Salem's Lot, Stephen King

.............................................................................
                                                  15.

                             Ruthie Crockett, care zăcuse palidă şi bolnavă în pat tot sfârşitul de săptămână, a dispărut luni dimineaţa. Dispariţia ei nu a fost raportată.
    Mama ei se afla în pivniţă, lungită în spatele rafturilor cu conserve, cu trupul acoperit cu o bucată de pânză groasă, iar Larry Crockett, care se trezise, într-adevăr, foarte târziu, a presupus, pur şi simplu, că fiica lui plecase la şcoală. S-a hotărât să nu se ducă la serviciu în ziua aceea. Se simţea slăbit şi bolnav şi parcă mintea i-o luase razna. Era gripă sau ceva de soiul ăsta. Lumina îi rănea ochii. Se ridică din pat şi trase jaluzelele, scâncind o dată când razele soarelui îi căzură direct pe braţ.
    Într-o zi, când se va simţi mai bine, va trebui să înlocuiască geamul acela. Nu era de glumit cu ferestrele defecte. Te puteai întoarce acasă într-o zi cu soare, ca să-ţi găseşti toată agoniseala în flăcări şi puţele alea de la asigurări să nu fie de acord să-ti plătească, sub pretextul combustiei spontane. Era timp suficient să pună lucrurile la punct când se va simţi mai bine. Se gândi să bea o cană cu cafea şi i se făcu rău de la stomac. Se întrebă în treacăt unde îi este soţia, dar apoi gândul îi ieşi din minte. Se întoarse în pat, mângâindu-şi cu degetul o tăietură tare mică şi ciudată, - de la bărbierit, probabil, pe care o descoperise sub bărbie. Îşi trase cearşaful peste obrazul palid şi adormi din nou.
    Între timp, fiica lui se odihnea în întunericul emailat al unui frigider abandonat alături de Dud Rogers - în noaptea noii sale existenţe, aprecia în mod deosebit avansurile pe care cocosatul i le făcea printre movilele de gunoaie.
    Loretta Starcher, bibliotecara oraşului, dispăruse şi ea, deşi nu exista nimeni care să observe acest lucru în viaţa ei incoerentă de fată bătrînă. Acum ea locuia în bezna şi mucegaiul celui de-al treilea etaj al Bibliotecii Publice din Jerasalem's Lot. Etajul al treila era întotdeauna încuiat (ea deţinea unica cheie, pe care o purta mereu la gât pe un lanţ) şi nimeni nu avea acces acolo, cu excepţia cazului în care persoana respectivă o putea convinge că este destul de puternică, destul de inteligentă şi destul de morală pentru a primi o dispensă specială.
    Acum ea se odihnea acolo, primă ediţie de calitate diferită, la fel de neatinsă ca atunci când s-a ivit pe lume. Cotorul ei, ca să zicem aşa, nu a fost niciodată îndoit.
    Nici dispariţia lui Virgil Rathbun nu a fost observată. Franklin Boddin s-a trezit la ora nouă în baraca lor.
    Remarcă în treacăt că patul de scânduri al lui Virgil era gol, nu se îngrijoră, şi încercă să se ridice ca să vadă dacă îi mai rămăsese vreo sticlă cu bere. Căzu înapoi în culcuş, căci picioarele-i erau ca de gumă, iar capul i se învârtea.
    Isuse, gândi el, pe punctul de a adormi din nou. Ce dracu' am făcut azi noapte? Am împins vagoane?
    Şi sub baracă, în răcoarea frunzelor adunate acolo de douăzeci de toamne şi în mijlocul unei galaxii de cutii ruginite de bere azvârlite printre crăpăturile largi ale duşumelei, stătea Virgil, în aşteptarea nopţii. Şi poate că în argila întunecată a creierului său se derulau imagini ale unui lichid mai tare decât cel mai bun scotch, mai ademenitor decât cel mai bun vin.
    Eva Miller remarcă absenţa lui Weasel Craig la micul dejun, însă nu-i acordă mare importanţă. Era mult prea ocupată să îndrume fluxul spre şi de la aragaz al chiriaşilor ei care se repezeau să-şi înfulece mâncarea şi apoi plecau împleticindu-se ca să dea ochii cu o nouă săptămână de lucru. Apoi a fost prea ocupată cu spălatul vaselor ticălosului ăla de Grover Verrill şi ale netrebnicului ăla de Mickey Sylvester, care ignorau în permanenţă afişul pus de ani de zile deasupra chiuvetei şi pe care scria cu litere mari „Vă rog spălaţi-vă singuri vasele".
    Însă, pe măsură ce liniştea se instaura din nou în casă, iar vânzoleala frenetică din timpul micului dejun se topea în rutina molcomă a treburilor cotidiene, îi simţi din nou lipsa. Lunea era ziua când se aduna gunoiul pe strada Railroad şi numai Weasel ducea sacii mari şi verzi cu resturi menajere pe trotuar, pentru ca Royal Snow să-i încarce în camionul său vechi şi stricat, marca International Harvester. Astăzi, însă, sacii verzi erau încă pe treptele din spate.
    Urca la el în cameră şi bătu uşor în uşă:
    - Ed?
    Nu primi niciun răspuns. Într-o oricare altă zi ar fi presupus că este beat mort şi ar fi scos singură sacii afară, singurul semn al nemulţumirii ei fiind buzele strânse într-o linie mai aspră ca de obicei. Însă în această dimineaţă, un vag fior de nelinişte i se strecură în suflet şi apăsă clanţa şi băgă capul în cameră.
    - Ed? îl strigă cu glas şoptit.
    Camera era goală. Fereastra de la capul patului era deschisă, cu perdelele zbuciumându-se în capriciile unei adieri. Aşternuturile erau mototolite şi ea se apucă să facă patul fără să se gândească, cu mişcări automate.
    Trecând pe partea celaltă, pantoful ei drept strivi ceva. Privi în jos şi descoperi oglinda cu ramă de os a lui Weasel, spartă pe duşumea. O ridică şi o învârti în mână, încruntîndu-se. Fusese oglinda mamei lui şi odată Weasel refuzase o ofertă de zece dolari pe care i-o făcuse un anticar care voise să o cumpere. Şi asta se întâmplase după ce s-a apucat de băutură.
    Scoase făraşul din dulapul de pe hol şi şterse suprafaţa oglinzii cu mişcări încete, grijulii. Ştia că Weasel fusese treaz când s-a dus la culcare cu o noapte înainte, şi nu exista nici un loc de unde să îşi poată face rost de bere după ora nouă seara, decât dacă reuşise să prindă o ocazie până la barul lui Dell sau până în Cumberland.
    Aruncă cioburile în coşul de gunoi al lui Weasel, văzându-şi pentru o fracţiune de secundă imaginea reflectată într-o puzderie de faţete. Cercetă şi coşul de gunoi, însă nu descoperi acolo nicio sticlă goală. Şi totuşi, să bea pe ascuns nu era genul lui Ed Craig.
    Ei, asta este. O să apară el.
    Însă neliniştea din suflet nu dispăru nici atunci când coborî la parter. Fără să recunoască în sinea ei, ştia că sentimentele pentru Weasel erau un pic mai profunde decât o simplă preocupare prietenească.
    - Doamnă?
    Tresări, smulsă din gânduri şi îl privi pe străinul care intrase în bucătărie. Străinul cu pricina era un băieţel, îmbrăcat îngrijit în pantaloni din catifea reiată şi un tricou albastru curat.
    Arată de parcă a căzut de pe bicicletă.
    I se părea cunoscut, însă nu ştia exact de unde să-l ia. Probabil că era odrasla uneia din familiile nou venite pe Jointer Avenue.
    - Aici locuieşte domnul Ben Mears?
    Eva deschise gura sa-l întrebe de ce nu este la şcoală, dar se răzgândi. Expresia băiatului era foarte serioasă, gravă chiar. Avea cearcăne albastre sub ochi.
    - Doarme.
    - Pot să-l aştept?
    Homer McCaslin se dusese direct de la Morga lui Green acasă la familia Norton de pe Stradă Brock. Când a ajuns acolo era deja ora unsprezece noaptea. Doamna Norton plângea şi, deşi Bill Norton părea destul de calm, fuma ţigară de la ţigară şi era tras la faţă.
    McCaslin fu de acord să transmită prin staţie semnalmentele fetei. Da, îi va anunţa de îndată ce află ceva.
    Da, va lua legătura cu spitalele din zonă, aşa se şi obişnuia (se obişnuia să se ia legătura şi cu morga). În particular credea însă că fata fugise în urma unui scandal. Mama recunoscuse că se certaseră şi că fata intenţiona să se mute de acasă.
    Cu toate acestea patrulă pe drumurile lăturalnice, cu urechea ciulită la zumzăitul paraziţilor care se auzeau din aparatul de radio de sub bordul maşinii. La câteva minute după miezul nopţii, venind pe Brooks' Road înspre oraş, raza lanternei cu care cerceta marginea drumului luci pe un obiect metalic - o maşină parcată în pădure.
    Opri, trase maşina cu spatele, coborî. Maşina era parcată la poalele unui drumeag forestier abandonat. Era o Chevy Vega, maron deschis, veche de doi ani. Din buzunarul de la spate îşi scoase caietul gros prins cu lanţ, îl răsfoi pînă trecu de depoziţia lui Ben şi Jimmy şi lumină cu lanterna numărul de înmatriculare pe care i-l dăduse doamna Norton. Se potrivea. Da, asta era, maşina fetei. Ceea ce însemna că treaba era mult mai serioasă decât crezuse. Puse mâna pe capotă. Rece. Stătea acolo de destulă vreme.
    - Domnule şerif?
    O voce subţire, voioasă, ca sunetul cristalin al unor clopoţei de argint. De ce oare atunci i s-a îndreptat mâna spre patul revolverului?
    Se întoarse şi o văzu pe fata familiei Norton, incredibil de frumoasă, îndreptându-se către el, mână în mână cu un străin -un tânăr cu părul negru pieptănat demodat pe spate. McCaslin îndreptă lanterna spre chipul acestuia şi avu impresia stranie că raza acesteia trece drept prin el, fără să îl lumineze câtuşi de puţin. Şi cei doi nu lăsau nicio urmă pe pământul moale când mergeau. Simţi cum frica şi semnele de alarmă i se cuibăresc în nervi, mâna i,se încleşta pe armă... şi apoi se relaxa. Stinse lanterna şi aşteptă supus.
    - Domnule şerif, spuse ea şi acum vocea îi era mai răguşită, mai mângâietoare.
    - Ce amabil din partea dumneavoastră că aţi venit, zise şi străinul.
    Se năpustiră asupra lui.
    Acum şi maşina lui rămăsese parcată departe, pe fundătura Deep Cut Road, brăzdată cu făgaşe şi tufe de mur sălbatic. Şi abia dacă se putea întrezări sclipirea sfioasă a cromului printre ramurile groase de ienupăr, ferigi şi urzici. McCaslin stătea ghemuit în portbagaj. Aparatul de emisie îl chema la intervale regulate.
    Însă nimeni nu îi acorda nicio atenţie.
    Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, Susan îi făcu o vizită scurtă şi mamei sale, însă nu produse pagube prea mari; ca o lipitoare care s-a hrănit cu sângele unui înotător leneş, era sătulă acum. Totuşi, a fost invitată să vină din nou şi acum putea intra şi ieşi din casă după cum îi era voia. Îi va fi din nou foame în noaptea care va veni... şi în fiecare noapte de acum încolo.
    Charles Griffen şi-a trezit nevasta luni dimineaţă, puţin după ora cinci. Mânia îi săpase cute adânci şi sardonice pe chipul uscăţiv. Afară vacile, nemulse încă, mugeau îndurerate cu ugerele pline. A rezumat evenimentele nopţii în şapte cuvinte:
    - Băieţii ăştia afurisiţi au fugit de-acasă.
    Însă nu fugiseră. Danny Glick îl găsise pe Jack Griffen şi se ospătase cu sângele lui; şi apoi Jack a urcat în camera fratelui său, Hal, şi a pus capăt pentru totdeauna grijilor acestuia despre şcoală şi cărţi şi taţi neînduplecaţi. Acum zăceau amândoi în mijlocul unui braţ uriaş de fân, sus în podul de nutreţuri, cu paie în păr şi cu firişoare dulci de polen dansând în canalele întunecate şi nemişcate ale nărilor lor. Din când în când, câte un şoarece le traversa în fugă obrajii.
    Acum lumina zilei se revărsase din plin asupra ţinutului şi toate lucrurile rele dormeau. Avea -să fie o zi minunată de toamnă, răcoroasă şi limpede şi însorită - în general vorbind, locuitorii oraşului (fără să ştie că oraşul e mort) îşi vor vedea de treburile lor, fără a avea cel mai mic habar despre evenimentele din timpul nopţii.
    Almanahul Vechiului Fermier spune că soarele va apune luni la ora 7,00 P.M. fix.
    Zilele se micşorau, înaintând încet înspre Halloween şi apoi înspre iarnă.

                                                                      3.

                                   La nouă fără un sfert, când Ben coborî din cameră, Eva Miller îi spuse din bucătărie:
    - Vă aşteaptă cineva pe terasă.
    El îi mulţumi cu o înclinare a capului şi ieşi pe uşa din spate, aşteptându-se să o vadă fie pe Susan, fie pe şeriful McCaslin. Însă musafirul era un băiat mic şi slab care stătea pe treapta de sus şi privea lung oraşul  care îşi relua încet activitatea dimineţilor de luni.
    - Bună, spuse Ben şi băiatul se întoarse repede către el. Se priviră lung câteva clipe, însă pentru Ben clipele acestea părură a se transforma într-o ciudată punte peste timp şi îl cuprinse sentimentul că trăieşte un vis.
    Din punct de vedere fizic, băiatul îi amintea de el însuşi, însă era mai mult decât atâta. Parcă o greutate invizibilă îi apăsă umerii, când, într-un mod straniu, simţi că intersectarea vieţilor lor nu este pur întâmplătoare. Se duse cu gândul la ziua când a întâlnit-o pe Susan în parc şi la faptul că discuţia lor uşoară de atunci i s-a părut ciudat de profundă şi încărcată cu semnele unor fapte viitoare.
    Probabil că şi băiatul simţea la fel, căci ochii i se măriră uşor iar mâna lui căuta balustrada scării, de parcă ar fi vrut să se sprijine.
    - Sunteţi domnul Mears, spuse băiatul şi nu era o întrebare.
    - Da. Mă tem că ai un avantaj asupra mea.
    - Mă numesc Mark Petrie, zise băiatul. Am o veste proastă pentru dumneavoastră.
    Sunt sigur că aşa e, gândi Ben înspăimântat şi încercă să-şi întărească mintea pentru ceea ce avea să urmeze - dar când auzi cuvintele, acestea îi provocară o emoţie zguduitoare.
    - Susan Norton e de-a lor acum, spuse băiatul. A prins-o Barlow la casă. Însă l-am omorât pe Straker. Cel puţin, cred că l-am omorât.
    Ben încercă să vorbească, însă nu reuşi. Gâtul îi era zăvorât.
    Băiatul dădu din cap, preluând conducerea fără vreun efort aparent.
    - Poate că ar fi bine să mergem la plimbare cu maşina dumneavoastră şi să stăm de vorbă. Nu vreau să fiu văzut pe aici. Chiulesc de la şcoală şi ai mei sunt deja supăraţi pe mine.
    Ben spuse ceva - nici el nu ştia ce. După accidentul de motocicletă care a ucis-o pe Miranda, s-a ridicat de pe asfalt zguduit, însă întreg (cu excepţia unei zgârieturi mici pe spatele mâinii sale stângi, nu trebuie să omiţi asta; s-au acordat medalii şi pentru mai puţin) şi şoferul camionului s-a apropiat de el, aruncând două umbre în lumina felinarului şi a farurilor maşinii - un individ masiv, cu început de chelie, cu un pix în buzunarul de la piept al cămăşii sale albe. Pe capătul pixului se vedea scris cu litere aurii „Frank - Baza Mo" şi restul era ascuns de buzunar, însă Ben ghici cu perspicacitate că ultimele litere erau „bilă". Elementar, dragul meu Watson, - elementar.
    Şoferul camionului i-a spus ceva lui Ben, nu îşi amintea ce anume, şi apoi l-a luat uşor de braţ, încercând să-l ducă de acolo. A văzut unul din pantofii fără toc ai Mirandei aruncat lângă roţile uriaşe din spate ale remorcii, l-a îmbrâncit pe şofer şi a pornit într-acolo şi şoferul a făcut doi paşi înspre el şi i-a spus N-ar trebui să faci asta.
    Şi Ben l-a privit fără un cuvânt, neatins, cu excepția micii zgârieturi pe spatele mâinii sale stângi, dorind să-i spună şoferului că doar cu cinci minute în urmă tragedia nu se întâmplase, dorind să-i spună şoferului că într-o lume paralelă, el şi Miranda luaseră tocmai o curbă cu un cvartal în urmă şi se îndreptau spre un cu totul alt viitor.
    Mulţimea începuse să se adune, ieşind din magazinul de băuturi de la colţ şi din lactobarul de alături.
   Şi atunci începu să simtă ce simţea şi acum: interacţiunea complexă şi îngrozitoare a planului mental cu cel fizic, care marchează începutul acceptării, iar singura pereche a acestui sentiment nu o poate constitui decât violul. Stomacul parcă se cufundă. Buzele amorţesc. O spumă diluată se formează pe cerul gurii. Urechile ţiuie. Pielea de pe testicule pare a se întări şi parcă începe să te furnice. Mintea se fereşte, îşi ascunde chipul, ca din faţa unei lumini mult prea puternice.
    L-a îmbrâncit a doua oară pe şoferul bine intenţionat şi s-a apropiat de pantof. L-a ridicat. L-a răsucit în mâini. Şi-a pus mâna înăuntru şi pantoful încă mai purta căldura piciorului ei.
    Ţinându-l în palme, a făcut doi paşi mai departe şi i-a văzut picioarele întinse sub roţile din faţă ale camionului, picioarele ei îmbrăcate în pantalonii galbeni pe care şi-i pusese râzând cu seninătate înainte de a pleca de acasă.
    Era cu neputinţă să crezi că fata care îşi pusese pantalonii ăia era acum moartă, şi totuşi acceptarea realităţii se afla acolo, în gura lui, în stomacul lui, în testiculele lui. A gemut prelung şi atunci fotograful de la ziarul de scandal i-a făcut poza pentru numărul care se afla pe masa lui Mabel. Un picior încălţat, alt picior desculţ.
    Oamenii holbându-se la piciorul ei desculţ de parcă nu ar mai fi văzut vreunul înainte. A făcut doi paşi înapoi, s-a îndoit de mijloc şi a...
    - Îmi vine să vomit, spuse.
    - În regulă.
    Ben se retrase în spatele Citroenului, se aplecă, ţinându-se de mânerul portierei. Închise ochii, simţind cum îl inundă bezna, şi în bezna aceasta îi apăru chipul lui Susan, zâmbindu-i şi privindu-l cu ochii ei frumoşi şi adânci. Deschise ochii din nou.
    Îi venise în minte gândul că poate copilul minte sau a încurcat lucrurile sau e nebun pur şi simplu. Însă gândul nu îi aduse speranţe. Copilul părea serios. Se întoarse şi îl privi în ochi şi citi în ei numai îngrijorare - nimic altceva.
    - Haide, spuse.
    Băiatul se urcă în maşină şi porniră. Eva Miller îi urmări, de la fereastra bucătăriei cu fruntea încreţită. Se întâmpla ceva rău. Simţea asta, era plină de senzaţia asta, asa cum fusese plină de o teroare nelămurită şi ceţoasă şi în ziua când murise soţul ei.
    Se ridică şi formă numărul de telefon al Lorettei Starcher. Telefonul sună îndelung fără ca cineva să răspundă până când îl închise. Unde putea să fie?
    În niciun caz la bibliotecă. Biblioteca era închisă în zilele de luni.
    Rămase aşezată, privind gânditoare telefonul. Simţea că în aer plutea un dezastru, iminent - poate ceva la fel de îngrozitor ca incendiul din '51.
    În cele din urmă ridică iarăşi receptorul şi formă numărul lui Mabel Werts, care explodă de preaplinul evenimentelor de ultimă oră şi de-abia aştepta să mai afle şi altele.
    De mulţi ani oraşul nu mai avusese parte de un sfârşit de săptămână atât de bogat.

                                                                              4.

                                                    Ben condusese fără țintă cât timp Mark își derula povestea. O spunea bine, începând cu noaptea în care Danny Glick îi apăruse la fereastră și sfârșind cu vizitatorul său nocturn din primele ore ale acelei dimineți.
    - Ești sigur că era Susan? îl întrebă Ben.
    Mark Petrie dădu din cap.
    Ben întoarse brusc mașina în direcție opusă și acceleră înapoi pe Jointer Avenue.
    - Unde mergi? La....
    - Încă nu.

                                                                             5.

                                                  - Așteaptă. Oprește.
    Ben opri mașina și coborâră amândoi. Cercetaseră toată zona de-o parte şi alta a Brooks Road, la poalele Dealului lui Marsten, drumeagul forestier unde McCaslin descoperise maşina lui Susan. Amândoi au zărit metalul licărind în razele soarelui.
    Au urcat împreună, fără să rostească vreun cuvânt, drumul abandonat. Se vedeau urme de roţi, adînci şi pline de praf; iar iarba crescuse înaltă printre ele. Undeva, în pădure, ciripi o pasăre.
    Găsiră imediat maşina.
    Ben şovăi, apoi se opri. Îi era iarăşi rău. Transpiraţia care îi acoperea braţele era rece.
    - Du-te şi uită-te, spuse.
    Mark se apropie de maşină şi se uită pe geamul de lângă locul şoferului.
    - Cheile sunt în contact, strigă.
    Ben se îndreptă şi el într-acolo. Piciorul i se lovi de ceva. Privi în jos şi văzu un revolver, calibrul 38, aruncat în ţărână. Îl ridică şi îl învârti în mâini. Semăna foarte mult cu un revolver din dotarea poliţiei.
    - A cui e arma? întrebă Mark, apropiindu-se de el.
    Ţinea cheile lui Susan într-o mână.
    - Nu ştiu.
    Verifică siguranța și apoi băgă pistolul în buzunar.
    Mark îi dădu cheile și Ben le luă şi se îndreptă ca prin vis spre maşină. Mâinile îi tremurau şi a fost nevoit să încerce de două ori până să reuşească să găsescă cheia potrivită ca să descuie portbagajul. O răsuci şi deschise capota fără să îngăduie gândului să îl oprească.
    Se uitară împreună. În portbagaj nu erau decât o roată de rezervă şi un cric. Nimic altceva! Ben îşi simţi plămânii golindu-i-se brusc.
    - Şi acum? întrebă Mark.
    O clipă, Ben nu îi răspunse. Când simţi că îşi putea controla din nou vocea, zise:
    - Mergem la un prieten de al meu. Matt Burke îl cheamă. E în spital. S-a documentat pe tema vampirilor.
    Privirea băiatului nu îşi pierduse intensitatea:
    - Mă crezi?
    - Da, răspunse Ben şi cuvântul, odată rostit şi suspendat în aer între ei, păru a-i confirma gândul şi a-i da greutate. Nu mai putea fi luat înapoi.
    - Da, te cred.
    - Domnul Burke e de la liceu, nu-i aşa? Ştie despre toate astea?
    - Da. Şi doctorul lui ştie.
    - Doctorul Cody?
    - Da.
    În timp ce vorbeau priveau maşina, de parcă aceasta ar fi fost o relicvă a unei rase tenebroase şi demult dispărute, pe care au descoperit-o în pădurile însorite de la vest de oraş. Portbagajul stătea căscat ca o gură uriaşă şi Ben îl trânti, iar bufnitura tristă îi răsună prelung în inimă.
    - Şi după ce discutăm, spuse el, mergem la Casa lui Marsten şi îl prindem pe ticălosul care a făcut asta.
    Mark se uită la el nemişcat:
    - S-ar putea să nu fie atât de uşor pe cât ţi se pare. Şi ea va fi acolo. Ea îi aparţine lui acum.
    - O să-şi dorească să nu fi pus vreodată piciorul în Salem's Lot, şopti Ben. Haide, să mergem.

                                                                               6.

                                                  La nouă și jumătate au ajuns la spital și l-au găsit pe Jimmy Cody în salonul lui Matt. Îl privi grav pe Ben şi apoi ochii îi licăriră plini de curiozitate când se opriră asupra lui Mark Petrie.
    - Am o veste proastă pentru tine, Ben. Susan Norton a dispărut.
    - E vampir, spuse Ben cu o voce uscată şi Matt gemu.
    - Eşti sigur? întrebă Jimmy cu asprime.
    Ben arătă cu degetul spre Mark Petrie şi îl prezentă.
    - Mark a primit vizita lui Danny Glick sâmbătă noaptea. Vă va povesti el restul.
    Şi Mark îşi spuse povestea, de la un capăt la celălalt, aşa cum o spusese mai devreme şi lui Ben.
    Când a terminat, Matt spuse:
    - Ben, nu ştiu să-ţi spun cât de rău îmi pare.
    - Pot să-ţi dau un sedativ, daca ai nevoie, zise Jimmy.
    - Ştiu ce medicament îmi trebuie, Jimmy. Vreau să îl isprăvesc pe acest Barlow astăzi. Acum. Înainte de lăsarea întunericului.
    - Bine, spuse Jimmy. Mi-am anulat toate consultaţiile. Şi am dat telefon şi la biroul şerifului. A dispărut şi McCaslin.
    - Poate că asta îi va explica dispariţia, spuse Ben şi scoase pistolul din buzunar şi îl aruncă pe noptiera de lângă patul lui Matt. Părea ciudat şi nelalocul lui într-un salon de spital.
    - De unde îl ai? întrebă Jimmy.
    - De lângă maşina lui Susan.
    - Atunci îmi pot închipui ce s-a întâmplat. După ce a terminat cu noi, McCaslin s-a dus la familia Norton..
    A aflat povestea dispariţiei lui Susan şi i-a luat şi datele maşinii, model, fabricaţie, număr de înmatriculare. A patrulat o vreme la întâmplare pe drumurile lăturalnice. Şi...
    Tăcerea deznădăjduită umplu încăperea. Nici unul nu simţea nevoia să o umple.
    - Biroul pompelor funebre al lui Foreman e tot închis, spuse Jimmy. Şi mulţi dintre bătrâneii care îşi pierd vremea la magaziei lui Crossen se plâng din cauza gropii de gunoi. Nimeni nu l-a mai văzut pe Dud Rogers de o săptămână.
    Se priviră posomorâţi.
    - Am vorbit cu Părintele Callahan seara trecută, zise Matt. E de acord să ni se alăture, cu condiţia ca voi doi - şi Mark, desigur - să vă opriţi la magazinul nou şi să staţi mai întâi de vorbă cu Straker. .
    - Nu cred că Straker va mai sta de vorbă cu cineva astăzi, spuse încet Mark.
    - Ce ai aflat despre ei? îl întrebă Jimmy pe Matt. Ai descoperit ceva care să ne poată folosi?
    - Cred că am reuşit să reconstitui o parte din obiceiurile lor. Trebuie că Straker are rolul de câine de pază şi bodyguard al acestui lucru... este un soi de prieten intim uman. Probabil că a venit în oraş cu mult timp înainte de Barlow. Trebuia să ducă la îndeplinire anumite ritualuri. Domnul întunericului, căruia ei se închină, trebuia îmblânzit, iar păcatele trebuiau ispăşite prin jertfe. Căci, până şi Barlow îşi are un Stăpân.
    Îi privi cu gravitate.
    - Bănuiesc că nu vom reuşi să dăm de Ralphie Glick. Cred că el a fost biletul de intrare al lui Barlow. Straker l-a răpit şi l-a sacrificat.
    - Ticălosul, spuse Jimmy pe un ton înghețat.
    - Și Danny Glick? întrebă Ben.
    - Lui i-a supt Straker sângele mai întâi, spuse Matt. Darul Stăpânului său. Primul sânge pentru servitorul cel credincios. Mai încolo Barlow se va achita de această sarcină. Însă Straker a mai avut ceva de făcut înainte de venirea lui Barlow. Ştie vreunul din voi ce anume?
    Tăcerea domni câteva clipe, apoi Mark spuse limpede:
    - Câinele pe care l-a găsit omul acela înfipt în poarta cimitirului.
    - Ce? exclamă Jimmy. De ce? De ce să facă una ca asta?
    - Ochi albi, zise Mark şi îl privi întrebător pe Matt, care îl aprobă destul de uimit.
    - Şi toată noaptea trecută am moţăit cu cărţile astea în braţe, fără să ştiu că avem un specialist în mijlocul nostru.
    Băiatul se îmbujoră.
    - Este foarte corect ce spune Mark. Majoritatea comentariilor clasice asupra legendelor şi istoriilor supranaturale indică faptul că o modalitate sigură de a alunga un vampir este să pictezi „ochi de înger" albi deasupra ochilor adevăraţi ai unui câine negru. Doc, câinele lui Win, era complet negru, cu excepţia a două pete albe. Win le spunea felinare - erau chiar deasupra ochilor bietului câine. Îl lăsa liber noaptea. Probabil că Straker l-a descoperit, l-a omorât şi după aceea l-a atârnat de poarta cimitirului.
    - Şi Barlow? întrebă Jimmy. Cum a ajuns în oraş?
    Matt ridică din umeri:
    - Nu îmi pot da seama. Cred că trebuie să presupunem, în conformitate cu legendele, că e bătrân... foarte bătrân. E posibil să-şi fi schimbat numele de zeci de ori, sau de o mie de ori. Se poate că, la un moment sau altul, să fi fost băştinaş al fiecărei ţări din lume, deşi părerea mea este că e originar dm România sau Ungaria. De fapt, nici nu este important modul cum a ajuns în oraş... deşi nu aş fi deloc mirat să aflu că Larry Crockett are un amestec în toată afacerea asta. Barlow este aici. Asta contează. Iată ce trebuie să faceţi: luaţi cu voi un ţăruş. Şi o puşcă, pentru eventualitatea că Straker mai este încă în viaţă. Aveţi revolverul Şerifului McCaslin. Ţăruşul trebuie să străpungă inima, căci altfel vampirul nu va fi distrus. Jimmy, să ai tu grijă de asta. După ce aţi împlântat ţăruşul, trebuie să-i tăiaţi capul, să îi umpleţi gura cu usturoi şi să îl întoarceţi cu faţa în jos în sicriu. În majoritatea ficţiunilor despre vampiri, filme de la Hollywood sau altele asemănătoare, vampirul ucis se transformă instantaneu în pulbere. În viaţa adevărată lucrurile s-ar putea să nu se petreacă aşa. Dacă nu se transformă în pulbere, trebuie să puneţi nişte greutăţi în sicriu şi să îl aruncaţi într-o apă curgătoare. Vă sugerez să îl duceţi la râul Royal. Aveţi întrebări?
    Nici una.
    - Bine. Fiecare dintre voi trebuie să aibă asupra sa câte o sticluţă cu apă sfinţită şi câte o bucăţică de ostie. Şi trebuie să vă spovediţi Părintelui Callahan înainte de plecare. :
    - Nu cred că avem catolici printre noi, spuse Ben.
    - Eu sunt, zise Jimmy. Nepracticant.
    - Nu are importanţă. Vă veţi spovedi şi veţi cere iertarea păcatelor. De abia atunci vă veţi putea aventura mai departe puri, curăţaţi prin sângele lui Cristos... sânge curat, şi nu mânjit.
    - În regulă, consimţi Ben.
    - Ben, te-ai culcat cu Susan? Iartă-mă, dar...
    - Da, răspunse.
    - Atunci tu eşti cel care trebuie să înfigă ţăruşul - mai întâi în Barlow, şi apoi în ea. Tu eşti singurul din grup căruia i s-a pricinuit o durere personală. Vei fi soţul ei. Şi nu trebuie să şovăi. Aşa o vei elibera.
    - În regulă, spuse Ben iarăşi.
    - Şi, mai presus de toate - îi cuprinse pe toţi cu privirea - să nu îl priviţi în ochi! Dacă o faceţi, vă va prinde şi vă va întoarce împotriva celorlalţi, chiar cu preţul propriei voastre vieţi. Amintiţi-vă de Floyd Tibbits! Din cauza asta e periculos să aveţi o armă la voi, chiar dacă e nevoie de ea. Jimmy, ia tu pistolul şi ai grijă să rămâi puţin mai în spatele lor. Dacă trebuie să-i examinezi fie pe Barlow, fie pe Susan, dă arma lui Mark.
    - Am înţeles, spuse Jimmy.
    - Ţineţi minte să cumpăraţi usturoi. Şi, dacă puteţi, şi trandafiri. Mai este deschisă florăria aceea micuţă din Camberland, Jimmy?
    - Frumoasa Nordului? Aşa cred.
    - Luaţi fiecare câte un trandafir alb. Legaţi-l în păr sau la gât. Şi mă voi repeta - nu îl priviţi în ochi! Aş putea să vă mai spun o sută de alte lucruri, însă ar fi mai bine să plecaţi. Este deja ora zece şi poate că Părintele Callahan s-a răzgândit. Mă voi gândi numai la voi şi mă voi ruga pentru voi. Rugăciunea este o şmecherie neobişnuită pentru un agnostic bătrân ca mine. Însă nu cred că acum mai sunt agnosticul care am fost odată. Carlyle a spus că dacă cineva îl detronează pe Dumnezeu din inima lui, atunci Satana trebuie să îi ia locul.
    Nu îi răspunse nimeni şi Matt suspină:
    - Jimmy, vreau să mă uit mai bine la gâtul tău.
    Jimmy se apropie de pat şi ridică bărbia. Era evident că rănile erau nişte înţepături mari, însă se încinseseră şi păreau a se vindeca.
    - Te doare? Te mănâncă? întrebă Matt.
    - Nu.
    - Ai avut mare noroc, spuse, privindu-l grav pe Jimmy.
    - Am început să cred că am avut mai mult noroc decât îmi voi putea imagina vreodată.
    Matt se sprijini de pernă. Era tras la faţă, cu ochii adânci în orbite.
    - Aş dori să iau eu pastila pe care a refuzat-o Ben, dacă se poate.
    - Voi trimite o soră.
    - Am să dorm cât timp vă faceți treaba, spuse Matt. Mai târziu vom avea-şi altceva de făcut... ei, destul.
    Îl privi pe Mark.
    - Ai făcut un lucru nemaipomenit ieri, fiule. Nebunesc şi nesăbuit, dar nemaipomenit.
    - Ea a plătit pentru asta, şopti Mark şi îşi strânse mâinile pe genunchi.
    Tremurau.
    - Da, şi s-ar putea să fie nevoie să plăteşti şi tu din nou. Să plătească oricare dintre voi sau să plătiţi toţi. Nu-l subestimaţi! Şi acum, dacă nu vă supăraţi, mă simt foarte obosit. Am citit toata noaptea. Daţi-mi un semn de îndată ce terminaţi ce aveţi de făcut.
    Plecară. Pe coridor, Ben îi prinse privirea lui Jimmy şi spuse:
    - Nu-ţi aminteşte de cineva?
    - Ba da, răspunse Jimmy. De Van Helsing, doctorul din „Dracula”.

                                                                   7.

                                                 La ora zece și un sfert, Eva Miller coborî în pivniţă ca să ia două borcane cu porumb murat pentru doamna Norton care, după spusele lui Mabel Werts, căzuse la pat.
    Eva îşi petrecuse luna septembrie aproape în întregime în bucătăria aburită, trudind în cadrul amplei operaţiuni anuale pe care o constituiau conservele, curăţând legumele şi aşezându-le în borcane, acoperind cu dopuri de parafină borcanele cu jeleu de casă. Erau mai mult de două sute de borcane rânduite ordonat pe rafturile din pivniţa ei curată, cu pardoseală de humă - anotimpul conservelor era una din marile ei bucurii.
    Mai târziu, când toamna se va topi în iarnă iar sărbătorile se vor apropia, va adăuga şi carnea tocată.
    Mirosul o izbi chiar în clipa când deschise uşa de la pivniţă.
    - Ei drăcie, bombăni in barbă, şi coborî cu băgare de seamă treptele, de parcă ar fi intrat într-un bazin cu apă plouată. Chiar soţul ei construise pivniţa şi făcuse pereţii din piatră pentru a menţine în interior o temperatură scăzută. Din când în când, câte un guzgan sau câte un vizon se strecurau prin câte o crăpătură şi mureau acolo. Cu siguranţă că asta se întâmplase şi acum, deşi nu-şi amintea să fi mirosit vreodată atât de rău.
    Ajunsă jos, merse de-a lungul pereţilor, mijindu-şi ochii în lumina slabă aruncată de cele două becuri de câte cincizeci de waţi din tavan. Ar trebui să le înlocuiască cu unele de şaptezeci şi cinci, se gândi.
    Îşi luă conservele, fiecare cu câte o etichetă pe care scrisese îngrijit cu cerneală albastră PORUMB (şi cu câte o felie de ardei capia deasupra) şi îşi continuă inspecţia. Încercă chiar să se strecoare în spatele uriaşului calorifer cu o mulţime de conducte. Nimic.
    Se întoarse la scara care ducea sus, în bucătărie şi privi din nou în jur, încruntându-se, cu mâinile în şolduri.
    Pivniţa era mult mai curată acum, de când, cu doi ani în urmă, angajase doi din băieţii lui Larry Crockett să îi construiască în spatele casei un şopron pentru unelte. Acolo nu era nimic altceva decât caloriferul, aidoma unei statui impresioniste înfâţişând-o pe zeiţa Kali, cu cele douăzeci de ţevi răsucindu-se în toate direcţiile; obloanele pentru iarnă, pe care va trebui să le pună curând, mai ales că era deja luna octombrie şi energia pentru încălzire era atât de scumpă; masa de biliard a lui Ralph, acoperită cu pânză groasă.
    Deşi de la moartea lui Ralph, în 1959, nimeni nu o mai folosise, ea totuşi aspira suprafaţa verde în fiecare mai. Nu prea mai era altceva aici. O cutie cu cărţi pe care le strânsese pentru spitalul din Cumberland, o lopată pentru zăpadă, cu mânerul rupt, un rastel de care atârnau unele din uneltele vechi ale lui Ralph, un cufăr cu draperii care probabil că erau deja putrezite.
    Cu toate acestea, mirosul urât persista.
    Ochii i se opriră asupra uşii mici care ducea în cămara de dedesubt, însă nu avea de gând să se ducă acolo, cel puţin nu astăzi. Şi, în plus, pereţii cămării erau din beton. Puţin probabil că vreun animal se strecurase pe acolo. Şi totuşi...
    - Ed? strigă ea pe neaşteptate, fără absolut niciun motiv. Sunetul sec al propriei voci o sperie.
    Strigătul se stinse în pivniţa slab luminată. De ce oare făcuse asta? Pentru numele lui Dumnezeu, ce să facă Ed Craig acolo jos, chiar dacă era o ascunzătoare bună? Să bea?
    Nu se putea gândi imediat  la un loc mai deprimant în tot oraşul în care să stai să bei decât aici în pivniţă. Mult mai probabil că hoinărea pe undeva prin - pădure împreună cu netrebnicul ăla de prieten al lui, Virge Rathbun, înecându-şi minţile în băutură căpătată de milă.
    Încă mai zăbovi o clipă, cercetând locul cu privirea. Duhoarea era îngrozitoare, absolut îngrozitoare. Spera să nu fie nevoită să îi cheme pe cei de la deratizare.
    Cu o ultimă privire înspre uşa de la cămară, urcă înapoi în bucătărie.

                                                                               8.

                                               Părintele Callahan ascultă în linişte relatările celor trei şi, când îl puseseră la curent cu cele petrecute, era puţin după ora unsprezece treizeci.
    Stăteau toţi în salonul răcoros şi spaţios al presbiteriului, şi prin ferestrele mari, soarele îşi trimitea raze atât de groase încât ţi se părea că le poţi tăia felii. În săgeţile de lumină, firişoarele de praf dansau un vals lent şi, privindu-le, Callahan îşi aminti de un desen pe care îl văzuse undeva. Gospodina, cu o mătură în mînă, priveşte uluită podeaua; își măturase o bucată din umbră. Cam aşa se simţea şi el acum.
    Pentru a doua oară în douăzeci şi patru de ore fusese pus faţă în faţă cu o imposibilitate absolută - numai că acum această imposibilitate a fost confirmată de un scriitor, de un băiat care părea cu capul pe umeri şi de un doctor pe care oraşul îl respecta. Şi totuşi, o imposibilitate era o imposibilitate. Nu îţi puteai mătura umbra. Se părea însă că tocmai așa ceva se întâmplase.
    - Mi-ar fi mult mai ușor să accept toate astea dacă aţi fi aranjat să se întâmple şi o furtună care să întrerupă alimentarea cu curent electric, spuse.
    - Dar este adevărul adevărat, zise Jimmy. Te asigur.
    Îşi duse mâna la gât.
    Părintele Callahan se ridică şi deschise geanta neagră a lui Jimmy, din care scoase două bâte de baseball ascuţite la vârf. Răsuci una în mâini şi spuse:
    - O clipă, doamnă Smith. N-o să vă doară deloc.
    Nu râse nimeni.
    Callahan puse bâtele la loc, se duse la fereastră şi privi la Jointer Avenue.
    - Toţi sunteţi foarte convingători, zise. Şi cred că e vremea să adaug şi eu o informaţie pe care nu o cunoaşteţi încă.
    Se întoarse înspre ei.
    - E un afiş pus în vitrina Magazinului de Mobilă Veche al lui Barlow şi Straker, spuse. „Închis până  la noi dispoziţii". M-am dus astăzi acolo, chiar la ora nouă, ca să discut afirmaţiile nedovedite ale domnului Burke cu acest misterios domn Straker al vostru. Sunt lacăte şi la uşa din faţă şi la cea din spate.
    - Trebuie şă recunoşti că asta confirmă spusele lui Mark, observă Ben.
    - Poate. Şi poate este o simplă coincidenţă. Să vă întreb din nou. Sunteţi siguri că trebuie să amestecaţi şi Biserica Catolică în toată povestea asta?
    - Da, răspunse Ben. Însă dacă este nevoie, vom merge şi fără tine. Dacă trebuie, merg singur.
    - Nu va fi nevoie, spuse Părintele Callahan, ridicându-se. Veniţi cu mine în biserică, domnilor, şi vă voi spovedi.

                                                                              9.

                                             Ben îngenunche cu stângăcie  în penumbra mucegăită a confesionalului. Mintea îi era învolburată, gândurile incoerente. Prin ele defilau un şir de imagini suprarealiste: Susan în parc; Doamna Glick retrăgându-se dinaintea paliativului alcătuit din instrumentele medicale lipite în formă de cruce, cu gura-i ca o rană deschisă şi chircită; Floyd Tibbits năpustindu-se afară din maşina lui, îmbrăcat ca o sperietoare de ciori, atacându-l; Mark Petrie aplecându-se pe geamul maşinii lui Susan.
    Pentru prima şi Singura dată, îi veni în minte ideea că toate acestea erau numai un vis, iar mintea lui obosită se agăţă cu lăcomie de această posibilitate.
   Ochii i se opriră pe un obiect aruncat în colţul confesionalului şi se aplecă, curios, să îl ridice. Era o cutie goală de bomboane cu mentă, care probabil căzuse din buzunarul vreunui băieţel. Simbol incontestabil al realităţii. Cutia de carton era adevărată şi degetele lui o puteau pipăi. Coşmarul acesta era adevărat.
    Ferestruica despărţitoare se deschise.
    Privi, însă nu reuşi să zărească nimic în partea cealaltă. Un grilaj gros acoperea deschizătura.
    - Ce trebuie să fac? întrebă grilajul.
    - Spune: Binecuvântează-mă, părinte, căci am păcătuit.
    - Binecuvântează-mă, părinte, căci am păcătuit, spuse Ben.
    Vocea îi răsună stranie şi înfundată în spaţiul strâmt.
    - Acum mărturiseşte-ţi păcatele.
    - Toate? întrebă îngrozit Ben.
    - Încearcă să le aminteşti doar pe cele reprezentative, spuse Callahan pe un ton sec. Ştiu că mai avem ceva de făcut înainte de lăsarea întunericului.
    Concetrându-se şi încercând să vizualizeze cele Zece Porunci, ca pe o grilă de clasificare, Ben începu să vorbească. Nu era cuprins de sentimentul catharsisului - ci doar de o stânjeneală surdă la gândul că îi povesteşte unui străin cele mai infame secrete ale vieţii lui. Însă reuşea să înţeleagă motivul pentru care acest ritual devenise obligatoriu: crunt şi de nebiruit, aidoma soluţiei de frecţie cu alcool pentru beţivul cronic, sau ca fotografiile pornografice ascunse în spatele unei tăblii a dulăpiorului din baie pentru adolescent.
    Era ceva de Ev Mediu în toată afacerea asta, ceva blestemat ,- ca un ritual al regurgitaţiei. Se pomeni că îşi aminteşte o scenă din filmul lui Bergman, Al şaptelea sigiliu, în care o mulţime de credincioşi îmbrăcaţi în zdrenţe mărşăluiesc printr-un oraş cuprins de ciuma neagră. Credincioşii se autoflagelau până la sânge cu ramuri de mesteacăn. Îi era odios să se despoaie în public astfel (şi, în mod pervers, nici nu-şi îngăduia să mintă, deşi ar fi putut-o face destul de convingător) iar aceasta îi dovedea că scopul zilei era adevărat în sens absolut şi aproape că a putut vedea cuvântul „vampir" înscris pe ecranul negru al minţii, însă nu cu litere uriaşe şi ciudate ca pentru a face reclamă unui film de groază, ci cu litere mici, economicoase, ca tiparul pentru traforaj sau ca înscrisul pe un pergament.
    Se simţi neajutorat în încleştarea acestui ritual străin, de parcă ar fi ieşit din matca timpului său. Acest confesional putea fi foarte bine o conductă de legătură directă cu zilele când vârcolacii şi incubuşii şi vrăjitoarele constituiau un element acceptat al întunericului dinafară, iar biserica era unicul far luminos în bezna care se pogorâse asupra lumii.
    Pentru prima oară în viaţă simţi ritmul lent şi înspăimântător al epocilor şi înţelese că viaţa lui nu era decât o scînteie nedesluşită într-un edificiu care, observat cu atenţie, ar fi luat minţile oricărui muritor.
    Matt nu le pomenise nimic despre ideea Părintelui Callahan, conform căreia biserica lui era o Forţă, însă Ben ar fi înţeles acum acest concept. Simţea Forţa în cutiuţa aceasta strâmtă şi urât mirositoare pulsându-i în urechi şi în suflet, lăsându-l gol-goluţ şi demn de dispreţ. O simţea aşa cum nu o simţise niciodată un catolic obişnuit din fragedă pruncie cu ritualul spovedaniei.
    Când ieşi, fu recunoscător aerului proaspăt care îi umplu plămânii. Îşi şterse ceafa cu palma şi îşi dădu seama că transpirase.
    Callahan ieși și el:
    - Nu ești gata, spuse.
    Fără vreun cuvânt, Ben intră înapoi în confesional, însă nu mai îngenunche. Callahan îi dictă penitenţa - zece Tatăl Nostru şi zece Ave Maria.
    - Pe asta nu o ştiu, zise Ben.
    - Îţi voi da o hârtie pe care este scrisă rugăciunea, spuse vocea din cealaltă parte a grilajului. Poţi spune rugăciunile în gând în timp ce mergem spre Cumberland.
    Ben ezită o clipă:
    - Ştii, Matt a avut dreptate când a spus că o să fie mai greu decât ne închipuim. O să ni se schimbe sudoarea în sânge până o să ne terminăm treaba.
    - Da? spuse Callahan - politicos sau doar neîncrezător?
    Ben nu îşi putea da seama.
    Îşi privi mâinile şi observă că încă mai ţinea cutia goală de bomboane cu mentă. O strînsese spasmodic până când reuşise să o transforme într-o masă amorfă.

                                                                      10.

                                Era aproape ora unu când se urcară ă cu toţii în uriaşul Buick al lui Jimmy Cody şi porniră la drum. Nu vorbea nici unul.
    Părintele Callahan purta straiele bisericeşti, un stihar şi un patrafir alb cu margini purpurii.
    Dăduse fiecăruia câte o sticluţă cu apă din cristelniţă şi îl binecuvântase pe fiecare în parte cu semnul sfintei cruci. Ţinea în poală o casetă mică din argint, care conţinea câteva bucăţele de ostie.
    Mai întâi s-au oprit la cabinetul lui Jimmy din Cumberland şi Jimmy lăsă motorul să meargă cât timp se duse până înăuntru. Când ieşi, purta o haină sport lăbărţată care ascundea vederii pistolul lui McCaslin şi ţinea în mână un ciocan.
    Ben îl privi fascinat şi observă cu coada ochiului că şi Mark şi Callahan se holbau la el. Capul ciocanului era din oţel vânăt şi mânerul era din cauciuc perforat.
    - Urât, nu? remarcă Jimmy.
    Ben se gândi că va trebui să folosească acel ciocan împotriva lui Susan, îl va folosi ca să împlânte ţăruşul între sânii ei şi simţi cum stomacul i se dă încet peste cap, ca un avion care face un tonou lent.
    - Da, zise şi îşi umezi buzele. Da, e urât.
    Trecură pe la piaţa din Cumberland. Ben şi Jimmy coborâră şi cumpărară tot usturoiul de pe tarabe  - douăsprezece cutii pline cu bulbi alb-cenuşii. Casiera îşi ridică sprâncenele a mirare şi spuse:
    - Băieţi, mă bucur că nu am întâlnire cu nici unul din voi diseară.
    Când ieşiră, Ben întrebă fără speranţă să primească vreun răspuns:
    - Mă întreb care este misterul eficienţei usturoiului împotriva lor. O fi ceva din Biblie, sau vreun blestem străvechi, sau...
    - Cred că e vorba de o alergie, zise Jimmy.
    - Alergie?
    Callahan prinse ultimele cuvinte şi îi ceru lui Ben să repete întrebarea, în timp ce se îndreptau spre florăria „Frumoasa Nordului" din Cumberland.
    - O, da, sunt de acord cu doctorul Cody, spuse. Probabil ca este vorba de o alergie... dacă funcţionează ca un factor de reţinere. Ţineţi minte că eficienţa usturoiului nu a fost încă dovedită.
    - Asta e o afirmaţie ciudată pentru un preot, spuse Mark.
    - De ce? Dacă trebuie să accept existenţa vampirilor - şi se pare că trebuie, cel puţin pentru moment, atunci trebuie să accept şi ideea că ar fi creaturi care nu se supun legilor naturii? E drept că, într-adevăr, există astfel de legi care nu au niciun efect asupra lor. Legendele spun că nu pot fi văzuţi în oglinzi, că se pot transforma în lilieci sau lupi sau păsări, că îşi pot subţia trupurile şi astfel se pot strecura prin crăpăturile cele mai angliste. Dar ştim că pot vedea şi pot auzi şi pot vorbi... şi desigur că au şi simţul gustului. Poate că sunt în stare să simtă şi supărarea şi durerea...
    - Şi dragostea? întrebă Ben privind drept înainte.
    - Nu, răspunse Jimmy. Bănuiesc că dragostea îi depăşeşte.
    Intră într-o parcare mică din faţa florăriei în formă de L, lângă care fusese ridicată şi o seră.
    Un clopoţel le anunţa intrarea în magazin şi parfumul greu al florilor îi ameţi. Lui Ben îi făcu greaţă povara copleşitoare a amestecului de arome şi îşi aminti de camerele mortuare.
    - Bună ziua, spuse un bărbat înalt cu un şorţ din dril, apropiindu-se de ei cu un ghiveci într-o mână.
    Ben tocmai începuse să îi explice ce anume doresc, când bărbatul cu şorţ clătină din cap şi îl întrerupse.
    - Mă tem că aţi venit prea tîrziu. Vinerea trecută am avut un client care a cumpărat absolut toţi trandafirii pe care îi aveam în stoc - roşii, albi şi galbeni. Voi primi alţii cel mai devreme miercuri. Dacă doriţi să comandaţi...
    - Cum arăta omul acela?
    - Avea o înfăţişare foarte frapantă, spuse proprietarul, lăsând ghiveciul din mână. Înalt, complet chel. Ochi pătrunzători. După miros mi-am dat seama că fuma ţigări străine. A cumpărat trei braţe de flori. Le-a pus în portbagajul maşinii foarte vechi, cred că era un Dodge...
    - Packard, spuse Ben, Era un Packard negru.
    - Înseamnă că îl cunoaşteţi.
    - E un fel de-a spune.
    - A plătit cu bani gheață. Neobișnuit, dacă te gîndeşti la valoarea mare a achiziţiei. Dar poate, dacă luaţi legătura cu el, vă va vinde...
    - Poate, zise Ben.
    Din nou în maşină, au analizat situaţia ivită.
    - Mai există o florărie în Falmouth... începu nesigur Părintele Callahan.
    - Nu! exclamă Ben. Nu!
    Şi accentul strident al isteriei din vocea lui îi făcu pe ceilalţi să privească îngrijoraţi în jur.
    - Şi dacă ajungem la Falmouth şi descoperim că Straker a fost şi acolo? Ce facem atunci ? Mergem la Portland? La Kittery? La Boston? Nu înţelegeţi ce se întâmplă? Ne-a prevăzut mişcările! Ne duce de nas!
    - Ben, fii rezonabil, spuse Jimmy. Nu crezi că cel puţin ar trebui să...
    - Ai uitat ce ne-a spus Matt? „Nu trebuie să crezi că nu vă poate face rău doar pentru că nu se poate ridica din locul lui în timpul zilei." Uită-te la ceas, Jimmy.
    Jimmy se uită:
    - Două şi un sfert, spuse rar şi privi cerul, de parcă s-ar fi îndoit de informaţia cadranului. Însă aşa era; acum umbrele trecuseră în cealaltă parte.
    - Ne-a anticipat acţiunile, spuse Ben. A fost mereu câte patru paşi înaintea noastră. Am căzut - am fost oare în stare să ne închipuim - că vom fi atât de norocoşi încât el să nu ştie ce facem? Ca el să nu fi luat niciodată în calcul posibilitatea de a fi descoperit şi de a se confrunta cu un grup de rezistenţă? Trebuie să plecăm acum, înainte să ne pierdem şi ce ne-a mai rămas din zi, certându-ne şi încercând să stabilim câţi îngeri pot dansa pe vârful unui ac.
    - Are dreptare, şopti Callahan. Cred că ar fi mai bine să încetăm discuţiile şi să pornim.
    - Atunci, hai să pornim, stărui şi Mark.
    Jimmy ieşi din parcare în scrâşnet de cauciucuri. Proprietarul florăriei rămase în prag privind lung în urma lor: trei bărbaţi, dintre care un preot, şi un băieţel, care ţipau unul la altul ca nebunii, într-o maşină cu ecuson pe care scria „Doctor în Medicină".

                                                                      11.

                                           Cody ajunse la Casa lui Marsten prin Brooks Road, pe versantul posterior al dealului şi Donald Callahan, privind-o din acest unghi nou, gândi: dar într-adevăr domină oraşul ca o piază-rea. Ce ciudat că nu am observat asta înainte. Probabil că aici este înălţimea perfectă, aici cocoţată pe deal, deasupra intersecţiei dintre Strada Brock şi Jointer Avenue. Înălţimea perfectă şi o vedere completă asupra oraşului.
    Era o clădire mare şi dărăpănată, şi obloanele trase - îi dădeau un aspect exasperat de mare, tulburător pentru mintea omului; devenise parcă un monolit, un sarcofag, o evocare a Judecăţii de Apoi.
    Şi era, de asemenea, şi locul sinuciderii şi al crimei, ceea ce însemna că era ridicată pe pământ impur.
    Deschise gura să le împărtăşească şi celorlalţi impresiile sale, dar apoi se răzgândi.
    Cody intră pe Brooks Road şi, pentru câteva secunde, casa fu ascunsă vederii de lizieră. Apoi copacii se împuţinară şi Cody intră pe aleea din faţă. Packardul era parcat chiar în faţa garajului şi, când opri motorul, Jimmy scoase şi revolverul lui McCaslin.
    Callahan simţi cum atmosfera locului pune imediat stăpânire pe el. Scoase crucifixul - crucifixul mamei sale - din buzunar şi şi-l puse la gât alături de al său.
    În copacii aceia dezgoliţi de vânturile toamnei nu cânta nicio pasăre. Firele lungi şi zdrenţuite de iarbă păreau mai uscate şi mai deshidratate decât o cerea sfârşitul de anotimp; până şi pământul era mai cenuşiu şi mai obosit.
    Treptele care duceau la terasă erau cumplit de deformate şi pe unul din stâlpii terasei se afla o pată mai vie de vopsea, acolo unde fusese agăţat semnul care interzicea accesul străinilor. Sub zăvorul ruginit al uşii din faţă, arunca scânteieri de alamă o broască Yale nouă.
    - Să încercăm să intrăm pe o fereastră, cum a făcut Mark... începu să spună pe un ton şovăielnic.
    - Nu, zise Ben: Intrăm pe ușa din faţă. O s-o spargem dacă trebuie.
    - Nu cred că va fi nevoie, spuse Callahan cu o voce străină.
    De când coborâseră din maşină îi condusese pe alee fără să se oprească să se gândească la ce face. Înflăcărarea - o înflăcărare pe care o crezuse dispărută pe vecie - păru a pune stăpânire pe el când se apropie de uşă. Casa parcă se înclina înspre ei, gata să-i înghită, şi răul care sălăşluia înăuntru aproape că radia prin crăpăturile varului. Însă nu şovăi. Îi dispăruse din minte orice gând de zăbavă. Şi, mai apoi, nici măcar nu îi conducea el, ci o forţă necunoscută părea a-l împinge de la spate.
    - În numele lui Dumnezeu, Tatăl nostru! strigă el şi vocea-i căpătă o notă aspră, poruncitoare, care îi făcu pe ceilalţi să se strângă în jurul lui. Ordon diavolului să plece din această casă! Dispăreţi, spirite ale răului!
    - Şi, fără să-şi dea seama ce avea de gând să facă, izbi în uşă cu mâna în care ţinea crucifixul.
    Mai târziu toţi au fost de acord că a urmat o explozie de lumină, o răsuflare usturătoare de ozon şi o trosnitură, de parca ar fi urlat scândurile. Ferestruica curbată de deasupra uşii se sparse pe neaşteptate şi o fereastră mare şi boltită de pe latura stângă, din faţa peluzei, îşi scuipă sticla pe iarbă în aceeaşi clipă.
    Jimmy ţipă.
    Noul lacăt Yale zăcea pe gazon la picioarele lor, transformat într-o masă diformă de metal.
    Mark se aplecă să-l ridice şi scânci:
    - E fierbinte, spuse.
    Callahan se retrase tremurând din faţa uşii. Privi crucea pe care o ţinea în mână.
    - Fără nicio îndoială că aceasta esta cea mai uluitoare experienţă pe care am trăit-o vreodată, spuse.
    Îşi ridică ochii spre cer, ca pentru a vedea chipul lui Dumnezeu însuşi, însă cerul era indiferent.
    Ben împinse ușa care se deschise  fără să opună vreo rezistenţă.
    Însă aşteptă ca preotul să intre primul. În hol, Callahan îl privi întrebător pe Mark.
    - Pivniţa, spuse. Ajungem acolo prin bucătărie. Straker e la etaj. Dar... se opri încruntându-se. Ceva e altfel. Nu ştiu ce anume. Ceva nu este cum a fost.
..........................................................................