Salem's Lot, Stephen King

.........................................................................................
                                                         16.

                               Urcară mai întâi la etaj, şi, deşi nu Ben conducea grupul, simţi un fior al vechii spaime în timp ce se apropiau de uşa de la capătul coridorului.
    Iată cum, la aproape o lună după ce s-a reîntors în Salem's Lot, avea să intre pentru a doua oară în acea cameră.
    Când Callahan deschise uşa, îsi ridică ochii... şi simţi cum ţipătul îi urcă în gât şi îi ţîşneşte de pe buze înainte de a-l putea opri. Un ţipăt ascuţit, isteric, ca de femeie.
    Însă nu Hubert Marsten atârna de grindă şi nici spiritul acestuia.
    Era Straker, spânzurat de picioare ca un porc într-un abator, cu gâtlejul sfîrtecat. Ochii lui sticloşi se uitau la ei, prin ei, peste ei.
    Fusese stors de tot sângele.

                                                        12.

                          - Doamne, Dumnezeule, spuse Părintele Callahan. Doamne, Dumnezeule.
    Înaintară cu prudență  în cameră, Callahan şi Cody mai în faţă, Ben şi Mark, foarte aproape, în spatele lor.
    Lui Straker i se legaseră picioarele; apoi fusese ridicat şi legat de grindă. Într-o zonă îndepărtată a minţii sale, Ben se gândi că, fără doar şi poate, fusese nevoie de cineva deosebit de puternic, în stare să ridice trupul masiv al lui Straker atât de sus, încât mâinile sale, lăsate libere, să nu poată atinge duşumeaua.
    Cu partea din interiorul încheieturii mâinii, Jimmy atinse fruntea cadavrului, apoi prinse una din mâinile moarte în ale lui.
    - E mort de vreo optsprezece ore, spuse. Lăsă mâna să cadă şi se cutremură. Dumnezeule, ce mod oribil să... Nu pot să înţeleg. De ce... cine...
    - Barlow a facut-o, zise Mark. Privi impasibil cadavrul lui Straker.
    - Şi Straker a dat-o-n bară, spuse Jimmy. Şi-a luat adio de la viaţa eternă. Dar de ce aşa? Spânzurat cu capul în jos?
    - E un obicei vechi de când lumea, explică Părintele Callahan. Să atârni cu capul în jos cadavrul duşmanului tău sau al celui care te-a trădat, astfel încât să privească pământul şi nu raiul din ceruri. Aşa a fost crucificat şi Sfântul Paul, pe o cruce în formă de X, cu picioarele sfârâmate.
    Vocea lui Ben sună îmbătrânită şi prăfuită:
    - Tot mai încearcă să ne distragă atenţia. Ştie o sută de şmecherii. Să mergem.
    Îl urmară înapoi pe coridor, pe scări în jos, până în bucătărie.
    Ajunşi acolo, îl lăsă din nou pe Părintele Callahan să preia conducerea grupului.
    Se uitară unul la altul o clipă, apoi la uşa de la pivniţă aşa cum, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, privise scara care ducea la etaj şi se aflase apoi confruntat cu o problemă cumplită, prea covârşitoare pentru umerii copilului care era.

                                                                13.

                                             Când preotul deschise uşa, Mark simţi cum miasma râncedă, de putregai, îi atacă din nou nările - însă şi mirosul acesta era diferit. Nu era la fel de puternic. Era mai puţin rău.
    Preotul porni. Şi totuşi, avu nevoie de toată puterea voinţei sale pentru a se hotărî să-l urmeze pe Părintele Callahan în acel puţ al morţii.
    Jimmy scosese o lanternă din geantă şi o aprinse. Raza ei lumină podeaua, o traversă până la perete şi se întoarse. Se opri o secundă pe o ladă lungă şi apoi lumină o masă.
    - Acolo, spuse el. Priviţi.
    Pe masă se afla un plic, curat şi strălucitor în tot întunericul acesta prăfuit. Un pergament galben şi plin.
    - E un truc, spuse Părintele Callahan. Ar fi bine să nu-l atingem.
    - Nu, îl întrerupse Mark. Simţea în aceeaşi măsură uşurarea şi dezamăgirea. Nu e aici. A plecat. Asta e pentru noi. Probabil că e plină de lucruri josnice.
    Ben se apropie de masă şi luă plicul. Îl învârti de două ori în mâini - în lumina aruncată de lanterna lui Jimmy, Mark observă că îi tremurau - şi apoi îl deschise.
    Înăuntru se afla o singură foaie, din acelaşi pergament galben şi consistent ca şi plicul. Se strânseră în jurul lui Ben.
    Jimmy lumina cu lanterna pagina scrisă cu o caligrafie măruntă, elegantă, subţire ca firul de păianjen.
    Citiră scrisoarea împreună, Mark puţin mai încet decât ceilalţi.

    4 Octombrie
    Dragii şi tinerii mei prieteni,

    Ce amabil din partea voastră că aţi trecut pe la mine!
    Niciodată nu am fost potrivnic unei societăţi alese; aceasta a fost una din marile mele bucurii într-o viaţă lungă şi deseori singuratică. Dacă aţi fi venit la timp de seară, v-aş fi întâmpinat personal cu cea mai mare plăcere. Cu toate acestea, deoarece bănuiesc  că s-ar putea să doriţi să veniţi în orele zilei, m-am gândit că ar fi mai bine să nu fiu acasă.
    V-am lăsat un mic simbol al aprecierii mele; cineva foarte apropiat şi drag unuia dintre voi se află acum în locul pe care îl ocupam eu în timpul zilei, până cînd am decis că un alt sediu ar fi mai convenabil pentru mine. Este foarte drăguţă, domnule Mears - foarte dinţoasă, dacă îmi este permis să folosesc o mică vorbă de duh. Nu mai am nevoie de ea, aşa că v-o las ca să - care este expresia pe care o folosiţi? - ca să vă încălziţi în vederea marii confruntări. Să vă stimuleze pofta de mâncare, dacă doriţi. Haideţi acum să vedem cât de mult vă place gustarea dinaintea felului principal pe care îl aşteptaţi, vreţi?

    Stăpâne Petrie, m-ai văduvit de cel mai credincios şi mai iscusit servitor pe care l-am avut vreodată. Într-o manieră indirectă, m-ai făcut să iau parte la distrugerea lui; ai făcut în aşa fel ca apetitul meu să mă trădeze. Te-ai furişat în spatele lui, fără îndoială. Îmi va face mare plăcere să lucrez cu tine. Mai întâi cu părinţii tăi, aşa cred. În noaptea aceasta... sau mâine noapte., sau în noaptea următoare. Însă tu vei intra în biserica mea ca băiat în cor. Castratum.

     Şi, Părinte Callahan - te-au convins să vii?
    Aşa m-am gândit şi eu. Te observ de la distanţă de când am sosit în Jerusalem's Lot... aşa cum un maestru de şah studiază partidele adversarului său, nu este aşa? Deşi Biserica Catolică nu este cel mai vechi adversar al meu!
    Eu eram bătrân când ea era tânără, când membrii ei se ascundeau în catacombele Romei şi îşi pictau peşti pe piept ca să se poată recunoaşte. Eram puternic pe vremea când acest club năzuros de mâncători de pâine şi băutori de vin care îl venerează pe Mântuitorul oilor rătăcite, era slab.

    Ritualurile mele erau vechi pe vremea când ritualurile bisericii tale încă nici nu fuseseră concepute. Şi totuşi nu vă subestimez. Cunosc căile binelui tot atât cum cunosc căile răului. Sunt neobosit.
    Şi te voi birui. Cum? vei spune. Oare Callahan nu duce simbolul Albului? Oare Callahan nu se deplasează la fel de bine ziua ca şi noaptea? Oare nu există acele farmece şi poţiuni, creştine şi păgîne, despre care ne-a informat, pe mine şi pe compatrioţii mei, atât de bunul meu prieten, Matthew Burke? Da, da şi da.
    Însă eu am trăit mai mult ca voi. Eu nu sunt şarpele, ci tatăl şerpilor. Şi totuşi, veţi spune, nu este suficient. Şi nu este. În cele din urmă, „Părinte" Callahan, te vei autodistruge. Credinţa ta în Alb este slabă. Este firavă. Toată vorbăria ta despre dragoste nu este decât supoziţie. Doar atunci când vorbeşti despre băutură o faci în cunoştinţă de cauză.

    Bunii, bunii mei prieteni - domnule Mears, domnule Cody, Stăpâne Petrie, Părinte Callahan - simţiţi-vă bine. Vinul Medoc este excelent, procurat special pentru mine de răposatul proprietar al acestei case, de a cărui companie nu am fost niciodată în stare să mă bucur. Vă rog, serviţi-vă, dacă veţi mai avea poftă de vin după ce veţi termina treaba pentru care aţi venit aici.
    Ne vom întâlni din nou, faţă în faţă, şi vă voi transmite felicitările mele fiecăruia dintre voi într-un mod mult mai personal. Până atunci, adio.
                  BARLOW

    Tremurând, Ben lăsă scrisoarea să cadă pe masă. Se uită la ceilalţi.
    Mark ţinea pumnii strânşi iar gura i se strâmbase, de parcă ar fi muşcat din ceva mucegăit; chipul ciudat de copilăros al lui Jimmy era schimonosit şi palid. Părintele Donald Callahan avea ochii aprinşi şi buzele preschimbate într-un arc fremătător.
    Şi, unul câte unul, îşi ridicară ochii spre el.
    - Haideţi, spuse.
    Se îndreptară cu toţii către colţul pivniţei.

                                                                                 14.

                                              Parkins Gillespie stătea pe prima treaptă a Primăriei construite din cărămizi şi privea prin binoclul său de mare precizie, marca Zeiss, când Nolly Gardener parcă maşina poliţiei şi coborî din ea, sumeţindu-şi pantalonii şi scărpinându-se în fund în acelaşi timp.
    - Ce se-ntâmplă, Park? întrebă, urcând treptele.
    Fără să rostească vreun cuvânt, Parkins îi dădu binoclul şi-i arătă cu un deget bătătorit Casa lui Marsten.
    Nolly se uită. Văzu vechiul Packard şi, parcat în faţa lui, un Buick nou, de culoarea bronzului. Binoclul nu era atât de bine reglat încât să poată desluşi şi numărul de pe tăbliţa de înmatriculare a maşinii.
    Lăsă binoclul jos.
    - E maşina lu’ doctoru' Cody, nu?
    - Da, aşa cred şi eu.
    Parkins îşi puse un Pall Mall între buze şi aprinse un chibrit de bucătărie pe zidul de cărămidă din spatele lui:
    - N-am văzut niciodată vo' altă maşină acolo, decât Packardu' ăla.
    - Da, aşa e, reflectă Parkins.
    - Zici că tre' să mergem acolo şi să vedem ce e? spuse Nolly fără vreo urmă din entuziasmul lui obişnuit.
    Era om al legii de cinci ani şi încă mai era extaziat de importanţa propriei sale situaţii.
    - Nu, răspunse Parkins, cred că e mai bine să nu ne băgăm, îşi scoase ceasul din buzunarul de la vestă şi îi îndepărtă capacul ca un impiegat care controlează sosirea unui tren. Doar 3:41 după-amiaza.
    Îşi verifică ceasul după orologiul de pe turnul primăriei şi apoi îl puse la loc în buzunarul de la vestă.
    - Ce s-a mai întâmplă cu povestea aia cu Floyd Tibbits şi cu bebele lu’ McDougall? întrebă Nolly.
    - Nu ştiu.
    - Aha, spuse Nolly, rămas perplex pentru o clipă, Parkins era întotdeauna foarte tăcut, însă acum se întrecuse pe sine însuşi.
    Privi iar prin binoclu: nicio schimbare.
    - Oraşu' pare mai liniştit azi, se oferi Nolly să înceapă o conversaţie.
    - Da, spuse Parkins.
    Privi peste Jointer Avenue şi parc cu ochii săi de un albastru spălăcit. Şi bulevardul şi parcul erau pustii. Fuseseră pustii cam toată ziua. Se înregistrase o lipsă remarcabilă de mame care îşi plimbă pruncii şi de pierde-vară în jurul Monumentului Eroilor.
    - Se întâmplă lucruri ciudate, se aventură iarăşi Nolly.
    - Da, spuse Parkins dus pe gânduri.
    Ca soluţie extremă, Nolly recurse la momeala conversaţională la care Parkins nu rezista niciodată: vremea.
    - Se înnorează, zise. O să plouă până diseară.
    Parkins studie cerul. Un val de nouraşi albi chiar deasupra capului, şi o baricadă în construcţie de nori mai mari înspre sud-vest.
    - Da, spuse şi îşi aruncă chiştocul ţigării.
    - Park, ţi-e bine?
    Parkins Gillespie medită asupra întrebării.
    - Nu, spuse.
    - Ce dracu' se-ntâmplă?
    - Cred că mă cac pe mine de frică, zise Gillespie.
    - Ce? se bâlbâi Nolly. De ce?
    - Nu ştiu, spuse Parkins şi îşi luă înapoi binoclul. Începu să cerceteze din nou cu privirea Casa lui
Marsten, în timp ce Nolly stătea mut de uimire lângă el.

                                                                                        15.

                                                 În spatele mesei pe care fusese lăsată scrisoarea, pivniţa făcea un cot în forma literei L şi, mergând pe acolo, au ajuns în ceea ce fusese odinioară pivniţa de vinuri. Da, aşa e, Hubert Marsten trebuie că a fost contrabandist, gândi Ben.
    Acolo se aflau butoaie mici şi mijlocii, acoperite cu praf şi pânze de păianjen. Un perete era acoperit cu un rastel şi sticle străvechi încă mai ieşeau la iveală din unele orificii în formă de diamant. Unele explodaseră, şi păianjenul îsi făcuse acum culcuş acolo unde vinul roşu aşteptase odinioară să satisfacă papilele gustative ale unui cunoscător. Neîndoielnic, conţinutul altor sticle se transformase în oţet; şi izul acru şi ascuţit se amesteca cu cel al putrefacţiei lente.
    - Nu, zise Ben, vorbind încet, ca un om care nu se îndoieşte de adevărul spuselor sale. Nu pot.
    - Trebuie, spuse Părintele Callahan. Nu îţi spun că îţi va fi uşor sau că va fi spre binele nostru. Îţi spun doar că trebuie.
    - Nu pot! strigă Ben şi, de această dată, cuvintele sale răsunară în pivniţa mută.
    În centru, pe o platformă ridicată şi luminată de lanterna lui Jimmy, zăcea nemişcată Susan Norton. Era acoperită de la umeri şi până la picioare cu o bucată mare de pânză albă, simplă şi, când s-au apropiat de ea, au rămas cu toţii fără grai. Uimirea le înghiţise cuvintele.
    În viaţă fusese o fată drăguţă şi veselă care trecuse cu foarte puţin pe lângă frumuseţe (poate doar cu câţiva centimetri), nu din cauza vreunui defect al trăsăturilor sale, ci - poate - pentru că viaţa ei fusese atât de calmă şi deloc ieşită din comun. Însă acum căpătase frumuseţe. O frumuseţe întunecată.
    Moartea nu îşi pusese amprenta asupra ei. Chipul îi era îmbujorat, iar buzele, care nu cunoscuseră niciodată rujul, erau de un roşu intens şi strălucitor. Fruntea îi era palidă, dar fără pată, cu pielea ca laptele.
    Ochii închişi, genele negre, ca de funingine, i se odihneau pe pomeţi. O mână îi stătea pe lângă trup, cealaltă îi era îndoită peste mijloc. Însă impresia generală nu era una de farmec angelic, ci de frumuseţe rece, detaşată.
    Ceva de pe chipul ei - o aluzie doar, nu ceva precis - îl făcu pe Jimmy să se gîndească la fetiţele din Saigon, unele chiar mai mici de treisprezece ani, care îngenuncheau în faţa soldaţilor în alei ascunse, în spatele gratiilor, nu pentru prima şi nici pentru a o suta oară. Însă în cazul acelor fete corupţia nu era ceva rău, ci doar o cunoaştere prea timpurie a lumii.
    Schimbarea petrecută pe chipul lui Susan era diferită - dar el nu putea spune în ce fel.
    Acum Părintele Callahan făcu un pas înainte și își apăsă degetele de elasticitatea sânului ei stâng.
    - Aici, spuse. Inima.
    - Nu, repetă Ben. Nu pot.
    - Fii iubitul ei, şopti Părintele Callahan. Mai bine, fii soţul ei. Nu o vei răni, Ben. O vei elibera. Singurul rănit vei fi tu.
    Ben îl privi fără să înţeleagă. Mark luase ţăruşul din geanta neagră a lui Jimmy şi, fără o vorbă, i-l întinse.
    Ben îl luă cu o mână care i se păru lungă de mile întregi.
    Dacă nu mă gândesc când o fac, atunci poate...
    Însă ar fi fost imposibil să nu se gîndească. Şi, pe neaşteptate, îşi aminti o frază din Dracula, povestea aceea amuzantă, care acum nu îl mai amuza câtuşi de puţin. Era discursul pe care Van  Helsing i l-a ţinut lui Arthur Hofmwood când Arthur s-a confruntat cu aceeaşi obligaţie cutremurătoare:
    Trebuie să trecem prin apele amărăciunii, înainte să ajungem la cele blânde.
    Mai putea oare exista blândeţe, vreodată, pentru vreunul din ei?
   - Ia-l de aici! gemu. Nu mă faceţi să fac asta...
    Niciun răspuns.
    Sudoarea rece şi nesănătoasă îi ţâşni din porii îngroziţi, acoperindu-i fruntea, obrajii, braţele. Ţăruşul, care fusese doar o simplă bâtă de baseball cu patru ore înainte, părea impregnat cu o greutate sinistră, ca şi când în el s-ar fi întâlnit nişte vectori de forţă invizibili, dar supraomeneşti.
    Luă ţăruşul şi îl apăsă deasupra sânului ei stâng, chiar lângă ultimul nasture încheiat al bluzei. Vârful ascuţit se îngropa uşor în carnea moale şi simţi cum colţurile gurii încep să-i zvâcnească într-un tic incontrolabil.
    - Nu e moartă, spuse, iar vocea îi era răguşită şi groasă. Ultim argument al apărării sale.
    - Nu, spuse neîndurător Jimmy. Este o Moartă Vie, Ben.
    Şi le demonstră; înfăşură manşeta aparatului de luat tensiunea în jurul braţului lui Susan. Pe cadran se citi 00/00. Puse stetoscopul pe pieptul ei şi fiecare ascultă tăcerea dinăuntrul trupului.
    Un obiect fu strecurat în mâna lui Ben - ani de zile după aceste întâmplări tot nu reuşea să-şi amintească cine anume din tovarăşii lui îl pusese acolo. Ciocanul. Ciocanul cu mânerul din cauciuc perforat. Capul licărea în lumina palidă a lanternei.
    - Fă-o repede, spuse Callahan şi apoi ieşi la lumina zilei. Vom face noi ce mai rămâne de făcut.
    Trebuie să trecem prin apele amărăciunii, înainte să ajungem la cele blânde.
    - Să mă ierte Dumnezeu, şopti Ben.
    Ridică ciocanul, apoi îl coborî cu putere.
    Lovi în plin capătul ţăruşului şi tremurul gelatinos al acestuia îi va bântui pe veci visele. Acţionaţi parcă de forţa loviturii, ochii lui Susan se deschiseră brusc, mari şi albaştri.
    Sângele ţâşni din rana făcută de ţăruş într-un şuvoi strălucitor, împroşcându-i mâinile, cămaşa, obrajii. Într-o clipă, pivniţa se umplu cu miasma lui fierbinte, arămie.
    Trupul ei se chirci pe masă. Mâinile i se ridicară şi loviră nebuneşte aerul, întocmai ca aripile unei păsări.
    Picioarele-i începură să bată un ritm inutil pe lemnul platformei. Gura i se deschise larg, descoperind colţii înspăimântători, ca de lup; şi începu să scoată ţipăt după ţipăt, ca o goarnă a iadului. Puhoaie de sânge îi izvorâră prin colţurile gurii.
    Ciocanul se ridică şi coborî: o dată... şi încă o dată... şi încă o dată.
    Mintea lui Ben se umpluse de ţipetele unui stol de ciori mari şi negre. Era cuprinsă de convulsiile unor imagini oribile, din timpuri imemoriale. Mâinile îi erau stacojii, țărușul era stacojiu, ciocanul care se ridica și cobora neîndurător era stacojiu.
    Lanterna din mâinile tremurânde ale lui Jimmy aruncau licăriri stroboscopice, luminând în zvâcniri de raze chipul înnebunit, contorsionat al lui Susan. Dinţii i se arătară printre buze, sfâşiindu-le. Sângele se revărsă peste pânza albă pe care Jimmy o împăturise pedant, desenând ideograme chinezeşti.
    Şi, pe neaşteptate, trupul ei zvâcni ca un arc încordat şi gura i se deschise atât de larg, încât fălcile-i parcă ameninţau a se frânge. O explozie uriaşă de sânge încă şi mai întunecat ţâşni din rana făcută de ţăruş - sânge aproape negru în lumina aceasta nesigură, nebunească: sângele din inimă.
    Urletul care se auzi din străfundurile rezonante ale acelei guri larg deschise venea din toate tainiţele memoriei celor mai vechi rase şi chiar mai din adâncuri, din întunericul umed al sufletului omenesc. Un val nesfârșit de sânge i se revărsă din gură şi din nări... şi altceva încă.
    În lumina neputincioasă s-a zărit doar o sugestie, o umbră care păru a ţâşni de acolo şi dispăru în neant, înşelată şi distrusă. Se contopi cu bezna şi dispăru.
    Se linişti, gura i se destinse şi se închise.
    Printre buzele-i sfârtecate ieşi un ultim suspin fremătător. Pleoapele-i tremură pentru o ultimă oară şi Ben o văzu, sau i se păru că o vede, pe acea Susan pe care o cunoscuse în pare, acea Susan care stătea cuminte pe o bancă şi citea o carte de a lui.
    Se isprăvise.
    Se dădu înapoi, scăpând din mâini ciocanul, întinzându-şi palmele înainte ca un dirijor a cărui simfonie s-a transformat într-o cacofonie de sunete.
    Callahan îl cuprinse de umeri.
    - Ben...
    Fugi.
    Se împiedică pe trepte şi se târî mai departe către lumina întrezărită în capătul lor. Groaza din copilărie şi groaza vârstei adulte s-au întrepătruns.
    Dacă ar fi fost să se uite peste umăr, l-ar fi văzut pe Hubie Marsten (sau poate pe Straker), doar la un pas în urma lui, cu un rânjet larg pe faţa umflată şi vineţie, cu frânghia adâncită în şanţul format în carnea gâtului - iar rânjetul ar fi dezvăluit colţi în loc de dinţi. Îşi urlă nenorocirea.
    Ca prin vis, îl auzi pe Callahan strigând:
    - Nu, lăsați-l....
    Țâșni prin bucătărie şi ieşi prin uşa din spate. Treptele terasei îi dispărură de sub tălpi când se aruncă înainte în colb. Se ridică în genunchi, se târî, se ridica în picioare şi aruncă o privire în spate. Nimic.
    Casa se înălţa, golită de vreo semnificaţie anume; ultima rămăşiţă a răului care sălăşluise în ea fusese îndepărtată. Redevenise o simplă casă.
    În liniştea copleşitoare a curţii năpădite de buruieni, Ben Mears rămase pe loc, respirând adânc, sacadat.

                                                                                 16.

                                               Așa se înnoptează toamna în Lot:
    Mai întâi, soarele şi pierde fragila putere asupra aerului, răcindu-l, făcându-l să-şi aducă aminte că va veni iarna şi că iarna va fi lungă. Se formează norişori străvezii şi umbrele se lungesc. Dar nu sunt umbre groase, ca cele de vară; căci nu mai există frunze în copaci sau nori graşi pe cer ca să le umple. Sunt umbre scofâlcite, meschine, care muşcă pământul ca nişte dinţi.
    Când soarele se apropie de orizont, galbenul său binevoitor începe să se închidă, să se vicieze, până când, mânios, străluceşte cu raze de un portocaliu aprins. Aruncă o văpaie pestriţă asupra orizontului - un prapure umplut cu nori, care este alternativ roşu şi portocaliu şi stacojiu şi violet. Uneori norii se sparg în lungi bucăţi plutitoare şi, printre ele, se ivesc raze de galben inocent, amărâte şi nostalgice după vara care s-a dus.
    Este ora şase, ora cinei în Lot.
    Mabel Werts, cu grăsimea nesănătoasă a bătrâneţii atârnându-i cleioasă de oase, stă la masă în fața unui piept prăjit de pui şi a unei căni cu ceai Lipton. Telefonul este alături..
    În Pensiunea Evei, bărbaţii se strâng în jurul lucrurilor care îi adună laolaltă în fiecare seară: cine în faţa televizorului, conserve cu carne de vacă, conserve jalnice cu fasole, deloc asemănătoare cu mâncarea pe care mamele lor obişnuiau să o pregătească în dimineţile şi după-amiezele de duminică, cu ani în urmă, cine din spaghetii sau chiftele încălzite, cumpărate de la McDonald-ul din Falmouth,pe drumul înspre casă de la lucru.
    Eva stă la masă în camera din faţă, jucând gin rummy cu Grover VerilI, plină de nervi şi răţoindu-se la ceilalţi să-şi şteargă grăsimea şi să înceteze sa mai verse zoaiele pe masă şi pe duşumea. Nici unul nu-şi aminteşte să o mai fi văzut vreodată în dispoziţia asta, nervoasă ca o pisică sălbatică şi un câine turbat laolaltă. Însă ştiu ce s-a întâmplat, chiar dacă ea nu-şi dă seama.
    Domnul şi doamna Petrie mănâncă sandviciuri în bucătărie, încercând să dezlege misterul telefonului pe care tocmai îl primiseră din partea preotului catolic din localitate, Părintele Callahan:
    Fiul dumneavoastră este cu mine. Este bine. Îl aduc curând acasă. La revedere.
    Au discutat posibilitatea de a-l anunţa pe omul legii din oraş, Parkins Gillespie, şi s-au hotărât să mai aştepte puţin. Simţiseră o schimbare în felul de a fi al fiului lor, care, oricum, fusese întotdeauna ceea ce mamei lui îi plăcea să spună: Un Copil Profund. Totuşi, fără ca nici unul din ei să recunoască aceasta, spectrele lui Ralphie şi Danny Glick pluteau deasupra lor.
    În spatele magazinului său, Milt Crossen mănâncă pâine şi bea lapte. Nu prea mai are poftă de mâncare de când a murit soţia lui în '68.
    Delbert Markey, proprietarul barului, îşi croieşte metodic drum prin cei cinci hamburgeri pe care i-a pregătit el însuşi. Îi mănâncă cu muştar şi munţi de ceapă crudă şi se va plânge întreaga noapte, cui are chef să-l asculte, că afurisita asta de indigestie acidă îl omoară.
    Rhoda Curless, menajera Părintelui Callahan, nu mănâncă nimic. E îngrijorată din cauza Părintelui, care hoinăreşte pe undeva pe afară.
    Harriet Durham mănâncă cotlete de porc împreună cu familia ei.
    Cari Smith văduv din 1957, mănâncă un cartof fiert şi bea o sticlă de vin din pelin.
    Familia lui Derek Boddin mănâncă şuncă şi varză de Bruxelles. Câââh, zice Richie, bătăuşul detronat. Mănânci sau te bat la curu' gol, spune Derek. Nici lui nu-i place varza de Bruxelles.
    Reggie şi Bonnie Sawyer mănâncă friptură din coaste de viţel, cu garnitură de porumb şi cartofi prăjiţi, iar la desert au prăjitură de Ciocolată acoperită cu glazură. Asta e mâncarea care îi place lui Reggie. Bonnie, ale cărei vînătăi de-abia începuseră să treacă, îl serveşte tăcută, cu ochii plecaţi. Reggie mănâncă serios şi concentrat, dând gata şi trei sticle de bere în timpul mesei. Bonnie mănâncă în picioare. Durerea nu îi permite încă să se aşeze pe scaun. Nu prea are poftă de mîncare, dar totuşi se forţează să înghită, ca să nu observe Reggie şi să o certe. În noaptea aceea, după ce a snopit-o, i-a aruncat la toaletă toate anticoncepţionalele şi a violat-o. Şi de atunci încoace o violează în fiecare noapte.
    Pe la şapte fără un sfert, majoritatea meselor s-au încheiat, au fost fumate cam toate ţigările şi trabucele şi pipele de după-masă, au fost strânse mai toate mesele. Vasele sunt spălate, limpezite şi puse la uscat în scurgătorul de lângă chiuvetă. Copiii sunt împachetaţi în pijamale şi expediaţi în cealaltă cameră ca să se uite la televizor până la ora de culcare.
    Roy McDougall, care a făcut tăciune o tigaie plină cu cotlete de vitel, înjură şi le aruncă - cu tigaie cu tot - în găleată pentru gunoi. Îşi pune jacheta din doc şi pleacă la barul lui Dell, lăsându-şi afurisita de scroafa de nevastă, bună doar să încurce locul, să doarmă în dormitor. Copilu-i mort, nevasta trage la aghioase, mâncarea pentru cină s-a ars ca dracu. E vremea să se îmbete. Şi poate că e vremea să-şi strângă cortul şi s-o întindă din oraşul ăsta de doi bani.
    Într-un micuţ apartament de la etaj, pe Strada Taggart, care porneşte din Jointer Avenue ca să se înfunde după o distanţă mică în spatele Clădirii Municipalităţii, Joe Crane primeşte un dar neaşteptat din partea zeilor.
    Tocmai a isprăvit un castronaş cu cereale şi se asază ca să se uite la televizor, când simte o durere bruscă şi infinită care îi paralizează partea stângă a pieptului şi braţul stâng. Gândeşte:
    Ce-i asta? Inima?
    Şi se întâmplă să aibă perfectă dreptate. Se ridică şi reuşeşte să ajungă la jumătatea drumului înspre telefon înainte ca durerea să întunece totul şi sa-l facă să se prăbuşească în mijlocul camerei, ca un juncan lovit cu ciocanul în frunte. Micuţul lui televizor color bolborosește mai departe şi vor trece douăzeci şi patru de ore până să îl descopere cineva.
    Moartea lui, care are loc la ora 6:51, P.M., este unica moarte naturală petrecută în Jerusalem's Lot în ziua de 6 octombrie.
    Până la ora 7:00 panoplia de culori de la orizont se îngustează, devenind o dungă portocalie care chinuie dureros zarea în apus, de parcă nişte focuri uriaşe de furnale au fost zăgăzuite dincolo de marginile lumii.
    La est au răsărit deja stelele. Strălucesc continuu, ca diamantele neşlefuite. În această perioadă a anului nu există nicio urmă de îndurare în ele, nicio urmă de alinare pentru îndrăgostiţi. Strălucesc cu o minunată indiferenţă.
    Şi în jurul lor bestialitatea nopţii se ridică cu aripi tenebroase. A venit ceasul vampirului.

                                                                           17.

                                            Matt moțăia când au intrat în cameră Jimmy şi Ben şi s-a trezit aproape în aceeaşi clipă, cu degetele-i strângând crucea pe care o ţinea în mâna dreaptă.
    Ochii i se încrucişară cu cei ai lui Jimmy, apoi cu cei ai lui Ben... şi zăboviră acolo.
    - Ce s-a întâmplat?
    Jimmy îi spuse pe scurt. Ben nu zise nimic.
    - Şi trupul ei?
    - Callahan şi cu mine l-am pus cu faţa în jos într-o ladă din pivniţă, poate chiar aceeaşi ladă în Care a venit Barlow în oraş. Am aruncat-o în râul Royal cu mai puţin de o oră în urmă. Am umplut lada cu pietre. Am folosit maşina lui Straker. Dacă o observă cineva lângă pod, se vor gândi la el.
    - Aţi făcut bine. Unde e Callahan? Şi băiatul?
    - S-au dus acasă la Mark. Părinţii lui trebuie să ştie totul. Barlow i-a ameninţat anume.
    - Vor crede?
    - Dacă nu cred, Mark îl va pune pe tatăl său să te sune.
    Matt aprobă din cap. Părea foarte obosit.
    - Ben, spuse el. Vino aici. Stai pe pat.
    Ascultător, Ben făcu ce i se spusese. Chipul îi era înmărmurit, lipsit de expresie. Se aşeză şi îşi încrucişă mâinile cuminte pe genunchi. Ochii parcă îi erau două găuri făcute cu ţigara.
    - Nu există nicio consolare pentru tine, îi spuse Matt. Luă una din mâinile lui Ben într-ale lui.
    Ben nu protestă.
    - Nu are importanţă acum. Timpul te va alina. Ea doarme somnul de veci acum.
    - Ne-a înşelat, zise Ben cu o voce găunoasă. Şi-a bătut joc de fiecare dintre noi. Jimmy, dă-i scrisoarea.
    Jimmy îi dădu plicul lui Matt. Acesta scoase hârtia groasă de corespondenţă şi o citi cu atenţie, ţinând-o foarte aproape de ochi. Buzele i se mişcau uşor. O puse apoi deoparte şi spuse:
    - Da. El este. Egoul lui este chiar mai mare decât mi-am închipuit. Mă face să mă înfior.
    - A lăsat-o acolo ca să ne joace o festă, zise Ben pe acelaşi ton cavernos. El plecase cu mult înainte.  A te lupta cu el e ca şi când te-ai lupta cu vântul. Probabil că noi îi părem insecte. Nişte gândăcei care aleargă disperaţi pentru amuzamentul lui.
    Jimmy deschise gura să vorbească, însă Matt clătină abia observat din cap.
    - Eşti departe de adevăr, spuse. Dacă ar fi putut să o ia pe Susan cu el, ar fi făcut-o. Nu şi-ar abandona Morţii cei Vii doar ca să joace cuiva o festă, acum, când sunt încă atât de puţini! Gândeşte-te o clipă, Ben, şi încearcă să înţelegi ce i-aţi făcut. I-aţi ucis prietenul apropiat, Straker. Aşa cum a recunoscut el însuşi, chiar l-aţi obligat să participe la această crimă stârnit de pofta lui neostoită de mâncare! Cât de îngrozit trebuie să fi fost când s-a trezit din somnul lui fără vise şi ă descoperit că un băiat, neînarmat, a rănit o creatură atât de înspăimîntătoare.
    Se ridică cu destulă greutate pe perne. Ben întorsese capul şi îl privea cu primul licăr de interes pe care îl manifestase de când tovarăşii lui ieşiseră din casă şi îl descoperiseră în curtea din spate.
    - Poate că aceasta nu este cea mai mare victorie, reflectă Matt. L-aţi alungat din casă, din casa pe care el însuşi şi-a ales-o. Jimmy a zis că Părintele Callahan a sterilizat pivniţa cu apă sfinţită şi a sigilat toate uşile cu ostie. Dacă va cuteza să se mai ducă acolo, va muri... şi el ştie asta.
    - Însă ne-a scăpat, spuse Ben. Ce mai contează?
    - V-a scăpat, Matt repetă şoptit cuvintele. Dar unde a dormit astăzi? În portbagajul vreunei maşini?  În beciul uneia din victimele sale? Poate în subsolul vechii biserici metodiste din Mlaştini, care a ars în incendiul din '51? Oriunde ar fi dormit, crezi că i-a plăcut sau că s-a simţit în siguranţă acolo?
    Ben nu răspunse.
    - Mâine veţi începe vânătoarea, spuse Matt şi îi strânse mâinile lui Ben. Nu îl veţi vâna doar pe Barlow, ci pe toţi peştişorii mărunţi - şi, după noaptea aceasta vor fi foarte mulţi peştişori. Foamea lor nu se potoleşte niciodată. Mănâncă până simt că dau pe afară. Nopţile îi aparţin lui, însă în timpul zilei îl veţi hăitui şi îl veţi hăitui până când se înspăimântă şi pleacă, sau până când, urlând şi cu ţăruşul înfipt în el, îl veţi scoate la lumina soarelui!
    Capul lui Ben se ridicase. Acum expresia întipărită pe chipul lui era una de animaţie aproape înfiorătoare. Un zâmbet mic îi atinse colţurile gurii.
    - Da, e bine aşa, şopti. Dar în seara asta, în loc de mâine. Chiar acum...
    Mâna lui Mart se întinse şi-i cuprinse umărul într-o strânsoare surprinzător de viguroasă.
    - Nu în seara asta. Seara asta ne-o vom petrece împreună -tu şi cu mine şi Jimmy şi Părintele Callahan şi Mark şi părinţii lui Mark. El ştie acum... Îi e teamă. Numai un dement sau un sfânt ar fi în stare să se apropie de Barlow când acesta este treaz și se află în sânul nopții - mama sa. Şi nici unul dintre noi nu e nici dement, nici sfânt.
    Închise ochii şi şopti:
    - Încep să cred că îl cunosc deja. Zac în patul ăsta de spital şi mă joc de-a Mycroft Holmes, încercând să i-o iau înainte punâîndu-mă în locul lui. E bătrân de secole şi are o inteligenţă strălucită. Dar este şi egocentric, aşa cum îl arată scrisoarea. Şi de ce n-ar fi aşa? Egoul lui a crescut ca o perlă, strat peste strat, până când devine uriaşă şi otrăvitoare. E plin de orgoliu. Şi are cu ce să se laude. Iar setea lui de răzbunare trebuie să fie irezistibilă, ceva care ne îngrozeşte, dar, în acelaşi timp, ceva ce putem folosi.
    Deschise ochii şi îi privi cu gravitate pe amândoi. Ridică crucea în faţa lui.
    - Aceasta îl va opri, însă s-ar putea să nu oprească pe altcineva care îi face jocul, aşa cum s-a întâmplat cu Floyd Tibbits. Şi mai cred că s-ar putea să încerce să elimine pe unii dintre noi în seara asta... pe unii dintre noi sau pe noi toţi.
    Se uită la Jimmy.
    - Cred că nu aţi făcut bine când i-ați trimis pe Mark şi pe Părintele Callahan acasă la părinţii lui Mark. Îi puteam suna şi îi puteam chema aici, fără să le spunem nimic. Acum ne-am despărţit... şi, mai ales, mă tem pentru băiat. Jimmy, ar fi bine să le dai un telefon... sună-i acum.
    - Bine.
    Se ridică.
    Matt îl privi pe Ben:
    - Şi tu vei rămâne cu noi? Te vei lupta alături de noi?
    - Da, vocea lui Ben era răguşită. Da.
    Jimmy ieşi, traversă holul către camera de gardă a infirmierelor şi găsi numărul familiei Petrie în cartea de telefon, îl formă repede şi auzi înnebunit de spaimă cum prin receptor venea înspre el sirena telefonului deranjat şi nu sunetul de apel.
    - I-a prins, spuse.
    La auzul vocii lui, sora şefă îşi ridică privirea şi fu îngrozită de expresia aşternută pe chipul doctorului.

                                                                              18.

                                          Henry Petrie era un bărbat educat. Licenţiat în ştiinţe la facultatea Northeastern, cu specializare la Massachusetts Tech şi cu doctoratul în economie. Părăsise postul de profesor la un liceu foarte bun pentru a ocupa o funcţie în administraţia firmei de asigurări Prudential Insurance, atât din curiozitate, cât şi din speranţa unui mai bun câştig pecuniar. Voia să vadă dacă anumite din ideile sale economice funcţionau în practică la fel de bine ca în teorie. Şi descoperi că funcţionau. În doi ani spera să fie în stare să îşi dea nişte examene de diferenţă, căci scopul căruia i se dedicase în prezent era să înceapă anii '80 într-un post important al departamentului economic din cadrul guvernului federal.
    Nu de la Henry Petrie moştenise fiul său imaginaţia înfierbântată; logica, tatălui era totală şi dintr-o bucată iar lumea lui funcţiona cu precizie aproape desăvârşită.
    Era membru al Partidului Democrat, însă îl votase pe Nixon la alegerile din 1972, nu pentru că ar fi crezut că Nixon era un om onest - chiar îi spusese soţiei sale în repetate rânduri că îl consideră pe Richard Nixon un escroc mărunt şi lipsit de imaginaţie, înzestrat cu tot atâta abilitate ca un hoţ de prăvălii - ci pentru că adversarul lui era un pilot deranjat la mansardă, care ar fi dus urgent ţara la dezastru economic. A urmărit încercarea de răsturnare a valorilor culturale de la sfârşitul anilor '60 cu o toleranţă calmă, izvorâtă din credinţa că o asemenea năzbâtie se va stinge lin, deoarece nu se bucura de niciun sprijin financiar.
    Dragostea nutrită pentru soţia lui nu era deosebită - nimeni nu ar scrie vreodată o poezie dedicată pasiunii unui bărbat care îşi face ghem şosetele în faţa soţiei sale - însă era robustă şi neabătută. Henry Petrie era întocmai ca o săgeată dreaptă, încrezător în sine însuşi şi în legile fireşti ale fizicii, matematicii, economiei şi (într-o măsură ceva mai mică) ale sociologiei.
    Ascultă istorisirea fiului său şi a preotului, sorbind încetişor din cafea şi punându-le întrebări lucide în acele momente când firul naraţiunii se încurca sau devenea neclar. Calmul de care dădea dovadă părea a creşte direct proporţional cu caracterul grotesc al poveştii şi cu agitaţia tot mai crescândă a soţiei sale, June.
    Când au terminat, ceasul arăta ora şapte şi cinci minute. Henry Petrie îşi pronunţă verdictul în patru silabe calme, hotărâte:
    - Imposibil.
    Mark suspină, îl privi pe Callahan şi zise:
    - V-am spus eu.
    Chiar îi spusese pe drumul de la presbiteriu, parcurs în mașina veche a preotului.
    - Henry, nu crezi că...
    - Aşteaptă.
    Acest cuvânt şi mâna ridicată (cu un gest degajat) o făcură imediat să tacă. Se aşeză şi îl cuprinse pe Mark de umeri, trăgându-l uşor de lângă Părintele Callahan. Băiatul se supuse.
    Henry Petrie îl privi cu amabilitate pe preot.
    - Haideţi să vedem dacă nu putem să dăm de capăt acestei halucinaţii de care suferiţi ca doi oameni înzestraţi cu raţiune.
    - S-ar putea ca aceasta să nu fie posibil, spuse Părintele Callahan cu aceeaşi amabilitate în voce, însă putem încerca. Domnule Petrie, ne aflăm aici pentru că Barlow v-a ameninţat în mod direct pe dumneavoastră şi pe soţia dumneavoastră.
    - Şi chiar aţi bătut ţăruşul în corpul acelei fete în după-amiaza asta?
    - Nu eu. Domnul Mears a făcut-o.
    - Şi cadavrul mai este încă acolo?
    - L-am aruncat în râu.
    - Dacă est adevărat, spuse Petrie, înseamnă ca l-aţi făcut pe fiul meu părtaş la o crimă. Vă daţi seama de gravitatea faptei?
    - Îmi dau seama. Dar era absolut obligatoriu să procedăm aşa. Domnule Petrie, dacă aţi vrea să sunaţi la spital şi să vorbiţi cu Matt Burke...
    - Ah, dar sunt sigur că martorul dumneavoastră vă va susţine, zise Petrie, cu acelaşi surâs uşor, înnebunitor pe buze. Acesta este unul din aspectele fascinante ale acestei demenţe în grup. Pot să văd şi eu scrisoarea pe care v-a lăsat-o acest Barlow?
    Callahan se blestemă în gând.
    - Este la doctorul Cody.
    Îi veni o idee şi adăugă:
    - Ar fi cel mai bine să mergem la spitalul din Cumberland. Dacă veţi vorbi cu...
    Petrie clătină din cap:
    - Să mai discutăm puţin înainte de asta. Sunt convins că martorii dumneavoastră sunt persoane de încredere, asa cum am şi menţionat mai devreme. Doctorul Cody este medicul nostru şi ţinem cu toţii la dânsul. De asemenea, mi s-a dat a înţelege, că Matthew Burke este un om căruia nu i se poate reproşa nimic... cel puţin, în calitatea dumnealui de profesor.
    - Dar în ciuda acestor fapte? întrebă Callahan.
    - Părinte Callahan, să vă întreb ceva. Dacă zece martori de încredere vă spun că o buburuză uriaşă s-a plimbat prin parcul oraşului, ziua în amiaza mare, cântând „Dulce Adeline" şi fluturând steagul Confederaţiei, ați crede?
    - Dacă aş fi sigur că martorii sunt de încredere şi dacă aş fi sigur că nu glumesc, da, aș înclina să cred.
    Cu acelaşi surâs slab, Petrie spuse:
    - Aici ne deosebim noi.
    - Mintea dumneavoastră este închisă, zise Callahan.
    - Nu - pur şi simplu sunt hotărât.
    - E cam acelaşi lucru. Spuneţi-mi, la firma unde lucraţi se îngăduie ca factorii de decizie să ia hotărâri pe baza convingerilor interioare şi nu pe baza faptelor concrete? Aici nu mai e vorba de logică, Petrie; asta e ipocrizie.
    Petrie încetă să mai zâmbească şi se ridică.
    - Povestea dumneavoastră m-a neliniştit, vă garantez asta. Mi-aţi amestecat fiul într-o acţiune nebunească, probabil că şi periculoasă. Să vă socotiţi norocoşi dacă nu vă dau în judecată pentru asta. Acum o să vă sun prietenii şi o să vorbesc cu ei. Apoi cred că ar fi mai bine să mergem cu toţii la spital, la domnul Burke şi să discutăm mai departe această chestiune.
    - Câtă mărinimie din partea dumneavoastră, să faceţi rabat de la principii, spuse Callahan sec.
    Petrie se duse în camera de zi şi ridică receptorul. Nu auzi tonul; linia era goală şi mută. Încruntându-se uşor, începu să apese butoanele de alimentare. Niciun răspuns. Puse receptorul la loc în furcă şi se întoarse în bucătărie.
    - Se pare ca telefonul este deranjat, spuse.
    Observă licărirea instantanee de spaimă şi înţelegere a situaţiei din privirile lui Callahan şi ale fiului său şi se enervă.
    - Vă asigur, zise pe un ton mai aspru decât ar fi vrut, că în Jerusalem's Lot nu e nevoie de vampiri ca să defecteze sistemul telefonic.
    Luminile se stinseră.

                                                                                      19.

                                    Jimmy alergă înapoi în camera lui Matt.
    - Linia telefonică e întreruptă acasă la Petrie. Cred că e acolo. Isuse, am fost atât de tâmpiţi....
    Ben se ridică de pe pat. Obrajii lui Matt părură a se contracta şi se zbârciră.
    - Vedeţi cum lucrează? murmură el. Cum nimic nu-l poate abate? Dacă am mai fi avut măcar încă o oră de lumină, am fi putut... Însă nu avem. Asta este.
    - Trebuie să ne ducem acolo, spuse Jimmy.
    - Nu! Nu trebuie! Pentru vieţile voastre şi pentru viaţă mea, nu trebuie să plecaţi.
    - Dar ei...
    - Trebuie să se descurce singuri! Ce se întâmplă - sau s-a întâmplat deja - se va fi isprăvit când veţi ajunge voi acolo!
    Se opriră, nehotărâţi, lângă uşă.
    Cu mari eforturi, Matt îşi adună forţele şi începu să le vorbească cu voce blândă, dar puternică.
    - Egoul lui este mare şi orgoliul lui este imens. Acestea sunt defecte de care am putea să ne folosim. Însă şi inteligenţa lui este uriaşă şi trebuie să i-o respectăm şi să ţinem cont de ea. Mi-aţi arătat scrisoarea - vorbeşte de jocul de şah. Nu am nici o îndoială că este un jucător de mare calibru. Nu vă daţi seama că şi-ar fi putut face treaba şi fără să taie linia telefonică? A făcut-o tocmai pentru că a vrut să vă arate că a dat şah uneia din piesele albe. Înţelege forţele şi mai înţelege că este mult mai uşor să învingi atunci când forţele sunt împrăştiate şi derutate. I-aţi oferit posibilitatea de a face prima mişcare prin neprezentare tocmai pentru că aţi uitat acest aspect - grupul iniţial a fost împărţit în două..Dacă vă năpustiţi acum la Petrie acasă, grupul va fi împărţit în trei. Rămân singur şi ţintuit la pat; vânat uşor, în ciuda crucilor şi a cărţilor şi a descântecelor mele. Nu trebuie decât să trimită unul din cei încă Nemorţi să mă ucidă cu un pistol sau cu un cuţit. Şi atunci nu rămâneţi decât voi doi care vă repeziţi mâncând pământul înspre ceea ce vă hărăzeşte destinul. Şi apoi Salem's Lot îi va aparţine. Nu înţelegeţi?
    Ben vorbi primul:
    - Ba da, spuse.
    Matt se lăsă sleit pe perne.
    - Nu vorbesc aşa pentru că m-aş teme pentru propria mea viaţă, Ben. Trebuie să mă crezi. Nici măcar pentru că m-aş teme pentru vieţile voastre. Mă tem pentru oraş. Indiferent ce se întâmplă, cineva tot trebuie să rămână ca să-l înfrunte mâine.
    - Da. Şi pe mine nu o să mă prindă până când nu reuşesc să o răzbun pe Susan.
    Tăcerea se lăsă grea între ei.
    Jimmy Cody o sparse:
    - S-ar putea totuşi să scape, reflectă el. Cred că l-a subestimat pe Callahan şi sunt convins că l-a subestimat pe băiat. Puştiul are mult sânge rece.
    - Să sperăm că aşa va fi, zise Matt şi închise ochii.
    Începură să aştepte.

                                                                            20.

                                      Părintele Donald Callahan se afla într-un capăt al spaţioasei bucătării a familiei Petrie, ţinând crucea mamei sale ridicată deasupra capului. Aceasta îşi revărsa lumina-i fantomatică în toată încăperea.
    Barlow stătea în capătul celălalt, lângă chiuvetă, ţintuindu-i mâinile lui Mark la spate cu o mână, în timp ce cu cealaltă îl ţinea strâns de gât. Între ei, Henry şi June Petrie zăceau pe jos în cioburile geamurilor sparte la intrarea lui Barlow.
    Callahan era ameţit. Totul se petrecuse cu iuţeala fulgerului şi încă nu putea înţelege. Într-o clipă discuta problema raţional (chiar dacă asta îl scotea din minţi) cu Petrie, la lumina vie şi reală a lămpilor din bucătărie. În clipa următoare, era azvârlit în nebunia pe care tatăl lui Mark o negase cu atâta calm şi hotărâre lucidă.
    Mintea lui încercă să reconstituie ce se întâmplase.
    Petrie s-a întors şi le-a spus că telefonul era deranjat. La câteva secunde după aceea s-au stins toate luminile. June Petrie a ţipat. Un scaun s-a răsturnat. Alte câteva clipe au bâjbâit în bezna cea nouă strigându-se unul pe celălalt: Apoi fereastra de deasupra chiuvetei s-a spart, împroşcându-şi cioburile pe bufet şi pe linoleumul de pe jos. Toate astea s-au petrecut într-un interval de numai treizeci de secunde.
    După aceea, în bucătărie a apărut o altă umbră şi Callahan a reuşit să rupă vraja care îl înmărmurise.
    Strânse în mâini crucea care îi atârna la gât; şi când carnea lui o atinse, întreaga încăpere a strălucit de o lumină nepământeană.
    Îl văzu pe Mark, încercând să-şi tragă mama înspre arcada care dădea în camera de zi. Henry Petrie stătea lângă ei, cu capul întors, şi trăsăturile calme transformate fără veste într-o caricatură a uluirii în faţa acestei invazii care sfida orice logică.
    Şi în spatele lui, înălţându-se ameninţător, un chip alb al cărui rânjet larg se despica dezvăluind colţi lungi, ascuţiţi - şi ochi roşii, înfiorători, aidoma, porţilor spre cuptoarele iadului.
    Barlow îşi întinse mâinile (Callahan avu timp doar să observe cât de lungi şi sensibile erau degetele acelea livide, întocmai ca ale unui pianist) şi prinse capul lui Henry Petrie cu o mână, al lui June eu cealaltă şi le izbi unul de altul. Se auzi un pocnet şi apoi un scrâşnet. Dezgustătoare. Se prăbuşiră amândoi ca nişte bolovani. Prima ameninţare a lui Barlow fusese dusă la îndeplinire.
    Mark scoase un urlet ascuţit, pătrunzător şi se aruncă fără să se gândească asupra lui Barlow.
    - Aha, iată-te! a rostit bine-dispus Barlow cu vocea lui bogată şi puternică.
    Mark îl atacase şi fusese capturat instantaneu.
    Callahan înainta, ţinând crucea ridicată.
    Rânjetul de triumf al lui Barlow se transformă într-un rictus de agonie. Se retrase împleticindu-se către chiuvetă, trăgând băiatul în faţa lui. Picioarele lor zdrobiră cioburile de geam.
    - În numele Tatălui... Începu Callahan.
    La auzul numelui lui Dumnezeu, Barlow ţipă ca biciuit, cu gura căscată în care licăreau colţii ascuţiţi ca acele. Fibrele muşchilor de pe grumazu-i încordat se desenau gravate parcă în relief.
    - Nu te apropia! spuse. Nu te mai apropia, magicianule! sau îi voi reteza jugulara şi carotida băiatului înainte să apuci să mai respiri o dată!
    În timp ce vorbea, buza de deasupra dezveli dinţii lungi şi ascuţiţi şi apoi capul său se repezi în jos cu iuţeala viperei care îşi atacă prada, ratând cu mai puţin de un centimetru impactul cu carnea lui Mark.
    Callahan se opri.
    - Dă-te înapoi, îi ordonă Barlow, rânjind din nou. Stai lângă partea ta de masă şi eu voi sta lângă a mea, eh? Ce zici?
    Callahan se retrase încet, ţinând încă ridicată crucea la nivelul ochilor, ca să-l poată privi peste braţele ei.
    Crucea părea să pulseze cu flăcări zigzagate iar puterea lor îi reverbera în susul braţelor, până când muşchii i se încordară şi începură să-i tremure.
    Se aflau faţă în faţă.
    - În sfârşit împreună, zâmbi Barlow.
    Trăsăturile sale erau puternice şi inteligente şi frumoase într-un mod respingător şi crunt - totuşi, când lumina îşi modifică unghiul, părură aproape efeminate. Unde a mai văzut oare un chip ca acesta? Şi îşi aminti în această clipă a celei mai complete spaime pe care a cunoscut-o vreodată. Era chipul domnului Filip, bau-baul lui personal din timpul copilăriei, lucrul acela care se ascundea în dulap, în timpul zilei şi ieşea la iveală noaptea, după ce mama sa închidea uşa de la dormitor.
    Nu avea voie să doarmă cu lumina aprinsă - părinţii lui conveniseră  că cea mai bună metodă pentru a-şi înfrânge temerile copilăreşti era aceea de a se confrunta cu ele, nu să le cânte în strună - şi în fiecare noapte, când uşa se închidea cu un pocnet mic şi paşii mamei sale tropăiau înfundat pe carpeta coridorului, îndepărtându-se, uşa de la dulap se întredeschidea şi simţea (sau chiar putea vedea?) faţa albă şi slabă şi ochii arzători ai domnului Flip. Şi iată-l din nou.
    Ieşise din dulap şi se uita fix la el peste umărul lui Mark cu chipul lui alb ca de clovn, cu ochii lui strălucitori şi cu buzele lui roşii, senzuale.
    - Şi acum? spuse Callahan cu o voce care nu mai era a lui. Privea degetele lui Barlow, degetele acelea lungi şi sensibile, care strângeau uşor gâtul băiatului. Pe ele erau nişte pete micuţe şi albastre.
    - Depinde. Ce eşti dispus să oferi în schimbul nenorocitului ăsta mic?
    Pe neaşteptate, smuci în sus mâinile lui Mark, sperând, evident, să-şi sublinieze întrebarea cu un strigăt al băiatului.
    Însă Mark nu voia să îl satisfacă. Numai un şuierat i se strecură printre dinţii încleştaţi.
    - O să ţipi, şopti Barlow, iar buzele i se schimonosiră într-o grimasă de ură animalică. O să ţipi până o să-ţi explodeze gâtul!
    - Încetează, strigă Callahan.
    - Şi de ce aş face-o?
    Ura i se ştersese de pe chip. În locul ei strălucea acum un zâmbet fermecător şi ameninţător totodată.
    - Să-l graţiez pentru moment pe băiat, să mi-l păstrez pentru o altă noapte?
    - Da!
    Încet, torcând ca o pisică uriaşă, Barlow spuse:
    - Atunci îţi vei arunca crucea şi mă vei înfrunta de pe poziţii egale - negrul împotriva albului? Credinţa ta împotriva credinţei mele?
    - Da, spuse Callahan, însă cu mai puţină hotărâre.
    - Atunci arunc-o!
    Buzele lui pline se strânseră în anticiparea momentului. Fruntea lui înaltă lucea în lumina spectrală, de basm, care umplea încăperea.
    - Şi să am încredere în tine că îi vei da drumul? Aş da dovadă de mai multă înţelepciune dacă mi-aş vârî în sân un şarpe cu clopoţei şi m-aş încrede în el că nu mă va muşca.
    - Însă eu am încredere în tine... priveşte!
    Îl eliberă pe Mark şi făcu un pas înapoi, ridicând mâinile goale.
    Mark rămase nemişcat, fără să-i vină să creadă, şi, după o clipă, se repezi la părinţii lui, fără să mai privească în direcţia lui Barlow.
    - Fugi, Mark! strigă Callahan. Fugi!
    Mark se uită la el cu ochii uriaşi şi întunecaţi:
    - Cred că au murit...
    - FUGI!
    Mark se ridică greoi în picioare. Se întoarse şi îl privi pe Barlow.
    - Curând, frăţiorule, spuse Barlow pe un ton aproape blajin. Foarte curând tu şi cu mine vom...
    Mark îl scuipă.
    Barlow îşi ţinu răsuflarea. Fruntea i se întunecă, cuprinsă de o furie într-atât de profundă, încât celelalte expresii purtate până atunci părură ceea ce erau cu adevărat - simple prefăcătorii. O clipă, Callahan întrezări în ochii lui o undă de nebunie, mai neagră decât sufletul unui ucigaş.
    - M-a scuipat, şopti Barlow. Trupul îi tremura, legănându-se aproape, din cauza mâniei care îl copleşise.
    Se împletici un pas înainte, ca un orb înspăimântător care îşi caută drumul.
    - Întoarce-te! urlă Callahan şi ridică crucea în direcţia lui.
    Barlow ţipă şi îşi proteja faţa cu mâinile. Crucea izbucnise în vâlvătăi de lumină orbitoare, supranaturală şi atunci a fost momentul în care Callahan l-ar fi putut alunga pentru totdeauna, dacă ar fi avut curajul să înainteze.
    - Am să te omor, spuse Mark.
    Şi dispăru, ca un vârtej întunecat de apă.
    Barlow păru că devenise mai înalt. Părul lui, pieptănat peste cap, după moda europeană, părea a-i pluti în jurul ţestei. Purta un costum negru şi o cravată de culoarea vinului, cu un nod impecabil.
    Lui Callahan i se păru că devenise parte integrantă din întunericul care îl învăluia.
    Din orbitele în care erau adânciţi, ochii lui aruncau fulgere ca nişte tăciuni vicleni şi posomorâţi.
    - Acum achită-te şi tu de învoiala noastră, magicianule.
    - Sunt preot! îi aruncă Callahan.
    Barlow făcu o mică reverenţă batjocoritoare.
    - Preotule, spuse, iar în gura, lui cuvântul suna ca un peşte mort şi împuţit.
    Callahan era nehotărât. De ce să arunce crucea? Alungă-l, obţine o remiză în noaptea asta, şi mâine...
    Însă o parte mai profundă a minţii lui îl avertiză. Să refuze provocarea unui vampir însemna să îşi asume niste riscuri mult mai grave decât ar fi putut bănui vreodată. Dacă nu cuteza să lase crucea deoparte, însemna că recunoaşte... că recunoaşte... ce? Numai dacă lucrurile nu s-ar precipita atât, dacă ar avea timp să se gândească, să găsească o soluţie..
    Strălucirea crucii începuse să pălească.
    O privi cu ochi mari de uimire. Teama făcu un triplu salt în abdomenul lui care se umplu de un talmeş-balmeş de cabluri incandescente. Capul i se smuci pe spate şi îl privi fix pe Barlow. Traversa bucătăria înspre el iar pe buze i se întipărise un zâmbet larg, aproape voluptuos.
    - Stai la locul tău, vocea îi era răguşită şi preotul se retrase un pas. Îţi poruncesc, în numele lui Dumnezeu.
    Barlow râse.
    Din vâlvătaia dinainte mai rămăsese numai un licăr stins în formă de cruce. Umbrele puseseră din nou stăpânire pe chipul vampirului, ţesând o mască de trăsături ciudate şi primitive sub pomeţii proeminenţi.
    Callahan mai făcu un pas înapoi şi se lovi de masa de bucătărie, aşezată lângă perete.
    - Nu mai ai unde să te duci, murmură Barlow cu tristeţe. O veselie infernală îi bulbuca ochii.
    - E trist să vezi cum dă greş credinţa unui om. Eh, asta este...
    Crucea tremura în mâinile lui Callahan şi ultima sclipire se stinse brusc. Acum nu mai era decât o bucată de ipsos pe care mama lui o cumpărase dintr-un magazin de suveniruri din Dublin, probabil la preţ de speculă.
    Dispăruse şi puterea pe care i-o insuflase, puterea care îl făcuse să creadă că braţul său putea dărâma ziduri şi putea sparge piatra. Muşchii săi îşi aminteau încordarea şi forţa care pulsase în ei, însă nu o puteau copia.
    Din beznă, Barlow întinse mâna şi-i smulse crucea dintre degete. Callahan scoase un strigăt nefericit, strigătul care vibrase în sufletul - însă niciodată în corzile vocale - copilului de demult care în fiecare noapte a fost lăsat singur cu domnul Flip care trăgea cu ochiul la el din dulap, printre jaluzelele somnului.
    Sunetul care se auzi apoi îl va urmări tot restul vieţii: două pocnituri seci când, Barlow rupse braţele crucii, şi o bufnitură lipsită de noimă, când o aruncă pe jos.
    - Dumnezeu să te blesteme! strigă.
    - E mult prea târziu pentru asemenea melodramă, se auzi vocea lui Barlow din întunericul cu care devenise una. Era ceva asemănător cu mâhnirea în vocea aceea.
    - Nu mai este nevoie. Ai uitat doctrina propriei tale biserici, nu-i aşa? Crucea... pâinea şi vinul, confesionalul... nu sunt decât simboluri. Fără credinţă crucea nu este decât o bucată de lemn, pâinea nu este decât grâu copt, iar vinul este făcut din struguri acri. Dacă ai fi aruncat crucea, m-ai fi putut înfrânge într-o altă noapte. Într-un fel, am sperat că aşa va fi. De mult timp nu am mai întâlnit un adversar de valoare. Băiatul acela face câţi zece ca tine, preotule fals.
    Fără veste, din întuneric, două mâini uimitor de puternice apucară umerii lui Callahan.
    - Acum cred că vei fi binevenit în uitarea morţii mele. Morţii cei Vii nu au amintiri; cunosc numai foamea şi nevoia de a-şi sluji Stăpânul. Aş putea să te folosesc. Aş putea să te trimit printre prietenii tăi. Dar este, oare, necesar să fac asta? Fără tineri ca să-i conduci, sunt mai lipsiţi de importanţă. Şi băiatul le va povesti ce s-a întâmplat aici. Chiar în clipa aceasta un servitor de al meu s-a dus să rezolve problema. Probabil că există o pedeapsă mai potrivită pentru tine, preotule fals.
    Îşi aminti spusele lui Matt.
    Unele lucruri, sunt mai rele decât moartea.
    Încercă să se zbată şi să scape, însă mâinile îl ţineau ca într-o menghină. Apoi o mână se îndepărtă. Auzi sunetul făcut de haine pe piele şi apoi un zgomot ca de zgâriere.
    Mâinile îi cuprinseră gâtul.
    - Haide, preotule fals. Învaţă religia cea adevărată. Ia împărtăşania mea.
    Realizarea grozăviei îl inundă pe Callahan într-un val sinistru.
    - Nu! Nu... nu...
   Însă mâinile erau neîndurătoare. Capul îi fu tras mai în faţă, şi mai în faţă, şi mai în faţă:
    - Acum, preotule, şopti Barlow.
    Şi gura lui Callahan fu lipită de carnea urât mirositoare a gâtului rece al vampirului, în locul unde pulsa o venă deschisă. Îşi ţinu respiraţia un timp ce i se păru o veşnicie, dând din cap înnebunit, însă în van, mânjindu-şi cu sânge obrajii şi fruntea şi bărbia, arătând ca un indian care se pregăteşte de război.
    Şi totuşi, în cele din urmă, bău.

                                                                                  21.

                                             Ann Norton coborî din mașină fără să se mai ostenească să scoată cheile din contact şi traversă lotul de parcare din faţa spitalului îndreptându-se către luminile strălucitoare ale holului de la intrare.
    Deasupra, norii ascunseseră stelele şi în curând avea să plouă. Nu ridică privirea ca să vadă norii. Mergea apatică, uitându-se drept în faţă.
...........................................................................................