecte de artă, am avut sentimentul că un far s-a aprins brusc. M-am uitat din curiozitate şi pe inventarul întocmit de Sfatul Popular atunci când casa a fost dată în folosinţă diverşilor particulari. Conţinea o lustră de Murano şi un scrin baroc rămase de la familia Cruceanu. Scrinul din hol pe care Valerica Scurtu îşi ţinea murăturile... În noaptea dinaintea "sinuciderii" lui Panaitescu, s-a spart o ţeavă chiar în spatele comodei. Mi-e destul de lesne să reconstitui acum evenimentele. Încercând să-l mişte, unul din locatari a declanşat resortul ascunzătorii. Pot să-mi imaginez surpriza celor cinci când au dat cu ochii de tablouri. Discutând la Iaşi cu domnul Vîlcu, acesta mi-a furnizat un amănunt interesant. În noaptea respectivă, sfidând orice raţiune, toţi, fără excepţie, dormiseră în hol. Desigur, se temeau ca nu cumva, în lipsă, vreunul să pună mâna pe pânze şi să dispară. Simţeau nevoia să aibă tot timpul scrinul sub ochi. O corelaţie în acelaşi sens mi-a îngăduit-o şi sosirea domnului Van der Hoph la Bucureşti. S-a dat drept bijutier. Un telefon la Ambasada română din Amsterdam ne-a adus completarea: bijutier desigur, dar şi proprietarul unei importante galerii de tablouri. Cred că în problema aceasta n-a mai rămas nimic de clarificat.
Azimioară dădu din cap privind marina agăţată puţin strâmb deasupra bufetului. Ghirlandele de trandafiri atingeau suprafaţa apei. Fusese la Veneţia. Acum, în căsuţa mică de lângă Bellu, regăsea cu emoţie ceva din atmosfera oraşului... Ziduri vechi, flori, apă şi cer... Şi nici o maşină. Singurul oraş din lume fără maşini. Dar, dacă nu-i atrăgea atenţia un prieten, nu şi-ar fi dat seama niciodată. Pur şi simplu nu te gândeai la asta.
- Când a preconizat moartea celor trei, asasinului nu i-a trecut prin minte că se va bucura de asistenţa unui complice inteligent, stăpân pe sine şi mai ales de o inventivitate remarcabilă. Şi totuşi... Errare humanum est! Râse privind-o ca din întâmplare pe Melania Lupu: Printre alte mici "neglijenţe", acest complice voluntar, regizând sinuciderea lui Panaitescu - mă refer la scrisoarea de adio şi, în treacăt amintind, putea fi redactată în termeni mai puţin echivoci - a omis că victima era un dactilograf cu experienţă. Folosea metoda oarbă, mai precis bătea cu toate degetele. În consecinţă, literele din extremităţile claviaturii, atinse cu inelarul sau degetul mic ca ă, ţ, ş, p etc. trebuiau să fie mai palide. Spre deosebire de u, z, h sau t lovite de index. Cel care bătuse însă textul la maşină - un amator - o făcuse cu cele două arătătoare. Astfel, toate literele au căpătat aceeaşi intensitate. A fost suficientă o comparaţie superficială între scrisoarea de adio şi materiale mai vechi de-ale lui Panaitescu pentru a-mi da seama că victima nu avusese niciodată intenţia să-şi ia rămas-bun de la nevastă-sa sau de la oricare alt muritor. O greşeală scuzabilă, dacă ne gândim cât de puţin timp a avut la dispoziţie autorul scrisorii. De fapt şi domnul Vîlcu a fost obligat să acţioneze cam pripit. Noaptea respectivă o petrecuse la doamna Doina Popovici. Când s-a întors acasă, şi-a dat seama că vecinii săi descoperiseră pânzele. Asociaţia dintre ţeava spartă, scrin, înnoptatul în hol şi tablouri era firească. A sesizat desigur şi aerul particular al oamenilor, expresia de nerăbdare, teama, nădejdile nebune. Bănuiesc cu ce oftat de uşurare au primit vestea că plecaţi în concediu. Mă înşel?
- Nu ştiu unde vreţi să ajungeţi.
- Doamne! ţipă Melania Lupu. La început am crezut că n-aud bine! Doar nu vreţi să spuneţi că domnul Vîlcu...
Cristescu o privi în ochi.
- Aţi ştiut de la început cine e criminalul, doamnă.
- Da de unde! Am fost convinsă că bietul Doru i-a omorât pe toţi.
Maiorul dădu din umeri.
- Repet! Aţi ştiut de la început că Marin Vîlcu e asasinul. Nu, nu eraţi înţeleşi. Este ceea ce aş numi un caz de complicitate spontană care nu presupune neapărat conivenţa partenerilor. L-aţi ajutat, conştientă de actul în sine, dar evident în scopuri personale.
Melania Lupu încercă să zâmbească.
"A ghicit, draga mea. Bagă-ţi în cap că doar a ghicit. Sunt simple supoziţii. Nu are probe împotriva ta..."
Arboră o expresie de stupefacţie:
- Cum mi-aş fi putut închipui? E prea mult, domnule maior!
- Exact cum aţi spus, o întrerupse Cristescu. V-aţi închipuit! Numai cineva cu fantezie putea să desluşească jocul acesta dement. Popa era inteligent, dar n-avea imaginaţie. Matei şi Valerica Scurtu nici atât...
- O clipă! interveni Vîlcu. Am impresia că discutaţi inutil. Dacă vă amintiţi, în timp ce oamenii mureau pe capete, eu mă aflam la Iaşi. Am sosit abia azi-dimineaţă.
Contabilul vorbea calm, extrem de detaşat.
Cristescu începu să râdă:
- Ştiu. Sunt încredinţat că aţi sosit azi-dimineaţă şi că aveţi o grămadă de martori care s-o confirme. V-aş întreba, de pildă, ce căutaţi aici, dar asta nici măcar nu mai are importanţă. Aţi urmărit-o pe doamna Lupu, ştiind că tablourile sunt la ea.
- Oh! exclamă bătrâna. Cum a ghicit-o? Le-am adus, într-adevăr. Cumnata verişoarei mele e custode la Muzeul de Artă. Vroiam să ne sfătuim împreună, să-mi spună unde să mă adresez. Nu cunosc forul competent...
- Admirabil! Cristescu râse din toată inima: nu ştiaţi deci cum să procedaţi pentru ca pânzele să parvină mai repede statului.
- Dar bineînţeles. Aş fi putut oare proceda altfel?
- Vă vizitez de-o săptămână. De ce nu mi-aţi pomenit niciodată nimic despre ele?
Melania Lupu îşi împreună mâinile.
- Habar n-aveam de existenţa lor, puteţi să mă credeţi! Astăzi le-am găsit întâmplător, mai precis astă-seară. Ştergeam praful şi dintr-o dată am auzit: Clic!
"Va duce farsa până la capăt, gândi Cristescu. Scontează pe faptul că nu am probe împotriva ei şi deci n-o pot condamna. Deocamdată. Matei nu poate vorbi. Şi orice ar declara va fi pus la îndoială. Este de ajuns să-i spui unui judecător că martorul principal e în tratament la Spitalul 9..."
Contabilul stinse ţigara.
- Teoria dumneavoastră nu stă în picioare, domnule maior. Am părăsit acum o săptămână Capitala. Fiecare pas care l-am făcut la Iaşi poate fi riguros controlat. Ipoteza că aş fi ucis, aflându-mă la o distanţă de 400 km faţă de victime, o consider ilară.
- Cândva aţi considerat-o excelentă, surâse maiorul. E de fapt marea dumneavoastră idee: crimă de la distanţă sau crimă în absenţa criminalului. Nici acum nu-mi dau seama dacă la mijloc a fost premeditare. Îmi vine mai degrabă să cred că uneori vă amuzaţi încercând să combinaţi fazele unei crime perfecte. Un exerciţiu de fantezie! Circumstanţe excepţionale v-au îngăduit să o puneţi în aplicare. Cu ce vă ocupaţi, domnule Vîlcu?
- Nu vi s-a spus? Mă surprinde. Sunt contabil la un institut de proiectări.
- Din septembrie 1973, preciză maiorul.
- Exact.
- Şi mai înainte?
- Nu înţeleg întrebarea. Şi apoi nu văd...
- Cu ce v-aţi ocupat înainte de a vă reprofila? Pentru că nu asta este profesiunea dumneavoastră iniţială.
Vîlcu îşi plecă privirea: "Avea dreptate Melania. Am pierdut amândoi. Am pierdut îngrozitor".
Spuse încet:
- Iniţial am practicat medicina.
- Specialitatea?
- Stomatologie.
- Până la 5 septembrie 1963. Apoi?
- Mi s-a luat dreptul de a profesa.
- De ce?
- Un accident...
- Un accident trist, domnule Vîlcu. Eleonora Stanciu a murit din cauza unei intervenţii chirurgicale clandestine efectuate la domiciliu. Nu ştiaţi şi nu ştia că suferă de inimă şi i-aţi administrat un anestezic prea puternic.
- Vai! se miră bătrâna. Domnul Vîlcu e dentist? Nu, hotărât, azi e ziua surprizelor!
Cristescu o măsură zâmbind apoi continuă:
- După ce aţi executat pedeapsa, aţi continuat să lucraţi clandestin. Am declaraţia scrisă a doamnei Ioana Dogaru. V-a căutat astă-seară... Vecinii dumneavoastră au aflat, fireşte, e o locuinţă în care se află totul, dar au tăcut pentru că se bucurau de asistenţa medicală acordată.
Bătrâna clipi nedumerită:
- Credeţi într-adevăr, domnule maior?
- Şi-acum să vedem cum s-au petrecut lucrurile. Despre existenţa tablourilor ascunse în scrin eraţi informat cu mult înaintea vecinilor dumneavoastră. Chestiune poate de ani de zile. Aşa aţi ajuns să locuiţi aici, voiaţi să fiţi cât mai aproape de tablouri. Nu le-aţi mutat, considerând tainiţa sigură. Şi-apoi, prin însăşi natura îndeletnicirilor, riscaţi o nouă percheziţie. Când ceilalţi au descoperit pânzele, aţi hotărît să-i înlăturaţi. Trei dintre ei erau în tratamentul dumneavoastră.
Vîlcu ridică iute ochii. Examină întunecat chipul maiorului apoi îşi coborî din nou privirea.
"Oamenii-s nebuni, conchise placid Azimioară. Ce-i trebuia individului toată aiureala asta?"
- Doamna Doina Popovici, vrând să-mi demonstreze cât sunteţi de amabil, îmi relata că vă serviţi uneori vecinii gratuit. Era vorba despre Panaitescu, Grigore Popa şi Valerica Scurtu. O mică gafă. Când şi-a dat seama - intuise trucul - era târziu. Mi-am amintit totodată că-n odaia dumneavoastră m-a izbit prezenţa unui şnur metalic. Singur nu însemna nimic, dar, ataşat la câteva piese şi o lampă puternică, devenea o bormaşină. Totodată, din şifonier nu vă lipseau lucrurile necesare plecării în concediu. Deci în valiză aţi pus nu hainele, ci tot instrumentarul pe care îl deţineaţi. Am conchis că "unele servicii gratuite" aveau loc la domiciliu... Amabilitate, obligatorie dacă ne gândim că astfel vă asiguraţi discreţia locatarilor. Anunţându-i că plecaţi pentru trei săptămâni le-aţi sugerat, sau poate v-au cerut-o chiar ei, să-şi rezolve urgenţele. În pansament aţi introdus cianura. Nu era mare lucru. Cunosc cazuri când oamenii au încercat să părăsească ţara cu o gură garnisită cu briliante.
- Oh! Melania Lupu îşi duse degetele la gură: îngrozitor!
- Ce anume, doamnă? se interesă amabil Cristescu.
- Povestea asta cu dinţi... Cianura băgată în plombă! Este pentru prima oară când mă bucur sincer că am proteză. Îşi coborî pudică pleoapele: Dacă vreţi să ştiţi, acest motiv a cântărit greu când l-am refuzat pe domnul Van der Hoph. Gândiţi-vă numai! O mireasă fără dinţi...
Vîlcu interveni cu glas răguşit:
- Pretindeţi, deci, că le-am introdus în interiorul plombei otravă. Nu vă daţi seama că prima expertiză vă poate răsturna toate concluziile?
- Plombă! Vorba vine, râse maiorul. Aveaţi nevoie de ceva provizoriu. Victimele trebuiau să moară repede. Aţi recurs deci la pansamente relativ superficiale care să reziste o oră, o zi sau cel mult o săptămână. important era ca moartea să survină după plecarea dumneavoastră. Nu vreau să omit nici faptul că aţi fost îndeajuns de prudent pentru ca pansamentul propriu-zis să nu fie pe bază de ciment, eugenat sau, în fine, orice substanţă care, detectată la autopsie în stomacul victimei, să permită cea mai mică corelaţie între scaunul de stomatolog şi crimă.
- Perfect! exclamă Vîlcu. Vreţi să-mi spuneţi cum dovediţi toată povestea asta? Până acum n-am auzit decât supoziţii.
Cristescu zâmbi:
- În stomacul victimelor nu s-au găsit alimente. Accentuă: Nici urmă. Concluzia se impunea. După primul asasinat, ceilalţi, alarmaţi, au început să ia măsuri. Încerc să-mi imaginez cu ce groază au asistat la moartea lui Panaitescu Valerica Scurtu sau Grigore Popa. Oameni trăsniţi din senin, otrăviţi cu cianură - şi un sugaci ar recunoaşte-o după miros - fără să se fi atins de-o singură firimitură de pâine. Îmi închipui cum se suspectau, cum îşi sleiau mintea încercând să ghicească trucul. Şi totuşi perseverau! Tablourile blestemate, surâsul femeii cu evantai le luaseră minţile. Mai mult, depăşind aşteptările dumneavoastră, camuflau crimele realizând în acest sens performanţe fantastice.
Se uită la Melania Lupu. Bătrâna îi suportă senina privirea.
- Povestiţi lucruri de-a dreptul extraordinare! Deci domnul Vîlcu a omorât, iar Doru ştergea urmele. Cine şi-ar fi închipuit?!
"Sper să ne mai întâlnim, gândi Cristescu continuând să o privească. Şi sper că atunci voi avea mai mult noroc."
- Da... Vorbeam de probe. Faptul că deşi victimele erau avertizate, supunându-se unui adevărat regim de înfometare şi totuşi continuau să moară, să moară deci în lipsa unui act imediat cum ar fi un pahar de apă dus la gură, mi-a sugerat ideea absenţei asasinului. Am început să mă gândesc la o găselniţă care să dea posibilitatea subiectului criminal să ucidă, el aflându-se la 5 metri depărtare sau în altă odaie. Şi dacă accept altă odaie, de ce n-aş accepta alt oraş? Totodată, ipoteza presupunea ca victima să poarte asupra ei însuşi agentul vătămător, respectiv cianura. Fără să vrei, gândul te duce imediat la cavitatea bucală. Dar bănuiesc că dumneavoastră doriţi probe materiale. Din faimoasa agendă a domnului Popa lipsesc câteva pagini. După cum ştiţi, obişnuia să-şi noteze toate întâmplările de peste zi. Aţi subtilizat deci foile unde erau trecute şedinţele la dentist. Mă întreb când aţi făcut-o.
- Şi eu!
- Am impresia că ştiu! interveni zglobie Melania Lupu. La un moment dat, domnul Popa i-a îngăduit să-şi aleagă nişte cărţi din camera dumnealui.
- Aţi omis însă altceva. Grigore Popa, meticulos, avea două agende. Cea care stârnea cele mai suculente sarcasme din partea vecinilor, un fel de jurnal, condică de sugestii, dare de seamă despre colocatari, catalog de vendete etc, şi a doua, un fel de orar unde îşi programa ce are de făcut. De pildă 11 -plată chirie, 16 - consult policlinică, medicamente gratuit etc. Aici şi-a înscris şi şedinţele stomatologice. E trecută şi cea din ziua plecării dumneavoastră. Câte un V roşu indică respectarea programului. Evident, nu lipseşte cel de pe data de 8. Aş mai aminti că substanţele care s-au găsit în stomacul victimelor, folosite ca pansament dentar, aveau toate aceeaşi proprietate. Erau extrem de aderente. Oamenii nu riscau să piardă "plomba" înainte de a fi cazul. Emoţii probabil v-au dat Melania Lupu şi tânărul Matei. Ei nu erau pacienţii dumneavoastră şi în goana plecării n-aţi găsit o modalitate convenabilă de a-i "trata". Aţi mizat însă pe faptul că unul din ei îl va exclude pe celălalt, ceea ce într-un fel s-a şi întâmplat. Cu învingătorul, eraţi eventual dispus să împărţiţi tablourile. Proba cea mai evidentă, imposibil de contestat, ne-a oferit-o Grigore Popa. Obişnuind, probabil, să-şi plimbe vârful limbii în perimetrul plombei, a deteriorat învelişul de protecţie iar o porţiune a rămas pe măseaua tratată. Şi, în sfârşit, o greşeală psihologică! Împreună cu Panaitescu aţi fost abonat ani de zile la Paris Match. Practic, suportaţi fiecare jumătate din sumă. Luna decembrie este perioada în care se fac abonamentele. Cunoscând soarta lui Panaitescu, aţi expediat suma întreagă Doinei Popovici pentru a îndeplini ea oficiul.
- Cel puţin de astă dată, spuse moale Vîlcu, nu am greşit. Chiar dumneavoastră m-aţi informat la laşi despre sinuciderea lui.
- Fără îndoială, dar asta s-a întâmplat pe data de 11 decembrie. Panaitescu a murit pe 8, iar dumneavoastră aţi expediat mandatul pe 10 seara. Poşta a confirmat-o.
"Şi cu asta basta" răsuflă Azimioară gândindu-se la o budincă formidabilă şi crema de zahăr ars din frigider.
Cristescu îşi întinse mâinile peste masă.
- Unde sunt tablourile, doamnă?
- În umbrelă, chicoti Melania Lupu. Închipuiţi-vă! Desfăcu şiretul şi scoase pânzele făcute sul: Vi le dau cu inima împăcată. Abia aştept să le văd la galeria naţională.
- Nu mă îndoiesc...
- Cum să vă spun... Obrajii proaspeţi deveniră roz... Ştiu că sunt o femeie bătrână şi neinteresantă, dar, dacă n-o să vă stingheresc, mi-ar face mare plăcere să vă însoţesc când vă veţi duce să le admiraţi la muzeu.
5.
Femeia cu evantai surâdea. Un surâs ciudat, puţin trist.
- Fascinant! exclamă Cristescu căutând lumina lămpii de pe birou. Nu mă prea pricep, dar după mine toată chestia stă în dantele evantaiului. Ascunde gura şi din zâmbet rămâne o intenţie.
Locotenentul Azimioară puse la o parte Vânătorul şi cercetă cu luare aminte chipul femeii. Spuse într-un târziu:
- Îmi place şi totuşi nu ştiu de ce....
- Poate că ăsta e secretul. Să nu ştii de ce-ţi place.....
Îşi ridică privirea. Fulgi mari presărau ghiocei pe fereastra decupată în noapte.
6.
"Nu trebuie să te necăjeşti draga mea. În primul rând, a fost o combinaţie în care tu ai căzut întâmplător. Nici măcar nu-ţi era îngăduit să-ţi faci iluzii. O simplă încercare! Nu ai nicio vină că a eşuat. Ar fi absurd să te mai gândeşti o singură clipă la Femeia cu evantai... La zâmbetul ei... Să ştii că mă superi! E oare nevoie să-ţi amintesc mereu că tu nu poţi pierde niciodată cu adevărat? Sunt absolut convinsă că în manşeta ta mai există o carte pe care încă n-ai jucat-o... Şi, asta zic şi cu surpriză, încă o vişină de ciocolată ascunsă în cutia cu bicarbonat. Am impresia că năzdrăvanul de Mirciulică a învăţat să citească. Dacă vrei să prinzi puteri, nu cunosc nimic mai indicat decât o bomboană gustoasă..."
Bucătăria cu compartimentele ei i se păru tulburător de pustie. Valerica, Paveleştii, Doru...
Curând, paravanele de carton presat vor dispărea şi, gând neaşteptat care-i aburi privirea, între aceiaşi pereţi vor răsuna alte glasuri.
SFÂRŞIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu