4.
- Faci dumneata gestul ăsta? Nu-i a bună, constată Doru Matei.
- Suntem cu maşina, vă putem duce până acasă.
- Lăsaţi, domnule maior! mârâi bătrânul. Ne ajunge că ne-am plimbat cu dricul! Acu' să ne urcăm şi în duba Miliţiei! E prea mult pentru o singură zi.
- Vai! sări Melania Lupu căutând ochii lui Cristescu, sunteţi atât de amabil! Nici nu vă pot mulţumi îndeajuns. Ca să fiu sinceră, v-aş însoţi, dar nu-l pot lăsa singur pe domnul Popa.
- Încep să cred, declară Cristescu plimbându-şi privirea de la unul la celălalt, că într-adevăr nenorocirea asta v-a apropiat extrem de mult...
- Indiscutabil...
- Totdeauna ne-am interesat unul de celălalt. Amicul Popa, cel puţin, rar îşi dezlipeşte urechea de uşa mea...
Melania Lupu tuşi îngrijorată.
- Domnul Matei glumeşte...
- Îl stimulează, bănuiesc, ambianţa, observă maiorul.
Bătrânul morocănos se postă ostentativ pe marginea trotuarului cu faţa spre şosea. Sculptorul tremura de frig.
- Oricum ar fi, hotărâţi-vă odată! Cu dubă, fără dubă, chestia e să ne cărăm! Trage al dracului staţiunea asta!
Zări un taxi şi ridică mâna. Maşina opri la câţiva metri. Cristescu începu să râdă:
- Am să trec diseară pe la dumneavoastră. Vreau să discut neapărat cu domnişoara Scurtu. Evident, dacă nu vă deranjez!
Bătrâna păru o clipă descumpănită, mai mult o impresie, apoi declară senină:
- Nici gând să ne deranjaţi, domnule maior. Ne va face multă plăcere. Vă aşteptăm negreşit. Draga Valerica! Va fi încântată că vă ocupaţi de ea.
- Bate câmpii cretina, mormăi cu spatele întors Grigore Popa şi intră în maşină.
Matei se lăsă greu pe canapea. Comentă printre dinţi:
- Nu prea eşti abil, papa!
Melania Lupu îi arătă din ochi şoferul şi sculptorul tăcu.
Getaxul demară. Bătrâna se întoarse cu cel mai fermecător surâs spre Cristescu şi Azimioară, rămaşi pe trotuar, şi flutură în dreptul buzelor graţios degetele înmănuşate.
- Ce oameni încântători!
Continuă să zâmbească mult timp după ce maiorul şi subalternul său nu se mai zăriră.
4.
Cristescu se îndreptă spre cuier şi începu să se îmbrace. Întâi fularul, apoi raglanul larg din stofă moale, pălăria cu boruri scurte, mănuşile. Azimioară îi urmărea mişcările, silueta suplă menţinută fără eforturi la un număr de kilograme cu care s-ar fi putut mândri orice adolescent.
Locotenentul încercă un vag sentiment de neîndreptăţire. Maiorul nu ţinea niciun fel de regim, consuma pâine, dulciuri, bere, bea cafeaua cu zahăr ca oamenii, nu-i era teamă de cântar, n-auzise în viaţa lui de zaharină, dieta clinicii Mayo, "puncte", "fără sare şi grăsimi". Ca toţi oamenii graşi, Azimioară avea impresia că mănâncă extrem de puţin. Era în permanenţă flămând, dispus la orice oră să se aşeze la o masă completă de patru feluri, evita să se cântărească, îi plăcea să facă piaţa şi adora bucătăria cu mecanismele ei complicate. Aluziile la gabarit le primea cu calm filozofic: "Chestie de glande..."
Cristescu îşi băgă ţigările şi bricheta în buzunar.
- Ai văzut raportul lui Ciobanu?
Locotenentul clătină capul.
- Nu.
- Hm, e foarte interesant. Valerica Scurtu n-a părăsit locuinţa de alaltăieri. Adică de la prima noastră vizită.
- Poate că n-a avut chef să ia parte la circul ăsta...
- N-aş crede.
- Sau într-adevăr e bolnavă aşa cum pretindea bătrâna.
- De acord. Dar tot ea pretindea că a plecat azi de dimineaţă la serviciu. Puse mâna pe clanţă precizând: Casa are o singură ieşire.
Azimioară se bâlbâi tulburat:
- Credeţi că...
- Nu cred. Mi-e teamă!
Schiţă un salut vag şi părăsi biroul.
5.
Doru Matei rupea bucăţi mari de pâine şi băga în gură câte două-trei felii de salam luate direct din hârtie. Nu avea răbdare să le cureţe, înghiţea totul cu un fel de disperare lacomă.
- Nu credeam că mi-e aşa foame... Trase un gât lung din sticla de coniac atunci desfăcută şi continuă: Mă aşteptam să diger ceva mai de soi la parastasul lui Panaitescu. În fine, merge şi asta... Cel puţin sunt liniştit!
- Oricum puteaţi fi liniştit, domnule Matei.
- Mă îndoiesc că Panaitescu şi Valerica sunt de aceeaşi părere, acolo... Vărsă un pic de alcool: Să le fie ţărâna uşoară.
Făcuseră cumpărături înainte de a se întoarce acasă. Fiecare îşi păzise pachetele, iar acum mâncau în hol, păstrând distanţe mari şi privindu-se circumspect. Melania Lupu, la un capăt de masă, ciugulea delicat dintr-o indiană cu frişcă. La celălalt, Grigore Popa ungea unt pe pâine şi bea suc de roşii. Sculptorul ţinea mâncarea pe genunchi. Se descurca perfect, era evident că-i obişnuit cu mesele încropite. Isprăvi primul şi făcu hârtiile ghemotoc. Respiră adânc apoi aprinse o ţigară.
- Tinere! spuse Popa cu gura plină, înghiţi şi arătă spre scrin: Uită-te dacă mai sunt acolo...
- Asta ar mai lipsi!
- Fireşte că sunt, îi asigură Melania Lupu.
- Îmi place să mă conving.
Doru Matei lăsă ţigara în scrumieră. Declanşă mecanismul ascunzătorii, scoase cele două pânze şi le desfăcu.
- E în regulă?
- Mda... Pune-le la loc.
Sculptorul începu să râdă. Popa nu-l scăpa din ochi. Răsuflă uşurat abia după ce-l văzu închizând tainiţa.
- Aveai o privire... observă amuzat Matei. Spune-mi, te rog, chiar aşa impresie proastă fac?
- Execrabilă!
- Trebuie să ne sfătuim, declară Melania Lupu făcând ordine pe masă.
- Iar? Ce naiba, a mers totul pe roate!
- Domnii de la Miliţie vor reveni...
Popa şterse cuţitul pe o bucăţică de pâine.
- De asta poţi să fii sigură.
- Trebuie să justificăm dispariţia Valericăi.
- A plecat şi nu s-a mai întors!
- Categoric! fu de acord Matei. Ne batem capul de pomană. Oricum, n-avem altă soluţie. Ziceai că ştii tabinet?
Bătrâna îşi strânse buzele.
- Cred că am făcut o greşeală.
Grigore Popa o privi iute.
- O greşeală, repetă Melania Lupu. I-am spus maiorului că Valerica a plecat de dimineaţă la birou.
- Ei şi?
- Răspundem noi de ce i se putea întâmpla pe drum!?
Melania Lupu zâmbi nervos:
- Ei ştiu că nu a plecat. Locuinţa e supravegheată. Sunt convinsă că e! Da... O greşeală de neiertat.
Comisese de fapt două.
Capitolul VIII
INEGALABILA MELANIA COMITE ERORI
1.
- Luaţi loc, vă rog.
Melania Lupu îi indică amabilă un scaun, apoi scotoci în poşeta lăsată pe marginea scrinului şi scoase o batistă.
Avea o fustă cenuşie şi o jachetă neagră, lucruri simple, ieftine, dar care cădeau admirabil.
Cristescu o examină câteva clipe.
"Trebuie să fi avut un trup perfect."
- Sunteţi singură?
- Da... Adică, nu. Domnul Popa s-a întins un pic, iar domnul Matei cred că lucrează.
- La cimitir mi s-a părut că era bolnav.
- Într-adevăr, nu s-a simţit bine. Poate că doarme... Nu ştiu.
Cristescu îşi frecă pumnii:
- N-aţi reuşit încă să reparaţi ţeava?
- Închipuiţi-vă! Pur şi simplu degerăm. Adevărul e că n-am avut timp să ne ocupăm suficient de chestiunea asta. E şi un sezon păcătos, toată lumea face reparaţii, nu te poţi aştepta ca după un singur telefon să-ţi trimită lucrători. Mâine dimineaţă am să mă duc chiar eu la I. A. L.
- Pe bărbaţi nu-i interesează chestiunea?
- Oh! Bărbaţii!
- Şi domnişoara Scurtu? se interesă Cristescu pe tonul cel mai firesc.
Bătrâna clipi nevinovată.
- Sărăcuţa, e ocupată până peste cap.
- Mă întreb dacă mă poate primi...
Melania Lupu se uită la ceas.
- 7. Cred că s-a sculat. Zâmbi scuzându-se parcă: Nu-i place s-o trezeşti brusc. Mititica de ea e tare nervoasă. Munceşte mult.
- A venit târziu?
- Cine?
"Procedeul clasic de a câştiga timp", îşi zise Cristescu.
- Domnişoara Valerica, fireşte.
- N-am idee, domnule maior. De obicei vine la 4, 4.30, or noi ne-am întors de la cimitir după 5. Are astenie şi medicii i-au recomandat să se odihnească.
Cristescu aruncă o nadă.
- Poate că vrea să doarmă în continuare, până dimineaţă. Credeţi că e cazul să mai aştept sau să revin mâine?
Bătrâna începu să râdă:
- Dumnezeule! Nici chiar aşa! O să se amuze grozav când am să-i povestesc. De altfel, azi e vineri...
- Şi?
- În fiecare vineri la 8.20 se dau la televizor filme cu cowboy, ne uităm împreună. Îşi bătu palmele încântată: Ne plac atât de mult!
- Atunci mai aştept. Desigur, dacă nu deranjez...
- Se poate? Cu plăcere! Noi, bătrânii, ne bucurăm când cineva e dispus să-şi piardă puţin timp în compania noastră.
- Exageraţi...
- Ştiţi bine că nu, domnule maior. Suntem plicticoşi, vorbim numai de boli, şi uneori chiar adormim. Nu vreţi o cafea?
Cristescu refuză fără convingere şi bătrâna se îndreptă spre bucătărie. Întrebă din uşă:
- Cu rom?
- Foarte puţin.
Privi un timp pereţii, între ferestre atârna o litografie veche - o amazoană cu un câine de vânătoare - apoi tavanul rotund, cu ornamente de ghips.
Îi veni pe neaşteptate o idee năstruşnică.
Păşi în vârful picioarelor pe lângă zid şi deschise brusc uşa de la odaia sculptorului.
Doru Matei se dădu înapoi gata să-şi piardă echilibrul. Duse mâna la frunte şi izbucni furios:
- Ce-s bancurile astea?! Ei, drăcia dracului!
- Vă rog să mă scuzaţi, spuse Cristescu stăpânindu-şi râsul, voiam să-mi iau ţigările din palton. Credeam că nimeresc în antreu. Dar, apropo, ce făceaţi în spatele uşii?
Sculptorul îşi săltă colţurile buzelor într-un rânjet.
- Băteam mătănii!
- O, perfect! Îmi pare rău că v-am deranjat. Vă las să continuaţi.
- Ura! Sănătate şi spor în ramură!
- Locotenentul Azimioară, de exemplu, ar putea conchide că aveţi destule păcate de vreme ce nu mai prididiţi cu rugăciunile.
- Hm, presupun că aveţi un colaborator foarte isteţ...
- Bine că mi-am adus aminte! Acum câteva minute, v-a căutat cineva la telefon. Mi se pare că de la Fondul Plastic.
- Şi?
- A răspuns domnişoara Valerica Scurtu.
- Cine?!
Pe chipul sculptorului se aşternu stupoarea.
- Nu vă simţiţi bine, domnule Matei?
- Ba da... Înghiţi în sec şi încercă să râdă: E all right!
Cristescu se întoarse preocupat în hol.
"Ce s-a întâmplat cu Valerica Scurtu?"
2.
Când se întoarse, bătrâna îl găsi pe maior vorbind la telefon.
- Bun, dragul meu. Bănuiesc că în jumătate de oră.... Sigur că da.... Te aştept!
Puse receptorul în furcă şi-i zâmbi:
- Mi-am permis să abuzez de ospitalitatea dumneavoastră.
- O, nu face nimic.
- Am nevoie de colaboratorul meu. L-am rugat să treacă pe aici. Sper că nu vă încurcă....
Fruntea Melaniei Lupu se încreţi imperceptibil, reuşi totuşi să surâdă:
- Deloc. Îmi face chiar multă plăcere. Un tânăr atât de amabil...
Începu să servească, plină de stil, cafeaua. Cristescu admiră ceştile din porţelan cu păsări superbe, cleştişorul de argint pentru zahăr, flaconul cu rom.
Mâinile bătrânei se mişcau fermecător, aveai impresia că se joacă cu obiectele acelea fragile, abia le atingea. O îndemânare graţioasă pe care-ţi făcea plăcere s-o observi. Îţi încânta ochiul, încercând în acelaşi timp o senzaţie odihnitoare. Prin mintea maiorului se perindară privelişti vechi în care foşneau mătăsuri, dantele scumpe înnobilau mâini de fildeş, conduri de atlas desenau gavote pe marmura lespezilor...
- Două bucăţi?
- Nu, mulţumesc, una. Nu-mi place prea dulce.
Melania Lupu se aşeză în faţa maiorului.
- Cum vi se pare?
- Excelentă!
- Domnul Matei m-a învăţat să fac cafeaua cu zahărul separat. Mie mi se pare totuşi că pierde din gust.
- E un băiat simpatic, spuse Cristescu sorbind din ceaşcă.
- Fără îndoială. Şi-i atât de tânăr! Nu toţi oamenii ştiu să fie tineri.
- Într-adevăr...
- Mai trist e că nici măcar nu-şi dau osteneala să înveţe. Zâmbi nostalgic cu privirile plecate: Am regretat totdeauna că n-am avut copii.
- Cu ce se ocupa soţul dumneavoastră?
- A fost militar de carieră. După război, ştiţi cum erau timpurile... funcţionar în Ministerul de Finanţe. Îşi ridică obrazul proaspăt, cu priviri limpezi. Era ceea ce se numeşte un bărbat statornic.
- Femeile, în general, apreciază genul.
- Depinde. O existenţă prea monotonă oboseşte. N-ai ce să aştepţi de la ziua de mâine. Ţi-e indiferent că trec săptămânile, priveşti cu ciudă la anii care vin. Îşi netezi poalele fustei: Mi-ar fi plăcut să trăiesc mai... făcu un gest cu mâna, mai fantezist!
Maiorul o examină amuzat:
- Adică?
- Să fac ceva deosebit, zilele să se individualizeze. De pildă lunea, sau miercurea, ori duminica viitoare să nu semene cu cele de săptămâna trecută sau de acum doi ani. Să-mi aducă, să-mi poată aduce o surpriză cât de mică. Când eram tânără, ţineam un jurnal. După aceea am renunţat. N-avea sens. Timp de 25 de ani, fără nicio abatere, marţea spălam, vreau să zic servanta, miercuri frecam argintăria, joi jucam pinakle, cu încă o pereche şi aşa mai departe. În luna iulie plecam la Olăneşti - negreşit Olăneşti pentru că soţul meu suferea de rinichi - în noaptea de Revelion triam chitanţele şi scrisorile - ceva foarte distractiv, vă asigur - iar de Sf. Alexandru îi invitam şeful la masă. Acelaşi şef ani de zile. Nici măcar ăsta nu s-a schimbat.
- Bănuiesc că nici el nu "învăţase" să fie tânăr, observă Cristescu.
Melania Lupu zâmbi nesigură.
- N-aş vrea să mi-o luaţi în nume de rău. A fost un om cinstit şi nu e vina lui că n-a ştiut să trăiască... Iar eu... E curios ce mi-a venit!
- Aţi avut câteva zile grele. Veţi intra însă în normal şi...
- Sper!
Îşi privi ceasul îngrijorată. E 8. Ce-o fi cu Valerica? Se uită la maior cerându-i parcă sfatul.
- Dacă o s-o întrebaţi, probabil că o să vă spună.
Bătrâna se ridică vioaie.
- Am să încerc. Nu-mi place somnul ăsta. Mi-e teamă că e într-adevăr bolnavă.
Cristescu se răsuci pe scaun, urmărindu-i curios mişcările. Bătrâna se apropie de odaia Valericăi Scurtu. Bătu discret, aşteptând câteva clipe cu urechea lipită de uşă, apoi bătu mai insistent.
Privi contrariată spre maior şi chemă cu glas tare.
- Valerica! Dormi, draga mea ? Valerica! întoarse o faţă speriată. Sunt extrem de derutată, nu ştiu ce să cred...
- Încercaţi uşa, propuse calm maiorul.
- Sigur... e o idee.
Melania Lupu apăsă pe clanţă. În odaie era întuneric. Lumina din hol căzu pe divan. Se vedeau cuvertura de pluş şi ruloul de la capăt.
- Extraordinar! suflă. Încă nu s-a întors. Mă întreb unde poate să fie?...
Cristescu oftă. Acum ştia precis că Valerica Scurtu nu mai există. Şi sinuciderea lui Panaitescu era un bluff. Un bluff sinistru.
3.
Azimioară sosi roşu la faţă, cu ochii strălucitori.
- A început să ningă! E minunat!
Maiorul îşi aminti de un decembrie prin '48 sau '49... Era student, îndrăgostit până peste urechi de-o colegă subţirică. Semăna puţin cu o pasăre. O chema Kuky, de fapt Zoe, dar părea o chestie pe atunci să ai doi de k şi un y la nume. Tot prima ninsoare... Ajunseseră pe jos până la lacuri. O adevărată expediţie. Băuseră apoi ţuică fiartă într-o cârciumă cu rumeguş pe duşumea, din căni ciobite de lut. Se priveau în ochi şi râdeau. Îi stătea bine baticul roşu petrecut pe după gât şi legat la ceafă. O modă lansată, în anii aceia, de Michele Morgan. Prin geamul scund se vedea câmpul, ici-colo, risipite, coşmerlii care scoteau câte o aţă de fum...
- Într-adevăr, e minunat...
- Ce-i cu Valerica Scurtu? întrebă în şoaptă locotenentul.
Cristescu îl privi obosit:
- Bănuiesc că a fost asasinată.
- Asasinată?!
- Ca şi Panaitescu. Ai ordinul de percheziţie?
- Da.
- Scotoceşte toată casa... Deşi cred că e inutil.
- De ce?
Azimioară scruta uluit chipul maiorului.
- N-ai să găseşti nimic. Sunt prea liniştiţi.
4.
Melania Lupu îşi frângea mâinile. Îl urmărea cu ochii plini de lacrimi pe Azimioară care începuse să cerceteze holul.
- Regret, doamnă....
- Îmi dau seama că nu aveţi încredere în noi. Nu mă supăr deloc....
Cristescu îşi muşcă buzele. Bătrâna făcea parte din acea categorie de oameni pe care nu-i poţi brusca. Chiar când greşeala e evidentă, rămâne ceva care te opreşte, aşa cum alţii cer palme gratuit, fără eforturi.
Se îndreptă spre odaia Valericăi Scurtu. Melania Lupu îl urmă şi se opri în prag.
- În fond, dumneavoastră vă faceţi datoria. O formalitate...
- Dispariţia domnişoarei Scurtu e suspectă, declară Cristescu fără s-o privească. Nu vă ascund că nici sinuciderea lui Panaitescu nu m-a convins. Vă daţi seama că acum mă convinge şi mai puţin.
Melania Lupu articulă greu:
- Ne bănuiţi de... de un dublu asasinat? Ar fi îngrozitor...
Cristescu nu răspunse. Se plimba prin încăpere, cu mâinile la spate. Vedea interiorul cu alţi ochi decât la prima vizită. Atunci fusese izbit de lipsa de gust, de ghiveciul ăsta de broderii, intuise obsesii de maniacă "nu intra încălţat", "nu pune degetele pe vitrină", "ai grijă, cade scrumul", "se roade covorul", "se strică perdeaua" etc. etc. etc. Acum odaia îl impresiona. Putea să ghicească eforturile emoţionante ale Valericăi Scurtu - o femeie urâtă - de a-şi încropi un trusou în speranţa disperată că se va găsi un individ pe care să-l ademenească o expoziţie de bulendre. Şi mai cumpăra un vas, o scrumieră sau o carpetă, mai depozita câţiva metri de lenjerie în şifonier, le căuta un loc în interiorul supraîncărcat, le admira şi apoi ochea altceva, chibzuia alte economii, cu gândul la el, un anonim fără chip.
Se uită la bătrână. Rămăsese în prag măruntă, neputincioasă, cu mâinile atârnând pe lângă trup.
- Nu obişnuia să încuie uşa când pleca?
Melania Lupu îşi umezi buzele.
- La serviciu?
- În general.
- Ba da... În sfârşit, poate nu totdeauna. N-am verificat.
- Ciudat, reflectă Cristescu deschizând dulapul.
Mirosea a levănţică şi a naftalină, iar hainele erau îmbrăcate în plicuri de nylon.
- Foarte ciudat. N-aş fi zis niciodată că o femeie ca Valerica Scurtu şi-ar putea lăsa casa vraişte, la dispoziţia primului curios. Şi mai ciudat, faţă de spiritul de prevedere pe care-l dovedea în orice împrejurări: o broască de provenienţă străină, două zăvoare pe dinăuntru şi, deşi n-am verificat, pariez că şi frigiderul e închis cu cheia.
Melania Lupu îşi îndreptă părul la tâmple. Obrajii îi ardeau.
- Domnule maior, îmi pare extrem de rău, sunt o grămadă de amănunte fără explicaţie.
- Credeţi?
- Presupun că există vreuna, desigur, dar mie nu-mi trece prin minte. Şi fireşte, toate acestea se îndreaptă împotriva mea, a lui Doru, a domnului Popa. Ne suspectaţi fără... Îşi înghiţi lacrimile: fără ca eu... Vreau să spun că lucrul acesta nu mă jigneşte. Ştiu că aşa trebuie. Vă rog însă să mă credeţi. Sunt o femeie în vârstă. Mă aflu... mă aflu mai aproape de mormânt decât aş fi dispusă s-o recunosc. Poate la câţiva paşi... Vă dau cuvântul meu de onoare că nici eu, nici ceilalţi nu l-am ucis pe Panaitescu ori pe biata Valerica.
Cristescu îşi întoarse privirea. Nu suporta lacrimile mai ales în ochii bătrânilor.
- Liniştiţi-vă, doamnă... Nu vreţi un pahar cu apă?
- Aş dori să mă credeţi. Aş dori mult...
- Şi eu, oftă Cristescu. Mi-aţi spus că domnişoara Scurtu a plecat azi de dimineaţă la birou. O afirmaţie din păcate inexactă, care...
- Un moment! îl întrerupse Melania Lupu. Am spus într-adevăr că a plecat, dar nu că am văzut-o plecând. Nu a fost acasă în timpul dimineţii şi am presupus în virtutea unui, cum să vă spun, unui automatism că s-a dus la slujbă. Situaţiile acestea mecanice se confundă uneori fără să vrei cu însăşi realitatea. Ai impresia că le-ai trăit.
- Hm!
- Dacă nu mă înşel, mi-aţi oferit şi alte amănunte. Se simţea rău, nu ştia dacă va putea participa la înmormântarea lui Panaitescu, dar se va strădui şi aşa mai departe.
Femeia replică ferm:
- Astea mi le-a spus aseară.
- Aha! Deci a dispărut în timpul nopţii.
- Tot ce e posibil. Putea părăsi locuinţa fără să o audă nimeni.
- Nu şi fără s-o vadă cineva.
- E bizar, desigur, dar asta încă nu înseamnă că noi am omorât-o.
- Vorbiţi mereu în numele tuturor...
- Nu sunt singura bănuită.
Cristescu oftă.
- Stimată doamnă, Valerica Scurtu nu a plecat de acasă şi, ca să fiu mai precis, nici nu intenţiona s-o facă.
- Cum puteţi fi atât de sigur?
Maiorul făcu câţiva paşi prin încăpere. Se opri zâmbind apoi îşi reluă plimbarea.
- Extrem de simplu. Nu pot să cred că a plecat, de fapt fugit, e sugestia dumneavoastră, apropo de dispariţia în noapte fără să anunţe pe nimeni, fără să lase o vorbă...
- Sugestie? Cel mult o opinie...
- Să zicem. Deci mi-e greu să-mi închipui că a fugit în capot şi în palton. N-a uitat să-şi ia carnetul cec - sunt convins că avea unul - dar a uitat în schimb să-şi pună o rochie. Mi-amintesc că m-a primit într-un capot alb. În dulap nu-l văd, nu-i nici în baie şi nici aici pe cuierul din spatele dulapului, unde sunt convins că-l ţinea ca să-l aibă la îndemână. Sper că am fost destul de limpede.
"A doua greşeală", gândi Melania Lupu.
Pe chipul ei nu se citea nimic.
Capitolul IX
OMUL CARE NU UITĂ NIMIC
1.
- Dacă nu aveţi nimic împotrivă, aş vrea să mă retrag în camera mea.
- Fireşte, doamnă.
Melania Lupu îşi atinse obrajii înfierbântaţi.
- Mi-e teamă că a fost prea rece pentru mine la cimitir, am să iau un caşet.
Zâmbi curajos, ca şi cum ar fi vrut să dea asigurări că totul e un fleac, că în general nu ia în serios micile indispoziţii. Lângă uşă se întoarse şi aminti amabilă:
- Când aveţi nevoie de mine, nu vă sfiiţi să apelaţi. Nu mă culc niciodată înainte de 12. Zâmbi chinuit. Succes.
- Mulţumesc, doamnă...
Maiorul intră în bucătărie unde se afla Azimioară.
- Ce se aude?
Locotenentul ridică din umeri.
- Nimic deocamdată.
- Deocamdată... Mai speri?
- Fireşte.
- Aruncă o privire şi în camera lui Vîlcu.
- M-am uitat! Interior clasic. Un om de bun gust care avea şi bani. În garderobă am găsit un şnur metalic.
- Şi?
- O spun cu titlu informativ. E ceva relativ ieşit din comun.
- Altceva?
- Grigore Popa, dar în special sculptorul, care m-au asistat, au rămas înnebuniţi de ce-au văzut! Are, tipu' o garderobă trăsnet. Nici nu se cunoaşte că şi-a luat lenjerie şi haine pentru un concediu.
- Nici la Carlo Ponti când i s-au furat cele treizeci şi şase de costume nu s-a cunoscut. E contabil, ştie să preţuiască banul. Se uită în jur şi începu să râdă. Sunt teribili...
Cei şase locatari îşi împărţiseră bucătăria folosind o formulă inedită. Paravane înalte de carton presat despărţeau spaţii de circa doi metri pătraţi unde abia încăpeau o maşină de gătit, o măsuţă pliantă, câteva rafturi pentru vase. Cristescu bănuia că graniţele erau apărate cu înverşunare, orice încălcare stârnind scandaluri uriaşe.
Chiar şi o privire superficială îi putea distinge imediat pe proprietari. Valerica Scurtu avea un aragaz strălucitor, oalele erau roşii cu buline albe, în colţul şerveţelelor care atârnau pe un cuier, apretate şi călcate, fuseseră brodate autografe îmbietoare: "Poftă bună ursuleţ!" (cine o fi ursuleţul? se întrebă maiorul) sau "Gospodina bună ţine casa lună".
Sanitas-ul de dinainte de război, destul de bine întreţinut, aparţinea probabil Melaniei Lupu, iar reşoul electric cu cablul ferfeniţă, sculptorului. Grigore Popa preferase rafturilor un dulăpior închis cu lăcăţel. Peretele de deasupra maşinii era umplut cu avize, atent confecţionate: "Aerisiţi bucătăria şi curăţaţi spaţiul alocat. Gândacii nu se combat, se previn", "Strict interzis a se împrumuta chibrituri de la vecini în lipsa acestora", "Este interzis să se ridice capacul oalelor cu excepţia beneficiarului în cauză" şi în sfârşit "Furtul între colocatari se pedepseşte conform Codului Penal cu închisoare"...
- Ăştia-s nebuni! comentă aiurit Cristescu.
Azimioară dădu din cap ca unul care văzuse multe şi nu-l mai miră nimic.
- Oameni... Oameni...
- Eu aş zice oameni şi oameni!
- La capodopera sculptorului v-aţi uitat?
Era un afiş mare, în culori violente, lipit între o oală găurită şi un ibric cu coada strâmbă. Reprezenta o pisică grasă, spânzurată de ceafă într-un cârlig. Urmau urări graţioase scrise în caractere arhaice: "Poftă bună, Valerica!", "Bon appetit, Melania", "Staţi-ar în gât Grigore!", "Sări-ţi-ar un dinte, Vîlcule!" şi aşa mai departe.
- E un tip glumeţ, vorba bătrânei...
Maiorul râdea cu lacrimi:
- Pot să-mi imaginez ce-a fost când au dat cu ochii de drăcia asta.
- Hm, făcu locotenentul alb la faţă, eu unul ştiu că nu mai mănânc diseară.
Grigore Popa îl primi cu o mină posomorâtă şi azvârli ostentativ ziarul pe masă. Odaia nu fusese aerisită, mirosea vag a şoareci şi cărţi ude, a lucruri vechi.
Luă de pe birou o bilă de cristal şi începu s-o învârtă în palmă.
- Ei, aţi găsit-o pe nefericita aia?
- Tocmai veneam să vă cer o mână de ajutor, spuse zâmbind maiorul.
Bătrânul îl privi pe sub sprâncenele groase.
- Înseamnă că n-aţi făcut nicio brânză.
Părea dezamăgit.
- Adevărat, recunoscu maiorul. Se uită în lungul pereţilor. Mă întreb unde poate fi ascuns un cadavru.
- La mine în odaie?
- La dumneavoastră, în altă parte...
Bătrânul izbucni piţigăiat.
- Ce-s glumele astea!? Cum vă permiteţi?
- Nu e o glumă, domnule Popa, am certitudinea că Valerica Scurtu a fost asasinată. Sublinie: În această casă.
- Vă avertizez că asemenea ofensă...
- Va fi consemnată în carneţelul dumneavoastră.
- Bine, dar e o aberaţie!
- Ştiţi tot atât de bine ca şi mine că nu-i o aberaţie. Femeia nu a părăsit de trei zile locuinţa! Unde se află?
- Căutaţi-o în târg, prin spitale, la Morgă, la balamuc, sau la naiba ştie! La urma urmei, nu mă plăteşte nimeni ca să păzesc toţi nebunii! Se agăţă de braţele balansoarului. Fiecare să-şi păzească pielea, domnule. Ăsta mi-a fost principiul în viaţă.
- Sunteţi un om cu principii... Am remarcat de la prima vizită, făcu maiorul răsucind între degete ţigara neaprinsă. În ce relaţii eraţi cu domnişoara Scurtu?
Popa reteză aerul cu palma.
- De niciun fel. Persoana nu mă interesează.
- În ce sens? întrebă candid Cristescu.
- În toate sensurile. N-am vocaţie pentru cretini. Vă satisface argumentul?
Cristescu clătină din cap.
- Deloc. Din câte ştiu, nu i-aţi rezervat Valericăi Scurtu un tratament special. Vreau să spun că nu întreţineaţi legături mai apropiate cu nimeni.
- Exact, rânji bătrânul. În casa asta, domnule maior, există, v-aţi convins sper, cea mai superbă galerie de cretini. Cu şi fără temperament, blonzi, bruneţi sau cu bube... Ăsta-i balamuc, nu casă! Ăla ciopleşte pietroaiele - se exersează pentru ocnă, bănuiesc - Panaite ştii bat, mă rog, băteau de nebuni la maşină când îţi era lumea mai dragă, Melania descântă motanul, Valerica dondăne la portretul Sfântului Anton - patronul fecioarelor nemăritate. Vîlcu numai de femei şi discuri ştie! Ăsta cel puţin ne ucide, domnule! O ia din zori cu Carusso şi termină la miezul nopţii cu Şaliapin.
- Acum sunteţi mai liniştit, constată maiorul. Contabilul e în concediu.
- Şi după aia? În fiecare an, îşi ia vacanţă iarna. După trei săptămâni, se întoarce, la braţ cu soră-sa. Atunci să vezi distracţie! El operă, ea muzică de cameră. O bezmetică! Bărbatu-său şi-a luat lumea în cap! Consultă febril agenda: la 15 martie 1952, a părăsit-o după numai trei luni de convieţuire. Eu, unul, nu rezistam nici atât!
Cristescu începu să râdă:
- Îi ştiţi cumva şi adresa?
- O clipă. Întoarse cîteva pagini: Da! Strada Karl Marx 118-D.
- Încep să înţeleg de ce nu întreţineţi relaţii cu nici unul din vecini.
- În sfârşit!
- Şi-mi dau seama că, în aceste condiţii, unul sau altul poate deveni indezirabil...
- Ce vreţi să spuneţi?
- Domnul Matei, tânărul, preciză ca şi cum celălalt ar fi avut nevoie de explicaţii, îmi relata că de ani de zile o urmăriţi într-un mod, în sfârşit, cam insistent, pe domnişoara Scurtu. Insistenţe penibile care s-au izbit de o indiferenţă glacială.
- Ce?! Grigore Popa se sufoca. Eu?! Eu... După... Căuta ceva grosolan, crâncen. Adică umblu după insecta aia şuie? După fecioara asta păduchioasă pe care...
Cristescu îl întrerupse:
- Ca să-l citez pe domnul Matei, marile pasiuni izbucnesc de multe ori atunci când te aştepţi mai puţin şi vizavi de cine nu te aştepţi...
- Uluitor!!
- Tot domnul Matei presupunea că... În fine, fiind un tip violent şi ranchiunos, excesiv de dur...
Grigore Popa tremura de indignare.
- E un ticălos!
- Dumneavoastră îl cunoaşteţi mai bine...
- Un ticălos, un obsedat sexual! Orgiile lui sunt de pomină! A ajuns să ne cunoască tot cartierul. Întrebaţi vecinii! Urlă de nebun, în puterea nopţii, la fereastra deschisă, cu un topor în mână: "O chema Margot! Ce mult am iubit-o!" Animalul ăsta îşi îngăduie să vorbească despre mine?!
- Din nefericire, doamna Melania Lupu împărtăşeşte acelaşi punct de vedere.
- Baba?! Ei nu, că asta e prea de tot!
- Apropo, cine e Margot?
Bătrânul nu se lăsă întrerupt:
- Va să zică alerg după cretina aia galbenă! Eu! Păi dumneata ştii ce partide am avut eu? Anne-Marie Vernescu, fata lui Mitiţă Vernescu, generalul, însurat cu Sultana Bibescu. Moşii în Oltenia, case la Galaţi, vapoare pe Dunăre! Erau proprietarii Ceahlăului, domnule! Ştii ce-i aia? Ceahlăul! A umblat după mine Dobrin, senatorul. Mi-o arunca de gât pe fiică-sa: "Ia-o, domnule".
- Aşa zicea?!
- Închipuieşte-ţi! tăcu Popa înghiţindu-şi saliva. Sau ălălalt, care-i făcea obstrucţie lui Vaida în Parlament, deputat de Vlaşca, am uitat cum îl cheamă. Avea trei fete, frumoase, cu Notre-Dame, cu pian, cu şapte guvernante! Se ruga de mine... Iliant! Aşa-i chema! Alege-ţi, Grigoriţă! Care-ţi place ţie! Alege-ţi!
- Tţţţ! Şi dumneavoastră nimic!
- Fireşte! M-am conservat, adică, pentru Miss Scurtu.
Maiorul începu să râdă.
- Probabil au glumit...
- Ce glume, domnule? Astea sunt glume?
- Apropo de Doru Matei, spuneaţi că a iubit-o pe una, Margot...
Bătrânul îşi şterse fruntea. Transpirase de enervare.
- Eu spuneam? El spunea! Un escroc! Ademeneşte vagaboande, şi dacă se găseşte vreuna care n-are chef să-şi dea jos rochia, scoate un topor, mânjit cu roşu şi urlă ca un descreierat: "O chema Margot! Ce mult am iubit-o". E, chipurile, masculul dezlănţuit, capabil de orice. Nenorocita se sperie şi...
Cristescu continuă să râdă.
- Exageraţi, desigur.
- Zău?! Vă aduc toporul. Îl ţine în baie, sub cadă.
Făcu câţiva paşi spre uşă.
- Lăsaţi, vă cred...
- Să-i vedeţi recuzita! Ce teatru! Ce Tănase! Şi-a confecţionat uite aşa un teanc - arată cu mâinile - de bancnote. Hârtie, domnule! Hârtie! Doar prima şi ultima sunt sute. Le leagă cu elastic, bagă într-o servietă o sticlă în aşa fel încât să se vadă gâtul astupat cu un ciocălău, vin de ţară adică, şi pleacă la vânătoare prin Consignaţia. Întâlneşti acolo tot felul de maimuţe. Ocheşte una care-i place, şi-i cere sfatul. Cică e inginer din provincie, vrea să aleagă un cadou pentru logodnică. Îi flutură prin faţa nasului purcoiul de bani şi aia pică în fund. Crede că a dat lovitura. Mă înţelegeţi...
- Înţeleg...
- V-aţi uitat ce mobilă are în casă? Dacă o scuturi, se face bucăţi. Surcele! Vorba vine... Variantă la chestia cu toporul. Când dă de una năzuroasă, începe să spargă totul. Vezi, dragă Doamne, e plin de temperament... După ce dama pleacă, pune lemnele la loc. Nici nu se cunoaşte! Împunse degetul spre maior cu gestul lui caracteristic: Afirmaţiile mele se pot verifica, întrebaţi vecinii, sectoristul... Se bătu cu palma peste frunte: Chiar acum câteva săptămâni... Vă spun imediat...
Coborî din balansoar şi scotoci în gheridonul de lângă pat. Se întoarse răsfoind o agendă mare.
- Am aici totul, cu date precise. Îşi muie gros degetul în gură. Aha, uite! Sâmbătă, 17 noiembrie. Seara la ora 22, 30. A venit acasă cu o tipesă. Poate să vă confirme şi Melania Lupu. La un moment dat, a început un scandal crâncen. Ţipau amândoi ca din gură de şarpe.
- De ce? întrebă amuzat Cristescu.
Agenda bătrânului îl fascina.
Popa o închise şi o puse în buzunarul halatului.
- Individa rezistase la toate probele. N-au impresionat-o nici toporul, nici mobila făcută ferfeniţă. Şi atunci animalul i-a cerut banii. Fiţi atent! Banii pentru ceea ce consumase la restaurant. Atât şi atât friptura, atât vinul. I-a pretins până şi un leu pentru două chifle. Aia se jura că a mâncat doar una, fiindcă e în cură de slăbire, ăstălalt o ţinea morţiş cu leul lui.
- Şi până la urmă?
- A plătit şi bacşişul chelnerului.
- Uluitor.
Bătrânul scuipă într-o parte.
- Ăsta-i bărbat?! Şi ăsta îşi îngăduie...
Cristescu îl întrerupse:
- Aş vrea să mă uit puţin prin agenda dumneavoastră. Dacă-mi permiteţi...
Grigore Popa se ghemui în balansoar. Îl privi întunecat:
- Sunt chestiuni personale, intime, aş zice, care nu interesează pe nimeni.
- Vă asigur că voi trece peste ele.
Bătrânul ezită, apoi scoase cu o mişcare silită din buzunarul de la piept altă agendă.
Cristescu o răsfoi distrat (conţinea notaţii lapidare: 16 noiembrie, de plătit chirie, întreţinere; 5 decembrie - farmacie, zaharină gratis; 7 decembrie - policlinică, 8 - dentist etc.) apoi o puse pe masă. Surâse:
- Cealaltă m-ar interesa.
Avu impresia că bătrânul geme. I-o întinse cu mâna tremurândă.
Maiorul nu-şi ascunse surpriza. Era un fel de condică împărţită pe rubrici: "venituri", "cheltuieli", "buletinul sănătăţii", "vecinii", "duşmanii" (în viaţă şi decedaţi cu o mică precizare privind vârsta, profesiunea, situaţia familială până la nepoţi, precum şi anul, ziua şi fapta de care se făcuseră vinovaţi).
"De fapt, îşi zise Cristescu simţind cum îi transpiră degetele pe scoarţa neagră de piele, aici e toată viaţa lui..."
Îl înspăimântară meschinăria preocupărilor, meticulozitatea ranchiunoasă cu care îşi alimenta inamiciţii de-acum câteva decenii, fleacuri fără importanţă, de genul: "M. S. - 68 de ani, colonel pensionar, doi fii etc. a declarat public la 12 februarie 1934, în barul Cazinoului din Sinaia că sunt un impostor de-o incapacitate monumentală. Nota bene: printre asistenţi se afla generalul de brigadă Miclan de la Statul-Major. Sunt convins că nepromovarea mea cu ocazia avansărilor din mai.
Sau: "C. T. ― avocat etc. a determinat-o pe doamna Ana Muzicescu să mă şteargă de pe lista invitaţilor la Revelion (1929). Chestiune de importanţă capitală pentru mine, căci era singura posibilitate de a-l contacta pe N. care..."
Decedaţii aveau o cruce mare în dreptul numelui, iar moştenitorii erau încercuiţi pentru orice eventualitate. Ici-colo, se putea citi câte un "achitat" scris cu roşu, ceea ce însemna, desigur, că Popa reuşise să plătească poliţe imprescriptibile.
Paginile următoare fuseseră destinate vecinilor şi parcă vedeai ochiul negru al bătrânului lipit de gaura cheii, urmărindu-le toate mişcările. Melania Lupu ar fi fost probabil foarte surprinsă să afle că există cineva care să-şi amintească de pildă că la 9 august cumpărase un colier de perle - 65 de lei - o cutie mare de jeleuri şi un kilogram de parizer pentru motan."De unde atâţia bani?" era întrebarea lui Popa şi "rămâne în observaţie" - rezoluţia. Isprăvile sculptorului, detaliate, se consumau pe mai multe file.
Carnetul îl mai informă pe Cristescu despre ieşirile soţilor Panaitescu, despre un telefon primit de Valerica Scurtu în primăvară, după care femeia se dusese la coafor şi întârziase seara."Vedere" semnala Popa, suspectând-o de codoşlâc pe Melania Lupu despre care presupunea în acelaşi timp că nu face servicii gratuite. Indicaţii curioase se refereau la contabilul Vîlcu, celălalt colocatar. La rubrica lui, bătrânul trecuse simple cifre: "5 iulie - 4"; "6 iulie - 3" şi aşa mai departe.
Cristescu întorcea paginile stupefiat, sub privirea întunecată a bătrânului. Buletinul sănătăţii întocmit cu scrupulozitate, săptămânal, se ocupa în primul rând de tensiune (24.XI. - 13, 8; medicul sugerează pentru moment încetarea tratamentului cu hiposerpil), urmând în ordine rezultatul analizei urinei, VSH-ul, colesterol, globule roşii etc. În fiecare lună, efectua un control dentar, iar în afara acestora erau consemnate indispoziţiile trecătoare: "15 mai - de dimineaţă am simţit furnicături ciudate în palme şi laba piciorului. Am socotit prudent să nu părăsesc patul", sau "18 august - prânz uşor, cu toate acestea indigestie. Cumpărat pentru orice eventualitate tetraciclină şi ftalisulfatiazol. Temperatura, normală".
Cristescu putea să-şi imagineze ce catastrofa constituia pentru medici un pacient ca Popa, cu graficele lui. Îl şi vedea în cabinetul de consultaţie, scoţându-şi nota din buzunar şi oferind rapoarte amănunţite."Le malade au petit papier" spunea Charcot. Dar bătrânul era mai mult decât un simplu ipohondru. Era de-a dreptul monstruos. Pe maior îl copleşea existenţa care şi-o construise, cu un orizont baricadat de bucurii urâte. Ceva ca o încăpere fără lumină şi fără orificii de aerisire, ceva jilav şi alunecos unde se târăsc jivine mărunte cu trup de gelatină şi picioare multe...
Ajunse în sfârşit la ultima rubrică "idei" unde Popa îşi propunea să sesizeze cutare sau cutare for în legătură cu o chestiune oarecare. De pildă, nota la 21 aprilie: "După ora 20, parcurile noastre constituie o adevărată ruşine. Apropo de indecenţa perechilor îmbrăţişate pe bănci. Propun închiderea lor în timpul nopţii ca şi o iluminare puternică. De sesizat Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti".
Mai avea sugestii privind ţinuta tinerilor (fetele să umble cu părul strâns, sub fileu şi în uniformă ca liceenele de prin anii '20, '30), se declara categoric împotriva învăţământului mixt.
Cristescu puse carnetul pe masă. Popa îl recuperă cu satisfacţie, ascunzându-l repede, undeva în poalele halatului. Îşi trase broboada pe umeri şi spuse umezindu-şi buzele:
- Bănuiesc... Da... Bănuiesc că nu v-a făcut o impresie prea bună. Puteam să nu vi-l dau...
Cristescu îi aruncă o privire întrebătoare şi celălalt reluă.
- Da, puteam să nu vi-l dau... N-aveaţi cum să mă obligaţi.
- De ce mi l-aţi dat atunci?
- Un calcul elementar, râse Grigore Popa. Vedeţi doar, trec totul în carnet.
- Chiar totul?
- Absolut! Acum puteţi să vă daţi seama că nu i-am purtat sâmbetele lui Panaitescu ori domnişoarei Scurtu. Indivizii mi-au fost indiferenţi. N-am nicio vină că au murit.
- Cineva mai bănuitor ar putea raţiona altfel.
- Cum?
- Mi-aţi arătat agenda încercând să mă convingeţi că vă notaţi fiecare pas.
- Exact.
- Dar dacă aţi omis conştient câte ceva?
- Mă jigniţi! Mă jigniţi profund!
- Dacă nimic din ceea ce aţi scris nu e adevărat?
- Extraordinar! Aveţi cuvântul...
Cristescu şopti cu ochii pierduţi în gol.
- Inutil! Sunt convins că aţi scris adevărul. Din punct de vedere al complexului psihic, sunteţi un om în stare de orice. Mă îngrozesc pur şi simplu!
- N-ar fi cazul, având în vedere ceea ce profesaţi.
Maiorul aprinse o ţigară. Degetele îi tremurau.
- În viaţa mea n-am întâlnit pe cineva care să vă semene! Am avut de-a face cu escroci, pungaşi, criminali, în fine toată drojdia pe care o dă la iveală orice societate. Am răscolit sentimente murdare şi interese meschine, am investigat patimi bestiale, ce se pot naşte doar în minţi întunecate care n-au depăşit condiţia primară...
- Dar unul ca mine n-aţi mai întâlnit, rânji Grigore Popa întrerupându-l.
- Nu, spuse Cristescu privindu-l deschis, în ochi. N-am mai întâlnit. N-am mai întâlnit un om pe care să-l cutremure bucuria celorlalţi. A tuturor celorlalţi! Să-l întristeze, mai mult să-l doară! Asta ca principiu de viaţă.
Grigore Popa rămase pe gânduri.
- Vă înşelaţi, domnule maior. Nu... E altceva. De fapt, nu m-aţi înţeles.
2.
Doru Matei ieşi din odaie fără să facă zgomot. Lăsă uşa deschisă şi ascultă un timp. Auzi glasurile înfierbântate ale bătrânului şi maiorului, mişcările locotenentului care răzbăteau surd din cămară. În camera ei, Melania Lupu povestea ceva pisicii. Cunoştea vocea monotonă care se împletea la un moment dat cu ron-ron-ul motanului.
Înaintă elastic şi aşteptă din nou.
"Acum!" gândi şi se precipită spre scrin. Atinse stema.
O tuse uscată îi opri braţul în aer. Melania Lupu stătea în cadrul uşii. Pisica i se răsucise pe după gât, ca un guler de blană negru. Vorbi încet:
- Comiteţi imprudenţe, domnule Matei. Nu-i acum momentul să admiraţi pânzele...
Îl aşteptă până intră în camera lui, apoi închise uşa zâmbind.
Azimioară apăru după câteva minute, căutându-şi ţigările. Erau pe o măsuţă, lângă odaia bătrânei. Glasul domol îi atrase atenţia:
- .... şi atunci, la Roşu împărat veni cel de-al treilea fecior. Tată, îi spuse, lasă-mă şi pe mine să-mi încerc norocul. Balaurul cu şapte capete din pădurea Iasminului... Mă asculţi, Mirciulică? Uf, urâciosule! Ai adormit...
Locotenentul, buimac, se rezemă de zid.
3.
- Termenii dumneavoastră de comparaţie, spuse Grigore Popa, ar trebui să mă supere.
Maiorul schiţă un gest de oboseală.
- Ce importanţă are.... În orice caz, nu asta am intenţionat.
.........................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu