20.
Ben traversă în fugă pivnița cuprinsă de umbre, cu țărușul încleștat în mâna stângă și ciocanul în dreapta.Bubui un hohot de râs, tiumfător.
Barlow se ridicase pe jumătate în sicriu. Ochii roşii îi sticleau plini de succes diavolesc. Se fixară pe ochii lui Ben şi acesta simţi cum voinţa îl părăseşte.
Cu un urlet înnebunit, cutremurător, ridică ţăruşul deasupra capului şi îl coborî într-un arc şuierător. Vârful lui ascuţit sfâşie cămaşa lui Barlow şi simţi cum se împlântă în carnea de dedesubt.
Barlow ţipă. Era un sunet lugubru, îndurerat, aidoma urletului unui lup. Forţa ţăruşului care îl lovise din plin îl făcu să cadă pe spate înapoi în sicriu.
Mâinile lui, încovoiate ca nişte gheare, se ridicară şi începură să bată sălbatic aerul.
Ben izbi cu ciocanul în capătul ţăruşului şi Barlow ţipă din nou. O mână, rece ca mormintele, prinse mâna stângă a lui Ben, care era încleştată pe tăruș.
Ben se caţără în sicriu, cu genunchii apăsaţi pe genunchii lui Barlow. Se holbă la faţa contorsionată de ură şi durere.
- Dă-mi DRUMUL! ţipă Barlow.
- Ia-ţi porţia, ticălosule, suspină Ben. Uite, lipitoare. Asta-i pentru tine.
Lovi iarăşi cu ciocanul. Sângele ţâşni puternic, într-un val rece, orbindu-l pentru moment. Capul lui Barlow se zbuciuma pe perna de satin.
- Dă-mi drumul nu vei îndrăzni nu vei îndrăzni nu vei îndrăzni să faci asta...
Ciocanul coborî iar şi iar.
Sângele ţâşni şi prin nările lui Barlow. Corpul lui începu să tresară în sicriu ca un peşte înjunghiat. Zgârie obrajii lui Ben, zdrenţuindu-i pielea.
- DĂ-MI DRUMUUUUUUUUUUUUUUUUUU.:.
Lovi încă o dată cu ciocanul şi sângele care pulsa afară din pieptul lui Barlow deveni negru.
Apoi, descompunerea.
Se petrecu în două secunde, mult prea iute pentru a fi crezută la lumina zilei din anii ce aveau să vină, însă suficient de încet pentru a reveni în coşmaruri, în ritmul înfiorător al secvenţelor de film trase cu încetinitorul.
Pielea se îngălbeni, se înăspri, se umplu de băşici ca pânzele vechi. Ochii îşi pierdură culoarea, se acoperiră cu o peliculă albă, se înfundară în orbite. Părul se albi şi căzu ca un mănunchi de pene.
Trupul dinlăuntrul costumului negru se vesteji şi se retrase. Gura se căscă uriaşă în timp ce buzele se retraseră şi se tot retraseră, până au ajuns la nas şi au dispărut într-un cerc de dinţi proeminenţi. Unghiile se înnegriră şi se cojiră şi apoi, în locul degetelor nu mai rămaseră decât oasele, purtând încă inelele, strângându-se în pumni şi pocnind precum castanietele. Prin fibrele cămăşii răsuflară nori de praf. Capul chel şi plin de riduri se transformă în craniu. Pantalonii, pe care nimic nu-i mai umplea, se ofiliră, resemnaţi să îmbrace în mătase neagră oase ca nişte cozi de mătură.
Timp de o clipă, sub el se zvârcolea o sperietoare de ciori hidoasă şi însufleţită şi Ben ţâşni afară din sicriu cu un strigăt sugrumat de groază. Însă era imposibil să-şi smulgă privirea de la ultima metamorfoză a lui Barlow; îl ţinea hipnotizat. Craniul lipsit de came se zbuciuma dintr-o parte în alta pe perna din satin.
Maxilarul dezgolit se căscă într-un urlet mut, căci nu mai existau corzi vocale care să-l activeze.
Degetele scheletice dansau şi pocneau în aerul întunecat ca nişte marionete.
Mirosuri diferite îi atacară nasul şi apoi dispărură, fiecare în câtes izbucnire mică şi densă: gaz; putregai al cărnii, înfiorător; duhoare de bibliotecă cu cărţi mucegăite; praf înţepător; apoi nimic.
Oasele degetelor, care până atunci protestaseră şi se răsuciseră, se sfârâmară şi căzură ca un pumn de creioane. Cavitatea nazală a craniului se mări şi se făcu una cu cavitatea orală. Orbitele golite ale ochilor se măriră şi ele într-o expresie descărnată de uimire şi groază, se uniră şi dispărură. Craniul se surpă ca un vas vechi din timpul dinastiei Ming.
Hainele se turtiră şifonate şi deveniră tot atât de neutre ca rufăria murdară.
Şi totuşi, încrâncenarea cu care se agăţa de această lume părea să nu aibă sfârşit - până şi praful se umfla şi se zbuciuma, transformat în diavoli minusculi înlăuntrul sicriului.
Şi apoi, pe neaşteptate, simţi cum ceva trece cu putere pe lângă el, ca o rafală de vânt, făcându-l să se înfioare. În aceeaşi clipă toate ferestrele de la pensiunea Evei Miller explodară.
- Fereşte, Ben! strigă Mark. Fereşte!
Se rostogoli pe spate şi îi văzu cum ies din cămara subterană - Eva, Weasel, Mabe, Grover şi ceilalţi.
Venise timpul lor.
Țipetele lui Mark îi răsunară în urechi ca nişte clopote uriaşe de foc şi îl apucă pe băiat de umeri.
- Apă sfinţită! urlă în faţa chinuită a lui Mark. Nu ne pot atinge!
Strigătele lui Mark se transformară în scâncete.
- Urcă-te pe scândură, spuse Ben. Haide.
A trebuit să-l răsucească pe băiat cu faţa la ieşirea din pivniţă şi să-i dea o palmă peste fund ca să-l facă să urce. Când fu sigur că băiatul se urcă, se întoarse şi se uită la ei, la Morţii cei Vii.
Stăteau apatici la câţiva metri distanţă, privindu-l cu o ură atât de desăvârşită, încât nu putea fi omenească.
- L-ai ucis pe Stăpân, spuse Eva şi aproape că-i veni să creadă că desluşeşte durere în vocea ei. Cum ai putut să-l ucizi pe Stăpân?
- O să mă întorc, îi promise el. După voi toţi.
Se caţără pe scândură, cu spatele aplecat, folosindu-şi mâinile. Scândură gemu sub greutatea lui, însă rezistă.
Ajuns în vârf, mai aruncă o ultimă privire în jos. Acum stăteau adunaţi în jurul sicriului şi se uitau în el tăcuţi. Îi aminteau de oamenii strânşi în jurul trupului Mirandei după accidentul cu camionul.
Se uită în jur după Mark şi îl descoperi căzut cu faţa în jos, lângă uşa de la terasă.
50.
Ben își spuse că băiatul a leșinat doar, nimic altceva.
S-ar fi putut să aibă dreptate. Pulsul îi era puternic şi regulat. Îl luă în braţe şi îl duse afară la Citroen.
Se aşeză la volan şi porni motorul. Când intră pe strada Railroad, reacţia întârziată îl lovi ca un pumn în stomac şi fu nevoit să-şi înăbuşe un urlet.
Erau pe străzi acum. Morţii care umblau.
Cu transpiraţie rece şi fierbinte curgându-i pe spate, cu capul plin de un urlet sălbatic, coti la stânga pe Jointer Avenue şi ieşi din Salem's Lot.
CAPITOLUL CINCISPREZECE
BEN ȘI MARK
1.
Mark se trezi treptat, căci zumzetul molcom al Citroenului îl aduse înapoi la viaţă. Însă mintea îi era golită de gânduri sau amintiri. Când privi, în cele din urmă, pe fereastră, spaima îl cuprinse brutal în mâinile-i aspre.
Era beznă. Copacii şi marginea şoselei nu erau decât nişte contururi neclare, înceţoşate, iar maşinile care treceu pe lângă ei aveau farurile aprinse. De pe buze îi zbură un geamăt înfundat şi surd şi îşi pipăi gâtul în căutarea crucii pe care încă o mai avea pusă acolo.
- Linişteşte-te, spuse Ben. Am ieşit din oraş. Suntem la distanţă de douăzeci de mile de el.
Băiatul se năpusti peste el, făcându-l aproape să piardă controlul volanului, şi încuie portiera din dreptul lui Ben. Se repezi apoi la portiera din dreptul său şi o încuie şi pe aceasta. Apoi se făcu ghem pe scaun. Îşi dorea ca neantul să îl copleşească din nou. Neantul era plăcut. Plăcut, fără nicio imagine urâtă.
Îl alină şi zumzăitul motorului, care torcea întruna, ca un motan uriaş. Mmmmmmmmmmmmmmmmmmmm.
Plăcut, închise ochii.
- Mark?
Mai prudent să nu răspundă.
- Mark, te simţi bine?
Mnmmmmmmmmmmmmmmmmmmm.
- ...Mark...
De departe. Era bine.
Neantul îl copleşi iarăşi şi fu învăluit în diferite nuanţe de cenuşiu.
2.
Ben se opri la un motel imediat ce au trecut graniţa în New Hampshire, mâzgălind în registrul de la recepţie numele de Ben Cody şi fiul său.
Mark intră în cameră ţinând crucea ridicată deasupra capului. Ochii îi alergau înnebuniţi dintr-un colţ în celălalt ca nişte animale micuţe, prinse în cursă. A ţinut crucea ridicată până când Ben a închis uşa, a încuiat-o şi şi-a agăţat propria cruce de clanţă.
În cameră era un televizor şi Ben a urmărit o vreme programul din acea seară. Două state africane îşi declaraseră război. Preşedintele avea guturai, însă nu era vorba de ceva grav. Şi un bărbat din Los Angeles şi-a ieşit din minţi şi a împuşcat paisprezece oameni. Buletinul meteorologic prognostica ploi - lapoviţă în regiunea de nord a statului Maine.
3.
Salem's Lot dormea un somn prevestitor de rele, în timp ce vampirii se plimbau pe străzile şi pe drumeagurile lui lăturalnice ca un ecou al amintirilor nefaste. Unii dintre aceştia îşi scuturaseră destule umbre ale morţii de pe ei ca să fie în stare acum să recapete un soi de viclenie rudimentară.
Lawrence Crockett i-a dat telefon lui Royal Snow și l-a invitat a el la birou ca să joace cărţi. Când Royal opri maşina în faţa clădirii şi intră, Lawrence şi soţia lui s-au năpustit asupră-i.
Glynis Mayberry a sunat-o pe Mabel Werts, i-a spus că îi este frică şi a întrebat-o dacă poate să vină să stea cu ea până i se întoarce bărbatul din Waterville. Cu o uşurare demnă de milă, Mabel consimţi imediat, şi, când, zece minute mai târziu, deschise uşa, Glynis stătea în prag, goală puşcă, cu geanta sub braţ şi rânjind cu incisivi uriaşi şi lacomi. Mabel a avut timp să ţipe, o singură dată, însă.
Când Delbert Markey a ieşit din barul său pustiu, puţin după ora opt, Cari Foreman şi un Homer McCaslin prea zâmbăreţ apărură din umbre şi îi spuseră că au trecut pe acolo ca să bea un păhărel.
Milt Crossen a fost vizitat la magazin, imediat după ora de închidere, de câţiva dintre cei mai statornici clienţi şi amici vechi.
Iar George Miller a vizitat câţiva băieţi de liceu care obişnuiau să îşi facă cumpărăturile în magazinul lui şi care îl priveau întotdeauna cu un amestec de dispreţ şi subînţelesuri; şi îşi împlini cele mai întunecate fantezii.
Încă mai treceau pe Drumul Naţional 12 turişti şi persoane care se îndreptau spre alte localităţi, neobservând nimic altceva din Lot decât un panou uriaş înfăţişând elani şi un semn de circulaţie care le cerea să reducă viteza la treizeci şi cinci de mile pe oră. Ajunşi în afara oraşului, accelerau iarăşi până la şaizeci şi probabil că şi-l scoteau din minte pe aripile unei frânturi de gînd: Dumnezeule, ce orăşel mort.
Oraşul îşi păstra secretele, iar Casa lui Marsten îl veghea ameninţătoare ca un rege detronat.
4.
În zorii zilei următoare, Ben se întoarse în oraş, lăsându-l pe Mark în camera de motel.
Se opri la o fierărie din Westbrook şi cumpără o cazma şi o sapă.
Salem's Lot stătea nemişcat şi tăcut sub cerul întunecat din care ploaia încă nu începuse să cadă. Prea puţine maşini treceau pe străzi. Cofetăria lui Spencer era deschisă, însă în această dimineaţă, cafeneaua Excellent era închisă. Toate jaluzelele ei verzi erau trase, meniurile scoase din vitrine, tabla micuţă care anunţa, de obicei, specialitatea zilei, era curată, ştearsă cu buretele.
Străzile pustii l-au făcut să se înfioare până în măduva oaselor. În minte îi apăru imaginea copertei albumului unui vechi grup de rock'n roll; chipul unui bărbat travestit în femeie, reflectându-se în profil pe un fundal întunecat; faţa aceea bizară, cu trăsături masculine, însângerată de farduri roşii; titlul albumului: „Apar numai noaptea".
Mai întâi intră în pensiunea Evei, urcă scările la al doilea etaj şi deschise uşa fostei lui camere.
Nimic nu se schimbase înăuntru de când plecase de acolo, patul nefăcut, un tub cu bomboane rămas desfăcut pe birou. Sub birou se afla un coş de hârtii din tablă pe care acum îl trase în mijlocul încăperii.
Luă manuscrisul, îl aruncă înăuntru şi răsuci pagina de titlu în mâini. O aprinse cu bricheta şi când izbucni flacără, o aruncă deasupra paginilor dactilografiate.
Vâlvătaia le gustă mai întâi, le găsi pe placul ei şi începu să se târască, lacomă, de-a lungul hârtiei. Colţurile se carbonizară, se răsuciră, se înnegriră. Din coş începu să se ridice un fum albicios şi, fără să se gândească, Ben se aplecă peste birou şi deschise fereastra.
Mâna îi descoperi prespapier-ul - globul din sticlă pe care îl purta cu sine încă din timpul copilăriei petrecute în acest oraş învăluit în umbrele nopţii - înşfăcat în mod inconştient în timpul unei vizite ireale în casa unui monstru. Scutură-l şi vezi cum înăuntru începe să ningă.
Îl scutură acum, ţinându-l în faţa ochilor, aşa cum făcuse când era mic, şi globul repetă şmecheria lui veche, foarte veche. Prin zăpada care plutea între pereţii lui de sticlă se vedea o potecă ce ducea la o căsuţă din turtă dulce. Obloanele din turtă dulce erau închise, însă fiind un băieţel plin de fantezie (aşa cum era acum Mark Petrie) puteai să-ţi închipui că unul din obloane era deschis (aşa cum, chiar în această clipă unul părea a fi deschis) de o mână lungă şi albă şi, mai apoi se va uita la tine un chip palid, rânjind cu dinţi lungi, invitându-te să intri în această casă de dincolo de lumea adevărată, în tărâmul acesta al fantasmelor, tărâm nesfârşit şi fără viaţă, tărâm al zăpezii artificiale, în care timpul însuşi devenise un mit.
Chipul acesta se uită acum la el, palid şi înfometat, chip care nu va mai vedea niciodată lumina soarelui sau seninul cerului.
Era propriul său chip.
Aruncă într-un colţ press-papierul, care se sparse.
Ieşi din cameră fără să aştepte să vadă ce s-ar fi putut să se scurgă din el.
5.
Coborî în pivniță după cadavrul lui Jimmy. Acesta a fost cel mai greu drum.
Sicriul zăcea în acelaşi loc unde îl lăsaseră cu o seară în urmă, gol-goluţ, fără chiar fir de praf înăuntru. Şi totuşi... nu era gol de tot. Ţăruşul era înăuntru şi încă ceva. Simţi în gură gust de fiere.
Dinţi. Dinţii lui Barlow - numai atâta mai rămăsese din el.
Ben întinse mâna, îi ridică - şi dinţii începură să i se răsucească în palmă, ca nişte animale mici şi albe, încercând să se unească şi să muşte.
Cu un strigăt dezgustat îi aruncă departe de el, risipindu-i pe pardoseala pivniţei.
- Doamne, şopti, frecându-şi palma de cămaşă. Oh, Doamne, Dumnezeule. Te implor, fă să fie ăsta sfârşitul. Fă să se fi sfârșit cu totul.
6.
Reuși cumva să îl scoată din pivniță pe Jimmy, care era încă înfășurat în draperiile Evei.
Îl puse în portbagajul Buick-ului și se îndreptă spre casa familiei Petrie.
Cazmaua și sapa se aflau pe bancheta din spate, alături de geanta neagră a lui Jimmy.
Își petrecu restul dimineții și umătate din după-amiază săpând o groapă mare, adâncă de aproximativ un metru şi jumătate într-un luminiş din păduricea din spatele casei lui Petrie şi aproape de susurul pârâului Taggart. În această groapă aşeză cadavrul lui Jimmy şi cadavrele soţilor Petrie, înfăşurate încă în cuvertura de pe canapea.
La două şi jumătate începu să umple mormântul acestor oameni curaţi, neatinşi de microbul vampirului.
Mişcările îi deveniră tot mai iuţi pe măsură ce lumina îşi începu scurgerea prelungă de pe cerul înnorat. Iar transpiraţia care i se condensa în stropi de gheaţă pe piele nu se datora în întregime efortului făcut.
La ora patru mormântul era complet acoperit. Bătători bulgării de pământ cât de bine putu şi apoi se întoarse în oraş, cu cazmaua şi lopata pline de noroi ca sîngele închegat, ascunse în portbagajul maşinii lui Jimmy. O parcă în faţa Cafenelei Excellent, şi lăsă cheile în contact.
Se opri o clipă şi privi în jur. Magazinele părăsite, cu faţadele lor false, păreau a se apleca deasupra străzii, în trosnete de lemnărie şi balamale. Ploaia, care începuse în jurul prânzului, cădea peste oraş încet şi trist, de parcă ar fi jelit moartea soarelui.
Părculeţul unde a întâlnit-o pe Susan Norton era pustiu şi stingher. Jaluzelele Primăriei erau trase. În fereastra biroului de asigurări şi afaceri imobiliare al lui Lawrence Crockett atârna plin de îngâmfare searbădă un semn pe care scria „Revin imediat". Şi unicul sunet care se auzea era plânsul ploii.
Urcă pe strada Railroad, iar tocurile îi sunau în gol pe trotuar. Când a ajuns la pensiunea Evei se opri câteva secunde lângă maşina lui, privind în jur o ultimă dată. Nu se mişca nimic.
Oraşul era mort. Îşi dădu seama de asta dintr-o dată, acum era sigur, fără urmă de îndoială, aşa cum fusese sigur că Miranda era moartă atunci când îi văzuse pantoful aruncat în drum.
Începu să plângă.
Şi încă mai plângea când trecu pe lîngă panoul pe care scria „Ieşiţi acum din Jerusalem's Lot, un orăşel simpatic. Vă invităm să reveniţi!".
Ajunse pe autostradă. Casa lui Marsten era ascunsă de copaci şi nu reuşi să o vadă când coti pe arteră.
Îşi începu călătoria înspre sud, înspre Mark, înspre noua sa viaţă.
EPILOG
Printre toate aceste orășele decimate
Pe acest promonitoriu dezgolit în faţa vântului din sud
Cu lanţul de munţi în faţă,
ascunzându-te.
Cine ne va crede hotărârea de a uita?
Cine ne va accepta ofranda la acest sfârşit de toamnă?
GIORGIOS SEFERIS
Acum ea nu mai are ochi.
Şerpii pe care i-a strâns la sân
I-au mâncat mâinile.
GIORGIOS SEFERIS
1.
Fragmente dintr-un album cu tăieturi din ziare ale lui Ben Mears (extrase din ziarul ”Pres-Herald”, din Portland):
19 noiembrie 1975 (pag. 27)
JERUSALEM'S LOT - Familia domnului Charles V. Pritchett, care, doar cu o lună în urmă, a cumpărat o fermă în oraşul Jerusalem's Lot din ţinutul Cumberland, se mută deoarece, după spusele soţilor Charles şi Amanda Pritchett, veniţi aici din Portland, în fiecare noapte se aud zgomote ciudate. Ferma, un fost punct de reper pe Schoolyard Hill, a fost în trecut proprietatea lui Charles Griffen. Tatăl acestui Griffen fusese patronul Lăptăriei Sunshine, care, în 1962, a fost înglobată în Slewfoot Dairy Corporation. Charles Griffen, care şi-a vândut ferma prin intermediul unui agent de vânzări imobiliare la un preţ considerat de Pritchett a fi „un chilipir nemaipomenit", nu a putut fi găsit pentru a-i obţine o declaraţie în legătură cu situaţia semnalată.
Amanda Pritchett i-a atras prima oară atenţia soţului ei asupra „zgomotelor ciudate" din podul cu fân la scurt timp după...
4 ianuarie 1976 (pag. 1):
JERUSALEM'S LOT - Un accident neobişnuit de maşină a avut loc noaptea trecută sau în zorii zilei de astăzi în orăşelul Jerusalem's Lot din sudul statului Main., Urmele de derapaj găsite la locul accidentului conduc la concluzia că maşina respectivă, o limuzină ultimul model, mergea cu o viteză prea mare când a ieşit de pe şosea şi a intrat din plin într-un stâlp al Centralei Electrice a statului Maine.
Maşina a fost complet distrusă şi, cu toate că s-au descoperit urme de sânge pe bancheta din faţă şi pe bord, niciun pasager nu a fost încă găsit. Poliţia spune că maşina era înmatriculată pe numele domnului Gordon Phillips din Scarborough. Unul din vecinii domnului Phillips spune că acesta, împreună cu familia lui, plecaseră în vizită la nişte rude în Yarmouth.
Poliţia presupune că Phillips, soţia acestuia şi cei doi copii, ameţiţi de pe urma impactului, s-au aventurat în pădure şi s-au rătăcit. Căutările au început...
14 februarie 1976 (pag. 4):
CUMBERLAND - Doamna Fiona Coggins, o văduvă care locuia singură pe Smith Road în Cumberlandul de Vest, a fost dată dispărută în această dimineaţă de către nepoata ei, domnişoara Gertrude Hersey, care s-a prezentat la biroul Şerifului ţinutului Cumberland.
Domnişoara Hersey a declarat că mătuşa ei este invalidă şi că starea sănătăţii ei este proastă. Ajutoarele şerifului au pornit investigaţia acestei dispariţii, însă sunt de părere că în acest moment este imposibil să spună ce anume...
27februarie 1976 (pag: 6):
FALMOUTH - John Farrington, fermier în vîrstă şi locuitor vechi al oraşului Falmouth, a fost găsit mort în hambarul lui în zorii zilei de astăzi de către ginerele său, Frank Vickery. Vickery declară că Farrington zăcea cu faţa în jos lângă o căpiţă mică de fân, cu o furcă lângă mână.
Medicul legist David Rice este de părere că Farrington a decedat fie în urma unei hemoragii cerebrale puternice, fie în urma unei hemoragii interne...
20 mai 1976(pag. 17):
PORTLAND - Pădurarii din Cumberland au fost puşi în alertă de Departamentul de Protecţie a Animalelor din statul Maine, primind instrucţiuni să caute o haită de câini sălbatici despre care se presupune că acţionează în zona Jerusalem's Lot - Cumberland - Falmouth.
În ultima lună au fost găsite moarte câteva oi, cu gâtlejurile şi burţile sfârtecate: în unele cazuri, oilor li s-au scos intestinele afară.
Pădurarul Upton Pruitt declară: „După cum cunoaşteţi, această situaţie s-a înrăutăţit foarte mult în sudul statului..."
29 mai 1976(pag. 1):
JERUSALEM'S LOT - Se bănuieşte că este vorba de o afacere necurată în dispariţia familiei lui Daniel Hollaway, care s-au mutat de curînd într-o casă de pe Taggart Stream Road din acest orăşel al ţinutului Cumberland. Politia a fost alertată de bunicul lui Daniel Holloway, care a intrat în panică în urma încercărilor sale repetate de a lua legătura cu ei la telefon.
Soţii Holloway împreună cu cei doi copii ai lor s-au mutat pe Taggart Stream Road în aprilie şi s-au plâns atât prietenilor cât şi rudelor de „zgomotele ciudate" pe care le aud după lăsarea întunericului.
În ultimele câteva luni, Jerusalem's Lot a fost scena unor întâmplări stranii şi multe familii s-au...
4 iunie 1976 (pag. 2):
CUMBERLAND - Doamna Elaine Tremont, văduvă, care este proprietara unei căsuţe pe Back Stage Road în zona vestică a acestui oraş de provincie, a fost internată în spitalul din Cumberland astăzi dimineaţă cu diagnosticul de infarct.
Doamna a povestit unui reporter al ziarului nostru că, în timp ce urmărea programul de la televizor, a auzit pe cineva zgâriind la fereastra dormitorului şi şi-a ridicat privirea şi s-a pomenit faţă în faţă cu o figură ciudată care se uita fix la ea.
„Rânjea", a spus doamna Tremont. „Era oribilă. Niciodată nu am fost atît de înspăimântată. Şi, de când a fost omorâtă familia aia de pe Taggart Stream Road, la numai o milă depărtare de casa mea, sunt speriată tot timpul."
Doamna Tremont făcea referire la membrii familiei lui Daniel Holloway care au dispărut de la locuinţa lor din Jemsalem's Lot săptămâna trecută. Poliţia spune că cercetează o posibilă legătură între cele două cazuri, însă..
2.
Bărbatul cel înalt și băiatul au ajuns în Portland la jumătatea lunii septembrie şi au locuit la un motel timp de trei săptămâni. Erau obişnuiţi cu canicula, însă după clima uscată din Los Zapatos umiditatea excesivă îi enerva pe amândoi. Îşi petreceau mult timp înotând în piscina motelului şi îşi petreceau şi mai mult timp privind cerul.
Bărbatul cumpăra ziarul Press-Herald în fiecare zi, şi acum exemplarele erau curate şi foşnitoare, fără pete de urină de câine. Citea buletinele meterologice şi căuta articole referitoare la Jemsalem's Lot.
În ziua a noua a şederii lor în Portland, a dispărut un bărbat din Falmouth. Câinele lui a fost găsit mort în curte. Poliţia ancheta cazul.
În ziua de 6 octombrie, bărbatul s-a trezit devreme şi a stat în curtea exterioară a motelului. Plecaseră de acum aproape toţi turiştii, plecaseră înapoi în New York şi New Jersey şi Florida, plecaseră înapoi în Ontario şi Nova Scoţia, plecaseră înapoi în Pennsylvania şi California. Turiştii au lăsat în urma lor mizerie şi dolari şi i-au lăsat pe localnici să se bucure mai departe de cea mai frumoasă vară pe care o cunoscuse acest stat.
Însă în această dimineaţă era ceva nou în aer. Mirosul gazelor de eşapament de pe şosea nu mai era atât de puternic. Orizontul nu era înceţoşat. Iar pâcla lăptoasă de deasupra firelor de iarbă nu mai mângâia picioarele uriaşului panou de peste drum.
Cerul dimineţii era foarte limpede iar aerul era răcoros. Parcă vara indiană fugise peste noapte.
Băiatul veni lângă el.
Bărbatul spuse:
- Astăzi.
3.
Era aproape amiază cînd au ajuns la intersecţie, pe şoseaua către Salem's Lot, iar Ben îşi aminti cu durere de ziua aceea mult prea îndepărtată când a ajuns în oraş, hotărât să exorcizeze toţi demonii care îl bântuiau şi încrezător în succesul său. Ziua aceea a fost mai călduroasă decît aceasta, vântul din vest nu sufla atât de puternic iar vara indiană de-abia începuse.
Își aduse aminte de cei doi băieţi cu undiţele pe umăr..
Acum albastrul cerului era mai dur, mai rece.
La buletinul de ştiri de la radio se spunea că indicele de pericol al incendiilor în această perioadă era cinci, un grad sub valoarea maximă. Nu mai plouase în sudul statului Maine din prima săptămână a lunii septembrie.
Disk-jockeyul de la postul de radio local îi avertiza pe şoferi să îşi stingă cu grijă ţigările şi apoi puse o melodie care spunea povestea unui om ce avea de gând să se arunce de pe turnul de apă din cauza iubitei.
Coborâră pe Drumul Naţional 12, pe lângă semnul uriaş de bun-venit şi intrară pe Jointer Avenue. Ben observă că semnalizatorul luminos nu mai funcţiona. Nu mai avea pe cine să avertizeze acum.
Apoi intrară în oraş. Trecură încet prin el şi Ben simţi cum vechea spaimă îl cuprinde din nou, ca o haină rătăcită în lăzile din pod, care a rămas puţin mică, dar care încă te mai încape.
Lângă el, Mark stătea ţeapăn în scaun, ţinând strâns în mâini o sticluţă cu apă sfinţită adusă tocmai din Los Zapatos. Părintele Gracon i-o oferise ca dar de bun-rămas.
Şi, împreună cu spaima, apărură şi amintirile: sfâşietoare.
Înlocuiseră cofetăria lui Spencer cu un magazin LaVerdiere. Însă se pare că nici acestuia nu-i mergea prea bine. Ferestrele închise erau murdare şi goale. Dispăruse şi semnul pentru autobuzele Greyhound.
În vitrina cafenelei Excellent, atârna strâmbă o tăbliţă anunţând că localul este de vânzare; şi toate mesele şi scaunele fuseseră scoase şi duse într-un bufet mai prosper.
În capătul străzii, pe firma de deasupra fostei spălătorii automate încă se mai putea citi: „Barlow şi Straker - Mobilă Veche", însă literele aurite se înnegriseră şi priveau cu amărăciune trotuarele pustii. Vitrina era, goală, mocheta groasă era murdară.
Ben se gândi la Mike Ryerson şi se întrebă dacă oare mai dormea încă în lada din camera din spate. Şi doar acest gând a fost suficient să îi usuce gura.
Încetini la intersecţie. Pe deal se zărea casa familiei Norton, înconjurată de iarbă îngălbenită şi înaltă, unde se aflase odinioară grătarul construit de Bill Norton. Câteva ferestre erau sparte.
Mai încolo opri maşina şi privi parcul. Monumentul Eroilor prezida deasupra unei jungle de tufe şi ierburi.
Iazul fusese sufocat în timpul verii de ierburi acvatice. Vopseaua verde de pe bănci se scorojise şi se cojea.
Leagănele ruginiseră şi, dacă acum ar fi avut cineva îndrăzneala să le încerce, acestea ar fi scos nişte ţipete înfiorătoare care, fără îndoială, ar fi stricat toată plăcerea temerarului. Toboganul se răsturnase şi zăcea acum cu picioarele-i ţepene în sus, întocmai ca o antilopă moartă. Şi, cocoţată pe marginea lăzii cu nisip, stătea păpuşa uitată a vreunui copil, cu o mână bleagă atârnând în iarbă. Ochii ei din mărgele reflectau o groază întunecată şi plictisită, de parcă, de când fusese părăsită în lada asta cu nisip, ar fi descoperit toate secretele pe care numai noaptea ştie să le ascundă. Şi poate că aşa și era.
Îşi ridică ochii şi se uită la Casa lui Marsten. Obloanele erau încă lăsate şi privea oraşul cu o răutate şubredă. Era inofensivă acum, dar cum era oare după căderea nopţii...?
Probabil că ploile au topit ostia cu care Callahan îi sigilase uşile. Şi le putea aparţine din nou, dacă voiau, altar, far al întunericului deasupra acestui oraş criminal şi ocolit de toţi. Se întîlneau acolo sus? se întrebă el.
Rătăceau oare, palizi, pe coridoarele stăpânite de beznă? Benchetuiau şi oficiau ei slujbe demonice slăvindu-l pe Creatorul Creatorului lor?
Îşi feri privirea, înfiorat până în măduva oaselor.
Mark se uită la case. Majoritatea aveau jaluzelele trase; ferestrele altora priveau cu ochi goi în camere pustii. Acestea din urmă erau mai îngrozitoare decât cele zăvorite în mod civilizat, gândi Ben. Păreau a se uita la aceşti musafiri nepoftiţi, veniţi în miezul zilei, cu căutătura insipidă a celor cu probleme serioase de sănătate mentală.
- Sunt în case, spuse Mark încordat. Sunt aici, în toate casele astea. În spatele jaluzelelor. În paturi şi dulapuri şi pivniţe. Sub duşumele. Se ascund.
- Uşurel, îi zise Ben.
Orăşelul rămase în urma lor. Ben coti pe Brooks Road şi trecură pe lângă Casa lui Marsten - cu obloanele-i stricate, cu gazonul transformat într-un labirint complicat de buruieni înalte până la genunchi.
Mark arătă cu degetul şi Ben se uită în direcţia indicată. Prin iarbă fusese făcută o cărare. Traversa gazonul dinspre drum către terasă. Apoi o depăşiră, şi simţi cum o mare greutate i se ridică de pe piept. Înfruntaseră ce a fost mai rău.
Departe, pe Burns Road, dar nu prea departe de cimitirul de pe Harmony Hill, Ben opri maşina şi coborâră.
Intrară împreună în pădure. Sub picioare le trosneau aspru ierburile uscate. În aer se simţea miros ameţitor de fructe de ienupăr şi văzduhul era plin de zumzăitul lăcustelor târzii. Se opriră pe o movilă, de pe care se putea zări luminişul unde liniile Centralei Electrice Maine sclipeau în vântul răcoros al zilei.
Câţiva copaci arboraseră deja culorile toamnei.
- Bătrânii spun că de aici a pornit, zise Ben. În 1951. Vântul bătea din vest. Mai spun că probabil a fost vina cuiva care şi-a aruncat neglijent ţigara. O simplă ţigară. A ajuns până la Mlaştini şi nimeni nu a putut să-l oprească.
Scoase din buzunar un pachet de Pall Mall, privi gânditor eticheta - in hoc signo vinces - apoi desfăcu ambalajul de celofan. Îşi aprinse o ţigară şi stinse chibritul.
Ţigara avea un gust surprinzător de bun, deşi nu mai fumase de luni de zile.
- Au ascunzătorile lor acum, spuse. Dar şi le pot pierde. Mulţi ar putea muri... sau ar fi distruşi. Ăsta e un cuvânt mai potrivit. Însă nu toţi. Înţelegi?
- Da, răspunse Mark.
- Nu sunt prea inteligenţi. Dacă îşi pierd ascunzătorile, a doua oară or să se ascundă mai prost. Va fi nevoie doar de doi oameni care să-i caute în locurile evidente. Poate că plaga asta se va sfârşi în Salem's Lot înainte chiar de prima zăpadă. Poate nu se va sfârşi niciodată. Nu există niciun fel de garanţii, într-un sens sau altul. Dar fără... ceva... care să-i scoată din vizuini, care să-i supere, nu există absolut nicio şansă.
- Da.
- O să fie urât şi periculos.
- Ştiu.
- Dar se zice că focul purifică, rosti Ben dus pe gânduri. Purificarea ar trebui să joace un rol important în cazul ăsta, nu crezi?
- Da, spuse din nou Mark.
Ben se ridică:
- Trebuie să ne întoarcem.
Aruncă ţigara aprinsă într-un maldăr de frunze vechi şi uscate. O panglică albă de fum se ridică tremurătoare lângă tufele verzi de ienupăr şi apoi fu smulsă de vânt. La vreo şapte metri depărtare, în direcţia vântului, se afla o grămadă de copaci obosiţi.
Fascinaţi, transfiguraţi, urmăriră fumul.
Se îngroşă. Apăru limba unei flăcări. Se auzi o pocnitură când se aprinseră şi tufele uscate şi ramurile căzute.
- În noaptea asta nu vor mai hăitui oi şi nu vor mai vizita ferme, şopti Ben. În noaptea asta vor fi puşi pe goană, iar mâine...
- Tu şi cu mine, spuse Mark şi strânse pumnii.
Chipul nu îi mai era palid; obrajii i se îmbujoraseră. Ochii îi aruncau fulgere.
Se întoarseră la maşină şi plecară de acolo.
În luminişul cel mic, de unde se puteau vedea liniile de înaltă tensiune, focul din tufişuri începu să ardă mai puternic, înteţit de vântul de toamnă care bătea dinspre vest.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu