Salem's Lot, Stephen King

...............................................................................................
                                                                    18.

                                       Callahan dădu din cap întocmai ca un copil care acceptă o dojana meritată.
    Şoferul îl mai privi lung o clipă, apoi coborî.
    Ceva ieftin, gândi Callahan. Ceva care să-mi ardă limba şi să-mi sfârâie pe gât. Ceva care să-mi înlăture gustul ăsta slab, dulceag... sau măcar să mi-l atenueze, până când voi găsi un loc unde să pot începe să beau de-adevăratelea. Să beau şi să beau şi să beau...
    Atunci îşi dădu seama că şi-ar putea pierde stăpânirea de sine şi că ar putea să înceapă să plângă. Însă nu avea lacrimi. Se simţea foarte uscat şi golit complet pe dinăuntru. Nu exista decât... gustul acela.
    Hai, şoferule, grăbeşte-te.
    Continuă să privească pe fereastră. Peste drum, un adolescent stătea aşezat pe treptele unei case cu capul cuprins în mâini.
    Callahan îl urmări până când autobuzul se puse în mişcare, însă băiatul nu se clinti.

                                                                 33.

                               Ben simți o mână pe braț şi înotă înspre suprafaţa realităţii. Lângă ureche, Mark îi şopti:
    - Bună dimineaţa.
    Deschise ochii, clipi de vreo două ori ca să-şi alunge vălul de pe ei şi privi prin fereastră la lumea de afară.
    Zorii se furişaseră printr-o ploaie măruntă de toamnă. Acum, copacii care înconjurau pavilionul verde din latura de nord a spitalului erau pe jumătate dezgoliţi iar ramurile lor negre se profilau pe cerul cenuşiu ca nişte litere uriaşe ale unui alfabet necunoscut. Drumul Naţional 30 care ieşea într-o curbă largă din oraş, îndreptându-se către est, era lucios ca o piele de focă - iar o maşină care trecu pe acolo cu farurile încă aprinse lăsă pe asfalt reflexe roşii, funeste.
    Ben se ridică şi privi în jurul său. Matt dormea. Pieptul i se mişca în ritmul respiraţiei regulate, dar superficiale. Şi Jimmy dormea, întins pe unicul fotoliu din încăpere. Pe obraji îi apăruseră peste noapte ţepii bărbii nerase, dându-i un aspect prea puţin potrivit pentru un doctor, iar Ben îşi trecu şi el palma peste obraji. Şi barba lui crescuse.
    - Ar fi vremea să pornim, nu? întrebă Mark.
    Ben dădu afirmativ din cap. Se gândi la ziua care îi aştepta şi la toată hidoşenia ei potenţială şi tresări.
    Unica modalitate prin care ar fi putut să o scoată la capăt ar fi fost să se gândească numai la ce vor face în următoarele zece minute. Se uită la băiat şi nerăbdarea împietrită pe chipul acestuia îl făcu să simtă o uşoară stare de greaţă. Se duse să îl trezească pe Jimmy.
    - Ha! exclamă acesta.
    Se zvârcoli în fotoliu ca un înotător care reuşeşte să ajungă la suprafaţă din ape adânci. Faţa i se contorsionă, pleoapele îi tremurară, deschise ochii şi, timp de o secundă, în ei nu se oglindi decât o teroare pură. Îi privi pe amândoi fără să judece, fără să-i recunoască.
    Apoi îşi dădu seama cine sunt şi se relaxa.
    - Oh. Am visat.
    Mark îl aprobă din cap, înţelegându-i perfect starea.
    Jimmy se uită pe fereastră şi zise „Ziuă", aşa cum un zgârcit ar rosti bani. Se ridică şi se duse la patul lui Matt, îi luă mâna şi îi căută pulsul.
    - E bine? întrebă Mark.
    - Cred că se simte mai bine decât azi-noapte, spuse Jimmy. Ben, vreau să plecăm toţi trei cu liftul de serviciu, în caz că l-a observat cineva pe Mark aseară. Cu cât ne asumăm mai puţine riscuri, cu atât e mai bine.
    - E în regulă dacă îl lăsăm singur pe domnul Burke? se interesă Mark.
    - Cred că da, spuse Ben. Trebuie să ne bazăm pe inteligenţa lui. Nimic nu i-ar conveni mai mult lui Barlow decât să ne ţină ocupaţi cu altceva încă o zi.
    În vârful picioarelor traversară coridorul şi coborâră cu liftul de serviciu. La ora aceasta - aproape şapte şi un sfert - activitatea de-abia începea în bucătărie.
    Unul din bucătari îşi ridică ochii, făcu un semn cu mâna, şi spuse:
    - Salut, dom' doctor.
    Nimeni altcineva nu le mai vorbi.
    - Încotro mai întâi? întrebă Jimmy. La şcoala de pe strada Brock?
    - Nu, spuse Ben. Sunt prea mulţi oameni pe acolo până la prînz. Mark, cei mici ies devreme?
    - Sunt ore până la două.
    - Ne rămâne destulă lumină după aia, zise Ben. Mergem acasă la Mark mai întâi. Ţăruşii.

                                                                               34.

                                            Când se apropiară de Lot, în Buickul lui Jimmy se formă un nor aproape palpabil de spaimă şi încetă orice încercare de a menţine conversaţia. Când Jimmy ieşi de pe autostrada de lângă uriaşul semn verde, reflectorizat, pe care stătea scris DRUMUL NAŢIONAL 12 JERUSALEM'S LOT CUMBERLAND, Ben îşi aminti că acesta a fost drumul pe care s-a întors în oraş cu Susan după prima lor întîlnire - ea voise să vadă un film cu o urmărire de maşini.
    - E mai rău acum, spuse Jimmy. Chipul lui copilăresc era palid şi înspăimântat şi înfuriat. Isuse, aproape că-i poţi simţi mirosul.
    Şi chiar că puteai, gîndi Ben, deşi mirosul era mai mult mental decât fizic: ceva ca o răsuflare psihică a mormintelor.
    Drumul Naţional 12 era aproape pustiu. Trecură pe lângă camioneta lui Win Purinton, părăsită la marginea drumului. Motorul mergea în gol şi Ben îl opri după ce se uită mai întâi în spate. Când se întoarse, Jimmy îl privi întrebător.
    Ben scutură din cap:
    - Nu-i acolo. Motorul mergea şi a rămas aproape fără benzină. Merge în gol de câteva ore, probabil.
    Jimmy se izbi cu pumnul în genunchi.
    Însă când intrară în oraş, tot el spuse cu o voce absurd de uşurată:
    - Priviţi. Magazinul lui Crossen este deschis.
    Aşa era. Milt era afară, făcându-şi de lucru cu o folie de plastic pe care încerca să o potrivească peste standul cu ziare, iar Lester Silvius stătea lângă el, îmbrăcat într-un impermeabil galben.
    - Şi totuşi, nu văd restul echipei, spuse Ben.
    Milt ridică privirea şi le făcu cu mâna şi lui Ben i se păru că a văzut riduri de îngrijorare săpate pe obrajii ambilor bărbaţi.
    Plăcuţa pe care scria „închis" era în continuare pe uşa de la Morga lui Foreman. Şi fierăria era închisă şi magazinul lui Spencer era încuiat cu lacăt şi cufundat în întuneric. Restaurantul era deschis şi, după ce au trecut de el, Jimmy îşi opri Buickul în faţa noului magazin.
    Deasupra vitrinei, litere simple şi aurite îi înştiinţau pe eventualii cumpărători: „Barlow şi Straker - Mobilier deosebit". Şi lipit pe uşă, aşa cum spusese Părintele Callahan, se afla biletul scris cu caligrafia pe care o recunoscură toţi după scrisoarea primită cu o zi în urmă: „închis până la noi dispoziţii".
    - De ce te-ai oprit aici? întrebă Mark.
    - M-am gândit la posibilitatea absurdă că s-ar ascunde înăuntru, răspunse Jimmy. E atât de evident că se gândeşte că nici nu vom lua în considerare magazinul. Şi mă mai gândesc că, de obicei, vameşii fac un semn pe cutiile pe care le-au controlat. Îl fac cu cretă albă.
    Se duseră în spate, şi, în timp ce Ben şi Mark îşi încovoiau umerii sub ploaia amarnică, Jimmy sparse cu cotul înfăşurat în haină geamul şi reuşiră să pătrundă în clădire.
    Aerul era nociv şi urât mirositor, aerul dintr-o încăpere care a stat închisă mai degrabă secole la rând decât doar câteva zile.
    Ben băgă capul în încăperea unde erau expuse mărfurile, însă acolo nu exista niciun loc care să poată constitui o ascunzătoare bună. Prea puţin mobilată, sala nu dădea sentimentul că Straker şi-ar fi înnoit stocul de produse.
    - Vino încoace! se auzi vocea răguşită a lui Jimmy, iar Ben îşi simţi inima zbătându-i-se în gât ca un iepure prins în capcană.
    Jimmy şi Mark stăteau lângă o ladă lungă. Cu mânerul ciocanului Jimmy reuşise să forţeze capacul şi să o deschidă parţial. Când se uitară înăuntru văzură o mână palidă şi mâneca închisă la culoare a unei haine.
    Fără să se gândească la ce făcea, atacă lada. Jimmy meşterea cu ciocanul la capătul celălalt.
    - Ben, spuse Jimmy, o să-ţi tai mîinile. Trebuie...
    Nu-l auzi. Smulse scândurile care alcătuiau lada, fără să ţină cont de aşchii şi cuie. L-au găsit. Au găsit, în sfârşit, monstrul nocturn, monstrul cel vâscos, ca în coşmarurile copiilor, şi îi va înfige ţăruşul drept în piept, aşa cum l-a înfipt în inima lui Susan, va...
    Smulse altă bucată de scândură din lemn prost şi ieftin şi se trezi faţă în faţă cu chipul mort, palid ca luna, al lui Mike Ryerson.
    O clipă domni tăcerea copleşitoare, şi apoi respirară toţi adânc... şi parcă o adiere blândă alergă prin încăpere.
    - Ce facem acum? întrebă Jimmy.
    - Mai bine mergem întâi acasă la Mark, zise Ben. Dezamăgirea părea a-i fi amorţit vocea. Ştim acum unde este. Nu avea niciun ţăruş.
    Aşezară alandala bucăţile de scânduri la loc.
    - Lasă-mă să îţi îngrijesc mâinile, spuse Jimmy. Sângerează.
    - Mai târziu, îi răspunse Ben. Haideţi.
    Se întoarseră în fața clădirii, fără însă a da glas bucuriei de a se afla din nou în aer liber și Jimmy conduse Buickul pe Jointer Avenue, către zona de locuinţe a oraşului, aflată în afara meschinului cartier comercial.
    Au ajuns acasă la Mark poate mai devreme decât ar fi vrut.
    Maşina veche a Părintelui Callahan era parcată în faţa casei, chiar în spatele micului automobil, pe care Henry Petrie, cu mult bun gust şi judecată sănătoasă îl achiziţionase cu câtva timp în urmă.
    Văzându-l, Mark îşi ţinu respiraţia şi privi iute în altă parte. Îi dispăruse toată culoarea din obraji.
    - Nu pot să intru, murmură el. Îmi pare rău. Aştept în maşină.
    - Nu ai de ce să-ţi pară rău, Mark, îl mângâie Jimmy.
    Parcă, opri motorul şi coborî.
    Ben şovăi câteva secunde, puse mâna pe umărul lui Mark şi spuse:
     - Te simţi bine?
    - Sigur.
    Însă nu părea deloc să se simtă bine. Îi tremura bărbia şi avea ochii goi. Brusc, se întoarse cu faţa la Ben şi acum ochii lui erau plini cu durere, înotând în lacrimi.
    - Acoperă-i, te rog. Dacă sunt morţi, acoperă-i.
    - Sigur că o să-i acopăr, spuse Ben.
    - Mai bine că e aşa, zise Mark. Tata... ar fi devenit un vampir de mare succes. Cu timpul, ar fi devenit poate la fel de bun ca Barlow. E... era bun în tot ce-şi propunea să facă. Poate chiar prea bun.
    - Încearcă să nu te gândeşti prea mult la asta, spuse Ben şi detestă sunetul neconvingător, prea formal, al cuvintelor sale chiar când acestea îi ieşiră de pe buze.
    Mark îl privi şi surâse stins.
    - Grămada de lemne e în spate, spuse el. Puteţi lucra mai repede dacă folosiţi strungul tatei. E în pivinţă.
    - În regulă, spuse Ben. Fii calm, Mark. Cât de calm poţi.
    Însă băiatul îşi ferise deja privirea, ştergându-se la ochi cu mâneca.
    Ben şi Jimmy urcară treptele şi intrară în casă.

                                                                        35.

                                     - Callahan nu-i aici, spuse sec Jimmy.
    Căutaseră prin întreaga casă.
    Ben se forţă să rostească cuvintele:
    - Probabil că l-a prins Barlow.
    Privi crucea sfărâmată pe care o ţinea în mâini. Ieri Callahan o purtase în jurul gâtului. Singura urmă pe care o găsiseră. Era pe jos, lângă cadavrele soţilor Petrie, care erau într-adevăr foarte morţi. Cineva le izbise capetele unul de celălalt cu atîta forţă încât literalmente le sfărîmase craniile.
    Ben îşi aduse aminte de forţa neobişnuită de care dăduse dovadă doamna Glick şi simţi că i se face rău.
    - Haide, îi spuse lui Jimmy. Trebuie să-i acoperim. Am promis.

                                                                         36.

                                          Luară cuvertura de pe canapeaua din camera de zi şi îi acoperiră cu ea.
    Ben încercă să nu se uite la ei şi nici să nu se gândească la ce făceau, însă îi era imposibil. Când terminară, o mână - degetele lungi şi fine, unghiile date cu ojă mărturiseau că îi aparţine lui June Petrie - ieşi în afară de sub cuvertura brodată cu modele vesele şi el o împinse la loc cu vârful piciorului, strâmbându-se din cauza efortului pe care îl făcea ca să-şi ţină stomacul sub control. Era evident ce anume ascundea cuvertura şi gândul îi zbură la fotografiile recente din Vietnam - morţi de pe câmpul de luptă şi soldaţi care cară poveri îngrozitoare în saci negri din cauciuc, ridicol de asemănători cu sacii de golf.
    Coborâră la subsol apoi, fiecare cu câte un braţ de lemne de foc din frasin galben.
    Subsolul fusese regatul lui Henry Petrie şi îi reflecta perfect personalitatea: trei lămpi de mare putere fuseseră instalate în linie dreaptă deasupra zonei de lucru, fiecare acoperită cu câte un abajur metalic mare care permitea luminii să cadă cu strălucire maximă pe raboteză, pe fierăstrău, pe fierăstrăul mecanic, pe strung, pe aparatul electric de sablat.
    Ben observă că Petrie construia o casă pentru păsări, pe care avusese probabil intenţia să o instaleze în curtea din spate în timpul primăverii viitoare, iar proiectul după care lucrase era întins pe planşetă, prins cu grijă în fiecare colţ. Făcea o treabă competentă, deşi neinspirată, care acum nu va mai fi niciodată dusă până la capăt.
    Pardoseala era măturată, însă în aer rămăsese parfumul nostalgic şi plăcut al rumeguşului.
    - N-o să meargă, spuse Jimmy.
    - Ştiu, zise Ben.
    - Lemne de foc, pufni Jimmy şi lăsă lemnele să-i cadă din braţe şi să se izbească de duşumea cu zgomot puternic. Surcelele se rostogoliră nebune ca beţişoarele de Marocco.
    Scoase un hohot de râs ascuţit şi isteric.
    - Jimmy...
    Însă râsul lui reteză încercarea de a vorbi a lui Ben ca o coardă de pian ciopârţită.
    - O să ne ducem şi o să oprim nenorocirea asta cu un braţ de surcele din curtea din spate a lui Henry Petrie. De ce să nu luăm şi nişte picioare de scaun sau nişte bâte de baseball?
    - Jimmy, ce altceva putem face?
    Jimmy îl privi şi, cu un efort vizibil, reuşi să se controleze.
    - Putem căuta comoara, spuse. Faceţi patruzeci de paşi în păşunea de nord a lui Charles Griffen şi căutaţi sub pietroiul uriaș de acolo. Ha! Isuse! Putem pleca din oraș! Asta putem face.
    - Vrei să abandonezi? Asta vrei?
    - NU. Însă nu e vorba doar de ziua de azi, Ben. O să dureze săptămâni până reuşim să-i prindem pe toţi, dacă vom reuşi vreodată. Poţi să suporţi asta? Poţi să suporţi să faci... să faci ce i-ai făcut lui Susan de o mie de ori? Să-i scoţi din dulapuri şi din vizuinile lor împuţite în timp ce zbiară şi se zbat, ca să le înfigi un ţăruş în cavitatea toracică şi să le sfărâmi inima? Poţi să faci numai asta până în luna noiembrie fără să înnebuneşti?
    - Nu ştiu.
    - Şi cum rămâne cu băiatul? Crezi că el o să reziste? O să fie tocmai gata pentru cămaşa de forţă. Şi Matt o să moară. Îţi garantez asta. Şi ce vom face când poliţia federală o să înceapă să-şi vâre nasul în treburile noastre, dorind să afle ce dracu' s-a întâmplat cu Salem's Lot? Ce-o să le spunem?
    „Scuzaţi-mă puţin, cât vâr ţăruşul în lipitoarea asta?"
    - La aspectul ăsta te-ai gândit Ben?
    - Cum naiba să ştiu? Cine a avut timp să stea şi să se gândească la consecinţe?
    Îşi dădură seama în acelaşi timp că stăteau nas în nas ţipând unul la celălalt.
    - Hei, spuse Jimmy. Hei.
    Ben lăsă ochii în jos:
    - Îmi pare rău.
    - Nu, e vina mea. Suntem foarte tensionaţi... ne aflăm la ceea ce Barlow ar numi un final de partidă.
    Îşi trecu mâna prin părul de culoarea morcovului şi privi fără ţintă în jur. Dintr-o dată ochii i se fixară cu interes pe ceva aflat lângă proiectul lui Petrie. Era un creion negru din cărbune.
    - Poate că aşa e cel mai bine, spuse.
    - Ce?
    - Tu rămâi aici, Ben. Începi să ascuţi ţăruşii. Dacă tot e să facem treaba asta, măcar să lucrăm în mod ştiinţific. Tu eşti secţia de producţie. Mark şi cu mine ne constituim în departamentul de cercetare. Vom cutreiera oraşul în căutarea lor. Şi îi vom găsi, aşa cum l-am găsit pe Mike. Voi face câte un semn pe uşa respectivă cu cărbunele ăsta. Şi apoi mâine, ţăruşii.
    - Nu vor vedea semnele şi vor pleca de acolo?
    - Nu cred. Nu mi s-a părut că doamna Glick ar fi dat dovadă de capacitatea de a face astfel de conexiuni. Cred că se deplasează mai degrabă bazându-se pe instinct, decât pe raţiune. După o vreme s-ar putea să se mai deştepte puţin, să înceapă să se ascundă mai bine, însă în prima fază cred că va fi ca şi cum am pescui peşti din acvariu.
    - De ce să nu merg şi eu?
    - Pentru că eu cunosc oraşul şi oraşul mă cunoaşte - aşa cum l-a cunoscut şi pe tatăl meu. Cei care mai trăiesc în Lot stau astăzi ascunşi în casele lor. Dacă tu ai bate la ușă, nu ți-ar deschide. Dacă bat eu, majoritatea m-ar lăsa să intru. Şi cunosc şi nişte ascunzători pe aici. Ştiu unde câmpia se înfundă în mlaştini şi încotro duc drumurile nămoloase. Tu nu ştii. Poţi să faci strungul ăla să funcţioneze?
    - Da, răspunse Ben.
    Bineînţeles, Jimmy avea dreptate. Şi totuşi, alinarea pe care a simţit-o la gândul că nu trebuie să iasă şi să-i înfrunte îl făcu să aibă un sentiment de vinovăţie.
    - Bine. Începe lucrul. A trecut deja de amiază.
    Ben se întoarse la strung, apoi se opri.
    - Dacă vrei să aştepţi jumătate de oră, poţi să-ţi dau, sa zicem, vreo jumătate de duzină de ţăruşi să-i ai cu tine.
    Jimmy tăcu o clipă, apoi îşi coborî privirea:
    - Hm, cred că mâine... mâine va fi...
    - Bine, spuse Ben. Du-te. Ascultă, ce-ar fi să vă întoarceţi pe la trei? Cam la vremea aia nu mai e nimeni la şcoală şi putem s-o controlăm împreună.
    - Bine.
    Jimmy părăsi atelierul lui Petrie şi se îndreptă spre scară. Ceva - o jumătate de gând, sau poate adierea inspiraţiei - îl făcu să se întoarcă. Îl văzu pe Ben în partea cealaltă a subsolului, lucrând sub lumina puternică a celor trei lămpi, agăţate ordonat, în rând.
    Ceva... şi dispăru.
    Se întoarse.
    Ben opri strungul şi se uită la el întrebător:
    - Altceva?
    - Mda, spuse Jimmy. Chiar pe vârful limbii. Dar s-a împotmolit acolo.
    Ben ridică din sprâncene.
    - Când m-am uitat înapoi de la scară şi te-am văzut, parcă mi-am dat seama de ceva. Acum nu mai ştiu.
    - Important?
    - Nu ştiu.
    Îşi târşâi fără rost picioarele, dorind să-şi amintească despre ce anume fusese vorba. Ceva în legătură cu imaginea lui Ben sub lumina lămpilor, aplecat deasupra strungului. Nu avea niciun sens. Concentrarea făcea ca gândul să pară şi mai îndepărtat.
    Urcă scara, însă se mai opri o dată ca să privească înapoi. Imaginea i se părea teribil de cunoscută, însă nu ştia ce trebuie să înţeleagă. Traversă bucătăria şi se duse la maşină. Ploaia se transformase în burniţă.

                                                                    37.

                                     Mașina lui Roy McDougall se găsea în parcarea zonei de rulote de pe Bend Road şi, văzând-o acolo, într-o zi de lucru, Jimmy se gândi la ce era mai rău.
    Coborâră împreună, el şi Mark, Jimmy ducându-şi în mână geanta neagră de medic. Urcară cele câteva trepte din faţă şi Jimmy încercă soneria. Nu funcţiona, aşa că bătu în uşă.
    Loviturile sale nu treziră pe nimeni dinăuntru şi nici din rulota învecinată, aflată la vreo douăzeci de metri distanţă de cea a familiei McDougall, în faţa căreia se afla, de asemenea, o maşină parcată.
    Jimmy încercă uşa dublă. Era încuiată.
    - E un ciocan pe locul din spate al maşinii, spuse.
    Mark i-l aduse şi Jimmy sparse geamul uşii exterioare, chiar sub clanţă. Îşi băgă mâna prin spărtură şi desfăcu siguranţa. Uşa interioară era descuiată. Intrară.
    Recunoscură instantaneu mirosul şi Jimmy simţi cum nările i se contractă, de parcă ar fi vrut să îl ţină departe. Duhoarea nu era la fel de apăsătoare cum fusese în pivniţa Casei lui Marsten, însă, în esenţă, era tot atât de ofensivă - duhoarea descompunerii şi a morţii. O duhoare umedă, putredă.
    Jimmy îşi aminti cum, pe vremea copilăriei, se dusese cu prietenii în timpul vacanţei de primăvară, cu bicicletele, să adune sticlele retornabile de bere şi de răcoritoare pe care topirea zăpezilor le descoperise. Într-una din ele (o sticlă de suc de portocale) văzu un şoarece de câmp mic, descompus, care fusese atras înăuntru de dulceaţa pereţilor de sticlă şi nu mai fusese în stare să iasă. Mirosul îi răbufni în faţă şi el se îndepărtă şi vomită.
    Acest miros era tulburător de asemănător cu acela de demult - un amestec de dulceag greţos şi acru descompus, care fermenta sălbatic. Simţi cum fierea i se ridică în gât.
    - Sunt aici, spuse Mark. Undeva pe aici.
    Cercetară metodic locuinţa - bucătăria, sufrageria minusculă, camera de zi, cele două dormitoare.
    Deschiseră dulapurile în timp ce treceau dintr-o încăpere în alta. Lui Jimmy i se păru că au găsit ceva în dulapul din dormitorul mare, însă nu era decât un maldăr de rufe murdare.
    - Nu au pivniţă? întrebă Mark.
    - Nu, însă poate că există un loc unde să se fi putut strecura.
    Ocoliră rulota şi descoperiră o uşiţă care se deschidea înăuntru, fixată în fundaţia din beton ieftin a rulotei. Era închisă cu un lacăt vechi. Jimmy îl sfărâmă cu cinci lovituri de ciocan şi când deschise pe jumătase trapa, duhoarea îi izbi ca un val uriaş.
    - Aici sunt, spuse Mark.
    Iscodind cu privirea, Jimmy reuşi să desluşească trei perechi de picioare, aliniate precum cadavrele pe cîmpul de luptă. O pereche era încălţată cu ghete de lucru, alta purta papuci croşetaţi şi a treia pereche de picioare - picioruşe, de fapt - erau goale.
    Un gând nebunesc îi trecu prin minte lui Jimmy: scenă de familie. Revistă Reader's Digest, unde eşti când avem nevoie de tine? Irealitatea îl cuprinse cu aripile ei. Copilaşul, gândi el. Cum să-i facem aşa ceva unui copilaş?
    Făcu un semn cu cărbunele pe trapă şi ridică de pe jos lacătul sfărâmat.
    - Hai să mergem alături, spuse.
    - Aşteaptă, zise Mark. Hai să scoatem unul afară.
    - Să scoatem...? De ce?
    - Poate că lumina zilei îi omoară, spuse Mark. Poate că nu va mai fi nevoie să folosim ţăruşii.
    Jimmy întrezări speranţa:
    - Da, bine. Pe care?
    - Nu copilul, răspunse imediat Mark. Bărbatul. Apucă-l de un picior.
    - În regulă, spuse Jimmy.
    Parcă avea gura umplută cu bumbac şi când încercă să înghită, simţi un pocnet în gât.
    Mark se strecură greu înăuntru, târându-se pe burtă; sub greutatea lui trosneau frunzele uscate pe care vântul de toamnă le răspândise acolo. Apucă una din cizmele lui Roy McDougall şi trase.
    Jimmy se înghesui alături de el, zgâriindu-şi ţeasta de pragul prea scund, împotrivindu-se senzaţiei de claustrofobie care îl cuprinsese. Apucă cealaltă cizmă şi îl traseră împreună afară, în burniţa care dădea semne că ar fi vrut să înceteze şi la lumina albă a zilei.
    Ce a urmat a fost aproape insuportabil. De îndată ce lumina l-a cuprins pe de-a întregul, Roy McDougall a început să se zvârcolească ca un om deranjat din somn. Din pori începură să îi iasă aburi şi lichid iar pielea i se crâmpoţi şi se îngălbeni puţin. Pupilele i se mişcară în spatele pleoapelor subţiri. Picioarele-i loviră încet, ca în vis, frunzele umede. Buza superioară descoperi incisivi asemănători cu cei ai unui câine uriaş - ciobănesc german sau collie. Braţele i se mişcară încet, cu pumni care se strângeau şi se desfăceau; şi când una din mâini atinse în treacăt cămaşa lui Mark, acesta făcu un salt înapoi articulând un strigăt dezgustat.
    Roy se întoarse pe burtă şi începu să se târască încet înapoi în canalul îngust. Braţele şi genunchii săi lăsau amprente în huma înmuiată de ploaie. Jimmy observă că un fel de sughiţ apăruse imediat ce lumina îi lovise trupul; şi încetă de îndată ce McDougall se adăposti în întregime la umbră din nou. La fel se întâmplă şi cu umezeala emanată.
    Când ajunse la locul său de odihnă, McDougall se întoarse pe spate şi rămase nemişcat.
    - Închide trapa, spuse Mark cu vocea sugrumată. Te rog, închide-o.
    Jimmy închise trapa şi puse la loc, cât de bine putu, lacătul sfarâmat. În minte îi rămase, însă, imaginea corpului lui McDougall zbătându-se în frunzele ude, mucegăite, ca un şarpe ameţit. Şi nu credea că va veni o vreme când această amintire să nu îl obsedeze - chiar dacă ar fi fost să trăiască şi o sută de ani.

                                                                        38.

                                            Rămaseră tremurând în ploaie, uitându-se unul la celălalt.
    - Încercăm alături? întrebă Mark.
    - Da. E logic ca soţii McDougall să-i fi atacat pe ei mai întâi.
    Traversară distanţa dintre rulote şi, de această dată, duhoarea de putregai îşi dădu în vileag prezenţa în faţa nărilor lor chiar din curtea mică din faţă. Numele înscris sub sonerie era Evans. Jimmy dădu din cap. David Evans şi familia lui. Era mecanic la secţia auto a companiei Sears din Gates Falls. Îl tratase în urmă cu vreo doi ani de chist sau cam aşa ceva.
    Acum soneria funcţiona, însă nu le răspunse nimeni. Au găsit-o pe doamna Evans în pat. Cei doi copii erau în două paturi suprapuse în acelaşi dormitor, îmbrăcaţi în pijamale identice cu figurine din poveştile cu ursuleţul Pooh. A durat ceva mai mult până l-au găsit pe Dave Evans. Se ascunsese în cămara încă neterminată de deasupra garajului.
    Jimmy făcu un semn pe uşa casei şi pe uşa garajului.
    - Merge bine, spuse. Doi din două încercări.
    Mark zise ruşinat:
    - Poţi să mă aştepţi câteva minute? Aş vrea să mă spăl pe mâini.
    - Sigur, spuse Jimmy. Şi eu aş vrea. Nu cred că familia Evans se va supăra că-i folosim baia.
    Intrară din nou în casă şi Jimmy se aşeză pe unul din scaunele din camera de zi şi închise ochii. Curând, îl auzi pe Mark cum lasă să curgă apa la baie.
    Pe ecranul întunecat al pleoapelor sale văzu camera de lă morgă, văzu cum cearşaful care acoperea trupul doamnei Glick începe să tremure, văzu cum mâna ei cade de pe masă şi îşi începe dansul delicat în aer...
    Deschise ochii.
    Rulota aceasta era mult mai bine îngrijită decât cea a familiei McDougall, mai curată, mai ordonată.
    Nu o cunoscuse pe doamna Evans, însă părea a fi fost o gospodină care se mândrea cu casa ei. Într-o cămară mică se afla un maldăr de jucării ale copiilor morţi, cămară care probabil că se numise spălătorie în broşura originală a negustorului de case pe roţi. Bieţi copii, spera că apucaseră să se bucure de jucăriile lor câtă vreme fuseseră zile senine şi luminoase. Erau acolo o tricicletă, câteva camioane din plastic şi o staţie de benzină de jucărie, o omidă pe roţi (probabil că se bătuseră straşnic din cauza ei), o masă de biliard de jucărie.
    Se uită în altă parte şi apoi, uluit, îşi întoarse privirea înapoi.
    Cretă albastră.
    Trei lămpi cu abajururi în rând.
    Bărbaţi care ocolesc masa verde sub lumina puternică a lămpilor, scuturându-şi degetele de particulele de cretă albastră...
    - Mark! strigă, îndreptându-se brusc în scaun. Mark!
    Şi Mark veni în fugă, fără cămaşă, ca să afle ce s-a întâmplat.

                                                            39.

                                      Pe la ora două şi jumătate venise să îl viziteze un vechi student de al său (promoţia '64, 10 la literatură, 8 la compunere). A comentat ceva despre maldărul de literatură a misterelor şi l-a întrebat pe Matt dacă nu cumva studia pentru a-şi da doctoratul în ştiinţele oculte.
    Matt nu-şi putea aduce aminte dacă îl chema Herbert sau Harold.
    Matt, care tocmai citea o carte intitulată Dispariţii stranii când a apărut acest Herbert sau Harold, fu bucuros de întrerupere. Chiar şi acum aştepta cu sufletul la gură să sune telefonul, deşi ştia că ceilalţi, nu pot pătrunde în şcoala de pe strada Brock decât după ora trei. Era disperat că nu are încă veşti despre Părintele Callahan.
    Şi ziua părea a se grăbi spre noapte cu viteză alarmantă - întotdeauna i se spusese că timpul trece îngrozitor de greu în spital. Îşi simţea mintea înceată şi înceţoşată. Se simţea, în sfârşit, bătrân.
    Începu să-i povestească lui Herbert sau Harold despre oraşul Momson din Vermont, a cărui istorie tocmai o citise.
    I se păruse extrem de interesantă deoarece credea că povestea aceasta, dacă era adevărată, putea fi considerată un precursor al destinului oraşului Lot.
    - Toată lumea a dispărut, îi spuse lui Herbert sau Harold, care îl asculta cu un plictis politicos, însă nu foarte bine mascat. Era doar un orăşel din partea nordică a statului Vermont, accesibil doar pe Autostrada 2 şi pe Drumul Naţional 19. Recensământul din 19,20 a declarat o populaţie de 312 locuitori. În august 1923, o femeie din New Iork a început să-şi facă griji pentru că sora ei nu îi mai scrisese de două luni. A făcut o scurtă călătorie acolo cu soţul ei şi ei au fost primii care au informat presa, deşi mă îndoiesc că cei din zonele limitrofe nu au ştiut despre cele ce se petreceau în oraş. Dispăruseră şi sora şi soţul şi toată lumea din Momson. Casele şi hambarele erau întregi, şi într-una din case masa era pregătită pentru cină. Cazul a făcut destulă vâlvă la vremea respectivă. Nu cred că mi-ar conveni să îmi petrec noaptea acolo. Autorul cărţii pretinde că oamenii din oraşele învecinate spun nişte poveşti ciudate... vrăjitori şi spiriduşi şi chestii de astea. Încă şi în ziua de azi, câteva din hambarele de la periferie au pictate pe porţi semne magice şi cruci uriaşe. Uite, asta e o fotografie a magazinului universal şi a staţiei de benzină şi a magazinului de cereale  - în perimetrul lor se afla centrul oraşului Momson. Ce crezi că s-a putut întâmpla acolo?
    Herbert sau Harold privi politicos fotografia. Un simplu orăşel cu câteva magazine şi câteva case. Unele dintre ele erau chiar în pragul prăbuşirii, probabil apăsate de cantitatea mare de zăpadă din timpul iernii. Putea fi oricare orăşel din ţară. Daca treceai cu maşina prin vreunul, după ora opt seara când trăgeau obloanele magazinelor, nici nu-ţi puteai da seama dacă este pe acolo cineva în viaţă. Cu siguranţă că bătrânul s-a sclerozat.
    Herbert sau Harold se duse cu gândul  se duse cu gândul la o mătuşă de a lui care, în ultimii doi ani ai vieţii, devenise convinsă că propria-i fiică îi ucisese papagalul şi acum i-l dădea de mâncare în formă de friptură, la cuptor. Bătrânii căpătau idei din astea, ciudate şi fixe.
    - Foarte interesant, spuse, ridicându-şi ochii. Însă nu cred... domnule Burke? Domnule Burke, vă simţiţi rău? Sunteţi... soră! Hei, soră!
    Ochii lui Matt căpătaseră o privire sticloasă şi fixă. Cu o mână apucase cearşaful de pe pat. Cu cealaltă îşi apăsa pieptul. Chipul i se albise şi pulsul i se vedea zbuciumându-se în mijlocul frunţii.
    Prea curând, gândi. Nu, prea curând...
    Durerea, izbindu-l în valuri uriaşe, purtându-l cu ea în străfundurile întunericului. Vag, se gândi: Ai grijă de ultima treaptă, e o cursă.
    Şi apoi, prăbuşirea.
    Herbert sau Harold ieşi în goană din cameră, răsturnându-şi scaunul şi împrăştiind cărţile pe jos. Sora venea deja, aproape alergând, la rândul ei.
    - E domnul Burke, îi spuse Herbert sau Harold, care încă mai ţinea în mână cartea, cu degetul arătător introdus între paginile cu fotografiile oraşului Momson, Vermont.
    Sora dădu scurt din cap şi intră în cameră. Matt zăcea în pat, cu capul pe jumătate în afara acestuia, cu ochii închişi.
    - E...? întrebă eu timiditate Herbert sau Harold. Întrebarea era completă.
    - Da, aşa cred, răspunse sora, în timp ce apăsa butonul care chema echipa de reanimare. Va trebui să plecaţi acum.
    Era din nou calmă, acum că totul reintrase în normal şi avu timp să regrete că îşi lăsase prânzul mâncat doar pe jumătate.

                                                                   40.

                                  - Însă nu există nicio sală de biliard în Lot, spuse Mark. Cea mai apropiată e în Gates Falls. Să se fi dus până acolo?
    - Nu, zise Jimmy. Sunt sigur că nu a făcut asta. Însă există oameni care au acasă mese de biliard.
    - Da, ştiu.
    - Şi mai este încă altceva, se încruntă Jimmy. Aproape că îmi vine în minte.
    Se lăsă pe spate, închise ochii şi şi-i acoperi cu mâinile. Mai era ceva, şi în minte asocia acest ceva cu plasticul. De ce cu plasticul? Existau jucării din plastic şi ustensile din plastic pentru picnicuri şi folii groase din plastic cu care-ţi acoperi barca pe timpul iernii...
    Şi, fără veste, în minte i se formă imaginea unei mese de biliard acoperită cu o folie groasă din plastic, imagine completată cu o voce care spunea:
    Chiar că ar trebui să o vând înainte să-i putrezească pâsla - Ed Craig zice că s-ar putea să putrezească - însă a fost a lui Ralph...
    Deschise ochii:
    - Ştiu unde este, spuse. Ştiu unde e Barlow. E în subsolul pensiunii Evei Miller.
    Şi aşa era; ştia ca este adevărat. Mintea lui ştia cu certitudine asta.
    Ochii lui Mark străluciră.
    - Hai să-l prindem.
    - Aşteaptă.
    Se duse la telefon, găsi în carte numărul Evei Miller şi îl formă iute. Sună fără ca cineva să răspundă. Zece triluri, unsprezece, o duzină. Puse receptorul la loc în furcă.
    Era înspăimântat.
    Eva avea cel puţin zece chiriaşi, iar mulţi dintre ei erau oameni în vârstă, pensionari. Întotdeauna era cineva acasă, întotdeauna până acum.
    Se uită la ceas. Era trei şi un sfert şi timpul se grăbea, se grăbea.
    - Să mergem, spuse.
    - Şi Ben?
    Jimmy răspunse posomorât:
    - Nu putem să-l sunăm. Linia telefonică e tăiată la tine acasă. Dacă mergem acum direct la pensiunea Evei şi se dovedeşte că nu am dreptate, ne mai rămâne suficientă lumină. Dacă am dreptate, ne întoarcem şi îl luăm pe Ben şi oprim odată pentru totdeauna ceasul ăsta blestemat.
    - Lasă-mă doar să-mi pun cămaşa, spuse Mark şi fugi pe coridor înspre baie.

                                                                       41.

                                            Citroenul lui Ben se afla în micuţa parcare a pensiunii, tencuit acum cu frunzele ude ale ulmilor care înconjurau peticul de teren acoperit cu pietriş. Vântul se înteţise, însă ploaia încetase. Firma pe care scria „Pensiunea Evei" se legăna şi scheuna în după-amiaza cenuşie. Casa părea învăluită într-o linişte sinistră, ca şi cum ar fi aşteptat ceva şi Jimmy făcu o conexiune mentală care îl îngrozi. Semăna perfect cu casa lui Marsten.
    Se întrebă dacă exista cineva care să se fi sinucis aici. Eva ar fi trebuit să ştie, însă nu credea că Eva ar mai fi avut chef de vorbă... nici acum, nici niciodată.
    - Ar fi o ascunzătoare perfectă, spuse cu voce tare. Să îţi iei o cameră în pensiunea din oraş şi apoi să te înconjori cu proprii tăi copii.
    - Eşti sigur că nu ar trebui să-l chemăm pe Ben?
    - Mai târziu. Haide.
    Coborâră din maşină şi se îndreptară spre terasă. Vântul îi trăgea de haine, le zburlea părul. Erau trase toate obloanele şi casa părea ameninţătoare.
    - Simţi? întrebă Jimmy.
    - Da. E mai puternic ca oricând.
    - Te simţi în stare?
    - Da, spuse hotărât Mark. Dar tu?
    - Sper, pentru Dumnezeu, că sunt şi eu în stare, răspunse Jimmy.
    Urcară treptele terasei şi Jimmy încercă uşa. Nu era încuiată.
    Când pătrunseră în bucătăria uriaşă a Evei Miller, pe care chiriaşii erau obligaţi să o ţină curată, duhoarea îi izbi necruţătoare pe amândoi, ca răsuflarea unei gropi deschise cu gunoi - şi totuşi uscată, ca trecută prin negura vremurilor.
    Jimmy îşi aminti discuţia avută cu Eva - trecuseră aproape patru ani de atunci, imediat după ce începuse să practice medicina. Eva venise la el să-şi facă un control. Ani de zile fusese pacienta tatălui său şi când Jimmy îi luase locul, păstrând acelaşi cabinet din Cumberland, ea venise la consultaţie fără urmă de stânjeneală.
   Au vorbit despre Ralph, mort atunci de mai bine de doisprezece ani, şi ea îi spusese că stafia lui Ralph se afla în casă cu ea - din când în când dădea peste câte un obiect nou de al lui şi uitat pe moment, fie în pod, fie în câte vreun sertar.
    Şi, desigur, mai era şi masa de biliard din pivniţă. A spus că ar trebui să scape de ea; ocupa un loc pe care l-ar fi putut folosi la altceva. Însă a fost a lui Ralph, şi nu se putea hotărî să dea un anunţ în ziarul local sau la programul de radio „Yankee Trader".
    Acum traversau bucătăria, îndreptându-se către uşa de la pivniţă şi Jimmy o deschise. Mirosul greu era şi mai puternic, copleşitor.
    Bâjbâi pe perete după întrerupător, însă lumina nu se aprinse. Desigur că a avut grijă să întrerupă curentul.
    - Caută pe aici, îi spuse lui Mark. Trebuie să fie pe undeva o lanternă sau nişte lumânări.
    Mark începu să cotrobăie prin bucătărie, deschizând sertare şi căutând prin ele. Observă că rastelul cu cuţite de bucătărie de deasupra chiuvetei era gol, însă atunci nu dădu acestui fapt nicio importanţă.
    Inima îi bătea într-un ritm dureros de încet, ca o tobă înfăşurată în cârpe. Îşi dădu seama că acum se afla la capătul cel zdrenţuit şi depărtat al rezistenţei sale, la limita ei exterioară. Mintea-i parcă nu mai putea să gândească, ci doar reacţiona la stimuli. În permanenţă i se părea că vede cu coada ochiului mişcări şi umbre şi-şi întorcea repede capul să se uite şi nu vedea nimic.
    Un veteran de război ar fi fost în stare să recunoască simptomele care anunţau declanşarea nevrozei de luptă.
    Se duse pe coridor şi căută prin scrinul de acolo. În al treilea sertar descoperi o lanternă mare cu patru baterii. O luă cu el în bucătărie:
    - Uite-o, Ji...
    Se auzi un huruit, urmat de o bufnitură greoaie.
    Uşa de la pivniţă era deschisă.
    Şi începură urletele.

                                                                  42.

                                       Când Mark se înapoie în bucătăria din pensiunea Evei, era ora cinci fără douăzeci. Avea ochii duşi în fundul capului şi tricoul era mânjit cu sânge. Chipul îi era împietrit.
    Brusc începu să ţipe.
    Sunetul se năpusti vijelios din abdomen, în sus, prin tunelul întunecat al gâtului şi ieşi afară prin maxilarele căscate.
    Ţipă până când simţi cum o parte din demenţă începe să-i părăsească creierul. Ţipă până când gâtul i se contractă şi o durere îngrozitoare i se înfipse în corzile vocale, ca o aşcnie de os.
     Şi chiar şi atunci când îşi exteriorizase, pe cât putuse, toată spaima, toată groaza, toată furia, toată  dezamăgirea, tensiunea aceea înfiorătoare rămase, năvălind în valuri pe treptele pivniţei -cunoaşterea faptului că Barlow se afla pe undeva pe acolo - şi acum se făcuse aproape întuneric.
    Ieşi pe terasă şi trase spasmodic aerul rece şi vântos în piept. Ben. Trebuia să-l găsească pe Ben.
    Însă un soi de letargie ciudată parcă îi împachetase picioarele în plumb. Ce rost avea? Barlow va câştiga până la urmă. Au fost nebuni să creadă că i se pot împotrivi. Şi acum şi Jimmy a plătit preţul acestei nebunii, ca Susan şi ca Părintele.
    Simţi că se transformă într-o statuie de piatră şi metal.
    Nu. Nu. Nu.
    Coborî treptele cu picioare tremurânde şi se urcă în Buickul lui Jimmy. Cheile erau în contact.
    Găseşte-l pe Ben. Mai încearcă o dată.
    Avea picioarele prea scurte şi nu ajungea la pedale. Îşi aranja scaunul şi răsuci cheia. Motorul prinse viaţă.
    Fixă maneta de viteză şi apăsă pedala de acceleraţie. Maşina făcu un salt înainte. Tnnti cu putere piciorul pe pedala de frână şi fu azvârlit în volan. Sună şi claxona.
    Nu pot să conduc!
    Şi în urechi parcă începu a-i răsuna vocea logică şi pedantă a tatălui său, care îi spunea: Trebuie să ai multă grijă când înveţi să conduci o maşină, Mark. Maşina este singurul mijloc de transport care încă nu a fost reglementat prin legi federale. Ca rezultat, toţi cei care fac asta sunt amatori. Mulţi din aceşti amatori au tendinţe sinucigaşe. Prin urmare, trebuie să dai dovadă de extremă prudenţă. Trebuie să foloseşti pedala de acceleraţie de parcă între ea şi talpa ta s-ar afla un ou crud. Când conduci o maşină cu transmisie automată, aşa ca a noastră, nu trebuie să-ti foloseşti deloc piciorul stâng. Numai cel drept; prima pedală e frâna, a doua acceleraţia.
    Luă piciorul de pe frână şi maşina se târî, ieşind din parcare. Se tampona la bordură şi o opri cu o smucitură. Parbrizul se aburise, îl frecă cu mâna şi nu reuşi decât să-l mânjească mai tare.
    - Să-l fut, mormăi el.
    Porni din nou, cu maşina care se cutremura şi zvâcnea din toate încheieturile şi reuşi să facă o întoarcere în formă de U, tremurătoare, ca un şofer beat, trecând în acest timp peste bordură şi porni spre casa lui.
    Trebuia să-şi lungească gâtul ca să poată vedea ceva peste volan.
    Bâjbâi cu mâna stângă și dădu drumul la radio. Îl lăsă să cânte tare.
    Plângea.

                                                                              43.

                                         Ben mergea de-a lungul străzii înspre oraş când Buickul de culoarea bronzului al lui Jimmy îi apăru în faţă, deplasându-se în smucituri şi spasme, dintr-o parte în cealaltă a drumului, ca un om beat. Îi făcu un semn şi maşina trase pe dreapta, îşi izbi roata stângă din faţă de bordură şi se opri.
    Pierduse noţiunea timpului când făcea ţăruşii şi, atunci când s-a uitat la ceas, a descoperit cu uimire că se făcuse deja patru şi zece. A oprit atunci strungul, a luat doi ţăruşi pe care şi i-a vârât în curea şi a urcat în casă, la telefon. A pus mâna pe receptor şi şi-a adus instantaneu aminte că nu funcţiona.
    Îngrijorat de-a binelea acum, alergă afară şi controla ambele maşini, a lui Callahan şi a lui Petrie.
    Nici una nu avea cheile în contact. Putea să se întoarcă să caute în buzunarele lui Henry Petrie, însă chiar gândul la aşa ceva era prea mult pentru el.
    A pornit atunci cu pas grăbit către oraş, cercetând cu privirea împrejurimile după Buickul lui Jimmy. Se gândea să se ducă direct la şcoala de pe strada Brock, când maşina lui Jimmy se ivi înaintea lui.
    Se repezi la portiera din dreptul şoferului şi văzu că în spatele volanului se afla Mark Petrie... şi era singur.
    Acesta se uita ca paralizat la Ben. Buzele i se mişcară, însă nu se auzi niciun sunet.
    - Ce s-a întâmplat? Unde-i Jimmy?
    - Jimmy e mort, spuse Mark cu limba amorţită parcă. Barlow ne-a luat-o iarăşi înainte. E pe undeva în subsolul pensiunii doamnei Miller. Şi Jimmy e acolo. Am coborât să-l ajut şi n-am mai putut să ies. Până la urmă am găsit o scândură şi m-am căţărat pe ea, dar la început m-am gândit că o să rămân blocat acolo jos... până la a-a-apus...
    - Ce s-a întâmplat? Ce tot spui?
    - Jimmy a înţeles de unde e chestia aia cu creta albastră, pricepi? Când eram la casele din Bend. Cretă albastră. Mese de biliard. În pivniţa doamnei Miller e o masă de biliard, a fost a soţului ei. Jimmy a sunat acolo da' n-a răspuns nimeni, aşa că ne-am dus să vedem ce e.
    Ochii ridicaţi către Ben erau uscaţi.
    - Mi-a spus să caut o lanternă pentru că întrerupătorul din pivniţă era stricat, ca la Casa lui Marsten. Aşa că am început să caut. Am... am observat că nu mai era nici un cuţit în suportul de deasupra chiuvetei, da' n-am dat importanţă. Aşa că într-un fel eu l-am omorât. Eu am facut-o. E vina mea, numai vina mea, numai...
    Ben îl scutură; două palme energice:
    - Încetează, Mark. Încetează!
    Mark îşi puse mâinile la gură, de parcă ar fi vrut să prindă bâlbâiala isterică înainte ca aceasta să se reverse în afară. Cu ochi uriaşi se uită fix la Ben pe deasupra mâinilor.
    În cele din urmă continuă:
    - Am găsit o lanternă în scrinul de pe hol, înţelegi. Şi atunci a căzut Jimmy şi a început să ţipe. El ... şi eu aş fi căzut, însă el m-a avertizat. Ultimele lui vorbe au fost: Atenţie, Mark.
    - Ce era? vru să ştie Ben.
    - Barlow şi ceilalţi au scos treptele; vocea lui Mark era fără viaţă, apatică. Au tăiat treptele cu fierăstrăul, începând după a doua din vârf. Au lăsat ceva mai mult din balustradă, ca să arate... ca să arate...
    Scutură din cap:
    - Pe întuneric, lui Jimmy i s-a părut că sunt la locul lor. Înţelegi?
    - Da, spuse Ben. Înţelegea.
    I se făcuse rău.
    - Şi cuţitele?
    - Fixate pe pardoseala de jos, şopti Mark. Ei au trecut lamele prin bucăţile alea de placaj subţire şi apoi au scos mânerele ca să poată să le pună pe duşumea, cu vârfurile... cu vârfurile...
    - Oh, spuse disperat Ben. Oh, Cristoase.
    Întinse mâinile şi îl cuprinse pe Mark de umeri.
    - Mark, eşti sigur că e mort?
    - Da, Era... era., le avea împlântate în aproape zece locuri. Sângele...
    Ben se uită la ceas. Era cinci fără zece. Din nou avu sentimentul că este încolţit, că timpul se scurge prea repede.
    - Ce facem acum? întrebă indiferent Mark.
    - Mergem în oraş. Vorbim cu Matt la telefon şi după aia stăm de vorbă şi cu Parkins Gillespie. O să-l terminăm pe Barlow înainte de căderea nopţii. Trebuie.
    Surâsul lui Mark era lugubru.
    - Şi Jimmy a spus asta. A spus că o să-i oprim ceasul. Însă ne învinge mereu. Probabil că au încercat şi oameni mai destoinici decât noi să-l înfrângă.
    Ben îl privi pe băiat şi se pregăti să facă un lucru urât.
    - Vorbeşti de parcă ţi-ar fi frică, spuse.
    - Îmi este frică, zise Mark, fără să apuce momeala. Ţie nu ţi-e?
    - Îmi este frică, răspunse Ben, dar sunt şi foarte furios. Am pierdut fata la care ţineam al naibi de mult. Cred că o iubeam. Amândoi l-am pierdut pe Jimmy. Tu ţi-ai pierdut tatăl şi mama. Sunt întinşi în camera de zi şi acoperiţi cu cuvertura de pe canapea.
    Se forţă să rostească vorbele cele mai crude:
    - Vrei să mergi înapoi şi să-i vezi?
    Mark tresări şi se îndepărtă de el. Chipul îi era îndurerat şi şocat.
    - Vreau să vii cu mine, spuse Ben pe un ton mai blînd. Simţea în stomac germenele dezgustului de sine.
    Parcă era un antrenor înaintea marelui meci.
    - Nu-mi pasă cine a mai încercat să îl oprească înainte. Nu-mi pasă nici dacă Attila Hunul s-a jucat cu el şi a pierdut. Am de gând să îmi încerc norocul. Vreau să vii cu mine. Am nevoie de tine.
    Şi acesta era adevărul, purul adevăr.
    - Bine, spuse Mark.
    Îşi coborî privirea şi mâinile se găsiră una pe cealaltă şi degetele lor se împletiră într-o pantomimă a deznădejdii.
    - Ţine-te tare, zise Ben.
    Mark îl privi disperat.
    - Încerc, spuse.

                                                                                     44.

                                           Stația de benzină a lui Sonny de la capătul lui Jointer Avenue era deschisă şi însuşi Sonny James (care îşi exploata numele cu rezonanţe de muzică country cu un afiş colorat uriaş în vitrină, lângă o piramidă de canistre cu ulei de motor) ieşi să-i servească. Era un omuleţ ca un pitic, al cărui păr rar era în permanenţă tuns soldăţeşte, descoperindu-i pielea trandafirie a capului.
    - Hei, domnu' Mears, ce mai faci? Unde ţi-e Citroenu'?
    - E pe jantă, Sonny. Unde e Pete?
    Pete Cook era ajutorul cu jumătate de normă al lui Sonny şi locuia în oraş. Sonny nu.
    - Nu s-a arătat azi. Nu contează. N-a prea fost treabă. Parcă oraşu-i mort de-a binelea.
    Ben simţi cum hohote de râs întunecate şi isterice i se învălmăşesc în stomac. Ameninţau să-i explodeze pe gură într-un val uriaş şi rânced.
    - Vrei să-mi faci plinul? reuşi să articuleze. Vreau să dau un telefon.
    - Sigur. Salut, puştiule. N-ai şcoală azi?
    - Sunt în excursie cu domnul Mears, spuse Mark. Mi-a curs sânge din nas.
    - Pe Dumnezeu meu că aşa şi arăţi, copile. Şi frate-miu păţea chestii d-astea. Asta-i semn de tensiune mare, băiete. Trebuie să te îngrijeşti.
    Se duse cu paşi mari în spatele maşinii şi deşurubă capacul de la rezervor.
    Ben intră în clădire şi formă numărul spitalului la telefonul public de lângă raftul cu hărţi regionale.
    - Spitalul Cumberland. Unde doriţi?
    - Aş vrea să vorbesc cu domnul Burke, vă rog. Camera 402.
    Vocea de la capătul celălalt şovăi într-un mod foarte puţin caracteristic şi Ben tocmai se pregătea să întrebe dacă nu cumva fusese schimbată camera, când vocea reveni:
    - Cine este la telefon, vă rog?
    - Benjamin Mears.
    Brusc, posibilitatea morţii lui Matt se profila ameninţătoare în mintea lui, ca o umbră nesfârşită. Asta să fie? Sigur că nu - ar fi fost prea mult.
    - Se simte bine?
    - Sunteţi rudă?
    - Nu, prieten apropiat. Nu a...
    - Domnul Burke a murit la ora 3,07 în această după-amiază, domnule Mears. Dacă vreţi să aşteptaţi puţin, voi verifica dacă domnul Cody s-a întors. Poate că dânsul ar putea...
    Vocea continuă, însă Ben încetase să o mai audă, deşi încă mai ţinea receptorul lipit de ureche.
    Conştientiza dintr-o dată cât de mult se bazase pe Matt să-i ajute să treacă cu bine prin cât mai rămăsese din după-amiaza aceea de coşmar. Simţi că i se face rău. Matt murise. Infarct congestiv. Cauze naturale.
    Era ca şi când Dumnezeu însuşi îşi întoarse faţa de la ei.
    N-am mai rămas acum decât Mark şi cu mine.
    Susan, Jimmy, Părintele Callahan, Matt. Toţi s-au dus.
    Panica îl strânse în braţe de oţel şi, fără zgomot, se luă la trântă cu ea.
    Puse receptorul la loc în furcă fără să se gândească ce face, ghilotinând o întrebare pe jumătate pusă.
    Se înapoie afară. Era cinci şi zece. În partea de apus se destrămau norii.
    - Face trei dolari în cap, îl anunţă vesel Sonny. Asta-i maşina lu’ doctor Cody, nu? I-am văzut plăcuţa cu „Doctor în Medicină" şi asta mi-aduce mereu aminte de un film pe care l-am văzut cu o bandă de escroci şi unu,' din ei fura mereu maşini cu plăcuţe pe care scria „Doctor în Medicină" pen' că...
    Ben îi dădu trei bancnote de cîte un dolar.
    - Trebuie s-o şterg, Sonny. Îmi pare rău. Am un necaz.
    Faţa lui Sonny se încreţi posomorâtă:
    - Măi, să fie, îmi pare rău, domnu' Mears. Veşti proaste de la editorul matale?
    - Cred că poţi să zici şi aşa.
    Se urcă la volan, închise portiera, părăsi benzinăria, lăsându-l pe Sonny să privească lung în urma lor, un pitic îmbrăcat într-o manta galbenă din cauciuc.
    - A murit Matt, nu-i aşa? întrebă Mark urmărindu-l atent.
    - Da. Infarct. Cum ţi-ai dat seama?
    - Fața. Ți-am văzut faţa.
    Era 5,15.

                                                                                    45.

                                            Parkins Gillespie stătea pe mica terasă acoperită a Primăriei, fumând un Pall Mall şi privind cerul la apus.
    Fără prea multa tragere de inimă, îşi îndreptă atenţia asupra lui Ben Mears şi Mark Petrie. Chipul îi era trist şi îmbătrânit, aidoma paharelor pentru apă din bodegile ieftine.
    - Ce mai faci, şerifule? îl întrebă Ben.
    - Acceptabil, recunoscu Parkins. Îşi examina o pieliţă crescută pe arcul bătătorit de piele de lângă unghia degetului mare de la mână.
    - V-am tot văzut fâţâindu-vă cu maşina. Parcă şi pustiu' a condus singur de pe strada Railroad ultima oară. Aşa e?
    - Da, spuse Mark.
    - Aproape că te-ai buşit. Tipu' care mergea în partea ailaltă a trecut la un fir de păr de curvă de tine, nu?
    - Şerifule, zise Ben, vrem să-ţi povestim ce se întâmplă aici.
    Parkins Gillespie scuipă chiştocul ţigării fără să-şi ia mâinile de pe balustrada micuţei terase acoperite. Spuse, fără să se uite la ei:
    - Nu vreau să aud.
    Îl priviră cu gurile căscate.
    - Nolly n-a apărut azi, spuse Parkins, pe acelaşi ton calm, de conversaţie. Şi cumva, nu cred că o să mai apară. A dat telefon azi-noapt'e târziu şi a zis că a văzut maşina lui Homer McCaslin pe Deep Cut Road - cred că a zis pe Deep Cut. De atunci n-a mai sunat.
    Încet şi trist, ca un om resemnat să se scufunde în ape adânci, căută în buzunarul de la cămaşă şi scoase alt Pall Mall. Îl răsuci gânditor între degetul mare şi arătător.
    - Tâmpeniile astea or să mă omoare, spuse.
    Ben încercă din nou:
    - Cel care a luat Casa lui Marsten, Gillespie. Îl cheamă Barlow. Se află chiar acum în subsolul pensiunii Evei Miller.
    - Asa zici? spuse Parkins fără să se arate surprins în mod deosebit. Vampir, nu? Ca în cărţile cu benzi desenate de acum vreo douăj' de ani.
    Ben nu mai spuse nimic. Se simţea tot mai mult ca un om pierdut într-un coşmar uriaş şi zdrobitor, unde limbile ceasului alergau înainte, la nesfârşit, nevăzute, însă chiar aproape de suprafaţa evenimentelor.
    - Plec din oraş, îi anunţă Parkins. Bagajele sunt pe bancheta din spate a maşinii. Mi-am lăsat pe raft arma şi insigna. M-am săturat să împart dreptatea. Mă duc s-o văd pe soră-mea în Kitterly, dom'ne, asta am de gând să fac. Mă gândesc că-i destul de departe ca să fiu în siguranţă.
    Ca de departe, Ben se auzi spunând:
    - Ticălos fără coaie. Căcat laş ce eşti. Oraşul e încă viu şi tu dai bir cu fugiţii!
................................................................................................