5.
- Probabil că eu nu cunosc noţiunea.....
- O ironie ieftină care nu vă onorează, iar pe mine nu mă atinge. Am crescut într-o casă unde, înainte de toate, mi s-a cultivat simţul datoriei.
- Şi dragostea pentru semeni, bănuiesc.
- Vă obsedează caietul meu. Oamenii aceia au greşit. Nu puteau rămâne nepedepsiţi. Dumneavoastră, în fond, procedaţi la fel. Îi sancţionaţi pe ticăloşi.
- Hm! maiorul trase fumul până în adâncul plămânilor. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să tai capul unuia care nu m-a crezut prea deştept. Şi-or fi fost destui...
- Incidentul de la Sinaia a avut pentru mine consecinţe dezastruoase. Iar capul nu i l-am tăiat. L-am răsplătit doar pe măsura faptei sale.
- Adică?
Grigore Popa îşi supse buzele. Ezită câteva secunde apoi declară:
- N-am de ce să mă ascund. Chestia s-a întîâplat în '34. În '39 eram amândoi în garnizoana Câmpina, comandată de generalul Marian Toma. Nu exista pintenat în toată România să nu fi auzit de nebunul ăsta. Capabil, dar răzbunător, violent şi fără cumpăt. Îi trata pe ofiţerii superiori ca pe simpli recruţi, cu un singur bumb pe epolet. Nu admitea greşeala. La un chef, într-o grădină de vară, omul meu de la Sinaia s-a apucat să-l înjure în gura mare. Cunoştea multe, se ştiau din şcoală. Râse în barbă. A doua zi am ieşit la raport.
- Dintr-un spirit de echitate, presupun.
- Bineînţeles. N-am făcut decât să reproduc cele auzite. Aveam şi martori.
- Apoi?
- În toamnă, l-au pus pe liber. Pensionat la 39 de ani... Toma lucra repede. Făcu o pauză: Aţi fi procedat altfel?
Cristescu nu-i răspunse. Simţea un nod în gât.
- Am să vă dau un alt exemplu. Tata era director de şcoală, şcoală primară.
- Unde? întrebă maiorul gândindu-se la altceva.
- La Turnu-Măgurele. Am fost elevul lui. Când băieţii făceau vreo poznă, pe mine mă pedepsea primul. Mama l-a lăsat şi s-a întors la părinţi, în Ardeal. Aveam zece ani pe-atunci. Nu-mi îngăduia s-o văd. Ne-am reîntâlnit prima oară după 14 ani... Întâmplător, la Sălcii - un sat pe valea Someşului. Eram în manevre. Am intrat într-o dugheană să cumpăr timbre şi ţigări. Ea m-a recunoscut, i-am întors spatele... Îşi scoase mâinile de sub pled şi începu să-şi mângâie genunchii. Nu am mai văzut-o niciodată după aceea. Aşa am considerat corect. N-avea dreptul să-l părăsească pe tata!
Maiorul abia mişcă buzele:
- De ce?
- Nu-i îngăduit să abandonezi o familie, un bărbat, numai pentru că nu-ţi permite să-ţi agăţi cercei în urechi. Pentru că-ţi pretinde o comportare virtuoasă, decentă. Tata a fost o mare personalitate. El mi-a îndreptat paşii spre o viaţă cu adevărat demnă şi am satisfacţia că am izbutit. La 63 de ani, nu mi-e ruşine de nimic din ceea ce am făcut. Caut o greşeală cât de mică şi n-o găsesc.
- Aţi fost căsătorit?
- Nu... După experienţa dezastruoasă a tatei... Vă daţi seama...
Continuă să vorbească ridicând în slăvi o existenţă spartană, plină de jertfe şi demonstraţii de voinţă.
"În fond, reflectă Cristescu, viaţa unui ins mărunt şi egoist cu pofte anemice, uşor de înfrânt." Se îndreptă în scaun şi căută ochii bătrânului.
- Există în carneţelul dumneavoastră o indicaţie: "14 septembrie curent, V. S. manevră murdară. Se va plăti!"
Grigore Popa căscă gura.
I se simţea răsuflarea grea, neplăcută.
- Nu-mi amintesc...
- Încercaţi totuşi.
- Imposibil... Bătrânii ţin minte întâmplări de acum 50 de ani, dar uită ce au mâncat ieri. E un adevăr banal.
- Poate vă amintiţi alt amănunt. Din agendă lipsesc două pagini. Au fost smulse. Nu ştiu ce s-a întâmplat pe 1 decembrie, dar o săptămână mai târziu - pagina din 8 care lipseşte - a murit Panaitescu.
- E o aberaţie! Bănuielile dumneavoastră sunt pur şi simplu absurde. Vă înşelaţi!
Bătrânul părea că se sufocă. Gesticula stângaci, fără convingere. Cristescu îl măsură lung apoi spuse:
- Aş dori din tot sufletul să mă înşel, domnule Popa. Nu-mi plac suspiciunile şi, credeţi-mă, de-a lungul anilor am evitat procedeul. Mai mult, în fiecare dosar încredinţat, am plecat de la premisa că nu oricine e capabil să ucidă. În consecinţă, m-am străduit să întocmesc liste de inocenţi.
- Nu s-ar zice, cel puţin în ceea ce ne priveşte.
- Vedeţi, acest "ne" sau "noi", acest front comun pe care-l faceţi mă pune pe gânduri. Vă detestaţi şi totuşi cînd aduc în discuţie moartea lui Panaitescu toţi, absolut toţi, încercaţi să mă convingeţi că individul s-a sinucis. De ce? De ce nu acceptaţi, cu titlul de ipoteză măcar, altă formulă? De ce domnul Matei, în ciuda dispreţului faţă de dumneavoastră...
- Vă asigur că e reciproc, interveni bătrânul.
- Ştiu. Şi totuşi poate să jure până în pânzele albe că nu sunteţi capabil de crimă. Dumneavoastră, apropo de reciprocitate, procedaţi la fel. La fel procedează şi doamna Melania Lupu.
- Cu alte cuvinte, vă deranjează faptul că ne-am permis să fim obiectivi.
- Altceva mă deranjează! Dacă-mi îngăduiaţi să cred că sculptorul, de pildă, poate să împingă neghiobia ceva mai departe, în perimetrul crimei să zicem, m-aţi fi derutat. Dar nu eu trebuie să vă învăţ cum se induce în eroare...
- Vorbe, vorbe...
- Să trecem la fapte! Lipsa din agendă a paginii care poartă data crimei e un fapt concret. Sunteţi de acord?
- Să zicem. În orice caz nu şi cu rubrica la care aţi încadrat moartea lui Panaitescu. Îmi permit să vă atrag atenţia că lipsa paginii pledează cel mult în favoarea mea.
- În sfârşit, aţi renunţat la "noi".
- Pot să continuu?
- Vă rog.
- Spuneam că pledează în favoarea mea şi am să vă explic de ce, deşi mă aşteptam să conchideţi singur. Ştiind că am smuls tocmai această pagină, cum vă imaginaţi că aş fi acceptat să răsfoiţi carnetul?
- Adică îi ignoraţi lipsa?
- Fireşte.
Maiorul surâse.
- E adevărat, domnule Popa. Nu ştiaţi. Carnetul ăsta face parte integrantă din viaţa dumneavoastră şi nu vă văd capabil să-l mutilaţi. E ca şi cum ţi-ai smulge singur inima. Pentru că inima dumneavoastră e acolo...
- V-aş rămîne îndatorat dacă m-aţi scuti de anumite observaţii personale. În sfîrşit, sper că v-aţi edificat.
- Perfect. Să ne imaginăm că doamna Melania Lupu sau domnul Matei v-ar fi cerut să renunţaţi la filele cu anumite însemnări compromiţătoare, cum aţi fi procedat?
- Ei, bravo! O fi impertinent flăcăul ăsta, dar nu într-atâta, încât...
- La asta mă gândeam şi eu. Nici măcar n-au îndrăznit să v-o ceară! Mergem mai departe! Ce credeţi că le rămânea de făcut?
Bătrânul privi reflex spre odaia Melaniei Lupu. Maiorul clătină din cap:
- Nu sunteţi un partener de nădejde, domnule Popa, şi tare mi-e teamă să nu fiţi abandonat pe parcurs.....
Capitolul X.
CONTRAOFENSIVA
1.
- Când aţi văzut-o ultima oară pe Valerica Scurtu?
- Poftiţi?
- Întrebam, şi dumneavoastră aţi auzit foarte bine, când aţi văzut-o ultima oară pe domnişoara Valerica?
Cristescu se uita la obiectele ciudate aşezate pe trepieduri şi poliţe. Sculptorul călărea un scaun sprijinindu-şi bărbia în pumni. Părea să mediteze.
- Ştiţi ceva? Eu, unul, aş desfiinţa proba cu martori.
- De ce?
- Pentru că mi se pare complet lipsită de valoare. Fără relevanţă, cum aţi spune dumneavoastră. Mi-aduc aminte de o chestie... Mă aflam întâmplător pe străduţa aceea din spatele Bisericii Albe. Aşteptam pe cineva. La un moment dat, văd doi indivizi care sar gardul de la Athenee Palace şi o iau la goană. Au trecut chiar prin faţa mea... Mă ascultaţi?
- Evident, răspunse maiorul.
- Mi-am dat imediat seama că sunt nişte pungaşi ordinari care ciupiseră niscai cosmetice, eventual vreun ceas de la hotel, mai ales că unul din ei ţinea mâinile sub centură ca să nu piardă ce furase. Avizat deci asupra calităţii lor, i-am urmărit atent. Treburile astea îţi stârnesc totdeauna curiozitatea.
- Unde vreţi să ajungeţi?
- Aveţi răbdare. După ce au dat colţul, mi-a trecut prin minte, aşa ca un exerciţiu, să le reconstitui semnalmentele. Ce aş declara, solicitat eventual ca martor. Îşi încrucişă picioarele, întinzându-le în toată lungimea lor. Aiureli, domnule maior! Asta e tot ce aş fi fost în stare să le relatez. Simple aiureli! Unul era negricios cu părul creţ, iar celălalt avea haine albe. Reţineţi, asta se întâmpla la câteva secunde după consumarea incidentului! Vă întreb atunci, ce încredere poţi acorda unui amărât care vine în faţa instanţei după nu ştiu câte săptămâni, dacă nu luni de zile, şi-ţi toarnă baliverne? Nefericitul nici măcar nu minte... E ca şi cum ţi-ar povesti despre marţieni.
Maiorul începu să râdă.
- Spuneţi că i-aţi văzut sărind zidul...
- Exact.
- Treaba asta necesită, în principiu, un minim de condiţie fizică. Se poate presupune deci că cei doi erau tineri sau cel puţin în puterea vârstei.
- Tineri în orice caz, preciză Matei. Chiar foarte tineri.
- Iată deci o delimitare esenţială. Dintr-o singură mişcare am exclus din cauză un anumit număr de indivizi. Cei, să zicem, peste 30 de ani. Mergem mai departe! Aţi observat doi inşi. Iată încă un indiciu. Alţii lucrează singuri sau câte trei-patru. În consecinţă, vom căuta în fişele noastre doi parteneri tineri care se ţin de găinării. Un borfaş serios nu sparge camere de hotel, nu-şi riscă pielea pentru un aparat de ras electric, un ceas sau, cum spuneaţi dumneavoastră, niscai cosmetice. Avem de-a face deci cu nişte începători... Adăugaţi părul creţ şi tenul smead. Nici nu mai interesează datele celuilalt. Vin de la sine. Fiind în posesia acestor "aiureli", Miliţia i-ar fi depistat pe borfaşii dumneavoastră în mai puţin de 24 de ore... Şi acum să ne întoarcem la domnişoara Scurtu, când aţi văzut-o ultima oară?
Matei se ridică nervos.
- Aseară... Cred că aseară. Sunt un om distrat. Nu dau atenţie celor ce se întâmplă dacă nu mă interesează direct. Pe lângă Valerica Scurtu, mai ales, trec ca pe lângă o mobilă. M-am obişnuit să n-o văd. Suntem mulţi, fiecare are programul lui. Să zicem că lucrez toată seara în camera mea. Habar n-am dacă ăilalţi sunt acasă, ce fac, ce le trece prin minte, dacă s-au spânzurat ori...
Gesticula înfierbântat traversând încăperea de la un capăt la celălalt.
- Ca să vezi! Domnul Grigore Popa vă descrie cu totul altfel.
- Gaura cheii strâmbă imaginile. E firesc!
Cristescu căută o scrumieră. Ţinea mâna ţeapănă să nu cadă scrumul.
- Daţi-i drumul pe jos, spuse sculptorul. Nu mă deranjează... În fine, asta-i cu Valerica! Mi-ar face plăcere să vă ajut, dar... Păru fulgerat de-o idee. Discutaţi cu Melania Lupu sau chiar cu bătrânul... Ăştia n-au altă plăcere decât să spioneze, să se spioneze, să ne spioneze... Mă rog, puteţi conjuga tot verbul.
- Am să vă întreb altceva atunci, declară Cristescu pe gânduri. Credeţi că domnişoara Scurtu se mai află în viaţă?
Se întâmplă ceva curios. Faţa sculptorului rămase impasibilă. Nu se putea citi nimic pe ea. Doar umerii se pleoştiră. Păreau obosiţi. Articulă uscat.
- Da, cred că da...
- Sincer?
- Logic, aşa ar trebui să fie. Şi totuşi, după cele întâmplate...
- Vă referiţi la "sinuciderea" lui Panaitescu?
- Exact. Fără să vrei, încep să se strecoare îndoielile. Mi-a spus bătrâna că încă nu s-a întors.
- Când a plecat?
- Nici ea nu ştie... Poate în timpul nopţii. Poate dimineaţă.
- Exclus! Valerica Scurtu n-a ieşit din casă!
- Atunci n-am nicio idee. Asistăm la un adevărat mister.
- Oare?
- Din moment ce nu putem lămuri lucruri atât de simple... Un fapt însă rămâne cert: absenţa Valericăi - indiferent de numărul de ore pe care îl însumează - reprezintă o deviere de la programul obişnuit. Nenorocita, exceptând timpul petrecut la birou, nu iese literalmente din casă. Stă în expoziţia ei şi tricotează, ori visează la cai verzi pe pereţi. În sensul ăsta îmi dă de gândit şi evident în contextul ciudăţeniilor la care asistăm. Balamucul cu Panaitescu, prezenţa dumneavoastră, foarte plăcută de altfel... Şi din moment ce sunteţi sigur că Valerica n-a părăsit locuinţa...
- Cert!
Sculptorul se strâmbă.
- E caraghios! Doar nu s-a volatilizat! Unde putea să se ascundă? Şi de ce?
- Nu ea s-a ascuns, domnule Matei.
- Chestiile astea sunt prea complicate pentru mine... N-a plecat şi totuşi a dispărut, a murit, dar unde e cadavrul... Ca într-un film de groază! Nu sunt isteţ din cale afară, dar am aşa o impresie, în organism, că răsuciţi între degete o monedă calpă. Începu să râdă. Îl aud pe subordonatul dumneavoastră cum ciocăneşte pereţii. Pur şi simplu te apucă mila. L-o fi aşteptând nevasta, s-a răcit tocana, copiii ăia trebuie şi ei bătuţi... Aici, în casă, nu poţi camufla un singur ac! Ziduri perfecte, fără o nişă, o singură cămară, coridoare trase cu rigla, şase dulapuri, câte unul de familie.
- Rămâne de văzut, oftă Cristescu, îndreptându-şi spatele.
- Adică nu mă credeţi?
- Vai de mine, eu cred absolut tot ce spuneţi dumneavoastră. Totuşi, vom continua cercetările.
- Sunteţi invitatul meu, aveţi toată noaptea la dispoziţie. În ce mă priveşte, peste o jumătate de oră trag obloanele, sting firma şi "de ce nu dormi? au nu eşti tu cu mine..." Ăilalţi cred că, deja, sforăie.
- Nu sunt aşa de sigur. Mă îndoiesc chiar şi de visele dumneavoastră. Pariez că n-o să vă culcaţi!
- Să fim serioşi! Crăpăm de oboseală... Vânzoleală, cimitir. Vizite peste vizite... Başca senzaţii şi mistere! Mai lipseşte o fantomă.
- În prima noastră discuţie, mi-aţi atras atenţia asupra însemnărilor pe care domnul Popa şi le face într-un carnet. Aţi avut dreptate. Sunt pline de învăţăminte...
- Carnet? Ce carnet?!
- Jurnalul domnului Popa, mostră de răutate, mustind de venin etc. Parcă aşa vă exprimaţi?
- Am spus eu aşa ceva?
- N-aţi spus? Probabil m-am înşelat.
- Sigur! Ce chestie! Râse din gât: Ca să vezi! A început şi ăsta să-şi scrie memoriile...
Maiorul îşi încheie haina.
- V-aţi angajat într-un joc periculos, domnule Matei. Mă întreb care e miza?
- Ce înseamnă joc? Şi ce înseamnă miză? Nu cunosc termenii...
- Mai reflectaţi. Ştiţi ce aş face eu în locul dumneavoastră? M-aş sfătui cu Melania Lupu şi domnul Popa. Adăugă zâmbind: Sunt plini de idei.....
2.
- Au plecat? se interesă Grigore Popa în şoaptă.
Bătrâna înclină capul. Privea în gol cu mâinile inerte căzute în poală. Celălalt se apropie.
- Unde-i ticălosul?
Doru Matei deschise uşa cu piciorul. Ţinea în braţe o pernă şi un pled.
- Bănuiesc că e vorba de mine.... Aici, mon cher! Apropo, revizuieşte-ţi, te rog, vocabularul! S-ar putea să mă indispună.
Grigore Popa îşi încleştă pumnii. Ţipă cu o voce gâtuită de furie:
- Nemernicule! I-ai spus individului că mă ţineam după Valerica Scurtu!
- Calm, copii! Nu vă pierdeţi calmul...
- Ce calm, madam? N-auzi? Eram îndrăgostit lulea de insectă şi am omorât-o pentru că nu rimam în sentimente!
- Deci recunoşti.
- Derbedeule!
- Te sfătuiesc prieteneşte şi, reţine, o fac pentru a doua oară, să-ţi măsori cuvintele!
- Dragii mei...
- Îţi dai seama! exclamă bătrânul cu gura plină de salivă, ăla-mi azvârle acum o crimă în spinare!
- Cine? întrebă femeia distrată.
- Cine?! Maiorul!
Melania Lupu se uită la sculptor.
- A luat-o razna rău. Aşa se întâmplă de la o anumită vârstă... Habar n-am despre ce vorbeşte.
- Minţi! urlă Grigore Popa. Mi-a povestit totul.
Tânărul ridică din umeri.
- Delirezi, papa! Îţi garantez că am altele pe cap decât amorurile dumitale. Insecte sau patrupede! Îl privi lung. Ai şi tupeu! După ce i-ai cârtit două ceasuri despre Margot şi topor...
- Îl auzi? Recunoaşte că a ascultat la uşă.
- Totdeauna am fost sfătuit să urmez exemplul bătrânilor...
Melania Lupu îl scrută atent. Nările fine erau palide.
- Şi-apoi, reluă adresându-se lui Grigore Popa, ţineam mult să cunosc părerea dumitale despre doamna Melania.
- Despre mine?
- Foarte originală, tanti. Te asigur!
- Luaţi loc, domnule Matei, şopti bătrâna. Situaţia s-a agravat. Trebuie să discutăm...
- N-am nimic de discutat! Eu unul m-am săturat până în gât! îşi reteză grumazul cu degetul: Sunt obosit, vreau să dorm!
Grigore Popa îşi măcina neputincios mânia, fălcile îi tremurau, abia reuşi să articuleze.
- Ce porcărie! Nici cel mai josnic calomniator n-ar fi insinuat...
- Vreau să dorm! urlă pe neaşteptate Matei. Gata! Recreaţie!!
- Nu! Ai să mă asculţi, băiete! Bătrânul îşi plimbă privirea de la unul la celălalt. Care din voi mi-a răscolit prin dulap?
- Vai, domnule Popa! Cum credeţi că...
- Dumnealui, tanti Melania, se referă la altceva. Îi lipsesc două pagini din agendă cu anumite însemnări edificatoare...
- Nemernicule!
- Chestiunea asta am aflat-o, fireşte, fără să vreau. Pereţii ăştia sunt al naibii de subţiri...
Bătrâna clipi nedumerită.
- Nu înţeleg. Despre ce însemnări e vorba?
- Te faci că nu ştii?! Bătrânul o privea cu ură. Nici usturoi nici... Avea dreptate maiorul!
Melania Lupu zâmbi trist:
- Deci a reuşit. Asta a urmărit şi iată că a izbutit.
- L-a aiurit ca pe un sugaci, spuse Doru Matei improvizând aşternutul în fotoliu. Uite cu cine m-am înhăitat!
- Domnii de la Miliţie, constată liniştită Melania Lupu, încearcă să ne dezbine, au simţit că jucăm toţi pe aceeaşi carte şi ne aţâţă unul împotriva celuilalt. Accentuă: Ştiu că suntem complici.
Grigore Popa îi măsură pe rând. Un zâmbet rău îi alunecă pe buze. Întrebă încet:
- Dar suntem?
Capitolul XI.
UN AMĂNUNT FĂRĂ IMPORTANŢĂ
1.
Continua să ningă. Maiorul inhală adânc aerul rece.
- Nu vrei să facem câţiva paşi pe jos? Îmi place grozav prima zăpadă.
Azimioară zâmbi de circumstanţă. Era aproape de miezul nopţii şi - socoti rapid - se afla la cel puţin 7-8 km de casă. În faţă se aşternea Şoseaua Kiseleff. Rar, câte o maşină deschidea pârtii ude.
Peste case coborâse un întuneric alb cu sclipiri de giuvaier.
- E ciudat, spuse Cristescu pe gânduri. Vârsta ne schimbă atât de mult, uneori uiţi că ai fost copil, ai impresia că te-ai născut aşa, bătrân, şi totuşi sunt unele fleacuri care-ţi rămân adânc înrădăcinate. Clişee unde adultul dă mâna cu puştiul care trăgea la fit şi tocea peste vară la teorema lui Pitagora. De când mă ştiu, prima ninsoare m-a scos din minţi... Îmi venea să urlu de bucurie... Ca şi mirosul ăla special din martie. Un miros de verde, de pământ...
- Aţi trăit la ţară?
- Nu, dragul meu, sunt bucureştean get-beget. Ascultă, eşti sigur că ai chef să mă însoţeşti? Dacă te grăbeşti, nu te sfii...
- Nevastă-mea, bâlbâi locotenentul. E cam bolnavă.
- De ce nu mi-ai spus? Ieşi la Statuia Aviatorilor. Poate ai şansa să dai peste un taxi...
Azimioară îşi îndreptă fularul. Schiţă o mişcare spre direcţia din care veniseră.
- I-am lăsat singuri... Oare e bine?
- Totdeauna sau, mă rog, aproape întotdeauna câştigă cel care sesizează intenţiile adversarului cu o fracţiune de secundă înaintea celuilalt. Au trecut câteva zile şi încă nu intuiesc mobilul. Pentru ce tot circul ăsta? Trebuie lăsaţi să acţioneze. N-o vor face niciodată cu un sergent la uşa lor. Hai, urează-mi drum bun şi du-te!
Cristescu coborî agale spre Piaţa Victoriei. În jurul lui, fulgii de zăpadă aşezau mozaicuri de-o clipă.
- Da, şopti maiorul cu un zâmbet pe care şi-l uitase: îmi place prima ninsoare.
O coti la stânga pe Clopotarii Vechi.
2.
Călca plin de amintiri pe străzile Iaşului. Absolvise aici, în anii tulburi din timpul războiului câteva clase de liceu, urmând-o pe mătuşă-sa în cea de-a doua căsătorie. O căsătorie la fel de nefericită ca şi cea dintâi.Visase un trai tihnit, alături de un om cumpătat.
"Am obosit, spunea rudelor. Vreau un prieten, cineva care să aibă grijă de mine."
Maiorul o asculta cu un nod în gât. Avea 14 ani pe atunci. O vârstă când nu te poţi împiedica să nu divinizezi un unchi îngrozitor de tânăr şi aviator pe deasupra, cu ochi strălucitori şi plin de fantezie, cu gusturi de băieţandru, un unchi în stare să cumpere un castel de zahăr şi ciocolată expus în vitrină la Riegler ori să-şi taie limbile de la nişte pantofi noi lucraţi la Shull ca să-i facă praştie nepotului. Nevastă-sa limfatică, fără nerv şi fără umor, se cutremura.
Cristescu urcă pe Strada Karl Marx, identificând-o automat: "Fost Lascăr Catargi..."
Locuiseră în apropiere, un apartament meschin, întunecos, cu o mobilă îngrozitoare tapiţată în verde. Mătuşă-sa încerca să pară fericită şi plângea la ore fixe când se credea singură. Căutase un bărbat chibzuit, normal... Era într-adevăr "normal", obtuz, lipsit de sensibilitate.
Maiorul deschise agenda verificând adresa. Marin Vîlcu îşi petrecea concediul la soră-sa. Pe gard atârna, într-un singur cui, o tăbliţă veche. Literele abia se mai desluşeau: "Nu intraţi. Câine rău".
Maiorul înaintă pe aleea pietruită trăgând cu coada ochiului la ferestre. Nu se mişca nicio perdea. Sună lung. Aproape simultan se auziră paşi şi o voce puternică de femeie.
- Imediat, Gheorghiţă!
Apăru un chip oval, cu ochi negri, rotunzi. Putea să aibă 55 sau 60 de ani. Purta părul destul de lung şi o cunună de bucle mici, sure, înghesuite la tâmple şi deasupra frunţii. În ciuda pieptănăturii, nu încerca deloc să pară mai tânără.
"Pur şi simplu aşa a apucat, gândi Cristescu. Acum 25 de ani cred că nu-i stătea râu..."
Observase fenomenul chiar şi la cele mai sobre femei. Păstrau în ţinută, indiferent de modă, câte un amănunt din timpul tinereţii. Acelaşi gen de pălărie, sau aceeaşi coafură, un anumit ruj, anumite gulere.
- Oh, Scuzaţi-mă! Credeam că a venit ziarul. Pe cine căutaţi?
- Pe domnul Marin Vîlcu...
- Poftiţi înăuntru.
Spre surpriza maiorului, femeia nu-l legitimase, nu pusese nici un fel de întrebări. Îl lăsă să aştepte într-o sufragerie veche, plină de tablouri cu flori: lăcrămioare, miozotis, petunii, toate culorile de trandafiri pictate corect şi în mod evident de aceeaşi mână. Pe bufet, strălucea stins, plin de praf, un Cupidon mare, din porţelan, călare pe un melc cu cochilia de aur.
Marin Vîlcu apăru în halat. Avea barba nerasă şi o expresie arogantă a gurii. Ochii însă priveau blând, fără ostilitate, poate puţin surprinşi.
- În ce chestiune...
Cristescu îi arătă legitimaţia. Celălalt se uită superficial şi îi împinse un scaun. Se aşeză şi el trecându-şi mâna peste obraz.
- Vă rog să mă scuzaţi. Nici nu m-am bărbierit. În concediu, nu fac altceva decât să dorm şi să citesc. Râse. Abia m-a scos soră-mea din pat. Credeam că-i un truc.
- E totuşi păcat că nu v-aţi dus într-o staţiune. Cel puţin schimbaţi aerul...
Vîlcu se lăsă pe spate.
- Dacă eram în iulie, m-aş fi dus la mare. Dar aşa... Îmi place să lenevesc şi nicăieri nu reuşesc mai bine ca la soră-mea. În casa asta m-am născut, mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa.
De fapt, noi doi suntem foarte singuri. E unul din puţinele prilejuri de a fi împreună. Da, sigur, puteţi fuma... Se bătu cu palmele peste buzunare. O clipă! Mi-am uitat ţigările dincolo.
Se întoarse cu un pachet de Mărăşeşti.
- Nu mă pot dezobişnui. Le fumez din liceu. În sfârşit, vă ascult, domnule maior.
- Mda... Cristescu îşi umezi buzele. Presupun că n-aţi aflat încă...
Vîlcu îşi încreţi sprâncenele.
- S-a întâmplat ceva?
- Domnul Mihai Panaitescu a fost asasinat.
- Panaitescu?! Îl privea înspăimântat. Nu pot să cred... Dar cine? Cine a...
- Iar domnişoara Scurtu, continuă maiorul, a dispărut.
Celălalt înghiţi în sec.
- Cum să dispară? Cine să-l ucidă pe Panaitescu? Am impresia că visez! Căută ochii maiorului. Pentru numele lui Dumnezeu! Ce se întâmplă?
- Nu ştiu, însă ceva se întâmplă, iar vecinii dumneavoastră se dau peste cap să ascundă acest "ceva".
- Îi suspectaţi de crimă?
- Vă surprinde?
Vîlcu privi încurcat.
- Evident. Nu mi-i pot închipui pe Melania ori pe bătrânul Popa cu un cuţit în mână sau...
- Panaitescu a fost otrăvit. Dacă aţi avut în vedere considerentul de vârstă, mă rog forţă fizică, obiecţia cade de la sine.
- Şi Valerica?
- Deocamdată nu ştim nimic.
- Fantastic! Am trăit trei ani alături de oamenii ăştia...
- N-aţi încercat niciodată să vă mutaţi?
- Nu. Îşi privi vârful pantofilor. Cum ies la pensie vin aici. Am să locuiesc împreună cu soră-mea. Nu mă interesează o casă în Bucureşti.
- Îi cunoaşteţi deci de trei ani?
- Da. Iertaţi-mă, nu vreţi să luaţi o picătură? Nu beau niciodată dimineaţa, dar vestea asta m-a dat pur şi simplu gata.
Deschise uşa şi strigă, undeva, pe coridor:
- Nana!
Se auziră paşi lipăind apoi un schimb de şoapte.
Cristescu învârtea absent scrumiera. Era un suvenir din Olanda, o farfurioară de ceramică albă pe fundul căreia fuseseră pictate, cu albastru-cobalt, o moară şi nişte saboţi.
Îi plăcea încăperea cu mobilele ei vechi. Emana o linişte specială, un fel de "am oprit ceasul pe loc". Te simţeai bine, cumva la adăpost, încercai sentimentul odihnitor că nu se poate întâmpla nimic extraordinar îndărătul obloanelor de lemn. Chiar moartea putea veni lin aici, cu paşi de pisică, o moarte fără spasme, nu act necruţător, ci împlinire.
Îşi oprea ochii asupra unui obiect sau a altuia şi îşi dădea seama că fiecare însemna mai mult decât o amintire: un individ, o generaţie, un anno domini... De pildă, paneraşul de mărgele în care femeia îşi păstra probabil banii, tabachera de fildeş din vitrină, unde încăpeau 5 sau 6 ţigări, plosca din piele moale, fină care amintea de chefuri haiduceşti izbucnite în răcoarea pădurii, un picnic din însoritul mai al lui 1905 sau 1906 cu rochii albe şi pălării florentine...
Vîlcu se întoarse cu o sticlă şi două pahare. Turnă lichidul gros, roşu.
- A trebuit s-o scot din damigeană. Aveţi ocazia să gustaţi o vişinată unică. Specialitatea casei: cu scorţişoară şi sâmburi de caise.
Bău dintr-o înghiţitură apoi puse paharul gol pe masă clătinând din cap.
- Ce nenorocire... Mâine abia se împlinesc patru zile de când ne-am despărţit. Erau sănătoşi, teferi...
- Spuneţi-mi, domnule Vîlcu, vedeţi vreun motiv pentru care Panaitescu ori Valerica Scurtu - să acceptăm ipoteza cea mai tristă - au fost ucişi?
Îl privea intens, fără să clipească. Bărbatul îşi deschise palmele.
- Ştiu eu... Două asasinate comise în aceeaşi locuinţă, într-un răstimp de câteva zile, fireşte, îţi dau de gândit. Faptele sar în ochi. Şi oricât de naiv aş fi, îmi este imposibil să nu stabilesc o corelaţie, mai precis o legătură cauzală între ele. Nu pot să cred de exemplu că Valerica a fost omorâtă - dacă a fost omorâtă - dintr-o cauză, iar Panaitescu dintr-alta.
- Teoria vecinilor dumneavoastră este că Panaitescu s-a sinucis. Am găsit o scrisoare către nevastă-sa în care încearcă să-şi justifice actul. În fine, mai există şi alte "urme".
- Sinucis? Omul îl privea uluit: Ei uite, asta n-aş fi zis-o niciodată. Panaitescu! Ultimul individ... Un cap limpede, o minte independentă, o vitalitate ieşită din comun. Ca să fiu absolut sincer, îmi era cel mai drag dintre toţi, deşi nu mi-a dat niciodată prilejul să i-o arăt. Avea două pasiuni: matematicile şi nevastă-sa. La asta se reducea tot mapamondul, restul nu exista sau nu conta.
- Deci ipoteza sinuciderii cade.
- Pomeneaţi totuşi de o scrisoare...
- Scrisoarea e trucată, domnule Vîlcu. O scrisoare perfectă. Poate prea perfectă...
- Adică să scornească ei o chestie atât de drăcească? Nu, hotărât nu pot să cred! Cine? Doru Matei?
- De ce nu?
- Pare şmecher, dar e mai mult derbedeu.
- Sau Grigore Popa de pildă.
- Exclus. Tipul e fricos. Poate să dorească moartea cuiva, dar stând în expectativă.
- Melania Lupu?
- Mă faceţi să râd...
- De ce? Mi s-a părut o femeie deosebit de inventivă, mai inteligentă decât lasă să se vadă.
- Domnule maior! Vîlcu se oprise gesticulând tulburat: O cunosc bine. N-o să mă convingeţi că, timp de trei ani, s-a prefăcut, a jucat teatru, a reuşit să mă păcălească, a făcut pe idioata, şi asta fără niciun ţel concret! Şi nu numai pe mine, dar şi pe ceilalţi.
- Mă întreb în ce măsură v-aţi dat silinţa s-o cunoaşteţi.
- Indiferent! O naivă, din specia imaturilor. Nu ştiu ce naiba se întâmplă... Celulele nu evoluează, probabil. Orice gâscă de 17 ani e mai şmecheră decât Melania. Gândiţi-vă la preocupările ei! Femeie peste 60 de ani care-şi aşază ghetele la geam de Sf. Niculae şi tot ea vâră înăuntru bomboane, mătase pentru brodat şi alte prostii...
- Hm, exact asta m-a pus pe gânduri, surâse Cristescu. Ceea ce dumneavoastră consideraţi imbecilitate sunt poate simple refulări, excrescenţe ale unei existenţe neînsemnate în contradicţie dramatică cu temperamentul, cu vocaţia Melaniei Lupu. Caută cu tot dinadinsul neobişnuitul, tânjeşte după ceva deosebit, îşi garniseşte viaţa, aşa cum aplici broderii pe o suprafaţă a cărei netezime te supără.
- Şi din plictiseală s-a apucat să dea cu barda în români... E ilar!
- N-am afirmat că ca a dat cu barda. Am dezvoltat o simplă presupunere. Melania Lupu nu este "imatura" pe care o credeţi dumneavoastră, dimpotrivă, sunt convins că e cea mai inteligentă dintre toţi.
Vîlcu se aşeză.
- Pot să vă dau o sugestie?
- Vă rog.
- Nu comiteţi greşeala să-l subestimaţi pe Grigore Popa. Într-o eventuală colaborare criminală... Am impresia că aicea bateţi, mă înşel?
- Nu.
- Aşadar, într-o eventuală colaborare el ar fi capul.
- Cu alte cuvinte, îl vedeţi în stare să ucidă. Adineauri...
- Concret n-ar putea s-o facă, domnule maior, asta am spus adineauri. Dar acceptând premisa dumneavoastră - două crime, trei suspecţi - neapărat vecinii şi nu altcineva...
- Categoric!
- ... Deci judecând în limitele acestor puncte cardinale, Grigore Popa se detaşează, se impune ca autor moral în primul rând.
- Nu vă influenţează cumva agenda lui?
- Fără îndoială şi trebuie să recunoaşteţi că povestea dă de gândit. Are o fantezie sinistră. Este în stare să născocească răzbunări de-o meschinărie cutremurătoare şi totodată eficace. La prima vedere îţi vine să râzi... Odată, se supărase pe Valerica Scurtu. Nu-mi amintesc exact, o chestie la bucătărie parcă, în orice caz un scandal de proporţii! Imaginaţi-vă, după povestea asta bătrânul a procurat nişte ploşniţe vii şi le-a introdus într-un plic. Noaptea l-a băgat pe sub uşa femeii. Vă daţi seama ce infern... A trebuit să zugrăvim, un an de zile ne-am luptat cu disperare. Se umpluse toată casa.
Cristescu râse.
- Ce-i drept, e o probă de fantezie. Imaginaţie însă are şi sculptorul.
- A nu, făcu Vîlcu. Cu el se întâmplă altceva. Băiatul nu-i prea prost, desigur, dar orizontul lui e blocat de nuduri, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, orice altceva îl lasă absolut rece. Deşi...
- Deşi?
- Mi s-a întâmplat de multe ori să mă înşel...
- Domnule Vîlcu, spuse maiorul, nu ştiu deocamdată mare lucru, dar pentru mine un fapt e cert: cei trei colaborează, au un ţel unic. Aş mai adăuga un amănunt semnificativ. Înainte de a "dispărea", Valerica Scurtu avea acelaşi ţel. Era alături de ei. N-am nici un argument material în sensul ăsta, dar sunt sigur că intuiţia nu mă înşală. Se pune deci întrebarea: ce anume i-a făcut complici pe cei patru împotriva lui Panaitescu, apoi pe ceilalţi trei împotriva Valericăi Scurtu?
- Ce?
- Asta aş vrea şi eu să ştiu.
- Ciudată poveste. Şantaj?
- Adică?
- Panaitescu ducea o viaţă lejeră. Desigur, nu făcea achiziţii, în schimb risipea o groază de bani prin restaurante.
- Vă întrebaţi cum îi procura?
- Caut o soluţie.
- Cu alte cuvinte, Panaitescu descoperă fapte reprobabile în viaţa celor trei...
- Sau a unuia singur.
- Şi-i stoarce adică banii...
- Vi se pare imposibil?
- Cum rămâne atunci cu Valerica Scurtu?
- Putea prelua şantajul. Clătină din cap. Nu, e prea complicat...
- Eu aş fi tentat să mă gândesc la un mobil material. Nu dintr-un simplu incident consumat la bucătărie ori în baie omoară oamenii cu cianură, inventează înscenări rafinate, ascund un cadavru, şi-l ascund bine - stau zid cu buzele pecetluite. E altceva! O miză extrem de mare sau care, cel puţin în ochii lor, a căpătat proporţii fantastice.
Vîlcu îşi turnă încă un păhărel de vişinată. Al maiorului rămăsese aproape neatins.
- Un mobil material, şopti contabilul, literalmente, nu văd. Panaiteştii sunt oameni modeşti. Câştigau destul de bine, dacă ne gândim la felul în care îşi petreceau nopţile, dar nu tezaurizau. Sunt convins că în viaţa lor n-au pus mâna pe un libret de economii. Şi-apoi nu pricep cum ar fi preluat Valerica Scurtu singură acel bun material - să-i zicem ştafeta - de la Panaitescu, cum ar fi moştenit-o stârnindu-i astfel pe ceilalţi. Îşi duse mâna la frunte. Nu, nu înţeleg nimic. O istorie halucinantă. Într-un fel, mă bucur că sunt în concediu.
- Cum vi s-au părut când aţi plecat?
- Ca de obicei. Se spărsese o ţeavă, erau destul de nervoşi, dar în nota normală. Nu afişau niciun fel de dispoziţii criminale...
- L-aţi văzut şi pe Panaitescu?
- Da, cred că da. Erau adunaţi cu toţii în hol.
- Vă amintiţi poate ora...
- Evident, mă grăbeam la aeroport. Am venit să-mi iau valiza, pe la 6, 30 dimineaţa...
- Un moment! N-aţi dormit acasă?
- Nu. Înnoptasem la o prietenă. O legătură veche...
I se păru că descifrează o ezitare pe chipul maiorului. Suntem oameni în vârstă, liberi, lucrurile nu pun în încurcătură pe nimeni. Vă pot da adresa.
- Nu e cazul, spuse moale Cristescu.
- De ce nu? Dat fiind împrejurările, orice investigaţii mi se par normale. Doina Popovici, Albinelor 15.
Maiorul făcu un gest cu mâna ca şi cum chestiunea nu-l interesa.
- Deci la 6, 30 erau în hol...
- Exact. Am întârziat cam o oră. Un duş, cafeaua, în fine un minim de bagaje. La 7, 30 am plecat.
- I-aţi văzut din nou?
- Da. Rămăseseră în hol.
- Ce făceau?
- Dormeau.
- În hol?
- Probabil li s-a părut că acolo e mai cald. Când am venit acasă, am găsit îngheţată apa dintr-un vas cu flori. Nişte garoafe... Fusese un ger groaznic.
- Îmi amintesc. Totuşi mi se pare ciudat. Din cauza amplasării şi a ferestrelor înalte, holul e cea mai friguroasă încăpere.
- Inexplicabil, într-adevăr...
- Sunteţi sigur că nu vă înşelaţi? Scuzaţi-mă că insist, dar amănuntul este extrem de important pentru mine.
- Categoric, spuse hotărât Vîlcu. Mi-amintesc chiar că am păşit în vârful picioarelor ca să nu-i trezesc. Ezită: Nu ştiu, s-ar putea să mă înşel, dar la un moment dat am avut senzaţia că sforăitul lui Grigore Popa e simulat.
- Cum aşa?
- Mi s-a părut că se preface.
- Interesant.
- Fireşte, n-am dat importanţă faptului. În ultimă analiză evita în felul acesta să-şi ia rămas-bun. Privi câteva clipe figura lui Cristescu. Sunt oameni ciudaţi, domnule maior! Melania şi Popa au mai multe curiozităţi decât ai fi în stare să descoperi într-un azil întreg. Valerica e fată bătrână, iar sculptorul se crede artist şi-şi permite toate năzdrăvăniile. După ce trăieşti o lună în mijlocul lor, nu te mai surprinde nimic.
- Poate că aveţi dreptate... În sfârşit, nu vă mai reţin.
- Dacă nu o consideraţi drept îndrăzneală, spuse Vîlcu ţinându-i haina, comunicaţi-i vă rog doamnei Doina Popovici că mă întorc pe data de 14 ianuarie.
Cristescu zâmbi:
- Sunteţi atât de sigur că o voi vizita?
- Aş fi gata să pariez pe ultimul leu.
3.
Stăteau în hol, departe unul de altul, cu ochii pe fereastră.
"Se lasă seara", gândi Melania Lupu trecându-şi degetele greblă prin blana pisicii.
"Nu-mi place întunericul, gândi Doru Matei. Îl detest. Chiar şi în amor... De ce să nu vezi?"
"Încă o noapte, gândi Grigore Popa. Noaptea te simţi mai singur. Când eram mic, dormeam cu un ursuleţ. Îl chema Martin şi-i lipsea un ochi..."
"Am să mănânc o cireaşă glasată, gândi Melania Lupu. Mai am câteva în scrin."
"Aş avea chef să sparg ceva, gândi Doru Matei. Nu mai suport liniştea... O aud, mi s-a agăţat de timpane, mă doare!"
"Panaitescu şi Valerica, gândi Grigore Popa. Ce destin... Amândoi, acolo... Presimt..."
- Presimt că e zadarnic, spuse răguşit bătrânul.
- Ciudat! tresări sculptorul. Mă gândeam la acelaşi lucru.
- Prea târziu, şopti Melania Lupu. Niciodată nu te poţi întoarce.
Capitolul XII
CARE E TRUCUL?
1.
Avea 46 sau 47 de ani, iar primul lucru care te izbea era siguranţa. Privind-o, simţeai că va găsi totdeauna, indiferent de situaţie, soluţia corectă, accentul just, replica ideală. Se mişca superb, cu o graţie naturală care nu se învaţă nicăieri şi mai ales "da, reflectă maiorul, asta e, femeia sugera acut ideea de civilizat". Rufăria i-o ghiceai impecabilă, baia, veritabilă drogherie, cu săpunuri fine şi trei perii de dinţi, nu ţi-o puteai închipui cu combinezoane dubioase sau câte un ac de siguranţă înlocuind nasturele ori cârligul acolo unde nu se vede.
Îi zâmbi lui Cristescu ca şi când s-ar fi cunoscut de când lumea şi nimic nu i-ar fi putut face mai multă plăcere decât prezenţa lui. Desigur, maiorul simţi convenţia, dar aceasta nu-l împiedică s-o privească la fel de încântat.
Se aşezaseră în hol, Doina Popovici cu faţa spre fereastră, neevitând să primească în plin obraz lumina. Avea un chip interesant, puţin prea cărnos, extrem de senzual. Ochii enormi, verzi, aruncau lumini dulci, citeai în ei împăcare şi o poftă de viaţă nealterată de vârstă.
"Nu-i e frică de bătrâneţe", conchise maiorul.
Doina Popovici izbucni în râs. Gura cam mare era bine desenată, dinţii superbi.
- Ce idee pe Vîlcu! A profitat neîngăduit de mult de amabilitatea dumneavoastră. Vine deci pe 14...
Se răsuci spre cutia de ţigări arătându-şi talia bine conservată. Purta o rochie bleu, din flanel moale, cu un medalion greu de argint, ostentativ barbar. Trase adânc în piept fumul şi spuse pe o voce joasă uşor neliniştită.
- Bănuiesc că s-a întâmplat ceva dezagreabil...
- Îi cunoaşteţi cumva pe vecinii domnului Vîlcu?
- Destul de vag. De ce mă întrebaţi?
- Profesorul Panaitescu s-a sinucis, iar Valerica Scurtu a dispărut.
Femeia făcu ochii mari.
- Panaitescu?! Nu se poate!
- Din nefericire, da...
- Fantastic! Când?
- Acum patru zile, preciză Cristescu.
- Îmi pare extrem de rău. Marin îmi vorbea mereu despre omul ăsta... Ţinea la el. Înainte de plecare mi-a povestit ceva... Făcu un gest cu mâna. Ceva impresionant.
Cristescu îşi ridică privirea.
- Pur şi simplu înduioşător, zâmbi Doina Popovici. O adora pe nevastă-sa. Un sentiment puţin obişnuit după atâţia ani de convieţuire... Aţi cunoscut-o?
- Nu.
- E o femeie ştearsă, măruntă, prost îmbrăcată, indiferent de ce pune pe ea. Şi totuşi Panaitescu o adora. Ciudat, nu? Trebuie să ajungi la vârsta mea ca să poţi înţelege lucrurile astea.
Maiorul zâmbi complexat.
- Vă răsfăţaţi?
- Sunteţi amabil...
- Vorbeaţi de un anumit gest...
- Da. Vroia să-i pregătească o surpriză. Acum e la Praga, mi se pare, într-o excursie cu O. N.T. Panaitescu şi-a amintit că admirase recent la Consignaţia o cutie de argint, une boîte à bijoux. Ceva foarte pretenţios, pretinde Marin, şi ridicol de scump. Aproape patru mii de lei. Imaginaţi-vă, şi-a vândut trei costume de haine şi a achiziţionat-o.
Îl privi lung, parcă surprinsă, aşteptând reacţia maiorului. Cristescu gesticulă vag.
- Interesant. Aţi văzut sau vi s-a spus cum arată odaia soţilor Panaitescu?
- Ştiu la ce vă referiţi şi tocmai asta mi se pare, cum să vă spun, de-a dreptul patetic. În fond, s-a sacrificat pentru a-i satisface un capriciu. Un cadou absurd şi, dacă te gândeşti la cutia aceea pretenţioasă umplută cu fleacuri ieftine, mărgele de sticlă şi strasuri, îţi dau lacrimile.
- Când spuneţi că s-a întâmplat?
Femeia ridică din umeri.
- Recent, în orice caz. Două-trei zile înainte de... Tresări. Dumnezeule! S-a gândit probabil să-i lase ceva... Un ultim gest.
- Aceasta ar fi o interpretare romantică, zâmbi maiorul. Domnul Vîlcu a văzut cutia?
- Da. Panaitescu l-a rugat să-l însoţească. Marin e un mare amator de obiecte de artă şi-n acelaşi timp incapabil să refuze pe cineva. În ciuda mizeriilor inerente, îşi simpatiza vecinii. Le făcea chiar unele servicii gratuite... Îşi dădu o palmă uşoară peste frunte: Acum îmi amintesc exact! Marin a plecat pe 8, dimineaţa. Noaptea a dormit la mine. Atunci mi-a povestit. Nu vreţi o cafea?
Cristescu refuză.
- Ce părere aveţi despre Valerica Scurtu?
- O nefericită. Celibat prelungit cu consecinţe dezastruoase.
- Ce vreţi să spuneţi?
- O obsedează o singură idee: să se mărite. Indiferent cu cine, indiferent de compromisul care ar intermedia actul. Se simte cumva în afara societăţii, înjosită. Îmi povestea Marin că atunci când stă de vorbă cu o femeie căsătorită, instinctiv se întunecă la faţă, dar în acelaşi timp o lasă să treacă înainte. O consideră superioară. Începu să se joace cu ciucurii de la fotoliu. Nu m-ar surprinde să aflu că e undeva, la un bărbat.
- Nu numai vecinii, râse Cristescu, dar tot cartierul ar fi aflat-o până acum.
- Credeţi? La mentalitatea ei, n-o văd trâmbiţând o legătură neoficială.
- Cu câţiva ani în urmă, probabil n-o făcea, acum însă, orice aventură reprezintă o victorie, o demonstraţie de valenţe feminine.
- Poate... Doina Popovici rămase pe gânduri. E foarte trist. Într-un timp, Melania Lupu se zbătea s-o căsătorească...
- O femeie interesantă, constată Cristescu.
- Cine?
- Melania Lupu.
- Da, deşi are şi ea unele ciudăţenii.
- N-am să vă ascund, doamnă, că pun mare preţ pe impresiile dumneavoastră. Oricât aş încerca să fiu obiectiv, oricât de bine intenţionat aş fi cu unul sau cu altul, intervine deformaţia profesională. Cu alte cuvinte, sinuciderea o pun sub semnul întrebării.
- Glumiţi, domnule maior.
- Deloc. Mai mult, există o mulţime de indicii care pledează în favoarea crimei.
- Extraordinar!
- Deci ochiul meu nu mai poate fi atât de limpede, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. În schimb, altă valoare capătă prima impresie despre nişte oameni în contextul unei convieţuiri normale. În ce împrejurare i-aţi cunoscut?
Femeia ridică din umeri.
- Zugrăvisem şi am fost nevoită să dorm două nopţi la Marin... Ciudăţeniile Melaniei m-au izbit chiar de la început. M-am şi speriat! Obişnuieşte să-şi vorbească singură, ca şi cum s-ar adresa unui copil, ori de câte ori nu e nimeni în preajmă: "E timpul să te culci, draga mea", "Vai, Melania, ce distrată eşti" etc. Încolo, pare o femeie de treabă. Blândă, îndatoritoare.
- Pare, într-adevăr... Şi domnul Matei?
- Sculptorul? O mică lichea. Nu s-a sfiit deloc să-mi facă curte, o curte grosolană, la cinci minute după sosire. Grigore Popa e un bătrân morocănos şi ca toţi bărbaţii care au depăşit 60 de ani, sau aproape toţi, îngrozitor de nepoliticos cu femeile. În general, o faună stranie... Mă gândesc mereu: cum rezistă Marin?
- De ce... Cristescu ezită imperceptibil. De ce nu s-a mutat...
Doina Popovici râse amuzată.
- Aici vreţi să spuneţi? De fapt întrebarea sună altfel: De ce nu ne căsătorim? Copilării! Trăim de zece ani împreună şi ne simţim admirabil.
- Cu atât mai mult...
- Eu amfost măritată. O experienţă tristă, de mult, foarte de mult... M-am obişnuit să trăiesc singură, ca şi Marin. Când ne-am cunoscut, nici unul dintre noi nu mai era prea tânăr, nu se mai punea problema copiilor... Şi-atunci, de ce?
Maiorul zâmbi stânjenit:
- Oamenii găsesc o mie de motive pentru care să se căsătorească în afară de copii.
- O mie de motive care se reduc de fapt la două: fie un sentiment irezistibil, fie interese, să zicem, majore. Marile pasiuni izbucnesc până la o anumită vârstă şi, în orice caz, nu cunosc pe cineva care să se fi sinucis pentru o femeie de 40 de ani. Iar interese?! Doina Popovici ridică din umeri. Câştig suficient, iar poziţia socială a lui Marin nu m-a tentat în mod deosebit.
- Şi domnul Vîlcu?
- E un om care-şi ajunge singur... Pe primul plan se află concertele, expoziţiile, muzeele, albumele de artă şi abia după aceea o femeie, să zicem eu. Cred că dacă i-aş fi fost nevastă, problema m-ar fi deranjat. În situaţia mea, o ignor. Când are chef să petreacă o seară în compania lui Giotto sau, mă rog, Donatello eu mă duc la cinema ori joc remy cu câţiva prieteni. Suntem foarte mult împreună sau foarte puţin. Depinde din ce unghi priveşti lucrurile. Chiar şi acum... Preferă să petreacă Revelionul cu soră-sa. Mi-a comunicat şi meniul: curcan cu portocale. În acelaşi timp, nu s-a sfiit să-mi ceară o grămadă de servicii. Câteva telefoane la serviciu, un costum de scos de la croitor, de achitat abonamentul la Paris Match. De altfel...
Maiorul o urmărea cu buzele strânse. Doina Popovici îşi trecu degetele prin părul cărunt. Figura plină se întunecă de parcă şi-ar fi adus aminte dintr-o dată de ceva neplăcut.
- De altfel?
- Nimic...
- Ce înseamnă "nimic"?
Femeia aprinse încă o ţigară. Părea nervoasă, neliniştită.
.............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu