Salem's Lot, Stephen King

...................................................................................
                                                          17.

                                 Era acum o femeie care arăta cu totul altfel decât doamna pe care o cunoscuse Ben Mears în prima seara când Susan l-a invitat să ia cina cu familia ei. Acea doamnă era de înălţime mijlocie, îmbrăcată într-o rochie verde de lână, nu exagerat de pretenţioasă, dar care sugera un oarecare confort financiar. Acea doamnă nu era frumoasă, însă era îngrijită şi îţi făcea plăcere să te uiţi la ea; părul ei cărunt fusese ondulat permanent doar cu puţin timp în urmă.
    Femeia aceasta era încălţată doar cu o pereche de papuci. Avea picioarele goale, fără ciorapi, iar varicele ieşeau proeminente în relief (deşi nu la fel de proeminente ca înainte; o parte din presiunea sângelui fusese înlăturată din vene). Purta un capot galben şi zdrenţuit peste cămaşa de noapte; părul îi fusese răvăşit în şuviţe bezmetice de vântul abia stârnit.
    Chipul îi era palid şi sub ochi i se adânciseră cearcăne vineţii.
    I-a spus lui Susan, a avertizat-o în privinţa bărbatului acela, Mears, şi a prietenilor lui, a avertizat-o împotriva bărbatului care a omorât-o. Matt Burke l-a împins să o facă. Erau în cârdăşie. O, da. Ştia acum.
    El îi spusese.
    Fusese bolnavă toată ziua, bolnavă şi somnoroasă şi incapabilă să se dea jos din pat. Şi după prânz, când a căzut într-un somn adânc, în timp ce soţul ei era plecat de acasă ca să răspundă întrebărilor idioate dintr-un chestionar întocmit pentru persoanele dispărute, el a vizitat-o în vis.
    Chipul lui era frumos şi poruncitor şi arogant și irezistibil. Nasul lui semăna cu ciocul unui şoim, părul îi era pieptănat pe spate iar gura lui cu buze groase, fascinante, dezvăluia în zâmbet dinţi albi, ciudat de excitanţi. Şi ochii lui... erau roşii şi parcă o hipnotizau.
    Când el se uita la tine cu ochii aceia, nu puteai să-ţi fereşti privirea... şi nici nu voiai să ţi-o fereşti.
    El i-a spus totul şi ce trebuia ea să facă - şi cum va fi din nou cu fiica ei după ce îşi termină misiunea, cu fiica ei şi cu mulţi alţii... şi cu el.
    Nu mai era vorba de Susan acum; lui voia ea să îi facă pe plac, ca apoi el să îi ofere lucrul după care tânjea şi de care avea atâta nevoie:- atingerea; penetrarea.
    În buzunar avea revolverul soţului ei.
    Intră în hol şi privi la biroul de informaţii. Dacă cineva ar încerca să o oprească din drum, se va vedea nevoită să aibă grijă de persoana respectivă. Nu să o împuşte, nu. Nici un glonte nu trebuia să fie tras până nu se va afla în camera lui Burke. Aşa i-a spus el.
    Dacă o prindeau şi o opreau înainte să îşi termine treaba, el nu va mai veni noaptea la ea, să îi dea sărutările lui arzătoare.
    La birou se afla o tânără în uniformă şi cu bonetă albă pe cap, care dezlega cuvinte încrucişate în lumina molcomă a lămpii de deasupra pupitrului principal. Un infirmier tocmai traversa holul, cu spatele la locul unde se aflau ele.
    Când auzi paşii lui Ann, sora de serviciu ridică privirea şi îi adresă surâsul profesional, însă surâsul se stinse când o văzu pe femeia cu ochii goi care se apropia, îmbrăcată ca pentru a merge la culcare. Ochii îi erau lipsiţi de expresie, însă erau, totodată, ciudat de strălucitori, de parcă ar fi fost ochii unei jucării mecanice care tocmai fusese întoarsă cu cheia. Probabil că era o pacientă care o pornise la plimbare.
    - Doamnă, dacă sunteţi...
    Ann Norton scoase arma din buzunarul capotului cu gestul unui pistolar dement din alte vremuri. Ţinti capul sorei de serviciu şi îi spuse:
    - Întoarce-te.
    Buzele tinerei încercară să articuleze cuvinte, însă rămaseră mute. Suspină adânc.
    - Nu ţipa. Te omor dacă ţipi.
    Aerul îi ieşi din plămâni cu un şuierat astmatic. Sora de serviciu se albise la faţă.
    - Acum întoarce-te.
    Sora se ridică încet şi se întoarse.
    Ann Norton întoarse pistolul în mână şi se pregăti să lovească capul fetei cu patul, folosindu-şi toată puterea pe care o mai avea.
    Chiar în clipa aceea o lovitură îi zbură picioarele de pe pardoseală.

                                                                              22.

                                          Pistolul îi zbură din mână.
    Femeia îmbrăcată în capotul galben şi zdrenţuit nu ţipă, însă începu să scoată nişte scâncete ascuţite din gât, nişte sunete care se prelungiră parcă într-un bocet. Se târî după armă ca un crab, iar bărbatul cu aspect uluit şi înspăimântat care se afla în spatele ei, se năpusti şi el după pistol. Când îşi dădu seama că ea va ajunge prima, îl lovi cu piciorul şi îl expedie în cealaltă parte a mochetei care acoperea holul.
    - Hei! urlă el. Hei, ajutor!
    Ann Norton aruncă o privire peste umăr şi şuieră către el. Trăsăturile i se schimonosiseră într-o mâzgălitură a urii şi apoi se târî iarăşi după armă. Infirmierul se întorsese în fugă. Privi o clipă întreaga scenă cu uimire absolută şi apoi ridică arma care se afla lângă picioarele sale.
    - Pentru Dumnezeu, exclamă el. Chestia asta e încăr...
    Atunci îl atacă.
    Mâinile ei, îndoite în gheare, se abătură asupra feţei lui, lăsând dungi roşii pe fruntea şi obrazul drept al infirmierului înmărmurit. Ţinea însă arma sus, ca ea să nu o poată ajunge. Încă scâncind, femeia încercă să şi-o recapete.
    Celălalt bărbat, la fel de uluit, veni prin spate şi o prinse.
    Mai târziu avea să spună că era ca şi când ar fi luat în braţe un sac plin cu şerpi vii. Corpul de sub capotul cel galben era fierbinte şi dezgustător la atingere, cu fiecare muşchi răsucindu-se şi zvârcolindu-se.
    În timp ce se zbătea să se elibereze, infirmierul îi trase un pumn în falcă. Îşi dădu ochii peste cap şi se prăbuşi.
    Infirmierul şi bărbatul cel uluit se priviră.
    Sora de la biroul de informaţii ţipă. Îşi ţinea mâinile la gură şi astfel ţipetele ei căpătaseră calitatea aceea unică a cornului de ceaţă.
    - Ce fel de spital aveţi, măi, aici? întrebă bărbatul cel uluit.
    - Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu, răspunse infirmierul. Ce dracu' s-a întâmplat?
    - Tocmai venisem s-o vizitez pe sora mea. A născut. Şi vine la mine un puşti şi-mi zice că a intrat o femeie cu un pistol. Şi...
    - Ce puşti?
    Bărbatul cel uluit care venise să îşi viziteze sora se uită în jur. Holul se umplea de oameni atraşi de zgomot, însă toţi aceştia depăşiseră vârsta când nu li se dădea de băut în baruri.
    - Nu-l văd acum. Da' a fost aici. E încărcată chestia aia?
    - Sigur că este, spuse infirmierul.
    - Ce fel de spital aveţi, măi, aici? întrebă din nou bărbatul cel uluit.

                                                                                 23.

                                                    Au văzut două asistente  care au trecut pe lângă uşa lor, fugind către lifturi şi au auzit nişte ţipete vagi din casa scării.
    Ben se uită la Jimmy iar acesta ridică aproape imperceptibil din umeri.
    Matt moţăia cu gura deschisă.
    Ben închise uşa şi stinse luminile.
    Jimmy se ghemui la piciorul patului lui Matt şi când auziră paşi care ezitau în faţa uşii. Ben se repezi într-acolo, pregătit să înfrunte orice. Când uşa se deschise şi un cap apăru în deschizătură, îl apucă cu o mişcare ce se voia asemănătoare cu mişcările de lupte marţiale şi îi lipi crucea de obraz.
    - Lasă-mă în pace!
    O mână se ridică şi începu să îl izbească inutil în piept. O secundă mai târziu, lumina din tavan a fost aprinsă. Matt Burke se ridicase pe perne şi clipea nedumerit la Mark Petrie care se zbătea în braţele lui Ben.
    Jimmy se ridică şi traversă în fugă încăperea. Părea aproape gata să îl îmbrăţişeze pe băiat, când se opri, şovăind.
    - Ridică bărbia.
    Mark ridică capul, arătându-le gâtul neatins.
    Jimmy se relaxă.
    - Măi, n-am fost niciodată în viaţă atât de fericit să văd pe cineva. Unde e Părintele?
    - Nu ştiu, spuse Mark pe un ton lugubru. Barlow m-a prins... mi-a omorât părinţii. Sunt morţi. Părinţii mei sunt morţi. I-a lovit cap în cap. Mi-a omorât părinţii. După aia m-a prins şi i-a spus Părintelui Callahan că îmi va da drumul dacă Părintele Callahan îi promite că îşi va arunca crucea. I-a promis. Am fugit. Da' înainte să fug, l-am scuipat în faţă. L-am scuipat în fată şi o să-l omor.
    Se clătină în pragul uşii. Obrajii şi fruntea îi erau zgâriate de crengi. Fugise prin pădure, pe drumeagul pe care Danny Glick şi fratele său îşi întâlniseră sfârşitul cu secole în urmă. Pantalonii îi erau uzi până la genunchi din cauza drumului prin pârâul Taggart. A făcut autostopul ca să ajungă în Cumberland, însă nu îşi putea aminti cu ce fel de maşină călătorise. Îşi amintea numai că radioul era deschis.
    Ben îşi simţi limba îngheţată. Nu ştia ce să spună.
    - Biet băiat, şopti Matt. Bietul meu băieţel curajos.
    Trăsăturile lui Mark începură să se descompună. Ochii i se închiseră şi gura i se strâmbă şi începu să-i tremure.
    - Ma-ma-mama mea...
    Se clătină, ca orb, pe picioare, şi Ben îl prinse în braţe, îl strânse şi începu să îl legene, în timp ce lacrimile dezlănţuite îi udau cămaşa.

                                                                                     24.

                                                   Părintele Callahan nu avea idee de cât timp rătăcea prin beznă. Se împleticise înapoi spre centrul oraşului de-a lungul lui Jointer Avenue, fără să-şi mai aducă aminte de maşina pe care o lăsase parcată în faţa casei familiei Petrie. Uneori mergea prin mijlocul drumului, iar alteori se poticnea pe trotuar. Odată era să dea şi o maşină peste el. Farurile îl luminară cu două cercuri uriaşe şi strălucitoare; claxonul începu să răcnească şi îl evită în ultima fracţiune de secundă, cu roţi care îşi scrâșniră furia pe asfalt. Altă dată se prăbu şi în şanţ.
    Începuse sa plouă în timp ce se apropia de lumina galbenă a semnalizatorului.
    Nimeni nu se afla pe străzi ca să-i observe trecerea; Salem's Lot se baricadase pentru noapte, chiar mai trainic decât de obicei. Restaurantul era pustiu şi, în cofetăria lui Spencer, domnişoara Coogan stătea lângă casa de marcat, răsfoind o revistă cu istorioare picante din viaţa starurilor, la lumina îngheţată a lămpilor fluorescente din tavan. Afară, sub firma luminoasă, care arăta un câine albastru surprins în mijlocul unui salt, un semn de neon roşu spunea:
    AUTOBUZ
    Bănuia că ei se tem. Şi aveau toate motivele din lume să se teamă.
    O parte dinlăuntrul lor asimilase pericolul şi în noaptea aceasta, în Lot, uşile erau încuiate, ceea ce nu se mai întâmplase de ani de zile... dacă se întâmplase vreodată.
    Era singur pe stradă. Şi el singur nu mai avea motiv de teamă. Nostim.
    Râse tare, iar hohotul lui aducea mai degrabă cu un suspin sacadat, sălbatic şi nebun. Niciun vampir nu se va atinge de el. De alţii, poate, dar nu de el. Stăpânul l-a însemnat şi va fi liber până când Stăpânul îşi va cere dreptul. Biserica se înălța în fața lui.
    Şovăi, apoi urcă aleea din faţă. Se va ruga. Se va ruga toată noaptea, dacă va fi nevoie. Nu Dumnezeului cel nou, Dumnezeu al ghetourilor şi al conştiinţei sociale şi al meselor gratuite, ci Dumnezeului cel vechi care a trimis cuvânt prin Moise ca vrăjitorii să nu fie lăsaţi în viaţă şi care Şi-a sacrificat fiul şi L-a făcut să învie din morţi.
    O a doua şansă, Doamne. Întreaga mea viaţă pentru ispăşirea păcatului. Doar... acordă-mi o a doua şansă.
    Se împiedică pe treptele largi, în anteriu-i plin de noroi şi ud, cu gura mânjită de sângele lui Barlow.
    În capătul scării se opri o clipă şi apoi întinse mâna spre clanţa din mijlocul uşii.
    Când o atinse, din ea izbucni o flacără albastră şi fu aruncat pe spate. Durerea îi sfârtecă spatele şi apoi capul, apoi pieptul şi stomacul şi picioarele, în timp ce se rostogolea pe treptele de granit, înspre caldarâm.
    Rămase tremurînd în ploaie, cu mâna în flăcări.
    O ridică în faţa ochilor. Era arsă.
    - Murdar, murmură el. Murdar, murdar, o, Doamne, atât de murdar.
    Se cutremură, cuprins de fiori. Se cuprinse cu mâinile de umeri şi tremură în ploaie, biserica înălţându-se amenințătoare în spatele lui, cu ușile-i închise pentru vecie.

                                                                   25.

                                        Mark Petrie stătea pe patul lui Matt, chiar în acelaşi loc unde a stat Ben când se întorsese însoţitde Jimmy.
    Mark se ştersese la ochi cu mâneca de la cămaşă, şi, cu toate că avea ochii roşii şi umflaţi, părea să-şi fi recăpătat stăpînirea de sine.
    - Ştii, nu-i aşa, îl întrebă Matt, că Salem's Lot se află într-o situaţie disperată?
    Mark dădu din cap.
    - Chiar în momentul acesta Morţii lui cei Vii îl cotropesc, spuse Mark cu gravitate. Luând şi pe alţii cu ei.
    - Nu o să-i ia pe toţi - nu în noaptea asta - însă vă aşteaptă o sarcină înfiorătoare mâine.
    - Matt, vreau să dormi puţin, zise Jimmy. Rămânem aici, nu te îngrijora. Nu arăţi bine. Ai trecut printr-o tensiune oribilă...
    - Oraşul meu se dezintegrează în faţa propriilor mei ochi şi tu vrei să dorm?
    Ochii lui, în aparenţă neobosiţi, aruncau fulgere de pe chipul tras.
    Încăpăţânat, Jimmy insistă:
    - Dacă vrei să mai apuci deznodământul, trebuie să-ţi păstrezi ceva puteri. Îţi vorbesc în calitate de doctor, fir-ai tu să fii.
    - Bine. Imediat.
    Îi privi pe toţi trei.
    - Mâine trebuie să vă duceţi cu toţii acasă la Mark. Trebuie să faceţi țăruși. Foarte mulţi.
    Sensul cuvintelor lui îi făcu să se cutremure.
    - Cât de mulţi? şopti Ben.
    - Aş zice că vă trebuie cel puţin trei sute. Vă sfătuiesc să faceţi cinci sute.
    - Imposibil, zise Jimmy pe un ton sec. Nu pot fi atât de mulţi.
    - Morţii cei Vii sunt însetaţi, spuse simplu Matt. E mai bine să fiţi pregătiţi. Veţi merge împreună. Să nu îndrăzniţi să vă despărţiţi, nici măcar la lumina zilei. Va fi ca o acţiune de salubrizare. Trebuie să începeţi dintr-uri capăt al oraşului şi să îi căutaţi îndreptându-vă spre celălalt capăt.
    - Nu vom reuşi niciodată să-i găsim pe toţi, protestă Ben. Nici chiar dacă am începe la prima rază a dimineţii şi i-am căuta până la lăsarea nopţii.
    - Trebuie să faceţi tot ce vă stă în putinţă, Ben. S-ar putea ca oamenii să înceapă să vă creadă. Unii chiar vă vor ajuta, dacă îi veţi convinge de adevărul spuselor voastre. Şi când va veni iarăşi noaptea, o mare parte din munca lui va fi distrusă.
    Oftă:
    - Trebuie să credem acum că l-am pierdut pe Părintele Callahan. Asta nu e bine. Însă, indiferent de  ce s-a întâmplat, trebuie să mergem mai departe. Trebuie să fiţi foarte prudenţi. Toţi. Fiţi pregătiţi să spuneţi minciuni. Dacă sunteţi cumva prinşi, îi veţi face jocul. Şi, dacă nu aţi luat în considerare şi posibilitatea aceasta, ar fi bine să o faceţi acum: se poate ca unii dintre noi, sau chiar noi toţi, să învingem doar pentru a fi mai târziu condamnaţi pentru crimă.
    Îi privi pe rând. Probabil că expresia de pe chipurile lor îl mulţumi, căci îşi îndreptă apoi întreaga atenţie asupra lui Mark.
    - Nu-i aşa că ştii care este cea mai importantă sarcină?
    - Da, răspunse Mark. Trebuier să-l omorâm pe Barlow.
    Surâsul lui Matt era trist:
    - Mă tem că asta ar însemna să punem carul înaintea boilor. Mai întâi trebuie să-l găsim.
    Îl privi concentrat:
    - În seara asta ai văzut ceva, ai auzit ceva, ai mirosit sau ai atins ceva, orice, care să ne ajute să-i localizăm sălaşul? Gândeşte-te bine înainte de a răspunde! Ştii mai bine ca noi toţi cât de important este!
    Mark se gândi.
    Niciodată în viaţa lui, Ben nu văzuse pe cineva care să se supună atât de complet unui ordin.
    Îşi cuprinse bărbia în palmă şi închise ochii. Părea că trece cu mare atenţie în revistă toate aspectele întâlnirii din seara respectivă.
    În cele din urmă ridică privirea, se uită-la ei şi scutură din cap:
    - Nimic.
    Matt se posomorî, însă nu renunţă:
    - Poate o frunză agăţată de haine? Nişte buruieni în manşeta pantalonului? Noroi pe pantofi? Orice indiciu de care el nu şi-a dat seama?
    Deznădăjduit, lovi cu pumnii în pat:
    - Dumnezeule Atotputernic! Să fie chiar invincibil?
    Ochii lui Mark se măriră brusc.
    - Ce? gâfâi Matt. Îl prinse pe băiat de cot. Ce este? La ce te-ai gândit?
    - Cretă albastră, spuse Mark. Mă ţinea cu un braţ de gât, uite aşa, şi i-am văzut mâna. Are degete lungi şi albe şi avea pete de cretă albastră pe două dintre ele. Pete foarte mici.
    - Cretă albastră, reflectă Matt.
    - O şcoală, zise Ben. Asta trebuie să fie.
    - Nu e vorba de liceu, spuse Matt. Toate materialele ne sunt livrate de firma Dennison din Portland. Ne aduc numai cretă albă şi galbenă. De ani de zile nu am decât urme de cretă albă şi galbenă sub unghii şi pe haine.
    - Cursurile de artă? întrebă Ben.
    - Nu există decât ore de grafică la liceu. Folosesc tuș, nu cretă. Mark ești sigur că era....
    - Cretă, aprobă băiatul dând din cap.
    - Mi se pare că unii profesori de științe xacte folosesc cretă colorată, însă unde să se ascundă în liceu? Ai văzut şi tu clădirea - un singur nivel, numai ferestre peste tot. În permanenţă sunt oameni care umblă la dulapurile cu materiale. Şi camera cazanului este la fel de populată.
    - În spatele scenei din sala de festivităţi?
    Matt ridică din umeri:
    - E suficient de întuneric acolo. Însă dacă doamna Rodin mă suplineşte la repetiţiile piesei - elevii îi spun doamna Rodan, după numele unui personaj dintr-un film caraghios japonez science fiction - zona aceea ar fi lafel de populată ca şi restul clădirii. Asta ar însemna să-şi asume un risc mult prea mare.
    - Dar în şcolile elementare? întrebă Jimmy. Probabil că se predă desenul în clasele mici. Pun pariu pe o sută de dolari că au cretă colorată la îndemână.
    Matt spuse:
    - Şcoala elementară de pe strada Stanley a fost construită din acelaşi împrumut, neachitat încă în întregime, ca şi liceul. Şi ea e o clădire modernă cu spaţiile folosite la maximum şi, de asemenea, are un singur etaj. Are şi foarte multe ferestre prin care intră soarele. Nu este deloc genul de casă în care s-ar instala ţinta noastră. Lor le plac clădirile vechi, pline de istorie şi tradiţii, întunecoase, sumbre, ca...
    - Ca şcoala de pe strada Brock, zise Mark.
    - Întocmai. Matt se uită la Ben. Şcoala de pe strada Brock este o clădire cu structura din lemn, cu trei etaje şi un subsol, construită cam, în acelaşi timp cu Casa lui Marsten. Au fost multe discuţii în contradictoriu în oraş la acea vreme, spunându-se că nu are rost să se facă împrumutul pentru a construi o asemenea scoală, al cărei risc de incendiere este mult prea mare. Acesta a fost unul din motivele pentru care am votat că ne asumăm responsabilitatea. Cu doi sau trei ani înainte luase foc o şcoală din New Hampshire...
    - Îmi aduc aminte, murmură Jimmy. În Cobbs Ferry, nu?
    - Da. Trei copii au murit în flăcări.
    - Se mai foloseşte scoală din strada Brock? întrebă Ben.
    - Doar primul etaj. Clasele unu - patru. În doi ani va fi închisă întreaga clădire, atunci când vor termina construcţia anexei şcolii de pe strada Stanley.
    - Şi Barlow are unde să se ascundă acolo?
    - Aşa cred, spuse Matt, însă tonul îi era şovăitor. Etajele doi şi trei sunt pline de săli goale de clasă. Iar ferestrele au fost acoperite cu scânduri pentru că mulţi copii obişnuiau să arunce cu pietre în ele.
    - Atunci asta e, zise Ben. Asta trebuie să fie.
    - Aşa se pare, fu de acord Matt şi acum părea, într-adevăr foarte obosit. Însă pare mult prea simplu. Mult prea transparent.
    - Cretă albastră, murmură Jimmy. Ochii lui priveau în depărtare.
    - Nu ştiu, vocea lui Matt era uimită. Chiar că nu ştiu.
    Jimmy îşi deschise geanta şi scoase o sticluţă cu pastile.
    - Ia două din astea cu apă, spuse. Chiar acum.
    - Nu. Mai avem încă multe de pus la punct. Mai avem mult...
    - Mai avem multe de făcut şi nu ne putem permite riscul de a te pierde, spuse Ben cu fermitate. Dacă Părintele Callahan a dispărut, eşti cel mai important acum. Fă ce-ţi spune Jimmy.
    Mark aduse un pahar cu apă de la baie şi Matt se resemna în silă.
    Era ora zece fără un sfert.
    În cameră se lăsă tăcerea. Lui Ben i se păru că Matt arăta îngrozitor de îmbătrînit, îngrozitor de consumat.
    Părul lui alb părea că se împuţinase şi se uscase pe pielea capului. Şi că o viaţă întreagă de necazuri păruse a-şi fi pus amprenta pe chipul său doar în câteva zile.
    Într-un fel, se gândi Ben, era bine ca atunci când, în cele din urmă, îl va ajunge nenorocirea - o mare nenorocire - aceasta să vină în forma aceasta fantastică, de vis întunecat.
    Întreaga lui existenţă îl pregătise să facă faţă răului simbolic, ce ţâşnea la suprafaţă în lumina lămpii pentru citit şi dispărea în zorii zilei.
    - Mă îngrijorează, şopti Jimmy.
    - Credeam că atacul de cord a fost unul slab, spuse Ben. Nu un infarct adevărat.
    - A fost o ocluzie minoră. Însă următoarea nu va fi tot la fel de blândă. Va fi una majoră. Şi toată povestea asta îl va ucide dacă nu se termină mai repede.
    Luă mâna lui Matt şi îi căută cu blândeţe pulsul.
    - Şi asta, zise el, va fi o tragedie.
    Au stat în jurul patului lui Matt, dormind şi făcând de gardă cu schimbul. Bolnavul dormi liniştit toată noaptea, iar Barlow nu îşi făcu apariţia. Avea treabă în altă parte.

                                                                                26.

                                              Domnișoara Coogan  tocmai citea o nuvelă intitulată „Am încercat să-l sugrum pe copilaşul nostru" când uşa se deschise şi intră primul client al serii.
    Niciodată până atunci afacerile nu merseseră atât de prost. Nici măcar Ruthie Crockett şi prietenii ei nu veniseră să bea câte un sirop la chioşcul de răcoritoare - nu că i-ar fi lipsit hărmălaia pe care o făceau - şi nici Loretta Starcher nu trecuse să-şi cumpere The New York Times.
    Ziarul rămăsese neatins sub tejghea, împăturit frumos.
    Loretta era unica persoană din Jerusalem's Lot care cumpăra regulat The Times (şi pronunţa titlul publicației în așa fel încât parcă vedeai cum îi ies de pe buze literele scrise cursiv). Iar în ziua următoare punea ziarul în sala de lectură a bibliotecii.
    Nici domnul Labree nu se întorsese de la cină, deşi nu era nimic neobişnuit în asta. Domnul Labree era văduv şi locuia într-o casă mare pe Schoolyard Hill, lângă familia Griffen, iar domnişoara Coogan ştia bine că nu îşi lua cina acasă. Se ducea la barul lui Dell, mânca hamburgeri şi bea bere. Dacă nu se întorcea până la ora unsprezece (şi acum era unsprezece fără un sfert) ea urma să scoată cheia din casa de bani şi să închidă singură prăvălia.
    Nici asta nu ar fi fost vreo noutate. Însă s-ar afla puşi într-o situaţie destul de neplăcută dacă în timpul nopţii ar fi venit cineva care să aibă mare nevoie de vreun medicament.
    Uneori ducea dorul nebuniei de după încheierea filmelor la cinematograful în aer liber - oameni care veneau pe la ora asta şi comandau siropuri şi îngheţate şi cafele şi băutură dm malţ, perechi de tineri mână in mână; discutând- despre temele pentru a doua zi. Era multă muncă, însă îţi dădea şi un sentiment de împlinire.
    Copiii de pe vremea aceea nu semănau cu Ruthie Grockett şi gaşca ei, care chicoteau pe înfundate şi dădeau provocator din fund şi care purtau pantaloni atât de strâmţi încât li se vedea dunga chiloţilor - asta în cazul că purtau aşa ceva. Realitatea sentimentelor ei pentru acei clienţi din vremurile de demult (care, deşi uitase, o enervau la fel de mult ca cei de acuma) era învăluită în ceaţa dulce a nostalgiei şi îşi ridică privirea nerăbdătoare când se deschise usa, de parcă ar fi fost sigură că va vedea un elev al promoţiei '64, însoţit de prietena lui, poftind la o îngheţată de ciocolată cu mult sirop şi alune.
    Însă pe uşă intră un bărbat, un adult, cineva cunoscut, însă pe care nu îl putu identifica imediat. Când se îndreptă spre tejghea, cu valiza într-o mână, ceva în mersul său sau în mişcarea capului o făcu să îl recunoască.
    - Părinte Callahan! spuse, incapabilă să-şi ascundă uimirea din voce.
    Nu îl văzuse niciodată îmbrăcat în altceva decât în straiele preoţeşti. Acum purta pantaloni închişi la culoare şi o cămaşă albastră din diftină, întocmai ca un muncitor obişnuit.
    I se făcu brusc frică. Hainele lui era curate, iar părul îi era pieptănat cu grijă, însă era ceva pe chipul lui, ceva...
    Îşi aminti dintr-o dată de ziua aceea, cu douăzeci de ani în urmă, când s-a întors de la spital, unde mama ei murise în urma unei comoţii cerebrale - cum spuneau bătrânii, murise de un atac de nervi. Când îi dăduse vestea fratelui său, acesta căpătase o expresie asemănătoare cu cea a Părintelui Callahan.
    Înfăţişarea lui avea ceva sălbatic, ceva funest, iar ochii îi erau împietriţi şi lipsiţi de viaţă. O neliniştea privirea lor mistuită. Iar pielea din jurul gurii îi era roşie şi iritată, de parcă s-ar fi tăiat în timp ce se bărbierea, sau, mai degrabă, de parcă s-ar fi frecat puternic cu o cârpă încercând să înlăture o pată.
    - Vreau să cumpăr un bilet pentru autobuz, spuse el.
    Asta-i, gândi ea. Bietul om, a murit cineva şi el a fost chemat la Directorat, sau cum îi spune locului ăla unde sunt şefii lui.
    - Sigur, zise. Unde...
    - Care e primul autobuz?
    - Încotro?
    - Oriunde, spuse el, facându-i praf întreaga teorie.
    - Păi... nu... să văd...
    Mâinile i se bâlbâiau când scoase orarul curselor şi îl privi tulburată.
    - Este un autobuz la unsprezece şi zece care opreşte în Portland, Boston, Hartford şi New Y...
    - Ăsta, spuse. Cât costă?
    - Cât de mult - adică - pentru care staţie?
    Acum era zăpăcită complet.
    - Până la capăt, spuse pe un ton cavernos şi surâse.
    Niciodată nu mai văzuse domnişoara Coogan un zâmbet atît de oribil pe un chip omenesc şi se cutremură.
    Dacă mă atinge, gândi ea, o să ţip. O să ţip după ajutor.
    - A-ast-asta înseamnă New York City, îngăimă ea. Douăzeci şi nouă de dolari şi şaptezeci şi cinci de cenţi.
    Cu oarecare dificultate, îşi scoase portofelul din buzunarul de la spate şi ea observă atunci că avea mâna dreaptă bandajată. Puse pe tejghea o hârtie de douăzeci şi două de câte un dolar şi ea răsturnă pe jos un teanc de bilete.
    Când isprăvi să le adune, preotul mai adăugase încă cinci bancnote şi o grămadă de mărunţiş.
    Scrise biletul cât de repede era în stare, însă oricât s-ar fi străduit nu era pe cât de iute şi-ar fi dorit. Îi simţea privirea moartă îndreptată asupra ei. Ştampilă biletul şi îl împinse peste tejghea, ca să nu fie obligată să-i atingă mâna.
    - Tre-trebuie să aşteptaţi afară, Părinte Cal-Callahan, trebuie să închid în cinci minute.
    Aruncă orbeşte bancnotele şi mărunţişul în sertăraşul casei de bani, fără să încerce să-i numere.
    - Bine, zise el.
    Îndesă biletul în buzunarul de la piept. Spuse apoi fără să o privească:
    - Şi Domnul Dumnezeul nostru l-a înseninat pe Cain, astfel încât oricine l-ar descoperi să nu îl omoare. Şi Cain a dispărut dinaintea lui Dumnezeu şi şi-a trăit viaţa ca fugar pe pământul acesta, la est de Eden. Aşa spune Scriptura, domnişoară Coogan. Cea mai aspră scriptură din Biblie.
    - Aşa? spuse ea. Mă tem că trebuie să vă rog să aşteptaţi afară, Părinte Callahan. Eu... domnul Labree se va întoarce dintr-o clipă în alta şi nu-i place... nu vrea ca eu să... să...
    - Desigur, răspunse el şi se întoarse să plece.
    Se opri şi se uită la ea.
    Domnişoara Coogan se cutremură din nou în faţa ochilor aceia împietriţi.
    - Locuiţi în Falmouth, domnişoară Coogan, nu-i aşa?
    - Da...
    - Aveţi maşină?
    - Da, sigur. Dar acum chiar că trebuie să vă rog să aşteptaţi autobuzul afară...
    - Mergeți repede acasă  în seara asta, domnişoară Coogan. Încuiaţi toate portierele maşinii şi nu opriţi pentru nimeni. Pentru nimeni. Nu opriţi nici măcar dacă întâlniţi pe cineva cunoscut.
    - Niciodată nu iau autostopişti, spuse înţepată domnişoara Coogan.
    - Şi când ajungeţi acasă, nu vă mai întoarceţi în Jerusalem's Lot, continuă Callahan. O privea fix. Lucrurile merg rău în oraş acum.
    Simţind că e pe punctul de a leşina, îi spuse:
    - Nu înţeleg despre ce anume vorbiţi, însă trebuie să aşteptaţi autobuzul afară.
    - Da. În regulă.
    Ieşi.
    Dintr-o dată, îşi dădu seama cât de tăcut era magazinul; cât de îngrozitor de tăcut. Oare să fi fost adevărat că nimeni - nimeni - nu îi călcase pragul de când se înserase, în afară de Părintele Callahan? Aşa era. Absolut nimeni.
    Lucrurile merg rău în oraş acum.
    Începu să stingă luminile şi să se pregătească de plecare.

                                                                                   27.

                                               În oraș,  întunericul se ţinea cu obstinaţie de marginile zării.
    La douăsprezece fără zece, Charlie Rhodes a fost trezit de un zgomot prelung de claxon. Se ridică în capul oaselor şi apoi ţâşni în picioare.
    Autobuzul lui!
    Şi gândul imediat următor: Ticăloşi mici şi împuţiţi!
    Copiii mai încercaseră năzbâtii de-astea şi înainte. Îi cunoştea bine pe secăturile astea nenorocite. Odată îi scoseseră aerul din cauciucuri cu beţe de chibrit. N-a văzut cine anume a făcut ticăloşia, însă avea o bănuială destul de zdravănă.
    S-a dus direct la pămpălăul ăla de director şi i-a reclamat pe Mike Philbrook şi pe Audie James. Ştia că ei au fost - cine avea nevoie să-i fi prins asupra faptului?
    Dar, Rhodes, eşti sigur că ei au fost?
    Da, îţi zic că ei sunt, nu?
    Şi împizditu' ăla de papă-lapte n-a luat nicio măsură; trebuia să-i exmatriculeze. Şi după aia ticălosu' l-a chemat în birou o săptămână mai târziu.
    Rhodes, l-am exmatriculat astăzi pe Andy Garvey.
    Mda? Nu mă miră. Ce-a făcut?
    Bob Thomas l-a prins când îi dezumfla cauciucurile.
    Şi îi aruncase lui Charlie Rhodes o privire lungă, măsurându-l din cap până în picioare.
    Ei şi? Ce dacă fusese Garvey în locul lui Philbrook şi James? Erau înhăitaţi, toţi erau nişte păduchi şi nu meritau altceva mai bun decât să le dai creierii prin maşina de tocat.
    Acum, însă, de afară se auzea sunetul înnebunitor al claxonului său, consumându-i bateria:
    CLANC, CLANC, CLAAAAAANC...
    - Pui de curve ce sunteţi, şopti el şi se strecură din pat, îşi trase pantalonii pe el fără să aprindă lumina.
    Lumina i-ar fi speriat pe lepădăturile alea şi voia să-i prindă.
    Altă dată, cineva pusese o baligă de vacă pe scaunul şoferului şi bănuia cine făcuse şi măgăria asta. Citea în ochii lor. Învăţase să citească în ochii inamicului în înfruntările din timpul războiului.
    Se răzbunase în felul lui pentru povestea cu baliga. L-a obligat pe ticălosu' ăla mic, pui de căţea, să facă pe jos cele patru mile până la şcoală trei zile în şir. În cele din urmă pustiul a venit la el plângând.
    N-am făcut nimic, domnule Rhodes. De ce mă tot daţi jos din autobuz?
    Zici că-i nimic un căcat de vacă pe scaunul meu?
    Da' n-am făcut-o eu: Jur pe Dumnezeu că n-am făcut-o eu.
    Asta era. Trebuia să-i faci să-ţi recunoască superioritatea. Îşi puteau minţi mamele, liniştiţi şi cu zâmbetul pe buze, şi probabil că asta şi făceau. L-a mai obligat pe puşti să meargă pe jos încă două zile şi în cele din urmă a mărturisit.
    Charlie l-a mai dat jos o dată - ca să se înveţe minte, se poate spune - şi apoi Dave Felsen de la autobază i-a zis că ar fi bine să se potolească o vreme.
     CLAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAANC...
    Înşfacă o cămaşă şi apoi apucă racheta veche de tenis din colţ. Pe Dumnezeul lui, o să înroşească nişte cururi în noaptea asta!
    Ieşi pe uşa din spate şi ocoli casa înspre aleea din faţă, unde parcase autobuzul cel galben. Se simţea puternic şi capabil şi plin de sânge rece.
    Ca în armată, ceea ce se întâmpla acum se chema infiltrare în rândurile duşmanului.
    Se opri în spatele tufei de oleandru şi se uită la autobuz. Da, îi vedea, era o trupă întreagă, umbre întunecate în spatele parbrizului umbrit de bezna nopţii.
    Simţi din nou furia aceea veche şi sângerie, ura faţă de ei, ca un bloc de gheaţă fierbinte şi strânse atât de puternic mânerul rachetei, încât aceasta începu să-i tremure în mână ca un diapazon.
    Spărseseră - şase, şapte, opt -opt geamuri ale autobuzului lui!
    Se strecură în spatele maşinii şi apoi se furişă de-a lungul laturii acesteia până ajunse la uşa pentru pasageri. Era deschisă. Se încorda şi apoi năvăli înăuntru.
    - Bine! Nu mişcă nimeni! Băiete, lasă în pace claxonul ăla ori o să...
    Puștiul care stătea în scaunul şoferului, cu ambele mâini apăsate pe claxon se întoarse cu faţa spre el şi zâmbi ca ieşit din minţi.
    Charlie simţi cum stomacul începe să-i alunece la vale. Era Richie Boddin.
    Era alb - alb ca o coală nouă de hârtie -doar ochii îi erau două fragmente negre de cărbune, iar buzele îi erau rubinii.
    Şi dinţii...
    Charlie Rhodes se uită pe intervalul dintre scaune.
    Să fi fost acela Mike Philbrook? Audie James? Şi, Dumnezeule Atotputernic, şi fraţii Griffen erau acolo!
    Hal şi Jack aşezaţi în spate, cu fân în părul încâlcit.
    Da' ei nu merg cu autobuzul meu!
    Mary Kate Greigson şi Brent Tenney, aşezaţi unul lângă celălalt. Ea purta o cămăşuţă de noapte, el avea o pereche de blugi şi un tricou gros pus pe dos şi cu faţa în spate, de parcă ar fi uitat cum să se îmbrace.
    Şi Danny Glick.
    Dar - o, Isuse - el murise; murise de câteva săptămâni!
    - Voi, bâigui cu buze amorţite. Voi, copii...
    Racheta de tenis îi alunecă din mână.
    Se auzi un şuierat şi o bufnitură când Richie Boddin, cu acelaşi zâmbet tâmp, acţiona maneta de crom care închidea uşa. Acum se ridicau de pe scaune. Toţi.
    - Nu, spuse, încercând să surâdă. Copii... nu înţelegeţi. Eu sunt. Charlie Rhodes. Voi... voi...
    Rânji către ei fără sens, scutură din cap, întinse mâinile ca să le demonstreze că sunt mâinile bătrânului Charlie Rhodes, cel fără vină, şi se retrase până ajunse cu spatele lipit de geamul pătat al parbrizului.
    - Nu faceţi asta, şopti.
    Continuau să înainteze rânjind.
    - Vă rog, nu.
    Se năpustiră asupra lui.

                                                                                 28.

                                          Ann Norton a murit  în timpul scurtei călătorii cu liftul de la etajul întâi al spitalului la cel de al doilea. Se cutremură o dată şi un firicel de sânge i se prelinse din colţul gurii.
    - În regulă acum, spuse unul din infirmieri. Poţi opri sirena.

                                                                                  29.

                                         Eva Miller visa.
    Era un vis ciudat, însă nu chiar un coșmar.
    Incendiul din  '51 îşi învolbura mânios vâlvătaia sub un cer neiertător care îşi transformase albastrul orizontului într-un alb fierbinte şi nemilos deasupra oraşului. Soarele orbitor arunca săgeţi furioase din coşul său răsturnat, ca o monedă sclipitoare de aramă. Pretutindeni se simţea mirosul înţepător de fum; toate activităţile încetaseră şi oamenii se îngrămădiseră pe străzi, privind înspre sud-vest, înspre mlaştini, şi înspre nord-vest, înspre pădure.
    Fumul infectase aerul toată dimineaţa, însă acum, la ora unu după prânz, puteai vedea arterele de flăcări dansând în câmpia din imediata apropiere a păşunii lui Griffen.
    Adierea constantă a vântului care permisese focului să se întindă aducea acum o ninsoare văratică de cenuşă albă asupra oraşului.
    Ralph trăia, şi era plecat, încercând să salveze joagărul.
    Însă în vis toată povestea era mai încurcată, căci Ed Craig era şi el acolo, dar ea îl cunoscuse pe Ed de-abia în toamna lui 1954.
    Urmărea focul de la fereastra dormitorului ei de la etaj şi era dezbrăcată. Din spate nişte mâini începură să o mângâie, mâini bronzate şi aspre pe albeaţa netedă a şoldurilor ei şi ea ştiu că era, Ed, deşi nu-i putea vedea imaginea reflectată în oglindă.
    Ed, încercă ea să spună. Nu acum. Este mult prea devreme. De-abia peste nouă ani.
    Însă mâinile erau insistente, cuprinzându-i pântecele, un deget atingându-i buricul, apoi ambele mâini ridicându-se să-i acopere sânii, cu impertinenţa cuiva care îi cunoscuse şi altă dată formele.
    Încercă să îi spună că se află în faţa ferestrei şi că oricine de pe stradă, dacă şi-ar ridica privirea, ar putea să-i vadă, însă nu reuşi să rostească cuvintele şi apoi buzele lui îi atinseră braţul, umărul şi i se lipiră cu insistenţă hotărâtă şi plină de lăcomie pe gât.
    Îi simţi dinţii şi ştiu că o muşca, suge şi muşca, îi sugea sângele şi ea încercă să protesteze din nou: Nu-mi lăsa semne, Ralph o să le vadă...
    Însă era imposibil să se împotrivească şi, de fapt, nici nu mai voia să o facă. Şi nici nu-i mai păsa dacă i-ar fi văzut cineva goi şi neruşinaţi.
    Ochii îi hoinăriră visători înspre flăcările incendiului în timp ce buzele şi dinţii lui îşi vedeau mai departe de treabă pe gâtul ei, iar fumul devenise foarte negru, negru ca noaptea, întunecând cerul acela de culoarea metalului, transformând ziua în noapte; cu toate acestea, focul dansa în continuare, pulsând cu şerpi şi inflorescenţe purpurii - cascadă de flori într-o junglă a miezului de noapte.
    Şi apoi chiar a fost noapte şi oraşul dispăruse, însă flăcările încă se mai încolăceau furibunde în beznă, cu forme fascinante, caleidoscopice, până când părură a zugrăvi cu peneluri înmuiate în sânge un chip - un chip cu nasul ca ciocul unui şoim, cu ochi arzători, adânciţi în orbite, cu buze pline şi senzuale, parţial ascunse de o mustaţă groasă şi cu părul pieptănat peste cap ca un muzician.
    - Bufetul galez, spuse o voce ca din depărtare şi ea ştiu că era vocea lui. Cel din pod. Cred că este potrivit pentru ce ne trebuie. Şi apoi ne vom ocupa de scară... e bine să fim pregătiţi.
    Vocea se îndepărtă şi mai mult şi se stinse. Flăcările se stinseră şi ele.
    Nu mai rămăsese decât întunericul care o învăluia şi ea visa sau începuse să viseze. Se gândi în treacăt că visul va fi dulce şi lung, însă amar şi întunecat în străfunduri, ca apele fluviului. Morţii, Lethe.
    O altă voce - vocea lui Ed:
    - Haide, iubito. Scoală-te. Trebuie să facem ce ne-a spus.
    - Ed? Ed?
    Chipul lui îi apăru înainte, nu conturat în linii de foc, ci îngrozitor de palid şi ciudat de pustiit. Şi totuşi îl iubea din nou acum... mai mult ca oricând. Tânjea după sărutarea lui.
    - Haide, Eva.
    - E vis, Ed?
    - Nu... nu este vis.
    O clipă fu înspăimântată şi apoi teama dispăru complet. O înlocui înţelegerea. Şi o dată cu înţelegerea apăru şi foamea.
    Aruncă o privire în oglinda unde nu se reflecta decât dormitorul ei, gol şi nemişcat. Uşa de la pod era încuiată, iar cheia se afla în sertarul de jos al scrinului, însă nu mai conta acum. Acum nu mai avea nevoie de chei.
    Se strecurară prin canatul uşii ca două umbre.

                                                                       30.

                                      La ora trei dimineața sângele curge încet şi gros şi somnul este profund.
    Sufletul fie că doarme, într-o binecuvântată ignoranţă a acestei ore, fie că aruncă priviri furişe în  juru-i, cuprins de o disperare fără margini. Nu există cale de mijloc.
    La ora trei dimineaţa, târfa cea bătrână, lumea, a rămas fără spoiala-i ţipătoare, şi se dovedeşte că are nasul mâncat de sifilis şi un ochi de sticlă. Veselia devine găunoasă şi fragilă, ca în castelul lui Poe, înconjurat de Moartea cea Roşie. Groaza este distrusă de plictis. Dragostea devine doar un vis.
    Parkins Gillespie se târî de la birou până la ibricul cu cafea, având înfăţişarea unui cimpanzeu slăbănog care a suferit de o maladie devastatoare. În spatele său, cărţile de pasienţă erau împrăştiate pe masă ca reperele unui ceas. Auzise câteva strigate în noapte, urletul zgrunţuros şi straniu al unui claxon şi, o dată, chiar şi nişte paşi alergând.
    Însă nu ieşise să vadă ce se petrece. Ridat şi încercănat, era obsedat de ceea ce credea că se petrece afară.
    În jurul gâtului purta o cruciuliţă, un medalion cu efigia Sfântului Christopher şi un semn al păcii.
    Nici el nu ştia prea bine de ce şi le pusese, însă îi dădeau o stare de alinare. Se gândea că, dacă va trece cu bine noaptea aceasta, mâine va pleca unde va vedea cu ochii şi îşi va lăsa insigna de şerif pe raft, lângă inelul cu chei.
    Mabel Werts stătea la masa din bucătărie, cu o cană cu cafea rece în faţă, cu jaluzelele trase pentru prima oară în ani de zile, cu capacele puse pe lentilele binoclului. Pentru prima oară după şaizeci-de ani nu mai voia să vadă sau să audă lucrurile din oraş.
    Noaptea abunda de bârfe aducătoare de moarte pe care ea nu voia să le asculte.
    Bill Norton se afla pe drumul spre spitalul din Cumberland, în urma telefonului primit (pe când soţia lui mai era încă în viaţă) şi chipul său era înlemnit.
    Ştergătoarele de parbriz fâşâiau monoton îndepărtând stropii de ploaie, din ce în ce mai deşi acum. Încercă să nu se gândească la nimic..
    În oraş mai erau şi alţii care ori dormeau, ori stăteau treji, dar neatinşi. Majoritatea celor neatinşi erau oameni singuri, fără prieteni apropiaţi sau rude în Salem's Lot. Mulţi dintre ei nici măcar nu ştiau că se întâmplă ceva.
    Însă cei care nu dormeau aprinseseră toate luminile şi cel care trecea cu maşina prin oraş (şi multe maşini au trecut pe drumul spre Portland sau spre alte localităţi din sud) se poate să fi fost uimit de acest orăşel, atât de asemănător celorlalte întâlnite pe drum, de casele lui luminate puternic în cenuşiul de cimitir al zorilor.
    Trecătorul ar fi putut încetini ca să caute, cu privirea un semn de incendiu sau un accident, însă, neobservând așa ceva, ar fi accelerat mai departe pe drumul său şi şi-ar fi alungat de îndată gândul din minte.
    Însă iată un lucru ciudat: nici unul din cei treji din Jerusalem's Lot nu ştia adevărul. Poate câţiva bănuiau ceva, însă chiar bănuielile acestea erau vagi şi fără formă, aidoma unui fat de trei luni. Însă, fără să şovăie, au scotocit prin sertare, prin cutiile depozitate în poduri sau prin casetele cu bijuterii, în căutarea oricăror simboluri religioase pe care le aveau.
    Au făcut acest lucru fără să se gândească, aşa cum şoferul singuratic de cursă lungă îngâna o melodie fără să ştie. Mergeau încet dintr-o cameră în alta, de parcă trupurile le-ar fi devenit fragile, ca bibelourile din sticlă, şi aprindeau toate luminile şi nu se uitau pe ferestre.
    Aceasta în primul rând. Nu se uitau pe ferestre.
    Indiferent de zgomotele sau posibilităţile îngrozitoare de dincolo, indiferent de cât de  înspăimântător era necunoscutul, exista un lucru cu mult mai rău: să priveşti Gorgona în ochi.

                                                                       31.

                                     Somnul care îi pătrunse  în somn părea făcut de un ciocan greu care înfige cuie într-o placă groasă din lemn de stejar; cu un ritm extrem de lent, de parcă ar fi vrut să despice fibră cu fibră.
    La început, Reggie Sawyer gândi că se visează într-un atelier de tâmplărie şi creierul său, rătăcit în acel ţinut al umbrelor dintre somn şi starea de veghe scoase la lumină, cu mişcări încete, o frântură de amintiri în care el şi tatăl său prindeau în cuie scândurile în formă de pană pe laturile cabanei pe care au construit-o pe malurile helesteului Bryant în 1960.
    Toate aceste imagini păliră, dând naştere ideii tulburătoare că nu visa deloc, ci că, de fapt, chiar auzea un ciocan bătând cuie.
    Urmă dezorientarea şi apoi se trezi complet şi îşi dădu seama că loviturile veneau de la uşa din faţă, în care cineva izbea cu pumnul, cu o frecvenţă de metronom.
    Mai întâi se uită la Bonnie, care stătea culcată pe partea ei de pat, desluşindu-se ca o movilă cu formă șerpuită sub pături. Apoi privi ceasul: 4,15 dimineața.
    Se dădu jos din pat, se strecură afară din dormitor şi închise usa în urma lui. Aprinse lumina pe hol, porni să coboare treptele înspre uşă, apoi se opri. Avea senzaţia că pielea de pe intestine i se făcuse ca de găină.
    Sawyer se uită la uşă cuprins de o curiozitate mută, sfidătoare. Nimeni nu îndrăznea să-i bată la uşă la ora 4,15. Dacă ar fi dat ortu' popii cineva din familie l-ar fi sunat la telefon, nu i-ar fi bătut în uşă.
    Fusese în Vietnam în 1968 timp de şapte luni, an extrem de dificil pentru tinerii americani în Vietnam, şi văzuse ce înseamnă lupta. Pe atunci se trezea cu iuţeala cu care pocneşti din degete sau aprinzi o lampă; acum dormeai buştean, în clipa următoare te afli treaz şi alert în întuneric. Însă a pierdut acest obicei aproape imediat ce s-a întors înapoi în Statele Unite şi era mândru de asta, deşi nu împărtăşise-nimănui secretul.
    Ce Dumnezeu, doar nu era o maşinărie. Apeşi butonul A şi Johnny se trezeşte, apeşi butonul B şi Johnny omoară nişte băieţei cu ochii oblici.
    Dar acum, fără niciun avertisment, căzuseră şi zăpăceala şi câlţii de bumbac pe care îi plantează somnul în minte, aidoma părului unui câine în perioada de năpârlire, şi era în gardă, cu ochii larg deschişi.
    Era cineva acolo. Probabil că băiatul lui Bryant, beat criţă şi cu dorul de răzbunare în suflet, gata să trăiască sau să moară pentru prea frumoasa, blonda domniţă.
    Intră în camera de zi şi se îndreptă către rastelul cu arme de deasupra căminului. Nu aprinse lumina, cunoştea drumul foarte bine şi prin întuneric. Îşi luă puşca, o controlă; lumina din hol licări fadă pe ţevile din alamă. Se întoarse în pragul uşii şi îşi scoase capul în hol. Monotone, loviturile continuau să se audă, cu aceeaşi regularitate, însă fără niciun ritm.
    - Intră, strigă Reggie Sawyer.
    Loviturile încetară.
    Urmă o pauză lungă şi, în cele din urmă, foarte încet, clanţa se mişcă. Uşa de deschise şi în cadrul ei se arătă Corey Bryant.
    Reggie simţi cum inima îi ratează o bătaie. Bryant purta aceleaşi haine cu care fusese îmbrăcat în seara când Reggie îl expediase din oraş, numai că acum erau zdrenţuite şi pline de noroi. Din cămaşă şi din pantaloni îi atârnau frunze uscate. Dunga de murdărie de pe frunte îi accentua paloarea.
    - Stai acolo unde eşti, spuse Reggie ridicînd puşca şi dându-i siguranţa la o parte. Acum e încărcată.
    Însă Corey Bryant înainta cu mers greoi, cu ochii posomoriţi fixaţi pe chipul lui Reggie, emanând prin toţi porii ceva ce era mai îngrozitor decât ura pură. Limba i se strecură afară din gură şi îşi linse cu poftă buzele.
    Noroiul întărit de pe pantofi, ca un fel de clei negru, se scutura acum în bulgări mici pe pardoseala holului.
    Înainta. Paşii lui aveau ceva neiertător şi necruţător, ceva care dădea privitorului impresia că izvorăşte dintr-o lipsă de milă îngrozitoare şi fără viaţă. Tocurile năclăite de noroi bocăniră mai departe. Nu exista niciun fel de ordin care să le oprească sau rugă care să le întârzie.
    - Încă doi paşi şi îţi zbor creierii pe pereţi, împuţitule, spuse Reggie.
    Cu greu reuşi să rostească cuvintele. Gura îi era uscată. Tipul ăsta rau era beat. Mai rău. Se ţicnise de-a binelea. Dintr-o dată îşi dădu seama cu uimitoare claritate că va fi nevoit să-l împuşte.
    - Opreşte-te, spuse iarăşi, însă, de data aceasta, tonul îi era degajat, nepăsător.
    Corey Bryant nu se opri. Ochii i se lipiseră de faţa lui Reggie cu expresia plină de aviditate sclipitoare şi neînsufleţită a unui bizon împăiat. Călcâiele îi bocăneau solemn pe pardoseală.
    Bonnie ţipă în spatele lui.
    - Du-te în dormitor, zise Reggie.
    Intră în hol, ca să ajungă între ei. Acum, Bryant se afla la numai doi paşi distanţă. Cu o mână albă şi moale încerca să prindă ţeava dublă a armei.
    Reggie apăsă ambele trăgaciuri.
    În holul mic, împuşcătura căpăta rezonanţă de tunet. O fracţiune de secundă limbi de foc linseră ţevile.
    Aerul se umplu cu mirosul neplăcut al prafului de puşcă ars. Ţipătul lui Bonnie putea să perforeze timpanele.
    Cămaşa lui Corey se sfâşie, se înnegri şi se desfăcu. Nu atât găurită, cât dezintegrată. Când se desfăcu, smulsă din nasturi, Reggie observă uluit că albeaţa ca de peşte a pieptului şi abdomenului lui era neatinsă.
    Ochii înmărmuriţi ai lui Reggie înţeleseră că nu era deloc carne adevărată acolo, ci, mai degrabă, ceva la fel de inconsistent ca o cortină de fum.
    Apoi puşca îi fu smulsă din mâini, ca o jucărie din mâinile unui copil neascultător. Îl cuprinse şi îl izbi de perete. Dinţii îi clănţăniră în gură. Picioarele refuzară să îl mai sprijine şi se prăbuşi, ameţit.
    Bryant trecu pe lângă el, îndreptîndu-se către Bonnie. Ea rămăsese în pragul uşii, însă ochii şi-i ţinea aţintiţi pe chipul lui şi Reggie văzu flacăra din ei.
    Corey privi peste umăr şi rânji înspre Reggie. Rânjetul era larg, de lună plină, ca rânjetele oferite turiştilor în deşert de craniile vacilor.
    Bonnie îşi întinse braţele. Îi tremurau. Fulgere de groază şi dorinţă îi alternară pe chip într-un joc înfiorător de lumini şi umbre.
    - Iubitule, spuse ea.
    Reggie urlă.

                                                                            32.

                                            - Hei, zise șoferul autobuzului, Aici e Hartford, dom'le.
    Callahan se uită prin uriaşa fereastră polarizată la ţinutul ciudat pe care îl traversau, mai ciudat încă, din cauza primei raze a dimineţii care se strecura pe sub orizont.
    Acum, în Lot, ei se întorceau, se întorceau în bârlogurile lor.
    - Ştiu, răspunse.
    - Facem o haltă de douăzeci de minute. Nu vrei să cobori  şi să-ţi iei un sandvici sau altceva de mâncare?
    Callahan se scotoci în buzunar cu mâna bandajată, încercând să-şi scoată portofelul şi aproape îl scăpă.
    Straniu, mâna arsă nu îl mai durea parcă atât de tare acum; era numai amorţită. Ar fi fost mai bine să îl fi durut încă. Cel puţin durerea era ceva real. În gură simţea gustul morţii, un gust idiot, ca de făină, ca un măr stricat. Şi asta era tot? Da. Şi era foarte rău.
    Scoase o bancnotă de douăzeci.
    - Poţi să-mi cumperi o sticlă?
    - Dom'ne, regulamentu'...
    - Şi, bineînţeles, poţi să păstrezi restul. O sticlă de jumătate ar fi minunat.
    - Nu-mi trebuie beţivi în autobuz, dom'ne. În două ore ajungem la New York. Poţi să-ţi iei ce vrei de acolo. Orice vrei.
    Cred că aici te înşeli, prietene, gândi Callahan. Se uită din nou în portofel ca să vadă ce mai avea acolo. O hârtie de zece, două de cinci, una de un dolar. Adaugă bancnota de zece la cea de douăzeci şi le întinse cu mâna bandajată.
    - O sticlă de jumătate ar fi minunat, spuse. Şi, bineînţeles, poţi să păstrezi restul.
    Şoferul se uită uluit de la cei treizeci de dolari la ochii cei negri, înfundaţi în orbite, şi, timp de o clipă îngrozitor de lungă crezu că stă de vorbă cu un schelet viu, un schelet al cărui craniu a uitat, cumva, cum să zâmbească.
    - Treizeci de dolari pentru o juma'? Dom'le, eşti nebun, însă luă banii, se duse în faţa autobuzului gol, apoi se întoarse. Banii dispăruseră.
    - Da' să nu mi te îmbeţi. N-am nevoie de beţivi în autobuzul meu.
.....................................................................................