6.
Cristescu o examină contrariat: "O indispoziţie bruscă şi inexplicabilă. Ca şi cum ar fi primit un semnal, ceva recepţionat numai de ea, care o avertizează că s-a întâmplat sau e pe cale să se întâmple un lucru îngrozitor..."
Întrebă încet:
- E mai bine să plec?
Doina Popovici îi mulţumi cu un surâs. Avea ochii plini de lacrimi.
2.
Melania Lupu ronţăia un biscuit. Suspină uşor.
"Aş mânca un marţipan. Un marţipan roz cu miezul de fistic."
Doru Matei privea scrumiera plină de mucuri.
- Plecaţi în oraş, domnule Matei? se interesă bătrâna.
- Ce-ţi veni?
- Observ că v-aţi schimbat.
- Ei bravo! N-am de gând să rămân toată viaţa în pijama. Sculptorul îmbrăcase un costum selet poivre la care asortase o cravată îndrăzneaţă, albastru cu verde.
- Hm, aşa s-a gândit probabil şi Panaitescu...
- Puşche-ţi pe limbă, cobea dracului! făcu speriat Matei, bătând în lemn: Sunteţi tâmpiţi! Şi vă miraţi de ce ne suspectează maiorul. Staţi ca huhurezii, încotoşmănaţi, casa crapă de ger şi nimeni nu face o singură mişcare!
- Cam ce mişcare ai dori să facem, tinere? întrebă Grigore Popa.
- Să chemăm un instalator, să mai dereticăm prin casă, ori naiba ştie...
- Vai, domnule Matei, interveni Melania Lupu, dar aţi fost şi dumneavoastră de acord că aducând un specialist trebuie să mutăm dulapul din loc?
- Ei şi?
- Dulapul e foarte şubred, are încheieturile slăbite, se poate nărui la prima mişcare.
- De asta nu mai pot eu! Mutăm tablourile în altă parte.
- Unde? întrebă repede Grigore Popa.
- Oriunde, n-are importanţă.
- La dumneata în odaie, de pildă?
- De ce nu? Tot staţi de caraul... Şi-apoi, nu uitaţi că trebuie să sosească amicul din Amsterdam, oricum umblăm la ele.
Pe buzele Melaniei Lupu apăru un surâs palid. Părea să încerce o mare dezamăgire. Grigore Popa nu-l slăbea pe sculptor din privire.
- Le-ai găsit şi un loc anume, bănuiesc...
- Nu, dar putem găsi printre materialele mele, sub parchet...
- Sau în sacul de voiaj...
Matei ridică brusc capul.
- Ce vrei să insinuezi?
- Ticălosul ăsta, spuse Grigore Popa adresându-se bătrânei, intenţionează să ne tragă clapa. Şi-a făcut bagajul...
- E beat! Nu-şi dă seama ce spune!
- Zău? Vrei să ne arăţi şi nouă sacul?
Sculptorul ridică din umeri fără convingere. Argumentele erau palide, încâlcite.
- Spune-mi, Melania, mă vezi în stare de o asemenea ticăloşie?
Bătrâna nu-i răspunse. Continua să zâmbească trist.
- Şi în definitiv, se ridică Matei, admiţând că vreau să plec trebuie să mă justific? Cui? Ţie?! Mă faci să râd, papa!
Râse fals, nervos. Grigore Popa dădu din mână.
- Din partea mea, du-te învârtindu-te! Tablourile însă nu se mişcă din dulap!
- Ce vorbeşti, mon cher? Şi dacă eu - să zicem - aş fi de altă părere?
- Încearcă!
Ameninţarea din glas era evidentă. Melania Lupu continua să rămână în expectativă, plimbându-şi privirea şi surâsul de la unul la celălalt.
- Mă întreb cum ai să mă opreşti...
- Încearcă şi ai să vezi!
Din ochii bătrânului ţâşneau fulgere. Sculptorul rămase descumpănit. Aprinse o ţigară mai mult ca să câştige timp.
- Mi-ai pregătit şi mie o surpriză? Ceva în genul celor gustate de Panaitescu şi Valerica înainte de a-şi da duhul?
Grigore Popa clătină din cap edificat.
- Eşti prost, băiete.
- Altceva mai ştii?
- Şi ticălos pe deasupra. Iar ticăloşenia şi prostia nasc monştri.
Sculptorul îşi pocni palmele cu o expresie de neţărmurită surpriză.
- Uite cine vorbeşte! Ei nu, că e formidabil! Să-ţi spun eu, coană Melania, ce-a fost în stare boşorogul ăsta să facă în timpul războiului? Se întoarse spre bătrân: Sunt tâmpit, ai?
- Iremediabil!
- În regulă! Nu însă şi lipsit de memorie. Ca să ţin minte un lucru nu-i nevoie să-l notez în agendă... Se aşeză confortabil, picior peste picior. Şi-acum să-i dăm drumul la magnetofon! E o istorioară cu tâlc şi bineînţeles cu morală. Anul 1943, iarna. Reţine te rog, tanti, era tot cam prin decembrie. Se pare că pe frumosul ăsta îl apucă damblaua în luna cadourilor... Aşadar, ne aflăm în anul 1943. Maiorul Grigore Popa întreţine relaţii cât se poate de apropiate cu doamna Lola, soţia căpitanului Preda.
- Încetează!
- Un moment, drăguţă, încă n-am terminat. Bun! Numai că tânăra Lola, nemulţumită de oficiile celor doi bărbaţi, insatisfacţie absolut firească dacă ne gândim la potenţialul masculin al ipochimenului...
Melania Lupu îşi coborî sfioasă privirea.
- Domnule Matei, vă rog, n-are rost...
- De acord. Să trecem peste amănunte. Deci juna Lola găseşte de cuviinţă să-şi împartă patul conjugal cu al treilea individ, un locotenent de cavalerie.
Bătrânul fierbea gata să izbucnească. Melania Lupu, intuind deznodământul, încercă să depăşească momentul.
- Sunt chestiuni care, credeţi-mă, nu mă interesează. Nu interesează pe nimeni...
- Te înşeli, tanti! E o poveste plină de semnificaţie. Constatând infidelitatea doamnei, Grigore Popa găseşte de cuviinţă să o sancţioneze.
- Ce prostie! îngână nesigur bătrânul. În viaţa mea n-am auzit ceva mai caraghios.
Dar dincolo de cuvinte se simţea altceva. Altceva se citea şi pe figură.
- Două zile mai târziu, continuă Matei, căpitanul Preda îşi găseşte soţia otrăvită. Cu cianură!
- Ce?! exclamă fără să vrea Melania Lupu.
- Au urmat, fireşte, cercetările de rigoare, Miliţia şi-a spart capul luni de-a rândul incapabilă să înţeleagă cum s-a comis crima. Îşi calculă pauza. La autopsie s-a constatat că victima nu consumase absolut nimic cu 14 ore înainte de a muri.
Se uită triumfător la bătrân. Melania Lupu întrebă încet:
- Şi?
- În lipsa probelor, dosarul s-a clasat. Oftă. Mă întreb dacă maiorul Cristescu va repeta figura.
Se aşternu liniştea. Melania Lupu netezea faţa de masă privind în gol. Sculptorul îi surâdea fermecător bătrânului. Chipul lui Grigore Popa împietrise. Rosti printre dinţi:
- Canalie!
- Tot eu, fireşte! Spune-mi, papa, cum naiba ai procedat? E un truc...
- De unde ai aflat povestea?
- N-are importanţă!
- Pentru mine, da.
- În orice caz, nu din carnetul dumitale. Uite, vezi, eu nu spun că eşti prost, dimpotrivă! Mai mult, îţi dau cuvântul meu de onoare că tot în sensul ăsta te-am descris maiorului. Deştept, cărpănos şi pestriţ la maţe! E de la sine înţeles că o asemenea poveste n-ai fi aşternut-o pe hârtie.
- De unde ai aflat?
- Mă priveşte. Dacă-mi vinzi trucul cu cianura, îţi spun. Grigore Popa îi întoarse ostentativ spatele.
- Mi-e greaţă! Ascultă, Melania, n-am intenţia să mă justific...
- Nici nu e cazul. Sunt chestiuni care vă privesc personal.
- Totuşi, ţin să precizez un lucru. Atunci când... mă rog, s-a întâmplat ce s-a întâmplat n-am ieşit din casă. Am martori... O gripă rebelă.
- Asta să i-o spui lu' mutu'! interveni Dom Matei.
- Soţul ei tocmai mă vizitase...
- Şi i-ai zis pe nerăsuflate: "Căpitane, nevastă-ta ne înşală!" Aşa-i?
- Cu dumneata nu discut!
Sculptorul se ridică.
- Foarte bine.
Ţin să vă anunţ că după o matură chibzuinţă am ajuns la concluzia că drumurile noastre trebuie să se despartă.
- Du-te dracului!
- Domnu' Popa, vă rog...
- Nu pune la inimă, tanti Melania, flăcăul e cazon rău! Cum vă spuneam, intenţionez să plec, întrucât n-am de gând să împărtăşesc soarta celor doi. În concluzie: propun să împărţim bucatele. Nu te holba, papa, ai înţeles foarte bine. E vorba de cele două pânze, fireşte. Un simplu exerciţiu de aritmetică: Două paie la trei măgari...
- Nu-i chiar atât de simplu, domnule Matei, observă bătrâna. Părerea mea...
- Lasă tanti, i-o comunici frumosului mai târziu când veţi rămâne în tete-a-tete. Un licăr maliţios i se aprinse în priviri. Apropo, ştiţi că aţi putea face o pereche cum nu se poate mai potrivită? Doamna cu idei şi omul cu carnetul! De ce nu vă însuraţi, copii? Sau preferaţi concubinajul?
Bătrânii îl priveau fără glas. Doru Matei se strâmbă:
- În sfârşit, treaba voastră! Să revenim la tablouri. Ca om de artă, artiştii au fost întotdeauna apreciaţi, socotesc că mi se cuvine caimacul: Dama cu evantaiul. Ar fi o crimă să pângărească domnul Popa cu ochii lui murdari surâsul cucoanei. Ştiţi cum aş boteza cu tot balamucul ăsta? Cianură pentru un surâs... S-a consumat o cantitate bunişoară. Domniilor voastre vă ajunge Vânătorul. Se adresă bătrânului: Poartă semnătura lui Rembrandt, papa, pictor olandez cu mare trecere... Îţi spun toate astea pentru că, sunt convins, cunoştinţele dumitale în materie...
- Termină, domnule, odată! izbucni Grigore Popa pe neaşteptate. Eşti dement?
- Cât se poate de realist, papa. Şi cu asta să trecem la fapte!
- Mă aşteptam, spuse moale bătrâna, să ne întrebaţi dacă suntem şi noi de acord...
- Fleacuri! Pentru cât v-a mai rămas de trăit, vă ajunge gagiul cu pană la pălărie. Logic şi generos, nu?
- Să nu te atingi de dulap, spuse printre dinţi Grigore Popa.
- Vorbeşti serios?
Atinse stema heraldică. Din câţiva paşi, bătrânul fu lângă el. În mână ţinea un satâr de bucătărie.
- Îţi crap capul!
- Vă deranjez?
Se întoarseră brusc. Maiorul Cristescu surâdea în prag.
Capitolul XIII
SOLUŢIA DE 18 CARATE
1.
Melania Lupu ronţăia un biscuit. Suspină uşor:
"Astăzi cred că nu mai vine."
Doru Matei privea scrumiera plină de mucuri.
"Ciudat. Mi-e frică. N-am simţit niciodată ceva asemănător. Ştiu că e cineva în spate. Mă întorc, şi nu văd pe nimeni."
Grigore Popa asculta pendula.
"Tic-tac... Da, voi pleca la Londra. Am să mă stabilesc acolo. Tic-tac... O locuinţă decentă, un club bun... O menajeră... Poate o văduvă, în fine, cineva distins... Tic..."
Telefonul începu să sune.
- Cine era?
- Maiorul.
- Iar?
Doru Matei rânji.
- Îşi bate joc de noi! Ştie precis că Valerica a mierlit-o şi totuşi se interesează dacă nu s-a întors.
- Nu ştie, accentuă Melania Lupu liniştită, şi acesta e un punct câştigat. Trebuie să fim doar atenţi, să nu ne pierdem cumpătul.
Grigore Popa îşi înghiţi saliva.
- Nu-mi place maiorul! Scotoceşte, mereu scotoceşte... Nu înţelegeţi? E un război al nervilor.
Tremura sub pledul gros din care îi ieşea doar capul. Din cauza obrazului neras, părea bolnav.
Sculptorul se uită la ei şi începu să râdă. Un chicotit nervos la început, apoi hohote isterice care-i alterau trăsăturile.
- Domnule Matei, şopti bătrâna înspăimântată, domnule Matei!
Tânărul părea incapabil să se stăpânească.
- E caraghios! articulă printre sughiţuri. Mă uit la voi şi nu-mi vine să cred. N-aveţi mutre, asta e!
- Ce mutre?
Matei se înecă.
- De criminali, vezi bine!
- În sfârşit, oftă bătrânul. Până acum eu eram capul răutăţilor.
- Mutra nu te absolvă, papa, doar în filme ucigaşii au figuri de-ţi vine s-o rupi la fugă.
Melania Lupu surâse tremurat:
- Încercaţi să vă gândiţi la altceva.
- De pildă la Valerica, nu? Sculptorul urla de râs. Nefericita şi-a atins scopul! Are în sfârşit un bărbat...
- Eşti cel mai dezgustător individ pe care l-am cunoscut vreodată!
- Serios? Ia mai consultă-ţi niţel carneţelul. Spune-mi, bătrâne, îţi notai şi şedinţele de dragoste?
- Sictir!
- De ce trebuie să spuneţi astfel de lucruri? Bătrâna clătină din cap. Nu fac bine nimănui... Mâine, adăugă tonică, vine domnul Van der Hoph. Totul se va aranja...
- Totul se va aranja... mormăi Grigore Popa. Când aştepţi mai mult, nu se aranjează. Nu ştiu de ce... Am o presimţire...
Melania Lupu exclamă cu mâinile împreunate:
- Oh, vă rog, domnule Popa! Să vorbim despre altceva. Sau... Se agăţă de idee: Uite, să jucăm tabinet!
- De ce nu "Lapte gros"? E un joc de societate...
- Cretin!
- Totul ca să treacă noaptea. Ziua e altfel. Depinde numai de noi...
- De unul din noi! Dacă e cuminte...
Grigore Popa dădu din mână iritat:
- Lasă-mă să vorbesc!
Sculptorul îi privea fix. Se calmase, dar umerii încă îi tremurau.
- Ce presimţire mai ai?
- Hm, poate că nu-i presimţire. Ceva ciudat, oricum...
Melania Lupu strânse din pleoape şi-şi duse ostentativ mâinile mici la urechi. Grigore Popa continuă netulburat, cu ochii înfipţi în duşumea.
- Al dracului de ciudat! Tot timpul aud nişte paşi. Uite, chiar şi acum... Se plimbă în sus şi în jos. Iar în sus şi iar în jos. S-a întâmplat şi altă dată... Cu ani în urmă. Mă trezeam noaptea din cauza lor. Aprindeam lumina şi... nimic.
Sculptorul îl privi tulburat: "Într-adevăr ciudat! Eu simt pe cineva... O prezenţă constantă. El îl aude... Înnebunim!"
- M-am întrebat totdeauna, vorbi răguşit bătrânul, mă întreb şi astăzi. Cine... Cine poate fi?
Melania Lupu, lăsând mâinile să-i alunece pe lângă obraji, spuse încet:
- Pentru numele lui Dumnezeu, vă rog...
- N-am vorbit nimănui despre unchiul Alecu. Grigore Popa deschise palmele clătinând din cap. Cui să-i vorbesc? Sunt dintre ăia care rămân totdeauna singuri, indiferent unde s-ar afla. Într-o clasă, într-o sală de spectacol, între o mie sau un milion de indivizi. Unchiul Alecu nu... El nu era aşa. Ani de zile, când mă gândeam la el, simţeam în nări aromă de cozonac. Surâse aducerii aminte. Venea totdeauna de sărbători, încărcat de pachete... Mirosea a tren, a piele, a tutun fin, a hotel. Bazarurile din Madrid, Calcutta, Istanbul erau universul lui. Nu-l interesau muzee, nici edificii de renume, nici ruine sacre, n-avea o singură fotografie făcută la Louvre, căţărat pe Sfinx sau nu ştiu ce statuie...
Merita în schimb să-l asculţi vorbind despre lumea colorată a negustorilor de susan şi fructe exotice, a giuvaiergiilor vicleni şi a...
Începu să tuşească.
Melania Lupu zâmbi cu ochii larg deschişi.
- Totdeauna am visat să călătoresc. Poate acum...
- O lume colorată şi nebună. Reuşea să te facă s-o vezi prin ochii lui. Da, da... Vedeai cu adevărat giuvaierurile acelea grele, cu pietre mari albastre, roşii şi verzi, pipăiai şaluri în care ardeau flăcările curcubeului, încercai dinţii pieptenilor înalţi, scobiţi în fildeş şi tăişul lamelor flexibile, de Toledo. Darurile lui! Pun rămăşag că n-aţi văzut în viaţa voastră aşa ceva! Zei mici de os, la care nu se închina nimeni, amfore ciudate de aramă, cutiuţe căptuşite cu oglinzi, fructe de cactus, ploşti de piele din care lichidul gâlgâia cald, trezit, ca apa din pântecele dromaderilor...
Bătrânul oftă frecându-şi ochii:
- Sosea cam pe vremea asta... Spre Crăciun. Şi dintr-o dată, n-a mai venit! L-am aşteptat zadarnic. În anul acela, cozonacii îşi pierduseră aroma. Pe urmă am primit o scrisoare. Un hotelier din San-Sebastiano ne comunica moartea lui... Lăsă capul în piept şi tăcu.
Matei îşi trecu limba peste buzele uscate:
- Ce-ai vrut să spui?
Bătrânul chicoti lugubru:
- În anul acela, l-am aşteptat mai mult ca oricând pe unchiul Alecu. Cred că niciodată nu l-am aşteptat atât de nerăbdător, de pătimaş, aş zice. Mama ne părăsise... De-atunci m-am obişnuit să nu mi se împlinească o dorinţă mare, foarte mare. Mi-a fost chiar teamă să mai doresc...
Matei îl privi impresionat.
- Eşti un om straniu.
- Copilării, rosti tonică Melania Lupu. Domnul Van der Hoph va sosi mâine, sunt încredinţată.
Matei scutură violent din cap.
- Lasă asta... Cu paşii aceia... Zici că-i auzi. Crezi că...
- Hm, bătrânul se ghemui şi mai mult în fotoliu. Cine ar putea şti?! Cine ar putea răspunde?
Melania Lupu izbi puternic palmele.
- Dumnezeule! Doar nu credeţi în spirite!
- Nu şi totuşi paşii îi aud! Apăsaţi, siguri... Exact cum călca el. Nu reuşeam să-mi amintesc...
- E lemnul vechi, domnule Popa, mobila, parchetul...
Bătrânul ridică privirea. Faţa avea o expresie încordată.
- Ascultaţi! Îi aud! Au ajuns la capătul holului...
Matei îşi înfipse unghiile în carne.
"Bătrânul are halucinaţii, gândi sculptorul. Nu se auzea nimic. De-aş avea o sticlă cu whisky!"
"Trebuie să-mi imaginez ceva care-mi face plăcere, gândi Melania Lupu, scotocind în fundul pungii după o fondantă. Am să-mi schimb toată garderoba. Lucruri sobre, distinse, nu prea multe. Vizavi de Leonida se lucrează admirabil... Am să plec întâi la Nisa şi-o să-mi închipui tot timpul că sunt tânără. Extrem de tânără... Nu vreau să mi se pară că e prea târziu... Nu, draga mea, n-am să-ţi îngădui să nu te bucuri din adâncul inimii."
"Londra, gândi Grigore Popa. Lui Alecu nu-i plăcuse oraşul. Prefera peisagii luminoase, cu soare mult... Bond Street, Picadilly Circus, Hyde-Park... Păcat că bucătăria nu e grozavă. Budinci, ovăz fiert, plăcintele lor cu carne. Poate chiar mâine o să am banii... Adică un cec. Am să-mi cumpăr o meda..."
Gândul rămase suspendat. Simţi o durere sfredelitoare în tot trupul şi deschise gura sufocat. Ţâşni cu un urlet din fotoliu, apoi se prăbuşi.
- A murit! spuse îngrozită Melania Lupu.
Doru Matei înghiţi în sec:
- Cianură.
2.
Întins pe divan, maiorul Cristescu privea perdeaua încărcată cu maci şi albăstrele. Dincolo de tulul subţire, un felinar ridica o lumină gălbuie, ca de vată.
Maiorul reglă sonorul aparatului de radio. Vocea crainicei se auzea în surdină: "A fost ora 1! Stimaţi ascultători, vă invităm la dans".
Zâmbi: "Oare câţi dansează într-adevăr acum?"
Apoi gândul se întoarse la oamenii aceia ciudaţi: Popa, Melania Lupu, tânărul."De ce?" se întrebă din nou. Un "de ce" care-i strângea pe toţi, le închidea gurile, ridica un zid. Din echipă făcuse parte şi Valerica Scurtu. Acum fusese exclusă. De ce? Nu se îndoia că femeia murise. Găsiseră probabil un truc pentru a-i ascunde cadavrul. Treburile astea nu sunt niciodată simple... Încercă un bilanţ şi surâse amar. Concluziile erau puţine şi vagi. Cea mai fermă rămânea complicitatea celor trei.
"Complicitate, evident, dar există o singură minte. O minte inventivă, remarcabilă."
Imaginea Melaniei Lupu - blândă, fragilă, politicoasă - se suprapuse gândului.
"Vreau să plec din viaţa ta, în tine nu pot să mai cre..."
Cristescu închise aparatul de radio şi trase plapuma până la bărbie. Pe stradă trecea o maşină întârziată. Lumina farurilor tremură o clipă pe faldurile perdelelor. Un mac roşu se aprinse scurt, desenând o pată de sânge.
3.
Sculptorul îşi ridică faţa slăbită:
- N-a înghiţit nimic. Cum vine asta?
- Nici ceilalţi n-au înghiţit nimic, domnule Matei. Bătrânica îşi strecură mâinile îngheţate sub reverele capotului. Şopti: Numai de nu mi-aş pierde capul....
- Cum vine asta? repetă buimac tânărul.
- Vom înţelege totul la timpul cuvenit. Sunt sigură. Acum trebuie să ne gândim la altceva.
Sculptorul o măsură un timp:
- Altceva? Ce altceva?!
- S-ar putea ca mâine dimineaţă să ne viziteze din nou domnii de la Miliţie. Tot mâine soseşte şi domnul Van der Hoph. Suntem datori să rezolvăm în noaptea aceasta...
- Ce să rezolvăm?
- Oh, domnule Matei! Nu complicaţi situaţia mai mult decît e necesar. Trebuie să-l ascundem pe domnul Popa.
În ochii tânărului se aprinse o flacără sălbatică. O apucă de umeri şi începu s-o zgâlţâie.
- Tu i-ai ucis pe toţi!
- Nu vă daţi seama ce vorbiţi!
- Crezi? L-am suspectat degeaba pe bătrân. Care-i şmecheria?
Melania Lupu îşi strânse ofensată buzele. Se desprinse moale:
- Ştiu că treceţi prin momente grele, domnule Matei, dar nu uitaţi că nici eu nu sunt scutită de ele.
- Tu i-ai omorât! Cum dracu' n-am înţeles mai de mult?!
- Vă comportaţi nechibzuit. Băgaţi de seamă că eu nu vă acuz pe dumneavoastră.
- Fireşte! Ştii că eu n-am ucis.
- Nu ştiu nimic.
-Aşa dintr-o dată? Până acum m-ai înnebunit cu ideile!
- Exageraţi, domnule Matei.
Sculptorul o măsură gâfâind. Mâna în care ţinea ţigara îi tremura.
- În regulă! Eu n-am ucis, dumneata n-ai ucis! Atunci cine dracu' a făcut-o? Explică-mi!
Bătrîna îşi masa tâmplele. Nu răspunse.
- Explică-mi! urlă Matei.
- Nu trebuie să strigaţi.
- Mai există cineva în casă? Ăla auzea paşi, eu îi simt răsuflarea.
- Pentru că sunteţi obosit. Dacă aţi încerca să vă calmaţi...
- Cum dracu' ai reuşit să ne aiureşti? Sau o mai fi într-adevăr cineva... Simt o respiraţie ciudată...
- Copilării! Suntem singuri. Tot atât de singuri pe cât pot fi doi oameni.
Sculptorul se aruncă într-un fotoliu. Dinţii îi clănţăneau:
- Valerica avea dreptate. Trebuie anunţată Miliţia. Cu ce mă încălzesc banii dacă crăp sau o să înnebunesc?
- Vom fi şi mai prudenţi, domnule Matei.
- Prudenţi! Stau nemâncat de trei zile, abia îndrăznesc să aprind o ţigară, mi-e frică să adorm! Popa îşi economisea până şi respiraţia!
- Asta nu înseamnă nimic. Aţi fost după el în baie, ori în bucătărie? Aţi văzut tot ce a făcut? Uite, am o idee!
- Iar ai idei?!
- Sunteţi convins că nu s-a presărat otravă pe peria de dinţi?
- Tâmpenii! Cretinul n-a murit în baie.
- Sigur că nu. A fost un simplu exemplu. Vreau să spun că domnul Popa se păzea, dar, trebuie s-o recunosc, nu era suficient de intuitiv.
Sculptorul rânji:
- Dumneata eşti în schimb pentru toţi. Şi mai bag de seamă că eşti al naibii de curajoasă. Te îndopi fără grijă.
- Chiar n-aţi observat? Părea sincer uimită. Arătă motanul: încerc totul pe Mirciulică. Numai după aceea mănânc. Dacă vreţi, pot să vi-l împrumut.
- Ce să-mi împrumuţi?
- Motanul.
- Ca să-mi probeze romul?
- De ce nu? Mirciulică ştie să bea. Totdeauna am fost de principiul că un strop de alcool n-are cum să-i strice şi l-am învăţat.
Sculptorul ridică ochii în tavan.
- Ce oameni, domnule! Ăla, complet sonat, aude paşi, asta... Gata! Eu unul m-am săturat! Las dracului totul şi plec!
Dar ştiu în aceeaşi clipă că nu va abandona. Glasul învăluitor al Melaniei Lupu însăila o melodie dulce.
- ... un studio elegant... cele mai scumpe modele din Paris... o galerie personală. În Haiti, ca Gauguin... studii la Roma... femei încântătoare... Gândiţi-vă, domnule Matei, gândiţi-vă bine.
Matei scrâşni din dinţi.
"Mă ard, dar trebuie să încerc! E o şansă pe lângă care nu voi mai trece niciodată. Dacă o ratez, am să-mi dau cu pumnii în cap toată viaţa. Fie ce-o fi!"
Se uită la bătrână.
- O.K! Unde-l ascundem pe Popa?
Melania Lupu îşi coborî pleoapele şi zâmbi.
Sculptorul ridică degetele.
- Pe Panaitescu l-am "sinucis", pe Valerica am îngropat-o... Se opri cu mijlociul în aer: Şi-acum ce facem? Cum scăpăm de ăl bătrân?
- Aveţi vreo idee?
- Nu-mi cereşi idei! E prea mult. Tot dumicatul ăsta a fost cam mare pentru mine.
- Încercaţi totuşi să vă gândiţi. Artiştii au fantezie. Râse ştrengăreşte: Mi-amintesc de o prietenă, actriţă. De Sfântul Gheorghe, patronul soţului... Zâmbi: Sunteţi prea tânăr, n-aţi prins vremurile acelea... Oamenii erau grozavi de scrupuloşi în materie de convenienţe. Dacă ar fi ţinut seama de obligaţii, trebuiau să invite vreo 30 de persoane şi n-aveau un ban. Hohote de râs îi scuturau trupul plăpând. Îşi şterse lacrimile. Ştiţi ce a făcut? A împrăştiat peste tot zvonul că se desparte de bărbatu-său. Lumea a compătimit-o. Fiecare a consolat-o cum a putut. După aceea, au felicitat-o pentru că se împăcaseră...
- O istorie tâmpită, bombăni Matei. Ştiu un singur lucru! În casă nu-l putem ascunde. Îl descoperă cât ai clipi.
- De ce în casă?
- Hm, n-ai decât să dai perdeaua la o parte ca să vezi caraliii. Suntem filaţi zi şi noapte.
- Ştiu, domnule Matei. Unul dintre ei avea treabă azi cu un cauciuc. Îi rămăsese maşina în pană chiar vizavi de noi... Patru ore a durat reparaţia.
Băgă încă o fondantă în gură, uitându-se la sculptor cu un aer vinovat. Dădea impresia că mănâncă pe furiş. Exclamă cu gura încleiată:
- Domnule Matei!
Tânărul tresări, apoi un rictus lung îi despică buzele.
- Al dracului de repede îţi vin ideile! Eşti sigură că nu te-au fulgerat mai de mult?
- Domnule Matei! repetă fericită. Ce-ai zice... de o statuie?
- O statuie?!?
- Sunteţi sculptor, aveţi totul la îndemână.
- Nu înţeleg... Îngână buimac tânărul.
- Cea mai bună ascunzătoare pentru domnul Popa, gâfâi Melania Lupu.
- Spune naibii odată!
- Îl turnăm în ghips.
Capitolul XIV
INOCENŢĂ
1.
Locotentul Azimioară îl aştepta în birou. Maiorul îşi scoase paltonul apoi se aşeză în faţa mesei. Avea figura odihnită şi arăta ca totdeauna elegant fără să fie.
- Ceva nou?
Azimioară înclină capul.
- Au sosit relaţiile de la Consiliul Popular. Până la război, casa a aparţinut soţilor Cruceanu. În '41, a devenit reşedinţa personală a şefului comandamentului german, Werther von R. Ne-au trimis şi un inventar. Când s-au mutat primii locatari, au primit ca "zestre" o lustră Murano şi un scrin baroc. Se presupune că au aparţinut soţilor Cruceanu.
- Altceva?
Locotenentul surâse.
- Vă aşteaptă domnul Van der Hoph din Amsterdam.
- Mă aşteaptă?
- Dădea târcoale imobilului. Când se pregătea să sune, l-au oprit băieţii şi l-au rugat să-i însoţească. Un tip politicos. Părea puţin surprins dar n-a făcut mofturi.
- Cei din casă au prins mişcarea?
- Nu cred.
- În regulă. Unde-i?
- Alături.
Avea un palton lung, pe talie şi purta ochelari cu rame subţiri de aur. Peste servieta diplomat, îşi aşezase căciuliţa din blană de castor. Figura era inexpresivă şi, în afară de aerul "străin", nimic altceva nu l-ar fi putut caracteriza.
Cristescu se simţi vag dezorientat, incapabil să-l califice, să-l situeze undeva, într-un cadru oarecare. După aparenţe, Van der Hoph putea fi orice: om de afaceri, savant, funcţionar superior sau gangster.
Surâse convenţional şi-şi manifestă regretul de a-l fi lăsat să aştepte, faţă de incident, în general. Olandezul, calm, înclină capul, dar nu-l ajută cu nici una din acele fraze de circumstanţă care depăşesc momentul dezagreabil.
- Bănuiesc că v-a surprins invitaţia noastră.
- Sunt mulţi ani de când nu mă mai surprinde nimic...
- Asta s-ar numi înţelepciune.
- Sau experienţă.
- Aveţi dreptate. Cu ce ocazie vă aflaţi în România?
Cristescu vorbea o germană greoaie, deprinsă în liceu, completată ulterior în anii performanţelor teribiliste cu un teanc de dicţionare şi gramatici, abandonată în cele din urmă.
Van der Hoph clipi mărunt în spatele ochelarilor.
- Am venit să văd o prietenă. Doamna Melania Lupu.
- Dacă nu mă înşel, aţi sosit azi-dimineaţă?
- Exact. Îşi privi ceasul: Acum două ore.
- Presupun că abia aţi avut timp să vă lăsaţi bagajele la hotel.
- Nu ascund că eram nerăbdător s-o văd pe doamna Lupu.
- E avertizată despre vizita dumneavoastră?
Olandezul ezită o fracţiune de secundă.
- Da, am vorbit la telefon.
- Când?
- Acum patru zile. M-a chemat ea.
- Vreun motiv special?
- Nu. Comunicăm foarte des. În realitate, îi promisesem de mult să vin la Bucureşti. Am profitat de o mică vacanţă.
- Cu ce vă ocupaţi, domnule Van der Hoph?
- Sunt bijutier. Am un magazin.
- Adresa.
- Amsterdam, Strada Mozart 23.
- Mulţumesc. L-aţi cunoscut cumva şi pe soţul doamnei Lupu?
- Da. Un om neinteresant. Cred că nu şi-a dat niciodată seama ce fel de soţie are.
Cristescu începu să râdă.
- Un păcat relativ frecvent.
- Când femeia se numeşte Melania Lupu, e o crimă!
Maiorul îl examină surprins.
- Din câte înţeleg, o apreciaţi în mod deosebit.
- Atât de mult, încât după moartea domnului Lupu am cerut-o în căsătorie. Din nefericire, am fost respins.
Cristescu, uluit, întinse mâna după ţigări. Genul de afirmaţii, stilul şi calitatea mărturisirilor îl deconcertau. Şi mai surprinzător i se părea faptul că bărbatul din faţa lui putea să aibă maximum 45 de ani, în timp ce Melania Lupu împlinise 62.
- Interesant. Între dumneavoastră există o mare diferenţă de vârstă...
Olandezul îl întrerupse:
- Este o femeie la care vârsta nu contează niciodată.
- Niciodată?
- Ce vă surprinde?
- Ştiu eu, cel puţin în ultima parte a vieţii femeile filtrează totul prin vârstă. Nu cred că doamna Melania vede altfel lucrurile.
- Vă înşelaţi. Nu din cauza aceasta m-a refuzat.
Maiorul îşi ridică sprâncenele.
- Atunci?
Chipul lui Van der Hoph se întunecă.
- Răspunsul ei a fost categoric: "Nu împărtăşesc sentimentele dumneavoastră".
Cristescu îşi ascunse zâmbetul. Şi-o putea imagina pe Melania Lupu, sfioasă, feciorelnică şi îmbujorată, coborându-şi privirea: "Nu împărtăşesc..." Probabil nu-i fusese greu să se închipuie de 18 ani.
- Acum doi ani, continuă olandezul, mi-am reînnoit propunerea. Am fost convins că este o gafă şi totodată o dovadă de egoism din partea mea, dar sunt conştient că nu voi întâlni niciodată pe cineva care să-i semene. Am avut îndrăzneala să-mi închipui că voi putea compensa lipsa de sentiment.
- Presupun că doamna Lupu a rămas la primul punct de vedere.
- Din păcate.
- O cunoaşteţi de mult?
- Relativ. Am întâlnit-o în 1965 la Ambasador, cu ocazia unui dejun de afaceri.
Maiorul încruntă sprâncenele.
- Dejun de afaceri?!
- N-aţi ştiut că doamna Lupu este una din puţinele dumneavoastră specialiste în dialectul tembo-habe?
Maiorul simţi nevoia să apuce braţele fotoliului. Mărturisi:
- Un amănunt pe care-l ignoram...
- Mi-am dat seama. Doamna Melania Lupu făcea oficiul de translator.
- Cine v-a recomandat-o?
- Nu-mi aduc aminte. Cred că africanii o cunoşteau mai de mult. M-a cucerit personalitatea ei. Râse cu buzele strânse, fără zgomot. Singura afacere cu adevărat proastă pe care am încheiat-o a fost atunci.
- În ce sens?
- Nu aveam ochi decât pentru ea, iar în afaceri asta se plăteşte.
- Un sentiment spontan şi irezistibil...
- Calificativul mi se pare exact. Privindu-vă, sunt tentat să cred că n-o intuiţi pe doamna Lupu. Nu-i sesizaţi esenţa, substanţa cu totul particulară a individualităţii ei.
- Probabil că nu vă înşelaţi.
- Mă întreb cum e posibil? Are un farmec greu de definit poate, dar care te reţine imediat. Intră graţie aici, sensibilitate, o feminitate debordantă, fără nimic agresiv, fantezie şi o tinereţe înduioşătoare. Coborî privirea: Colegul dumneavoastră mi-a spus că pentru moment n-o voi putea vedea.
- Chestiune de câteva zile, preciză maiorul. V-aş fi recunoscător dacă în acest interval nu veţi încerca să luaţi legătura cu ea.
- Sper... Sper că nu e nimic rău.
- Sper şi eu, domnule Van der Hoph, şi vă mulţumesc pentru înţelegerea de care daţi dovadă.
Olandezul îşi luă servieta şi căciuliţa.
- Locuiesc la Intercontinental... Dacă aveţi nevoie de mine sau dacă ea... Poate vreţi să vă notaţi: camera 518.
Puse mâna pe clanţă, ezită câteva secunde, apoi se întoarse spre Cristescu:
- Nu vă supăraţi... Cât durează la dumneavoastră formalităţile pentru încheierea unei căsătorii?
2.
Azimioară raportă:
- A sunat locotenentul Ciobanu.
Cristescu deveni atent.
- Şi?
- Raportează că azi-dimineaţă sculptorul a scos în curte o statuie de ghips.
- Ce fel de statuie?
Locotenentul ridică din umeri.
- După părerea lui Ciobanu ar putea fi un aruncător de disc.
- Interesant.... Am să trec să-l văd şi eu.
3.
Prin oblonul de lemn se strecura o lumină murdară. În fotoliul unde stătea de obicei Grigore Popa dormea motanul.
"Van der Hoph se ţine totdeauna de cuvânt, gândi Melania Lupu. Dacă intervenea ceva, mi-ar fi telefonat. Înseamnă că l-au oprit."
"O treabă scârboasă, gândi Doru Matei. Era rece... Mai rece decât ghipsul. N-aş mai lua-o de la capăt nici pentru un milion!"
"O să vină maiorul, gândi Melania Lupu. Va întreba de Popa. N-o să creadă un singur cuvânt, dar nu poate dovedi nimic... Trebuie să fii convinsă de lucrul ăsta, draga mea."
"Mi-ar plăcea să mă văd peste un an, gândi Doru Matei. Sau măcar peste o lună. Piesa asta nu-i de mine! Trebuia să-mi dau seama de la început."
Pendula se opri dintr-o dată. O întorcea Panaitescu. Uitaseră.
"Totul e să-mi păstrez curajul, gândi Melania Lupu. Mi-e frică de Doru, nu va rezista."
"Trupul acela ţeapăn, gândi Doru Matei, am să-l simt toată viaţa. Îmi vine să ţip... Aş fi vrut să nu se fi întâmplat nimic... Goya... Rembrandt... mi-au devenit odioşi! Am să urlu, totuşi..."
Cei doi aşteptau ghemuiţi. Pe faţa sculptorului se citea deznădejdea. Pe a Melaniei Lupu, nimic.
4.
- Văd că domnul Van der Hoph întârzie, observă bătrâna cu o voce limpede, de cristal.
Sculptorul tresări.
- Cine? Da... Întârzie.
- Asta nu înseamnă însă că ne-a abandonat.
Tânărul tăcu.
- Nu mă ascultaţi, domnule Matei! V-aţi pierdut curajul, şi zău n-aveţi niciun motiv.
"Curaj, auzi ca prin vis celălalt. Îmi închipuiam că dacă mă iau la bătaie cu unul mai puternic decât mine sunt curajos. Sau la mare, dacă mă avânt în larg..."
- Am convingerea că vom reuşi să facem faţă. Nu vă ascund că nu-mi place deloc apatia dumneavoastră. Ar putea atrage atenţia în mod defavorabil.
- Mi-e greaţă, şopti sculptorul. Şi n-am mâncat nimic...
- Vă pot oferi o ceaşcă de ceai şi un pişcot.
- Chiar aşa tâmpit mă crezi?
- Vai de mine! Cum puteţi...
Matei îi aruncă o privire sălbatică şi bătrâna amuţi. Îşi lipi obrazul de blana moale a motanului. Aşteptă un timp fixând profilul slăbit al tânărului apoi reluă:
- Poate sosi din clipă în clipă.
- Cine? A, da... olandezul! Nu, n-o să mai vină! Niciodată. Popa avea dreptate... Unchiul Alecu... Îmi vine să cred că l-am cunoscut.
Melania Lupu îl privi neliniştită.
- Vorbeam despre domnii de la Miliţie. Se vor interesa de prietenul nostru, iar noi nu suntem deloc pregătiţi.
- Mat inevitabil... Fără soluţie...
- Nu-mi plac simbolurile, domnule Matei. De altfel, vă înşelaţi, există o soluţie.
Sculptorul ridică din umeri.
- Nu m-ar mira s-o fi găsit. Ce dracu' ascunzi în dumneata?
- Vă e frică de mine?
Bătrâna îi puse mâna pe braţ. Matei sări ca ars şi urlă:
- Nu mă atinge!
Înspăimântată, Melania Lupu îşi duse mâinile la spate.
- Iertaţi-mă...
Sculptorul tremura.
- Eşti o ucigaşă!
Îl întrerupse zbârnâitul soneriei. Bătrâna duse degetul la buze.
- Am o singură rugăminte, domnule Matei. Încercaţi să dormiţi. După aceea...
Se opri în mijlocul drumului:
- Sper că mă pot bizui pe dumneavoastră.
5.
"Mi-e egal, gândi Matei. Vreau să dorm.... Ce-i asta? Paşi! Îi auzea şi Popa... Dar eu nu l-am cunoscut pe unchiul Alecu... Sau poate l-am cunoscut. Nu mai ştiu... Am uitat. Am uitat foarte multe lucruri..."
Se lăsă moale pe divan.
6.
Cristescu apăsă a doua oară pe sonerie, continuând să privească statuia. Bănuia că locotenentul Ciobanu îşi pusese toată fantezia la încercare pentru a desluşi în silueta ciudată un aruncător de disc.
Ceea ce ţinea în mână părea o pălărie, iar poziţia nu sugera nimic.
"Oricum, reflectă amintindu-şi de obiectele ovoidale din atelierul sculptorului, e un progres. Seamănă cu ceva."
- Scuzaţi-mă că v-am lăsat să aşteptaţi.
Melania Lupu, proaspătă, zveltă şi elegantă, îi zâmbea îmbietor. Purta o rochie cenuşie cu un cordon îngust de lac negru, iar din buzunar îi ieşea o batistă verde.
După discuţia cu olandezul, Cristescu era tentat s-o privească mai atent şi din alt unghi. O femeie capabilă încă să intereseze...
În tinereţe fusese probabil mai puţin faimoasă decât ai fi fost tentat să crezi acum. Fără îndoială, avusese totdeauna o siluetă admirabilă şi trăsături regulate, dar vârsta poleise totul cu o tentă de distincţie. Câştiga enorm prin faptul că nu încerca să pară mai tânără nici măcar cu o săptămână.
Cristescu simulă surpriza în faţa serviciului de ceai şi a platoului cu fursecuri pregătite pe masă. Melania Lupu îl invită graţioasă să se servească apoi adăugă zâmbind:
- Aştept un musafir drag.
- Atunci desigur că eu sunt de prisos....
- Oh, deloc! Chiar mi-ar face placere să-l cunoaşteţi. Vine din Olanda. Are totdeauna o grămadă de lucruri interesante de povestit. Nu înţeleg însă de ce întârzie...
- Mi se pare că ştiu despre cine e vorba, zâmbi Cristescu. Domnul Oscar Van der Hoph...
Melania îşi izbi palmele.
- Ce întâmplare extraordinară!
- O simplă coincidenţă, inventă Cristescu. Mă aflam de dimineaţă în hol la Intercontinental când a sosit olandezul dumneavoastră. S-a interesat la recepţie despre Strada Crăiţei. Acum am făcut corelaţia...
Improvizase o poveste oarecare, special cusută cu aţă albă. Îl interesa reacţia bătrânei care nu credea o iotă, dar înghiţise minciuna fără să clipească.
- Nemaipomenit! Probabil a preferat să se odihnească întâi.
- Îl cunoaşteţi de mult?
- Bineînţeles! Suntem prieteni vechi. Despre domnul Van der Hoph aş completa că este şi un prieten credincios. Aranjă şerveţelul de dantelă. Nu văd totuşi de ce n-am lua împreună o ceaşcă de ceai, deşi îmi dau seama că este târziu pentru micul dejun.
Cristescu îşi aprinse ţigara. Bătrâna surâdea pe gânduri:
- Nici nu vă imaginaţi ce bucurie mi-aţi făcut, domnule maior.
- Sunt încântat, dar...
- Da, da, o mare bucurie. Mi-era teamă că n-a venit. La vârsta mea, devii susceptibil. Nu-ţi place să te uite prietenii. Deşi un astfel de gând faţă de "olandezul meu", cum i-aţi spus dumneavoastră, reprezintă o impietate.
Cristescu îşi dădu seama că Melania Lupu vrea să discute despre Van der Hoph şi încercă s-o ajute:
- Trebuie să vă spun că imediat ce a reţinut camera a făcut o comandă impresionantă de flori: 25 de crizanteme galbene.
- Dumnezeule! suspină fermecată. Ce gentileţe! N-a uitat că-i floarea mea preferată.
Cristescu observă nedelicat, dar convins că-i face plăcere:
- O atenţie de logodnic, aş zice.
- Într-adevăr... Ştiţi, la 62 de ani, un anumit gen de experienţe sunt neaşteptate. Şi din păcate, ne impresionează mai mult decât ar trebui.
- Dacă v-am înţeles bine, domnul Van der Hoph nu este doar un prieten credincios...
Melania Lupu roşi ca o făclie.
- O, ba da, ba da! Eu cel puţin aşa-i consider. Dar pe el nu-l pot împiedica să fie un nebun şi jumătate. Râse ca o fetiţă: Când m-a cerut prima oară în căsătorie, aveam 55 de ani. Vă daţi seama, nici măcar atunci nu eram prea tânără.
- Există femei, îşi aminti maiorul, pentru care vârsta nu contează.
- Când nu contează, nu mai sunt femei. L-am refuzat fireşte, dar vă mărturisesc, nu fără oarecare strângere de inimă.
- Şi totuşi...
- Şi totuşi! Bătrâna oftă. Nu aveam dreptul să-l păcălesc. ÎI apreciez foarte mult, este un om delicat, fidel, de o mare cultură dar... Îl privi în ochi şi declară senină: Prezenţa lui nu mă înfioară.
Cristescu începu să râdă. Afirmaţia, în gura Melaniei Lupu, avea o savoare cu totul particulară.
O spusese firesc, cu convingere, fără nici o nuanţă trivială. Acum, părea surprinsă de râsul maiorului.
- O căsătorie dacă nu e întemeiată pe dragoste nu are după mine nicio perspectivă. Iar cu timpul, domnul Van der Hoph ar fi încercat o mare dezamăgire.
- Poate că era dispus să treacă peste acest amănunt.
- O, domnule maior, nu puteam profita într-atâta de momentul lui de slăbiciune. Soţul meu mă plictisea, dar l-am iubit. Vreau să spun că prezenţa lui însemna ceva pentru mine.
- Mărturiseaţi - îmi amintesc - că n-aţi fost prea fericită...
- Din cu totul alte motive. Pe domnul Van der Hoph însă când îl văd îmi vine să-l mângâi pe cap, ca pe un băieţel. Cred că altceva trebuie să inspire un bărbat.
- Cum a primit punctul dumneavoastră de vedere?
- Nu-i rămânea decât să se resemneze cu gândul unei prietenii credincioase şi aşa a şi procedat. Din când în când vine să mă vadă, iar la vară poate că am să-l vizitez în Olanda. Nu mă pot eschiva la infinit...
Maiorul riscă.
- Îi veţi face o mare bucurie mai ales că n-o să vă duceţi cu mâna goală...
- Nu înţeleg... A, da, natural, am ochit deja câteva obiecte de artizanat. Încântătoare!
Cristescu mângâia absent marginea farfurioarei de porţelan. Învăţase de mult că cea mai sigură minciună este adevărul în ţesătura căruia se strecoară mici inexactităţi. Era convins de autenticul relaţiilor dintre Melania şi Van der Hoph aşa cum îi fuseseră prezentate dar, în acelaşi timp, îl obseda o corelaţie între dramele consumate în Strada Crăiţei şi sosirea olandezului. Bătrâna îl chemase la telefon acum patru zile. Deci, în ajunul morţii lui Panaitescu. Din prima clipă sesizase o frondă, o rezistenţă pe care i-o opuneau sistematic Popa, tânărul Matei, Valerica Scurtu şi Melania Lupu. Cei patru nu se agreau, resentimentele lor ţâşneau la suprafaţă şi totuşi ceva îi lega.
După "dispariţia" Valericăi Scurtu, supravieţuitorii continuau să rămână complici... Avu impresia că vede un compas desenând pirueta îndrăzneaţă a unui semicerc şi gândul se avântă: De ce înainte de a muri, Panaitescu n-ar fi făcut şi el parte din echipă? Întâmplarea sau calculul hotărâse ca el să fie prima victimă. Devenise purtătorul mobilului secret şi, în mod inevitabil, tot ce se petrecuse ulterior trebuia raportat la persoana sa. Ori, în asta consta desigur greşeala. Dacă înaintea lui era exclusă Valerica Scurtu de exemplu, probabil că Panaitescu şi-ar fi lipit umărul de-al celorlalţi. Zidul deci ar fi existat oricum.
Ideea unui puternic mobil material lua un contur mai ferm.
- Cu ce se ocupă domnul Van der Hoph?
- Are un magazin de bijuterii, răspunse bătrâna şi puse reflex mâna pe ceasul care-i atârna la gât. Mi l-a dăruit acum câţiva ani...
Era un giuvaier delicat, cu cadranul din email şi o ghirlandă de briliante mici.
- Probabil îl interesează şi achiziţiile, aruncă întâmplător Cristescu.
Femeia îl privi iute.
"A aflat... Ba nu! E o prostie, draga mea, nici măcar Van der Hoph nu ştie de ce l-ai chemat. La telefon nu i-ai spus nimic."
Surâse:
- Fireşte, e doar negustor...
- Interesul dumnealui se limitează numai la bijuterii?
- Probabil.
- În sfârşit, oftă maiorul, aveţi vreo veste de la Valerica Scurtu?
- Din nefericire nu. Suntem atât de îngrijoraţi! Tocmai voiam să vă întreb...
"Un curaj uluitor. Ai putea crede totul despre ea în afară de ceea ce presupune în general o crimă: josnicie, îndrăzneală, cruzime."
.......................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu