2.
Locuinţa inginerului Miron Vasiliu se afla într-unul din vechile cartiere ale Bucureştiului. Pe strada liniştită, cu felinare pitoreşti de dinainte de război, casele bătrâneşti cu marchiză grădiniţe, pridvoare rezemate în stâlpi sculptaţi şi felinare arăbeşti la stânga şi dreapta intrării glăsuiau de stilul Bucureştilor de odinioară.În legătură cu aceste case, construite la sfârşit de secol - cea mai veche o reperase undeva prin Vitan (1876 semnala frontispiciul) - şi cam până la primul război mondial, Minerva încercase ani de zile o mare nedumerire. Cu excepţia palatelor Ghica, Ştirbei, Cantacuzino etc., şi a altor câteva imobile mai simandicoase, toate casele aveau ferestre foarte înalte şi extrem de coborâte: cel mult un metru, un metru şi jumătate deasupra solului, uneori nici atât.
Minerva, care prin vocaţie şi profesie se simţea obligată să-şi explice şi să înţeleagă orice fenomen, de data aceasta nu imagina nimic.
"Nu-mi vorbiţi de modă! O modă absurdă, cretină nu rezistă niciodată. Într-un Bucureşti cu o climă dură, victimă a intemperiilor - inundaţii, zăpezi abundente, nu mai ridic problema securităţii, vorba aia, orice beţiv îţi sparge geamul dând doar cu cotul -, de ce-şi decoltau ăştia casele în asemenea hal?
Explicaţia i-o dăduse un arhitect şi Minerva, care-şi închipuia în intimitate că dacă n-a priceput ea ceva e imposibil s-o priceapă altul, fusese de astă-dată silită să concedeze. Tipul îi servise o explicaţie perfect logică: problema străbunilor constituind-o iluminatul (lumânările, gazul aerian sau cel lampant fiind foarte scumpe, şi câţi beneficiau de electricitate?), oamenii îşi "sculptau" ferestrele foarte înalte pentru ca locuinţa să beneficieze cât mai mult de lumina soarelui...
Se gândi să-i ridice chestiunea lui Dobrescu - mică problemă de perspicacitate -, dar se răzgândi. Ajunseseră.
Inginerul Miron Vasiliu, un bărbat mărunţel şi cu un nas nervos, împlinise cincizeci şi doi de ani. Măsurându-l scurt - adora calificările fulger -, Minerva îşi închipui că a intuit personajul.
"Iritabil, neliniştit, ipohondru, hiperprudent, susceptibil. Nimic nu miroase bine, nici măcar zambilele. Tras linia şi adunat: un tip dificil. Viaţa alături de el nu-i o excursie la iarbă verde..."
La rândul lui, Miron Vasiliu îi cântări fără jenă şi, dintr-un scurt viraj al nasului, Minerva îi desluşi gândul:
"Îşi bat joc de mine? Auzi, eu lucrez la o problemă de importanţă naţională, le atrag atenţia că-i o chestie gravă şi domnii îmi trimit o muiere şi un ţânc, îngeraş bălăior numai bun să-l agăţi în pom."
- Nu ştiu dacă sunteţi informată, debută inginerul după ce le verificase "la lupă" legitimaţiile, că eu lucrez la o problemă de importanţă naţională.
Minerva îşi camuflă surâsul. Îi intuise până şi termenii.
- Sunt perfect informată. Ce necazuri aveţi?
- Hm, da... hm... Deocamdată luaţi loc, trebuie să vă explic.
Îi pofti într-un hol-salonaş şi Minerva se întrebă cum izbutesc unii oameni să se înconjoare de lucrurile cele mai urâte care se pot imagina; dar mai cu seamă unde dracu le găsesc! Covorul, stofa canapelei şi a fotoliilor aveau o culoare sălcie, ceva între verde şi cafeniu, masa neagră părea adusă direct dintr-un cavou (lipsea vasul de ceramică cu imortele), pe pereţi, în rame subţiri, negre, se aflau câteva desene despre care Minerva îşi zise că ar face minuni terapeutice într-un salon de alienaţi mintali care suferă de râs.
- Cunoaşteţi deci caracterul ultrasecret al cercetărilor mele.
- Evident. Lucraţi şi acasă?
- Bineînţeles.
Minerva se aplecă înainte:
- Şi păstraţi materialul aici?
- O parte. E firesc.
Minerva încercă să-şi domolească iritarea.
- Vi s-a atras atenţia şi nu o singură dată, aţi fost prelucraţi şi răsprelucraţi să nu ţineţi nici un fel de document în locuinţele particulare. Nu vă putem asigura securitatea, plantându-vă la uşa apartamentului - şi în situaţia dumneavoastră se află sute de cercetători - câte un poliţist.
Obrazul stâng al lui Miron Vasiliu zvâcni. Nu era obişnuit să fie dăscălit şi, oricum, trecuseră ceva decenii de când absolvise cursul primar.
- Stimată doamnă, acestea sunt teorii lipsite de realism! Aş mai vrea să vă atrag atenţia că nu mai port pantaloni scurţi, nici dacă mă caţăr pe Ceahlău. Ce înseamnă "nu păstraţi nici un fel de documente la domiciliu?" Dumneavoastră confundaţi munca de cercetare cu o simplă slujbă de amploiat la primărie. Mi-am făcut orele de serviciu, mi-am încuiat sertarul şi pe urmă mă preocupă dacă ia Steaua campionatul! Ei, nu-i aşa, doamnă!
- Dar cum?
În sinea lui, locotenentul Dobrescu se amuza copios, urmărea plin de interes matchul Minerva - Vasiliu. În sfârşit, un tip care nu venea uşor de-a dura, căpăţânos şi pe deasupra cuvântăreţ. Avea şi un soi de indignare permanentă, caracteristică indivizilor cârcotaşi şi care-l amuza nespus.
Miron Vasiliu se ridică şi începu să peroreze plimbându-se prin casă. Frazele curgeau de la sine, nesughiţate, se simţeau dinainte formulate; fuseseră repetate în nenumărate rânduri.
- Munca de cercetare, ca orice activitate de creaţie, e tiranică, e un stăpân necruţător, egoist şi exclusivist. Pe stradă, în tramvai, în somn, în vizite inevitabile ca să nu mai spun la birou, cu creionul în mână, în cap nu-ţi zumzăie decât acelaşi lucru: ce soluţie dau în situaţia x, cum să evit necazul y, cum rezolv problema z. Practic, munceşti, gândeşti, asuzi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
- E foarte interesant ce-mi spuneţi, dar tot nu văd de ce trebuie să păstraţi documentele acasă.
Pentru un tip pocnit cu o cărămidă în cap, Dobrescu îşi zise că Vasiliu avea o expresie reuşită. Căscase gura şi ochii interzis şi, literalmente, îl simţeai incapabil să vorbească.
- Păi cum să lucrez? izbucni. Pe cap? Ce-s, computer?! Adică le calculez, le pritocesc şi răsucesc în minte şi a doua zi le trec pe curat la serviciu? Sau să-mi mut domiciliul la institut? Hai să fim serioşi, doamnă! De altfel, o veţi constata personal, sunt mai asigurat decât Banca Angliei, încăperea în care se află documentele este o adevărată cameră safe.
- Probabil nu îndeajuns de asigurat de vreme ce aţi avut necazuri.
Inginerul îşi desfăcu larg braţele: "Asta e de neînţeles!"
- Trăiesc un mister. Dacă n-aş fi un tip eminamente realist - n-am crezut nici măcar la zece ani în stafii, duhuri sau alţi domni mistici -, aş zice că în toată afacerea asta s-a strecurat o fantomă. Veniţi, vă rog, după mine.
Micul salon dădea într-un coridor, la capătul căruia se afla o uşă într-adevăr blindată. Drugi de fier, încuietori complicate, o broască cu cifru. Vasiliu manevră cheile, apoi discul şi pătrunseră într-o încăpere pătrată, de circa zece metri pătraţi.
Fereastra îngustă era zăbrelită cu gratii.
Minerva îşi roti ochii. În odaie se aflau patru corpuri de bibliotecă, un fichet, un birouaş şi o banchetă. Arătă cu bărbia spre dulapuri:
- ...Ăăă... şifonierele astea sunt pline cu documente? Frumoasă marfă!
- Nu vă grăbiţi. Conţin în cea mai mare parte lucrări vechi, a căror noutate s-a consumat, sau simple încercări abandonate, definitiv sau pentru o vreme. Ceea ce e de actualitate păstrez în fichet, iar cheia - o yală japoneză ultimul tip - se află în permanenţă la mine.
- Văd! În consecinţă, care este necazul dumneavoastră?
- Azi-dimineaţă, rosti Vasiliu, când am intrat aici că să-mi iau nişte note de care aveam nevoie la serviciu, am găsit chiar lângă fichet o floare!
- Ce?!
- O violetă!
- Aha! Cum rămâne cu uşa dumneavoastră super-blindată? Dădu din mână. Eh! Unde-i floarea?
- Uitaţi-o acolo, pe pervazul geamului.
Intrigată, Minerva se apropie de fereastră. Era o floricică artificială cu petale de catifea şi tijă de sârmă îmbrăcată în aţă verde. Asemenea bucheţele se găseau pentru zece-cincisprezece lei, în mii de magazine de mărunţişuri din întreaga ţară.
- După aparenţe, conchise Minerva, fantoma dumneavoastră e o cucoană. Apropo, locuiţi singur?
- Da. Am o menajeră, femeie de şaptezeci de ani, care vine zilnic şi pleacă spre seară. Face curat aici o singură dată pe săptămână şi numai în prezenţa mea. E absurd să vă închipuiţi că fleacul ăsta i-ar aparţine. În viaţa ei n-a purtat o podoabă, n-a ţinut în mână o cutie de pudră.
- Cine vă vizitează?
- Nimeni. N-o pun la socoteală desigur pe secretara mea. Vine, îşi face treaba şi noapte bună, pe mâine.
- În ce constă activitatea ei?
- Lucrări de rutină, dactilografie, corespondenţă. O fată muncitoare, conştiincioasă şi toantă.
Minerva îl privi mirată:
- Toantă?!
- Da, toantă, râse Vasiliu: "vezi ce deştept sunt eu?" Special am căutat-o sărmană cu duhul. Vă daţi seama că nu mi-aş fi vârât în biroul meu o blondă deşteaptă, curioasă, moartă după blănuri şi superbă. Nu-i nevoie să te duci la cinema ca să eviţi capcanele grosiere.
- Am înţeles că lucrările dactilografei prezintă un interes secundar.
- Fără îndoială. Rânji, încredinţat că o face K.O. Dacă dumneavoastră ne-aţi prelucrat şi răsprelucrat să fim prudenţi, după cum vedeţi, am respectat întru totul instructajul.
- Mda... Bag de seamă. Deci aţi descoperit de dimineaţă violeta. Înseamnă că ea a fost pierdută azi-noapte.
- Sau cu o noapte înainte, o întrerupse inginerul. N-am mai intrat în safe, aşa-i zic eu odăii...
- Am reţinut.
- ...de alaltăieri. O fac doar dacă am strictă nevoie.
- Secretara dumneavoastră are acces la fichet?
- Nu. V-am spus, există o singură cheie, a mea. Se uită la ceas. Vă rog să mă iertaţi, dar eu trebuie să mă retrag.
- Nu vă faceţi probleme, surâse cu naturaleţe Minerva. Ne descurcăm şi singuri.
Inginerul o cercetă descumpănit:
- Cum... Adică...
- Adică vreau să mai aruncăm o privire prin apartament. Menajera nu s-a prezentat azi?
- Ba da... E în bucătărie... În sfârşit, cum credeţi.
- Aşa credem, surâse Minerva fermecător... Dacă sunteţi amabil, comunicaţi-i colaboratorului meu datele secretarei. Nume, vârstă, adresă, locul de muncă, eventual ce ştiţi despre părinţi.
Inginerul părăsi încăperea răsucind încă o dată capul. Expresia era a unui om care nu mizează mult pe ce va găsi la întoarcere.
Minerva începu să râdă.
- Înainte de plecare, număraţi vă rog linguriţele de argint.
6.
Menajera lui Vasiliu îi aminti Minervei de bătrânele lui C. Arnal, care evoluau în comicsurile franţuzeşti alături de Pif, Hercule, Tonton şi tante Agathe. Era atât de caricaturală, încât părea neverosimilă: statură gheboşată de spondiloză, un nas gata să atingă bărbia, inevitabilul neg. Păşea cu picioarele lăsate din genunchi, în echer.
"Nu, conchise Minerva, hotărât nu aceasta e zâna proprietară a gingaşei violete".
Vocea bărbătească, morocănoasă, se asorta perfect cu înfăţişarea.
- Ziceţi-mi Ţa Florica. Aşa mi-s deprinsă.
- În regulă. Ia spune-mi, Ţa Florico, de când eşti în slujbă la inginerul Vasiliu?
- Păi, era copil de zece ani când am venit la dumnealor. Trăia doar doamna a bătrână. Pe tatăl lui dom' Miron eu nu l-am apucat. Numa' ce se prăpădise. Am patruş'trei de ani în casa asta.
Vorbea egal, monoton, fără nici un semn de exclamaţie. Morocănoşenia părea a fi componenta de bază a personalităţii bătrânei.
- Inginerul Vasiliu n-a fost căsătorit niciodată?
Femeia clătină hotărâtă capul.
- Nu. Şi-a văzut de carte, nu s-a ţinut de muieri. În patruş'trei de ani, continuă cu o satisfacţie de quaker, eu una ştiu că n-am întins pat pentru doi inşi, n-am spălat două feţe de perină la acelaşi rând de aşternut.
- Asta-i foarte frumos, aprecie neutru Minerva.
- Aşa se cade, sublinie bătrâna. Era inginer tânăr când s-a prăpădit şi cucoana. I-am zis, dom' Miron, dumneata ai şcoală, eşti învăţat, ştii cum şi ce să faci. Da' eu în ziua în care-mi aduci ţiitoare s-o primenesc şi să-i spăl blidul, plec în lumea mea. Sau o iei cu cununie ori faci ce ştii, că eu slugă la una d-alea nu mă bag.
- Aha! Dar în general are prieteni, vizite?
- N-are. Toată vremea stă cu cartea şi condeiul în mână, nu-i arde de zaiafeturi. Aici, reteză aerul cu palma, nu sună nimeni la uşă.
"Aici nu sună nimeni la uşă", repetă în gând Minerva. Câteva cuvinte care pictează o existenţă mai convingător, mai complet şi mai concret decât douăzeci de pagini redactate de Serviciul Personal.
- ...afară de aia, adăugă bătrâna, care-i scrie la maşină, don'şoara Niculina.
Minervei îi veni greu să-şi dea seama dacă secretara îi este sau nu simpatică.
Modulaţiile glasului rămăseseră aceleaşi, iar ideea de zâmbet era tot atât de departe de persoana menajerei ca un iceberg de portocalele roşii din Andaluzia.
- Vorbeşte-mi, te rog, despre domnişoara Niculina. Ce părere ai despre ea, ce fel de om e?
Ţa Florica săltă din umeri:
- Păi e aşa cum e. Don' Miron e mulţumit Ce treabă am eu cu ea?
Minerva zâmbi:
- Chiar nu ţi-a făcut nicio impresie? Nu se poate. Dumneata eşti o femeie deşteaptă, cu principii morale... ăăă, vreau să spun ştii ce e buna cuviinţă...
"Aha, ha, ha! îşi zise Dobrescu. Samuraiul umblă la piculină!"
Bătrâna îi azvârli o privire circumspectă.
- De unde ştii dumneata că eu sunt femeie deşteaptă? Numa' ce m-ai cunoscut. Şi cu don'şoara Niculina, vă zisei: nu se vâră la plita mea, eu nu mă vâr în hârţoagele ei. Atâta, că e mare puturoasă. Vai de omul care s-o îndura să facă bordei cu ea.
- De ce? râse Minerva.
Bătrâna dădu din mână cu dispreţ:
- Păi admiţi dumneatale, fată tânără de două'ş'cinci de ani, să umbli cu ac de siguranţă la fustă că ţi-e lene să coşi o copcă? Să stai cu părul năclăit, doar cozi de şobolan, şi cu subţiorile galbene de năduşeală? Vară, iarnă, aerisesc un ceas după ce pleacă în lumea ei... Acuma, iertaţi-mă, că făcui o sărăcie de budincă şi trebuie s-o vâr în cuptor. Dacă aveţi nevoie de oarece...
- Mulţumesc, deocamdată de nimic. Spune-mi, Ţa Florico! Ai râs vreodată în viaţa dumitale?
Ţa Florica chibzui îndelung, cu seriozitate.
- Da! Am râs de m-am prăpădit, când s-a sculat don' Popescu, farmacistul, de pe năsălie şi-a cerut o ţuică mare. Fugeau toţi, ca iepurii...
"Mda, gândi Minerva, după toate probabilităţile, a doua ocazie nu se va mai ivi."
Nu era mare lucru de văzut în cele patru încăperi. Un birou modest, clasic, cu pereţii plini de cărţi, o sufragerie de serie, care se putea întâlni în mii şi mii de exemplare înainte de război - bufetul supraetajat, servantă cu vitrină, masă de şase persoane extensibilă pentru douăsprezece etc. -, banală, burgheză, urâtă, dar extrem de comodă, un dormitor auster.
- Un fapt e cert, Dobrescule, conchise Minerva.
Locotenentul se încordă dintr-o dată, "intră în priză", cum se exprima faţă de colegi. Urma desigur una din demonstraţiile celebre ale Minervei, în care, din păcate, nu se mulţumea să-şi dezvolte tezele acceptându-l pe Dobrescu în simpla ipostază de audient atent. Îl obliga să participe, chestionându-l, silindu-l la deducţii acrobatice, cerându-i imperativ să raţioneze, să caşte ochii nu gura, să înţeleagă, să intuiască, să inventeze, să citească în mintea Minervei şi în stele, ceea ce, în fond, însemna acelaşi lucru.
Relaţiile Minerva-Dobrescu intraseră de mult în folclorul şi anecdotica colegilor.
Categoric, locotenentul nu era ceea ce s-ar putea numi un tip cu şansă. O avusese patru ani de zile profesoară şi dirigintă şi certa lipsă de vocaţie a elevului Dobrescu pentru matematică, combinată cu ambiţia şi convingerea nestrămutată a Minervei că a avea bosa cifrelor e o figură de stil şi că, în realitate, nu există elevi nedotaţi, ci doar rea-voinţă, transformaseră ultimii ani de liceu ai băiatului într-un coşmar de iad dantesc.
Piruetele destinului sunt neaşteptate. Dobrescu avea s-o afle, din nefericire, de foarte tânăr. Absolvent al Facultăţii de Drept, fusese repartizat să lucreze în cadrul Ministerului de Interne. Intrând în biroul celui ce avea să-i fie şef direct, se simţi brusc cuprins de ameţeală. Imaginile deveniră albe, lipsite de contrast, ca ninse, în urechi îi zumzăiau o oştire de albine. Din spatele biroului surâdea serafic - ah! binecunoscutul surâs care prefigura extemporalele-fulger de zece minute - maiorul Minerva Tutovan.
"Ia te uită! Dobrescu Vasile dintr-a XI-a B. Ce-ai păţit, băiete? Arăţi de parcă te-ar fi dat cu flit!"
Metodele Minervei nu se schimbaseră, îi intrase dăscălia în sânge şi, printre altele, nutrea ambiţia să-i înveţe pe subalterni să şi cum să gândească.
"De unde ştie Samuraiul, de unde are convingerea că ea gândeşte bine şi nu altul? se lamenta mereu Dobrescu către colegi. Adică de ce s-ar socoti infailibilă?"
Era însă o întrebare la care nimeni nu izbutise să-i ofere un răspuns satisfăcător.
- Da, conchise Minerva, se pot trage concluzii certe. Indiferent de alte păcate, două, precis, nu-i figurează în inventar. Mă refer la Vasiliu, evident! Unu, băieţelul nu e snob şi nici nu s-a îngălbenit vreodată de invidie.
Locotenentul emise prudent:
- Probabil...
- Nu eşti sigur?
- Ba da... Dacă dumneavoastră o emiteţi cu titlu de certitudine...
- Nu pentru că eu o emit, băiete, ci pentru că faptul este strident de evident. Te-ai uitat bine împrejur? Numai troace vechi, demodate, nici o încercare de a încerca să-şi epateze vizitatorii: neamuri, vecini sau crocodilul Costică.
- Aveţi dreptate... Nu prea pare să-i pese.
- Îl lasă la fel de rece ca şi camizolul preferat al soacrei lui Popescu din Drumul Taberei! Să ştii, băiete, că totdeauna, dar totdeauna, snobul sau invidiosul este şi un performeur de ordin material. În casa lui vei întâlni televizorul în culori, videocasetofonul, uzina muzicală cu o sută de butoane - ştie să manevreze cel mult trei -, în garaj o Dacie sport de 120.000. Adică, făcând bilanţul, toate simbolurile prosperităţii mediului şi deceniului în care evoluează.
Începu să-şi încheie nasturii trenciului şi îşi tufli cu gestul ei caracteristic bascul, apăsându-l bine pe creştet.
- Mă obsedează totuşi chestia cu violeta. Cum putea să ajungă în bunkerul lui Vasiliu? Pentru că practic acolo e un bunker. M-am uitat atentă la fereastră. E înţepenită de nefolosinţă.
Dobrescu, convins de astă-dată că evoluează pe un teren sigur, declară sentenţios:
- Oricum, pe geam nu putea pătrunde nimeni! Distanţa dintre gratii exclude din capul locului ipoteza.
- Hm! făcu Minerva. Aşa cugetă dumnealui, locotenent Dobrescu Vasile. N-am afirmat că ar fi putut intra pe fereastră cuplul Stan şi Bran, eventual în mare ţinută, frac, joben şi mantie voluptoasă a la Jean Marais în Contele de Monte Cristo!
- Atunci cum a ajuns floarea în încăpere?
Minerva chicoti:
- De pildă, expediată cu o praştie... De ce nu? Mobilizează-ţi fantezia, Dobrescule!
7.
Îşi dăduseră întâlnire, ca de obicei, la rondoul de la fântână de pe Bulevardul Republicii. Adriana, într-un fulgarin alb cu un fular angorat roşu, purtat ca la sky, mărunţică, vioaie, neliniştită, semăna cu un fluture. Sau cel puţin aşa i se părea lui Dan, a cărui inimă, la vederea fetei, începuse să bată vijelios. Deşi se iubeau de un an de zile, tânărul încă nu se obişnuise cu privilegiul, cu fericirea de a fi fost acceptat de Adriana.
Un miracol de fiecare zi, o bucurie constantă, o permanentă şi încântătoare stare de emoţie; părea că nu se va istovi niciodată.
Fata tremura de nerăbdare, glasul îi vibra:
- Spune-mi exact cum s-a întâmplat. Unde l-ai văzut?
- Pe strada Visarion.
Sprâncenele Adrianei se încreţiră:
- Ce căutai tu noaptea acolo? La despărţire mi-ai spus că te duci acasă.
- Ai răbdare, iubito. Aşa am şi făcut. Când am deschis uşa, bucurie mare! Inundaţie! Încă puţin şi ar fi început să plutească mocheta. M-a trimis taică-meu urgent la nenea Tudor să iau cheia franceză. Dacă ai fi văzut bucătăria, te apuca groaza. Un dezastru!
- Bine, zi mai departe!
- Am prins un taxi în Piaţa Unirii şi am coborât la Piaţa Romană. Am luat-o pe Ana Ipătescu...
- Ce-i asta? Harta Bucureştiului?
- Iubito, râse Dan, vreau să înţelegi exact.
- Las' că înţeleg...
- Ei bine, cam cu vreo douăzeci de metri înaintea mea, l-am văzut deodată pe tipul din restaurant.
- Cum adică, aşa, deodată?
- Mergea în faţa mea. L-am recunoscut după vindiacul ăla cadrilat şi porthartul burduşit.
Adriana îl cercetă neîncrezătoare:
- Există un milion de tipi cu aceleaşi semnalmente.
- Draga mea, te asigur că nu m-am înşelat. Am trecut de partea cealaltă a străzii şi i-am văzut figura. Nu am nicio îndoială.
- Şi?
- A intrat într-un bloc de vreo opt etaje. Părea un obişnuit al locurilor, adică nu bâjbâia, nu se afla pentru prima oară în imobil, a luat liftul.
- Şi? La ce etaj s-a oprit?
- Stai să vezi! După ce am auzit liftul oprindu-se, am zbughit-o pe scări. Am găsit ascensorul la etajul patru. Sunt două apartamente pe palier. Într-unul locuieşte familia Ionescu - două persoane, am consultat tabelul cu lista de întreţinere -, în celălalt, un medic - Radian.
Adriana rămase pe gânduri. Mergea ca un automat, ţinându-l strâns de braţ. Pe lângă ei alunecau trecători cu sacoşe de plastic şi serviete diplomat, tineri zgomotoşi sau pensionari cu caniche-ul (mai modern, cockerul) ţinut în lesă. Amalgam de griji, bucurii, ambiţii, necazuri, preocupări sau lipsă de preocupări, chipuri surâzătoare, mohorâte ori indiferente, destine fericite, ratate sau simplu mulţumite se amestecau, în veştminte de toate culorile, cu buletine emise la diverse date pe un interval de cinci-şase decenii, pe adrese ce acopereau toate punctele cardinale ale Capitalei.
- Şi acum ce facem? întrebă Dan.
- La asta mă gândeam şi eu. Ce facem? Îşi ridică brusc bărbia voluntară: Adică ştiu. Dăm o raită pe acolo.
Dan se opri locului:
- Ce speri să descoperi?
- Habar n-am, dar vreau să studiez şi eu peisajul.
- E inutil, iubito.
- O să vedem. În fond, avem altceva mai bun de făcut?
Era un bloc construit înainte de război, cu balcoane-loggie şi risipă de mică plouată pe zidurile cenuşii. Pe scările de marmură neagră, odinioară se căţărase probabil, şarpe cu spinarea frântă în trepte, un covor de pluş, roşu. Rămăseseră martore panourile de bronz de la îmbucătură. Amănunt remarcabil, nu se simţea miros de mâncare, iar din apartamente nu străbăteau zgomotele domestice cotidiene: urletul televizoarelor, clinchet de vase, energice imprecaţii din familia "boule! Dacă-ţi dau două perechi de palme, ai să ţii minte pentru totdeauna cât fac 7X 8", urmate de un bâzâit la fel de energic.
Dan râdea adesea: "De ce dracu' din toată tabla înmulţirii rezultatul lui 7 X 8 dă cel mai mult de furcă tuturor generaţiilor de şcolari?"
Un bărbat în vârstă pătrunse în bloc. Se uită la cei doi care studiau tabelul de lângă peretele cutiilor de scrisori şi se interesă politicos:
- Căutaţi pe cineva?
Adriana, mai promptă, răspunse iute:
- Da... Un prieten... Un tânăr... Îl cheamă...
Se pregătea să inventeze un nume, dar bărbatul o întrerupse.
- Nu stă niciun tânăr aici... Ciudat, nu? Au îmbătrânit toţi locatarii.
Chicoti, parcă surprins de propria lui idee, ca de o constatare iscată pe neaşteptate, şi repetă:
- Am îmbătrânit toţi...
Observă expresia mirată a tinerilor şi, schiţând un salut brusc, intră în lift.
- Eu n-am să fiu niciodată bătrână, hotărî Adriana. Şi, într-adevăr, fenomenul i se părea imposibil. Nu se putea închipui nici măcar la treizeci de ani.
Adăugă, mereu teribilă:
- De altfel, presimt că eu am să mor foarte tânără. Aşa mi-a ghicit cineva, iar eu simt că-i adevărat.
Dan, brusc neliniştit, de parcă evenimentul aştepta imediat, după colţ, încercă să schimbe discuţia.
- Te-ai lămurit? Nu locuieşte niciun tânăr în bloc. O fi fost în vizită la cineva.
- Tot suntem aici. Să urcăm până la patru.
- Ca să vedem ce? Două uşi închise? Adriana, calină, îi sărută vârful bărbiei:
- Vreau să văd tot ce vezi şi ai văzut şi tu.
Uşile erau de stejar, cu furnir acaju, dispuse simetric în stânga şi dreapta liftului.
Adriana se uită lung la vizoarele rotunde cu gratii, la butoanele de bronz, la plăcuţele aurii cu cartea de vizită a locatarilor.
- Hai, Adriana, odată! Zău că exagerezi.
- Da, oftă fata. Să mergem.
Părea că se desparte greu de palierul cu pereţi leproşi, în calcio vecchio.
Coborând prima treaptă, se mai uită o dată peste umăr.
În aceeaşi clipă, se auzi un strigăt înfiorător. Un strigăt de coşmar, de agonie conştientă, inconfundabil: strigătul smuls de frica morţii.
8.
Când sună telefonul, Matilda Manta tresări. Apelurile străpungeau rar liniştea casei din Râul Doamnei - mai mult greşeli - iar trilul strident al aparatului o trezea din ceasurile (cele mai multe dintr-o zi) de visare.
Se gândise de multe ori să renunţe la abonament, dar o oprise logica aceleiaşi Elvira Doga.
"N-ai voie să te izolezi complet de oameni, gândeşte-te că telefonul e singura ta legătură cu pământul..." Cine să mă sune pe mine, draga mea? Şi nici nu-mi lipseşte! "Chestia, subliniase Elvira, e nu cine te sună pe tine, ci să n-ai tu nevoie să comunici. Cu un medic, un instalator sau pompierii... În materie de imprevizibil, viaţa e inepuizabilă."
Era în pat şi citea, de fapt recitea, biografia lui George Sand. Încă din tinereţe, o fascinase personalitatea acestei femei, a cărei alcătuire - aventurieră şi totodată truditoare a condeiului - o considerase totdeauna cu o consternare, deloc paradoxal, plină de admiraţie. O uimise mereu aptitudinea scriitoarei, atât de rară la femei, de a armoniza perfect o viaţă sentimentală vastă şi zbuciumată cu o operă vastă, ale cărei dimensiuni rivalizau cu cele ale unui Balzac... Nu fusese frumoasă, fotografiile divulgă, după mai bine de un secol, o figură cu ochi bulbucaţi, obraji păstoşi, o dublă bărbie grea înfiptă în piept cu arogantă suficienţă. Şi totuşi cât farmec, câtă putere de seducţie! La picioarele ei un Chopin, un Alfred de...
Telefonul o smulse din visare. Probabil încă unul care căuta Hotelul Prundiş - mereu aceeaşi eroare la care avea să răspundă cu acelaşi glas automatizat "Greşeală, domnule sau doamnă..."
- Doamna Manta?
Urechea fină a bătrânei aprecie glasul sigur, grav, de altistă. Rosti surprinsă:
- Da...
- Aş putea vorbi cu domnul Gorun?
- Nu este acasă.
- Vă rog, dacă sunteţi amabilă, transmiteţi-i că l-a căutat Erika. Nu uitaţi, vă rog! Desfăcu în silabe: E-ri-ka.
- Atâta tot?
Femeia râse:
- Uneori şi atât e prea mult. Vă mulţumesc.
Bătrâna grifonă numele pe un colţ de hârtie, mai citi câteva pagini şi adormi.
Când se trezi, după vreo două ceasuri, în odaie era întuneric şi, ca totdeauna iarna, în primele clipe nu putu realiza dacă e seară sau dimineaţă. Deschise aparatul de radio şi ascultă câteva minute emisiunea. Bucureşti 1 transmitea o piesă de teatru, dar bătrâna nu putea urmări dialogurile. Totul i se părea străin, vocile, cuvintele, ilustraţia muzicală. O străbătu fiorul unui gând ciudat: "Trebuie să mori la timp. Oare... oare eu am... am întârziat prea mult?"
Îşi simţi gura uscată şi se gândi să-şi facă un ceai. Se opri cu mâna pe clanţa uşii de la bucătărie. Da, se auzea yala de la intrare.
"S-a întors."
Din nou aceeaşi crispare a inimii, acelaşi sentiment de nelinişte. Gorun salută plin de amabilitate şi dădu să intre în odaia lui. Într-un an de zile, nu schimbaseră împreună mai mult de cincizeci de fraze.
Matilda Manta îşi luă inima în dinţi:
- Vă reţin un singur minut, domnule Gorun.
- Cu plăcere...
- Presupun că aţi găsit biletul meu...
Bărbatul păru că încearcă să-şi aducă aminte. Matilda Manta, nu ştia nici ea de ce, îşi ţinea respiraţia: "Măcar de i-aş vedea o singură dată ochii." Erau ca şi camuflaţi de dioptriile mari; bătrânei îi venea să-i smulgă ochelarii şi să fugă...
- A, da! Biletul dumneavoastră. Bineînţeles... Mărturisesc că m-am simţit contrariat. V-am nemulţumit cu ceva?
Bătrâna dădu din cap fâstâcită:
- A, nu... Nici vorbă... Doar atât că nu mai pot închiria... Ştiţi... A intervenit o situaţie specială... Ceva de familie.
- Regret din suflet, surâse Gorun, a neputinţă, căci m-am simţit foarte bine aici. Desigur, mă voi conforma dorinţei dumneavoastră. Aş avea o singură rugăminte... Îngăduiţi-mi să mai păstrez camera circa două săptămâni, până voi găsi ceva convenabil...
- Da... Bine... sigur... Înţeleg. În definitiv, aveţi dreptul la un preaviz...
Gorun mulţumi dând din cap. Bătrâna îl opri din nou:
- Iertaţi-mă, era cât pe-aci să uit. V-a sunat azi o doamnă, Erika.
Bărbatul întoarse brusc capul.
- Mi-a lăsat vreun mesaj?
- Nu. V-a căutat şi atât!
Gorun îşi muşcă imperceptibil buza de jos.
"A venit Erika... Deci sunt îngrijoraţi... foarte îngrijoraţi. Le e teamă... Dar de cine?"
9.
Dan, împreună cu taică-său, Marin Dumitriu, constituiau ceea ce neamurile şi amicii calificau drept un menaj de burlaci. Rămas de tânăr văduv, la treizeci şi cinci de ani, Dumitriu încercase să-şi refacă existenţa, dar după două tentative renunţase.
"Femeilor, teoretiza el, lăsându-se învăluit de nostalgie în seri cu aromă de tufănele brumate şi vin fiert, le plac copiii, dar nu ai alteia. Iubesc copiii, dar pe ai lor..."
După o primă încercare eşuată - respectiva află că are un băieţel de unsprezece ani ("Îl iau şi cu măgar mare, ca să-mi hrănesc vrăjmaş în casă, că ăsta n-o uit pe mă-sa şi mă duşmăneşte de parcă aş fi tăiat-o eu!") o luase la goană încotro văzuse cu ochii.
Intervenise apoi episodul cu Lucia, o arhitectă frumoasă, voluntară şi pe care Dumitriu o iubise cu patimă. Speriat de prima experienţă, îi ascunsese iniţial existenţa copilului. Legătura dura de un an şi jumătate, când, ajunul depunerii actelor de căsătorie la Sfat, îi făcuse marea mărturisire. Marin Dumitriu n-avea să uite niciodată scena. Lucia se albise la faţă, obraji înecaţi în var, trăsăturile i se schimbaseră brusc şi Dumitriu avusese senzaţia stupidă că femeia şi-a înghiţit buzele. Lăsaseră în urmă o cicatrice întunecată. După câteva minute, surâse crispat:
"Îţi mulţumesc, Marine, că ai avut onestitatea să mi-o spui azi. Îţi jur că dacă n-o făceai, a doua zi după căsătorie sau oricând aş fi aflat, introduceam divorţul..."
"Şi... Şi o să fie bine? Copilul e bun, nu deranjează... Poate sta eventual la soră-mea!"
"Nu. Nu vreau să te împart cu nimeni, nu vreau să mă minţi! Şi hotărât m-ai fi minţit! Există multă duplicitate în tine, de vreme ce ai putut să-mi ascunzi un an şi jumătate un lucru atât de important din viaţa ta! Nu! Nu vreau să mă înşeli în permanenţă, să-l vizitezi pe ascuns, să-i dai bani fără să ştiu eu, să te frămânţi lângă mine, să te aud oftând pentru că undeva, în altă casă, puştiul a făcu guturai sau n-a luat treapta!..."
Dumitriu suferise mult, "atât cât poate suferi un bărbat pentru o femeie". Apoi se resemnase. Azi, la cincizeci de ani, era un bărbat cumsecade, împăcat cu propria lui soartă, refugiindu-se într-o lume a lui, cu plăceri inofensive şi necostisitoare. În ceasurile libere juca macao cu un vecin, dar cel mai adesea întârzia dinaintea globului pământesc şi a atlasului, înconjurat de hărţi şi cărţi de călătorie. Lecturile lui preferate rămâneau Geografia distractivă a lui Lecca şi romanele lui Jules Verne, cu preferinţă specială pentru O călătorie în jurul pământului.
Bizar până la perplex la acest bărbat, adevărat marinar şi explorator pe mări de hârtie şi meridiane "pictate" cu cerneală tipografică, plimbându-şi degetele pe pântecele lăcuit al globului de şaptezeci de lei, era faptul că nu părăsise Bucureştiul de cel puţin treizeci de ani, îngrozindu-l cea mai modestă deplasare până la Snagov sau Chitila.
Cu fiu-său se afla în relaţii de caldă camaraderie şi privindu-l în ochi i se aprindea de fiecare dată un sfios licăr de duioşie. Ţinea şi la Adriana şi când îi văzu pe amândoi intrând în sufragerie, se ridică vioi de la masă şi începu să strângă hărţile.
- Aţi căzut la ţanc! Mi-a ieşit o budincă grozavă.
Ca mulţi bărbaţi, era un excelent bucătar, îndemânatec şi plin de fantezie. Îi plăcea să inventeze reţete noi şi cândva îi venise ideea să scoată o carte de bucate în versuri. Nu trecuse însă niciodată de primele două rânduri. "Merinde bune de-oţi dori, la nea Marin veţi poposi..."
Surprinse expresia îngrijorată a celor doi şi-i cercetă neliniştit:
- S-a întâmplat ceva?
Adriana dădu din cap conspirativ.
- Am venit să ne sfătuim cu dumneavoastră. Se adresă lui Dan: Spun eu sau spui tu?
- Zi-i tu.
Agitată, Adriana relată incidentele ultimelor două zile. Pe măsură ce înţelegea despre ce e vorba, chipul lui Marin Dumitriu se destindea într-un surâs pe care l-ar fi putut descifra şi un sugaci.
- Ce copii sunteţi! Ne-am jucat un pic de-a detectivii, nu-i aşa?
- Tată, ce-ţi spunem noi nu sunt poveşti.
- Bine, vă cred! Şi ce vreţi de la mine?
- Un sfat! răspunse Adriana. Cum trebuie să procedăm?
Marin Dumitriu ridică din umeri:
- Ce să vă spun eu, dragii mei?! Cel mai competent în materie e avocatul Nicolau, iar domnia-sa şi-a exprimat opinia.
- Lăsaţi-l pe tata. E atât de... obsedat de dosarele lui că nici măcar nu aude ce i se spune, ne ascultă veşnic, şi pe mine şi pe mama, numai cu o singură ureche. Adăugă dând glas unei nemulţumiri vechi: are impresia că numai lui i se întâmplă lucruri importante, că-i singurul om cu preocupări serioase.
Dan interveni ciupindu-şi vârful nasului. Fusese gestul caracteristic al maică-sii şi lui Dumitriu i se păru grozav de ciudat. Dan abia dacă şi-o amintea...
- Uite la ce ne-am gândit noi...
- Aşa, băieţi! Cu asta trebuia să începeţi.
- Vrem să ne prezentăm la miliţie, sau mă rog unde se reclamă chestiile astea şi credem că ar fi bine să vii cu noi. Ai altă autoritate.
Dumitriu se crispă. Nu făcea parte din specia celor al căror ritm cardiac se accelerează brusc în prezenţa unei perechi de epoleţi, dar, ca toţi oamenii timizi şi modeşti, avea groază de ridicol, de comentarii ucigătoare: "bărbat serios, în toată firea, s-a luat după ăştia mici, care probabil au făcut o cură de video..."
Îl deruta mai cu seamă faptul că Nicolau, a cărui ureche expertă vibrează, se ciuleşte profesional dinaintea unor asemenea istorii, a refuzat să discute chestiunea, tratând-o drept o fantezie de mucoşi.
- Ce zici? Vii?
Adriana interveni hotărâtă:
- Să ştiţi că noi tot ne ducem! Simt că nu putem proceda altfel... Îşi strânse pumnii: Da, simt!... Mai ales strigătul acela nu-l pot uita.
Şi se zbârli, retrăind clipa. Marin Dumitriu încercă să câştige timp:
- Nu vreţi să vă mai gândiţi puţin? Măcar până mâine dimineaţă...
- Exclus, tată! O persoană se află în primejdie de moarte. E posibil, nu? Şi aşa s-ar putea să fie târziu.
Dumitriu se ridică oftând.
- Bine, mă îmbrac.
Trecu în dormitor. Telefonul începu să sune.
- Da, făcu Dan.
Auzi un glas articulând perfect cuvintele:
- Fii atent, puştiule! Sfatul meu este să stai blând! Vezi-ţi de găletuşă şi lopăţică şi nu te vârî în afaceri care nu te privesc. Serveşte-i textul ăsta şi piţipoancei!
10.
- Ce impresie ţi-a făcut Vasiliu?
Coloneul Ionaş, privind pe fereastră, aşteptă un timp, apoi se întoarse, surprins că Minerva nu-i răspunde.
- La ce te gândeşti?
...............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu