vineri, 23 decembrie 2016

Bună seara, Melania, Rodica Ojog-Braşoveanu

...............................................................................................
                                                               3.

                             - A dracului surpriză îi așteaptă, mârâi Nicu Scarlat.
    Dascălu adulmecă.
    - Au avut chiftele la cină. Am să le cer și eu una. Îmi plac grozav!
    Ionescu ridică piedica armei:
    - Fiți atenți, băieți! Orice greșeală....
    Nicu Scarlat îi aruncă o privire întunecată.
    - Dă-i drumul. Avem când să ne socotim greșelile.
    Inginerul se simți cuprins de un sentiment de jenă. Găsea scena de un grotesc penibil. Patru bătrânei smulși brutal de la tabieturile lor inofensive - cleveteli banale cu o farfurioară de dulciuri în mână și o partidă meschină de poker la cinci bani deschiderea - puși dintr-o dată în fața unor necunoscuți înarmați.
    - Deci chestiune de câteva ore, rezumă Nicu Scarlat, mâmgâind patul revolverului. În măsura în care vă veți vedea de treabă, aproape că nu vă vom deranja. Puteți continua să jucați sau, mă rog, ce aveți chef, cu condiția să nu vă apropiați de telefon și să nu comunicați cu exteriorul.
    Miga, roșu la față, cu bărbia umedă, exclamă pițigăiat:
    - E un abuz! Puteați cel puțin să ne consultați în prealabil.
    - Treaba asta am omis-o într-adevăr, rânji Scarlat trecându-și degetele prin părul cărunt. Avem și greșeli....
   - O desconsiderare, nu-i așa....
   - Dobitoc! scrâșni nevastă-sa și bătrânul amuți.
    Ioniță Dragu îi întinse braţul. Abia putea vorbi.
    - Linişteşte-te, Şerbănică.
    - Oricum, bolborosi Miga încercând să salveze un steag zdrenţuit, oricum...
    Căruntul începu să râdă.
    - Mai sunt întrebări?
    Melania Lupu ridică două degete.
    - Aş vrea să-mi îngăduiţi, domnule, să plec acasă. Nu mă simt deloc bine, iar medicul mi-a recomandat să nu mă culc mai târziu de ora 10.
    - Astăzi veţi face o excepţie. Altcineva?
    Bătrâna reluă cu glas tremurat. Îşi arătă mâinile fragile.
    - Eu nu vă pot fi de niciun ajutor. Nu înţeleg de ce vă împotriviţi.
    Doamna Miga îi aruncă o privire ascuţită: "Toată viaţa ei a fost o tâmpită! Gândeşte ca o copiliţă de 7 ani".
    - O să vă întindeţi în dormitor, interveni Raul Ionescu. Vă cerem un singur lucru! Să fiţi cuminte.
    Adoptase instinctiv un ton protector. Sentimentul de jenă persista, avea senzaţia că persecută nişte pantalonaşi şi rochiţe scurte care se mai distrează cu cercul şi coarda, ori mâzgălesc pe trotuar pătratele unui şotron.
    "La urma urmelor, n-o să li se întâmple nimic rău. Câteva ore dezagreabile, cel mult..."
    - Da, da, repetă Dascălu, să fiţi cuminţi. Eu o să vă pun note la purtare, o să vă spun poezii...
    Behăi înveselit. Găsise pe bufet o maimuţă de fetru şi îi mângâia delicat urechile gălbui.
    Ioniţă Dragu arunca priviri furişe. S-ar fi dus la toaletă, emoţiile îl încercau întotdeauna în acelaşi fel, dar nu îndrăznea. Frica îi înţepenise un nod în gât. Avea o singură dorinţă, să se chircească, să-şi adune genunchii la gură, aşa cum făcea acasă, în patul cu cearşafuri reci când nici romerganul, nici luminalul nu-şi făceau efectul. Îşi înfipse unghiile în carne.
    "Aş dezamăgi-o pe Florence. Nu-i plac bărbaţii fricoşi..."
    Nucu Scarlat aprinse o ţigară şi aruncă neglijent chibritul.
    - Unul din noi va rămâne cu dumneavoastră. Încă o dată vă atrag atenţia să vă vedeţi de treabă. La prima prostie...
    Pocni din buze cu o mişcare semnificativă a degetului încîrligat. Se întoarse spre cârn.
    - Hai, Dascăle! Lucrăm în schimbul întâi.
    Cârnul ocoli încăperea şi apucă farfuria cu cremă de zahăr ars din faţa Melaniei Lupu.
    - E grozavă.
    Bătrâna se bâlbâi:
    - Puteţi s-o luaţi. Sunt sigură că Florence mai are o porţie.
    - Într-o zi am să învăţ să gătesc. Până acum... Ridică din umeri nedumerit. E nostim, dar n-am avut timp.
    - Îmi închipui, mârâi doamna Miga.
    Dascălu începu să chiţăie plimbându-şi arma pe sub nasurile bătrânilor care-l priveau îngroziţi.
    Căruntul îl apucă de braţ.
    - Hai, băiete!
    Celălalt îşi izbi o palmă pe frunte.
    - Ştiu ce-o să-mi mai cumpăr cu banii mei! O fanfară!
    - Şi un chioşc, se auzi glasul lui Scarlat din bucătărie. Fără chioşc nu faci nimic!
    - Ai dreptate! Un chioşc cu muzică şi fluturi albaştri. Am să-i învăţ să danseze...
    - E nebun! şopti înspăimîntat Şerbănică Miga.
    Ioniţă Dragu i-l arătă din priviri pe Raul Ionescu. Inginerul zâmbea.
    - Puţin... Se postase lângă telefon cu arma pe genunchi. În orice caz, nu trebuie să vă fie teamă de el. Cât timp nu-l enervează nimeni, e blând. Adăugă apăsând: Iniţiativele neprevăzute au însă darul să-l scoată din sărite.
    - Blând?! se strîmbă Florence. O canalie blândă!
    De jos răzbăteau zgomote înfundate. Profesorul Dragu, ameţit, răvăşea inconştient cărţile de pe masă. Obrazul uscat îi tresărea.
    - N-am auzit în viaţa mea o poveste ca asta. În fond, ce ţineţi în pivniţă?
    Miga se mişcă neliniştit în scaun.
    - Pe Dumnezeul meu dacă-mi dau seama!
    - Eu cred că am ghicit, interveni Melania Lupu. Dumnealor, sunt convinsă, caută o comoară. Acum sapă ca să ajungă la ea.
    Ionescu râse.
    - Sunteţi pe aproape. Nebănuit de aproape...
    - Fără îndoială. Nu mă înşel niciodată. Aceasta-mi aminteşte de un caz asemănător. Cineva ascunsese o lădiţa cu aur şi pietre scumpe în pivniţa unui castel. O, un castel minunat cu donjoane şi chiar un pont-levis. Am văzut poza. Prinţesa scăpătase şi căuta de zor sipetul. Într-o noapte, a avut un vis. Se făcea că...
    Florence se răsuci.
    - Ia ascultă, unde ai auzit aiureala asta?
    - Am citit-o în Fraţii Grimm. Nişte scriitori remarcabili.
    Doamna Miga izbucni într-un râs nervos.
    - Ce idioată! Basme! Ne povesteşte basme!
    Melania Lupu îşi strânse buzele ofensată.
    - Detest violenţele de limbaj, Florence. Ce-o să-şi închipuie dumnealui...
    - Faceţi abstracţie de mine, zâmbi Ionescu.
    - ... şi-n afară de asta, ştim cu toţii că în fiecare carte există nu sâmbure de adevăr.
    Inginerul îşi coborî pleoapele: "În fiecare carte există un sâmbure de adevăr..." O frază pe care o auzise în nenumărate rânduri. Numai că Mia spunea altfel: "În fiecare legendă"... Dispunea de o colecţie întreagă de banalităţi, tot felul de învăţăminte serbede, didactice, de un penibil care îţi zgâria epiderma, emise totdeauna pe acelaşi ton pretenţios de dăscăliţă cu clătinări studiate ale gâtului lung şi încovoiat...
    "În viaţă nu fizicul contează! Caracterul"..."Între un bărbat şi o femeie, prima minciună  are însemnătatea ei"..."Vârsta e un ce care nu iartă pe nimeni..."
    Odată formulată ipoteza, perora la nesfârşit. Îi plăcea să povestească filme văzute acum zece ani sau să relateze cu amănunte ucigătoare cel mai idiot incident petrecut la serviciu ori în piaţă.
    Cândva, o întrebase sleit: "Nu-ţi dai seama că nu te ascult?" Îşi holbase sufocată ochii de hipertiroidiană: "În viaţă e preferabil să ai de-a face cu persoane bine crescute".
    Peste câteva zile o căutase din nou la telefon. De ce? Raul Ionescu ridică din umeri. Îl enerva îngrozitor, atât de îngrozitor, încât la un moment dat îi plăcea. Încerca voluptăţi perverse, vecine râsului isteric. Continua să o însoţească la tot felul de vizite şi spectacole neinteresante, peste tot unde ea îşi etala cu aroganţă gulerele albe bine apretate, rochiile fără haz, cârlionţii răsuciţi cu drotul.
    Se despărţeau în faţa casei, solemni, pândiţi din spatele obloanelor de un moşneag îmbrăcat în verde. Mia îi întindea degetele reci cu un surâs care oscila între farmec şi înţelepciune: "Uite, a trecut încă o zi. Suntem mulţumiţi de noi? Oare nu puteam realiza mai mult?"
    Când o invitase la el acasă, replicase cu naturaleţe: "Nu înainte de a mă numi doamna Ionescu. Consider virginitatea femeii drept garanţia supremă a fericirii în căsnicie".
    Inginerul izbucnise în râs: "Eşti chiar atât de sigură că vreau să mă însor?" "Fireşte! Am toate  calităţile pe care le poate pretinde un bărbat cu bun-simţ." "Norocul meu că n-am avut bun-simţ", rânji inginerul.
    După trei săptămâni o cunoscuse pe Doina.
    Doina cu părul decolorat ca o flacără de argint, cu ochii vineţii, cu rochii negre strâmte şi mâneci largi, cu poşetele ei din mărgele şi antilopă unde încăpeau pudriera, batonul de ruj Burnt Sugar, o sticlă plată de whisky şi fiolele de morfină. Doina...
    - Aţi spus ceva?
    Şerbănică Miga se ridică greoi. Obrazul de obicei roşu bătea acum în violaceu:
    - Aş vrea să beau un pahar cu apă.
    - N-am nimic împotrivă cu condiţia să vi-l aducă doamna, zâmbi Ionescu.
    Florence îşi strâmbă buzele.
    - Ei asta-i! N-o să-mi dai dumneata dispoziţii la mine în casă!
    - Mă rog, râse tânărul. Domnule Miga, deocamdată răbdaţi.
    Melania Lupu se ridică vioaie.
    - Mă duc eu, dacă-mi permiteţi.
    În bucătărie zgomotele din pivniţă se auzeau mai limpede.
    Bătrâna clăti un pahar, îl umplu şi-l aşeză pe o tăviţă. Ochii îi străluceau.
    Băieţii sunt harnici, şopti. În general, trebuie să recunoşti că nu te-au dezamăgit. Ce mai încolo şi-ncoace, draga mea, dă-mi voie să te felicit. Planul tău se dovedeşte ad-mi-ra-bil! Îţi ţin pumnii pe mai departe.
    Se întoarse în sufragerie ducând tăviţa cu amândouă mîinile. Lumina din priviri se stinsese.
    Ochii semănau din nou cu două albăstrele presate de mult într-un album.

                                                                    CAPITOLUL IV
                                                       O INTERVENȚIE NEPREVĂZUTĂ
                                                                               1.

                                 Scarlat lăsă lopata și aprinse o țigară. Nu-și mai simțea palmele, cămașa udă i se lipea de umeri și de șale.
    Dascălu se răsuci râzând.
    - Ai obosit?
    - Nu cine ştie cât. Adevărul e că m-am dezobişnuit... Pe vremuri, sunt ani de-atunci, descărcăm un vagon de cartofi fără efort.
    Tăcu. În faţa ochilor îi jucau un soare galben ca un măr de aur, o grădină cu portocali şi rododendroni. Hamalâc în port... Schimb de focuri cu sticleţii... Fuga... Noaptea o petrecea într-o grotă răcoroasă. Lucia purta bluze subţiri în care sânii i se zbăteau ca nişte iezi. Mirosea a iarbă şi a sudoare curată. De pe mindirul lor se vedea luna, un imineu delicat spânzurat pe cerul străveziu.
    Dascălu izbi cu sete. Pământul uscat avea o culoare gălbuie cu dâre cenuşii.
    - Ştii, am impresia că ne antrenăm.
    Scarlat îşi ridică ochii. Clipi mărunt.
    - Nu înţeleg...
    - La ocnă tot chestii din astea faci...
    Umerii i se zguduiau de râs. Căruntul îl măsură lung.
    - Eşti un om ciudat.
    - Bineînţeles. Încetă brusc să râdă: Alţii spun că sunt ţicnit, dar nu-i adevărat. Sunt doar un tip interesant.
    - Aşa m-am gândit şi eu, spuse moale Scarlat. Ai stat mult la pârnaie?
    - Un an şi zece luni. Până m-am plictisit. Erau tot felul de indivizi pe-acolo care mă dezgustau. Nu făceau de mine...
    - Fireşte... Cum ai reuşit să-i fentezi?
    - M-a ajutat un prieten. Behăi: A fost grozav. Ca-n filme!
    Îşi strâmbase gura emiţând sunete şuierate, sărea dintr-o parte în alta, ducea arma la ochi, gesticula aşa cum fac copiii când recapitulează scene tari.
    Scarlat strivi ţigara sub talpă şi apucă lopata. Observă în doi peri:
    - Ai avut noroc.
    - Şi ce noroc! Fără Dincă însă nu făceam nimic... El e cel mai bun prieten al meu. Râse ca de o glumă bună: îmi zice "tembelul", dar ştiu că n-o gândeşte cu adevărat. Pricepi?
    - Bineînţeles.
    Lucrară un timp în tăcere. Îşi scoseseră cămăşile. Sudoarea le lustruise torsurile goale, păreau turnaţi în bronz, lumina chioară de mucegai învăluia totul într-un abur umed.
    Scarlat trăi pentru câteva clipe un sentiment acut de ireal, imaginile se diluau.
    Dascălu îl atinse cu degetul. Zâmbea cu ochi strălucitori, iar trăsăturile destinse îşi pierduseră linia bruscă.
    - Nu-mi place să fiu singur. Vrei să fii prietenul meu cel mai bun?
    Căruntul îşi coborî pleoapele şi înfipse adânc lopata în pământ.

                                                                     2.

                                    Florence Miga aruncă o privire furișă spre inginer.
    Ionescu fuma cu ochii pierduți undeva, printre fleacurile de pe bufet: o fotografie mică înrămată, un crucifix de fildeș, mărgelele albastre pe care le purtase de dimineață, ochelarii de lectură ai lui Şerbănică.
    "Un bărbat frumos", gândi şi-i păru brusc rău că nu mai e tînără. Pe vremuri ar fi gustat aventura asta, i-ar fi plăcut să facă o pasiune, neconvenabilă, pentru brigandul cu păr şi ochi negri, să se compromită de dragul lui, să-i scandalizeze pe toţi, pe Şerbănică, pe Ioniţă, pe Melania, pe aceia care o priveau acum de pe pereţi ori nu puteau s-o privească, prizonieri în albumul cu catarame de argint.
    - Prea târziu, şopti. Totul vine prea târziu. Mai bine niciodată decât prea târziu.
    Şerban Miga tresări.
    - Ce-ai spus? Da, e târziu.
    - N-am să mai prind autobuzul la întoarcere, scânci Melania Lupu.
    Florence interveni răguşită. Glasul venea ca după plâns.
    - Iei un taxi! Spectacolul ăsta merită toţi banii.
    Melania o măsură curioasă şi doamna Miga încercă să-i distragă atenţia. Se întoarse spre Dragu:
    - Tu ce-ai amuţit aşa?
    Profesorul se fâstâci. Îşi pipăi buzunarele zâmbind nesigur.
    - Am impresia... În sfârşit, n-are nicio importanţă...
    - Vorbeşte! Ce e?
    - Cred... Cred că am pierdut porte-feuilles-ul.
    - Extraordinar! exclamă Şerbănică, brusc înviorat. Cum se poate?
    Se dădea în vânt după senzaţional, în măsura în care îl putea contempla din spatele perdelelor. Comenta ore întregi cel mai mic fleac, cât de cât ieşit din comun, adora să citească în pat, sub plapumă ascultând urgia de afară, viscol ori furtună, despre catastrofe petrecute la celălalt capăt al lumii sau mai aproape, dar dincolo de gărduleţul din piatră şi fier forjat, dincolo de paharul cu apă de pe noptieră în care ţinea proteza.
    - Câţi bani aveai la tine? se interesă Melania Lupu.
    - Vrei trei sute...
    - Oh! E o sumă importantă.
    - Da... Trebuia să-mi scot nişte haine de la croitor.
    Doamna Miga ridică din umeri.
    - Vezi-ţi de treabă! În viaţa ta n-ai rătăcit un singur ac de gămălie. Cine ştie unde l-ai fi pus şi ai uitat.
    - Nu, Florence, replică timid profesorul, de astă dată sunt sigur că l-am pierdut.
    - Precis! Poţi să-ţi iei adio! Şerbănică Miga tăie aerul cu palma: L-ai pierdut ori ţi l-a furat cineva. E plin oraşul de bandiţi!
    Se întrerupse brusc, roşu la faţă.
    Ionescu zâmbi.
    - Continuaţi, vă rog. N-avem nicio legătură cu povestea asta. Probabil o firmă concurentă...
    Florence îşi umezi buzele: "Ce zâmbet are puşlamaua!" Îi amintea pe Drăghici, avocatul.
    Se uita la ea cum dansează pe masă şi zâmbea la fel.
    Era tânără şi nebună, îngrozitor de tânără şi de nebună, inima petrecerilor. Bătea step, avea un costum de spaniolă şi castaniete, îi plăcea să cânte jazz la pian.
    "Nevastă-mea are gusturi exotice. Ştiţi, sângele italian..."
    Se uită la bărbatul său şi mototoli faţa de masă cu un gest crispat: "Hm, idiotul!" Simţi dintr-o dată nevoia să plângă şi se ridică.
    - Unde vă duceţi, doamnă?
    - Mă doare capul. Vreau să iau un antinevralgic.
    - Stai, draga mea! Melania Lupu scotoci în buzunar şi îi întinse o pastilă albă, învelită în celofan. Un medicament belgian. Ceva extraordinar!
    O privi zâmbind cum înghite tableta, ocolindu-i ochii albaştri, de gheaţă.
    "E un laxativ, dar n-are importanţă. Trebuie doar s-o împiedici, draga mea, să se îndepărteze de masă. Florence a fost de când o cunoşti violentă, incapabilă să se abţină de la vreo nesăbuinţă. Când îi căşunează ceva nu poţi să i te împotriveşti. Iar privirea ei nu-mi place. Nu-mi place deloc. Fără îndoială pune ceva la cale. Te rog, Melania, fii cu ochii în patru."
    - Ai să vezi, după câteva minute o să te simţi cum nu se poate mai bine.
    Miga se uită îngrijorat la nevastă-sa.
    - Mi-e teamă să nu fi răcit. Ştii ce greu ţi-ai revenit după gripa de anul trecut. Se adresă celorlalţi: Umblă cu capul gol, iese transpirată pe balcon, nu vrea să pună un chilot mai gros. Vara cel puţin n-are nimic pe dedesubt...
    Ioniţă Dragu roşi violent şi întoarse capul. Florence scrâşni:
    - Eşti penibil!
    - Dar, draga mea... Şerbănică clipea buimac: Nu văd ce te vexează! O ştim cu toţii, ai fost totdeauna o cochetă. Splendid, numai că trebuie să te îngrijeşti. La urma urmelor, un chilot cu picioruş... Spune tu, Ioniţă, găseşti ceva degradant în asta?
    - Taci! ţipă doamna Miga apucând o scrumieră de marmură. Taci! Înţelegi să taci?!
    Melania Lupu o măsură cu ochi micşoraţi.
    "Ce se întâmplă cu Florence?"
    Raul Ionescu o examină pe doamna Miga, dus pe gânduri.
    "Ce ciudat! Are exact ochii Doinei... Acelaşi albastru de oţel, aceeaşi patimă..."
    Îşi scotea rar ochelarii cafenii cu rame grele. Pe stradă lumea întorcea capul după ea. O apariţie stranie, plutind absentă, alunecând ca o nălucă pe lângă ziduri. Trupul îngust, înfăşurat în voaluri, părea de fum. În magazine, în troleibuz, într-o sală de aşteptare oamenii îi vorbeau în şoaptă. Un act reflex de care nu-şi dădeau seama.
    "Mă întreb ce ai tu adevărat, Doina, în afară de whisky şi morfină."
    "Destul şi atât. În fond, ce te supără?"
    "Totul e construit, artificial, fals. Voaluri, cearcăne, plete de stafie. Un mister calp, gratuit..."
    "N-aş fi zis că-ţi displace..."
    "Ai dreptate... Poate că ăsta e şarmul tău. Eşti atât de artificială, atât de strident şi agresiv artificială, încît în cele din urmă devii autentică."
    "Un paradox?"
    "Probabil. Hai să bem ceva!"
    Doina scosese din poşetă o fiolă de morfină ridicând-o în zare. Avea o mână descărnată, cu degete lungi şi unghii vopsite în verde.
    "Nu încerci o chestie din asta?"
    "Nu."
    "De ce?"
    "N-am impresia că m-ar face mai fericit. E destul să mă uit la tine."
    "Cât poţi fi de burghez.”
    "Statutul politic mă lasă rece atât timp cât mă simt bine."
    Şi după aceea, într-o seară... Ah, serile de octombrie ude, fără lumină, când nu aştepţi nimic, nici măcar un telefon, când acele ceasornicului tricotează kilometri de plictiseală, într-o astfel de seară, spărsese prima fiolă. Mai târziu învăţase să şi-o inoculeze singur. Fără vată şi spirt, în WC-uri publice, direct prin stofa pantalonului. Cam peste un an, Doina se căsătorise cu un inginer din Elveţia şi părăsise ţara. Cineva, o cunoştinţă comună, îi arătase o fotografie primită recent din Lausanne. Ionescu izbucnise în râs.
    "Nu-i lipsesc decât aripioarele."
    Părea un îngeraş, îmbrăcată în alb, cu o faţă pură, imaterială şi bucle lungi englezeşti, tot de argint, alunecând moale pe gulerul de dantelă.
    "Nu-i seamănă deloc."
    Celălalt se grăbea. Băgase fotografia în buzunar ridicând din umeri.
    "Probabil se poartă neprihănitele pe-acolo... Mai dă-mi un telefon când ai timp."
    Inginerul îşi trecu degetele peste pleoape.
    În pivniţă zgomotele încetaseră.

                                                                           3.

                                          Nucu Scarlat ținea lopata într-o mână, cu cealaltă se încheia la cămașă. Obrajii îi erau acoperiți de o crustă cărămizie, părul năclăit devenise cenușiu.
    - Cum merge? întrebă Ionescu, ridicându-se.
    - Greu, dar până la urmă îi dăm de capăt. Aruncă o privire spre bătrâni: Aici?
    - Liniște.
    - Perfect. Du-te! Peste o oră îl schimb pe cretin.
    - Se descurcă?
    Scarlat rânji.
    - Are antrenament.
    - Şi fluturele? I-a simţit adierea?
    - O s-o simtă, n-are încotro. Îşi umezi buzele arse: Aş bea ceva tare, dar bănuiesc că ăştia n-au decât ceai de muşeţel.
    Melania Lupu se aplecă vioaie şi scoase din poşetă o sticluţă.
    - Daţi-mi voie, domnule, să vă ofer puţin rom. L-am cumpărat pentru o baclava pe care aveam de gând s-o prepar mâine.
    Căruntul o examină nedumerit. Bătrânica părea încîntată, avea ochi lucioşi, nevinovaţi şi surâdea blând.
    Luă sticla mulţumind răguşit. Melania se înclină politicoasă.
    "Te-ai gândit foarte bine, draga mea. Cine nu ştie că pe bărbaţi îi stimulează o picătură de alcool."
    Scarlat desfundă sticla cu tirbuşonul de la briceag şi luă o înghiţitură lungă. Din pivniţă străbătea monoton zgomotul târnăcopului.
    Florence Miga îşi prinse tâmplele în mâini apăsându-şi pleoapele.
    În curând degetele i se umeziră.

                                                                          3.

                                       Umbrele li se proiectau pe zid. Dascălu își alungă șuvițele din ochi și începu să râdă:
    - Parcă am fi patru....
    Inginerul îl privi surprins.
    - Nu înțeleg..... A, da! Dacă eram patru era mai bine. Aici ne trebuia dinamită, nu lopeţi.
    - Eu nu mă simt deloc obosit. Atât că mă plictisesc.
    - Nu prea am conversaţie, rânji Ionescu.
    Cârnul dădu din cap.
    - Mă enervează să fac ceasuri întregi acelaşi lucru. E monoton.
    - Lasă că scăpăm repede! După ce ajungem la canal, peisajul începe să varieze.
    Continuară să sape un timp în tăcere. Inginerul se oprea din când în când şi trăgea o ţigară. O lăsa apoi pe treapta de ciment şi fumul subţire se ridica singur, ca de pe un mosorel.
    Dascălu îngâna un cântec fără melodie, un lălăit întrerupt ici-colo de cuvinte fără sens: aripi, copaci de aur, pasărea cea crudă.
    - Îţi place?
    - Ce? întrebă absent Ionescu.
    - Poezia.
    - N-ai treabă!
    - Pot să compun şi alta. Nu mă satur niciodată de poeziile cu fluturi albaştri.
    - Am băgat de seamă.
    Şi se întrebă din nou ce caută aici, în pivniţa întunecoasă, scociorând pământul alături de un nebun. Dascălu începu din nou să improvizeze versuri, pe urmă o lăsă baltă. Ionescu întoarse capul.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Prima parte e mai grea. Nu-mi iese întotdeauna. Ascultă... Tu ce-ai să faci cu banii?
    Raul Ionescu îşi ridică bărbia. Părul scurt îi cădea peste frunte, iar ochii maliţioşi râdeau.
    - Am să-mi cumpăr un harem.
    Celălalt îl măsură năuc.
    - Un harem?! Ce să faci cu el?
    - La asta încă nu m-am gândit.
    - Hm, eşti un tip ciudat. Eu cel puţin ştiu. Am să clocesc fluturi uriaşi, cu aripile colorate. Adică albastre cu pete roşii.
    - O să fie formidabil.
    - Bineînţeles. Numai să izbutesc.
    - La urma urmelor, unde nu-ţi iese figura mai tragi cu pensula o bulină roşie. Nu se cunoaşte.
    Dascălu behăi.
    - Ce idei caraghioase ai! Îşi duse degetul la frunte: Eşti cam ţicnit, nu?
    - Cred că da, mi se trage din familie.
    Figura cârnului se întristă.
    - Îmi pare rău... La mine, doar tata a stat la balamuc. Eu am avut noroc, semăn cu mama.
    - O femeie de nădejde, presupun.
    - Oho! în fiecare dimineaţă se urca într-un salcâm şi dădea din mâini.
    - Se credea avion?
    Cârnul hohoti.
    - Acum îmi dau seama că eşti ţicnit de-a binelea. Făcea mişcare în aer liber. Aşa-i recomandase doctorul.
    - Înţeleg...
    - Când veneam de la liceu o ajutam să coboare.
    - De ce? Nu încăpeaţi amândoi?
    - Ei asta-i! Doar trebuia să stăm la masă.
    - Aha! Ai terminat liceul?
    - Am şi bacalaureatul. Voiam să mă înscriu la Politehnică.
    - Şi?
    - Într-o zi, chiar înainte de examen, au venit la mine nişte tipi. M-au rugat să-i ajut într-o chestie, să le deschid o casă de bani. Ţi-am spus că mă pricep! Era aniversarea individului şi se gândiseră să-i facă o surpriză.
    - Care individ?
    - Pricepi greu, ce mai! Individul care avea cheile, adică proprietarul. Eu mi-am făcut treaba şi am plecat. A doua zi m-a umflat Miliţia.
    - Te-au turnat ăia?
    - Da. La proces, avocatul spunea că sunt nebun, aşa, de kiki, dar eu n-am fost de acord. Ieşi compromis dintr-o chestie ca asta.
    Inginerul oftă. Apucă târnăcopul şi izbi cu nădejde. Simţi o durere surdă în lungul braţelor ca şi cum un obstacol solid i-ar fi întors lovitura. Se lăsă în genunchi. Sudoarea i se prelingea pe lângă tâmple, ochii îl usturau. Dascălu se aplecă.
    - Ce-i?
    - Dă-mi lampa! Mda... Asta e! Am ajuns la canalul colector.

                                                                                 4.

                                                  Lângă Scarlat, un ceas mic, îngropat într-un cub de email, arăta ora 9.
    Și-l consultă  instinctiv pe al lui. O diferenţă de câteva minute.
    Bătrânii rămăseseră în jurul mesei, crispaţi, cu chipuri trase şi livide. Şerbănică Miga adormise cu faţa sprijinită în pumni. Capul alunecase şi obrazul tras într-o parte îi descoperea proteza. Figura dolofană părea că rânjeşte. Semăna cu idolii graşi, de porţelan, aşezaţi turceşte. Aceeaşi expresie de imbecilitate rafinată şi vicleană.
    Melania Lupu zâmbea.
    Zâmbetul se încrucişa cu un altul ascuns în dantelele evantaiului. Nu-l vedea nimeni şi se bucura. Buzele se mişcau mut.
    "Va fi a ta, fetiţo! Nu cunosc pe nimeni care să aibă un drept mai mare. Ai luptat pentru ea şi trebuie s-o câştigi. Vei mângâia din nou grumazul acela alb, plin de viaţă."
    Mâinile îi tremurau uşor şi le ascunse la subsuori.
    "Eşti nepermis de emoţionată, draga mea, acum când totul depinde numai de lu-ci-di-ta-tea ta. În fond, nu-ţi cer mare lucru. Să te stăpâneşti şi... da, să fii pe fază, cum spun băieţii aceia din pivniţă."
    Luă o bomboană uitându-se pe furiş la doamna Miga. Femeia privea încremenită peretele din faţă. Ioniţă îşi apropie scaunul şoptindu-i cu buzele tremurânde:
    - Aş vrea să fac ceva pentru dumneata, Florence. Îmi dau seama prin ce treci...
    Melania Lupu înghiţi repede crema de ciocolată. Plescăiala lipicioasă cu gura închisă o împiedica să audă.
    "Ah! Devine captivant. Te pomeneşti că Ioniţă s-a hotărît în sfârşit să-şi facă declaraţiile. Aşteaptă de 40 de ani..."
    - Trebuie să ştii... Profesorul îşi căuta cuvintele: Orice s-ar întâmpla, sunt aici, alături de dumneata...
    Doamna Miga îşi descleştă dinţii:
    - Ce să se întâmple? Peste o oră sau trei, ăştia or să plece şi totul va fi ca înainte.
    - O spui... N-aş vrea să mă înţelegi greşit, e o impresie, o spui ca şi cum ţi-ar părea rău.
    - Probabil că nu te înşeli.
    Ioniţă Dragu tresări surprins. O privi câteva clipe şi începu să zâmbească.
    - Ţi-a plăcut totdeauna să pari cinică, Florence, dar eu te cunosc, te cunosc bine. Şopti: Ţii minte, atunci când mi-ai permis să te însoţesc până acasă... 1934... 5 mai. Ieşisem împreună de la doamna Stavropol. Pe Jianu, înfloriseră trandafirii. Ai rupt unul roz şi-i sorbeai petalele... La despărţire, mi l-ai înfipt în butonieră... Ştii, Florence... să... sărutarea aceea n-am uitat-o niciodată. A fost lucrul meu cel mai de preţ.
    Femeia întrebă gâtuit:
    - Crezi că-mi fac bine poveştile astea?
    - Iartă-mă... Mi-am închipuit că atunci când... În sfârşit, când nu poţi privi înainte, te desfeţi cu ce ai lăsat în urmă. Mulţi ani am crezut că din cauza lui Şerbănică... Nu, nu i-am vrut răul niciodată. L-am pizmuit doar. Astăzi, dumneata şi cu el... E tot ce mi-a mai rămas. Toată viaţa mea s-a adunat în...
     Brusc, ceva negru, viu, le ţâşni de sub picioare, sări peste ei cu un urlet lugubru apoi dispăru sub bufet.
    Doamna Miga scoase un ţipăt şi sări în picioare. Scarlat trase piedica revolverului.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Doamne Dumnezeule! bolborosi Melania Lupu. Nu vă speriaţi, e prietenul nostru Mirciulică.
    Florence se prăbuşi în scaun cu mâna la inimă. Ioniţă Dragu îşi înghiţi greu saliva.
    - Ce caută aici?
    Melania îşi strânse jacheta ofensată.
    - Am avertizat-o pe Florence că e gutunărit. Nu puteam să-l las singur acasă.
    Doamna Miga şuieră:
    - Ştiam că eşti cretină, dar ca să vii cu animalul în poşetă şi să te joci de-a stafiile cu el, la asta nu mă mai aşteptam!
    - În primul rînd, Mirciulică nu e animal! Acolo unde se găseşte loc pentru mine, trebuie să se găsească şi pentru el. În al doilea rând, s-a trezit singur, nu i-am făcut nimic. Oricum, mă insulţi pentru a doua oară şi, crede-mă, nu sunt obişnuită. Poţi să fii sigură că din clipa aceasta eu nu-ţi voi mai adresa un singur cuvânt.
    Întoarse capul ascunzându-şi lacrimile. Scarlat îşi pipăi pulsul.
    "50... 55... 60... Încă e bine! Unde am picat, domnule! Ala de jos cu fluturii, ăştia..."
    În aceeaşi clipă se auzi soneria.
    Scarlat se ridică iute. Silueta suplă, abia încovrigată, redevenise arc. Privi încordat spre bătrâni.
    - Mai aşteptaţi pe cineva?
    Şerbănică Miga se trezi brusc. Întrebă articulând încleiat:
    - Cât e ceasul?
    Soneria zbârnâia lung, agasant.
    - Aşteptaţi pe cineva? repetă căruntul.
    Doamna Miga îşi luă mâinile de pe frunte.
    - Nu. Du-te tu, Ioniţă, să vezi... Am impresia că sunt înşurubată în scaun.
    Profesorul se ridică nesigur, căutând ochii lui Scarlat. Bărbatul părea descumpănit.
    - Ce se întâmplă?
    În pragul bucătăriei apăruse Raul Ionescu. Era murdar şi transpirat, dar ochii-i străluceau de satisfacţie.
    - Sună cineva la uşă, şopti căruntul.
    Doamna Miga oftă.
    - O greşeală probabil.
    Scarlat îşi muşcă buzele.
    - Trebuie totuşi să ştim... Domnule Miga, uitaţi-vă dumneavoastră prin vizor, dar nu deschideţi.
    Se auzeau bătăi în uşă.
    - Un tip nervos, observă inginerul. Nervos şi încăpăţânat.
    Bătrînul Miga se întoarse în vârful picioarelor. Avea o expresie buimacă.
    - E un bărbat. Cineva pe care nu-l cunosc.
    - Foarte bine, conchise Raul Ionescu. Nu deschideţi!
    - Când te gândeşti... Melania Lupu mângâia coada motanului cu gesturi delicate. Părea să se adreseze exclusiv lui Mirciulică. Dacă e o persoană perseverentă, poate să ne ţină aşa până dimineaţă. Ce agasant! Cum nu înţelegi, dragul meu? A văzut lumină.
    Scarlat îşi muşcă buzele.
    - Într-adevăr, şopti, a văzut lumină... Întrebaţi-l ce vrea, dar nu-l lăsaţi să intre.
    Îşi luă arma şi se ascunse în nişa ferestrei. Ionescu trecu de partea cealaltă a uşii. Se lipi de un bufet înalt. Melania Lupu ţinea pleoapele coborâte.
    "Un mic ghinion, draga mea. De cînd o vizitezi pe Florence, nimeni nu v-a deranjat la asemenea oră. Te rog, nu-ţi pierde capul! S-ar putea totuşi să nu fie nimic..."
    Îşi făcu o cruce cu limba în cerul gurii şi suspină.
    Şerbănică Miga trase zăvorul.
    Un bărbat tânăr surâdea în prag. Chipul rotund avea o expresie veselă, părul blond cădea moale pe frunte şi la ceafă.
    - Greu mai deschideţi, oameni buni! Credeam că aţi plecat de-acasă. Dacă nu vedeam lumină...
    - Aşa e, aşa e... Şerbănică Miga îşi umezi buzele: De fapt, pe cine căutaţi?
    Îşi agita silueta bondoacă, încercând să taie orice privelişte spre interior. Antreul era minuscul şi doar o arcadă fără uşă îl despărţea de sufragerie.
    - Sunt şofer pe getax... Ochii scormoneau peste umărul bătrânului. Am adus aici acum două ore un domn.
    Ioniţă Dragu tresări şi ridică brusc gâtul. Semăna cu un cocostârc speriat.
    - Da, probabil, se auzi glasul lui Miga. Avem oaspeţi... Hm, puţini de tot.
    - Poate vreţi să-l chemaţi. Un domn slab, mai în vârstă. Făcu cu ochiul: A uitat ceva la mine.
    Profesorul se răsuci spre Scarlat care înclină capul.
    - Pe dumneavoastră vă caut! exclamă încîntat şoferul. N-aţi pierdut nimic?
    - Portmoneul. Probabil că atunci când am plătit...
    - Exact. Noroc că a băgat de seamă clientul următor. Un tip pe care l-am luat de la Armenească. Am vrut să mă întorc imediat, dar după aia am avut o cursă în Drumul Taberei şi alta tocmai în Berceni, pe lângă Spitalul 9.
    - Ca să vezi! Nici nu mai speram.
    - M-am gândit că e cam târziu dar...
    - Ai procedat foarte bine. Aş vrea să-ţi mulţumesc într-un fel pentru amabilitatea dumitale.
    Încercă să-i strecoare o hârtie de 25 de lei. Şoferul se feri râzând.
    - Lăsaţi! Dacă se poate, aş vrea un pahar cu apă.
    Pe masă strălucea încărcătorul uitat de inginerul Ionescu. Sprâncenele i se arcuiră.
    Scarlat părăsi ascunzătoarea.
    - De ce nu-l poftiţi înăuntru, domnule Dragu? E un tip onest! Merită cu prisosinţă recunoştinţa dumneavoastră.

                                                                   CAPITOLUL IV
                                                             TENTATIVĂ DISPERATĂ
                                                                              1.

                                   Șoferul își bălăngănea mâinile privind rătăcit în jur.
    Bătrânii se uitau speriați fără să scoată un cuvânt.
    Melania Lupu clipea ca și cum o lumină puternică i-ar fi supărat ochii.
    „Ești îngrozitor de neatentă, fetițo! Ar fi trebuit să-ți dai seama de la început că tânărul acesta poate observa încărcătorul.”
    Șoferul își umezi buzele.
    - Nu pricep....
    - Ai priceput, băiete!  Ai priceput foarte bine, rânji Raul Ionescu. Acum o să le ţii puţină companie dumnealor. Aşa se întâmplă când eşti prea perspicace.
    - Sunt în timpul serviciului, domnule. Maşina a rămas afară... Trebuie să plec!
    - Uite care-i chestia, interveni Scarlat. Avea figura posomorâtă, colţul buzelor îi zvâcnea. Ai văzut drăcia asta de pe masă şi nu mai putem să-ţi dăm drumul. Ghinionul dumitale şi al nostru. Probabil eşti gata să-mi dai cuvântul de onoare că o să uiţi toată povestea, dar eu sunt unul din capsomanii ăia care rumegă cinci zile o idee fixă. Şi ideea mea fixă de acum e că trebuie să rămâi aici. În consecinţă, fii cuminte băiatule, fă conversaţie cu dumnealor sau dă-te cu capul de pereţi şi peste două ore eşti liber.
    Din bucătărie se auzi un zgomot precipitat de paşi şi după câteva clipe apăru Dascălu. Îl prinse pe Scarlat de mânecă şi ţipă enervat:
    - M-aţi luat de tâmpit!? Stau acolo singur de o jumătate de oră. A! Înţeleg! Acum înţeleg!
    Părea iritat la culme şi gesticula dezordonat ca o paţachină.
    - Mâinile sus! Toată lumea!
    Căruntul îl privi fix. Maxilarele îi jucau sub piele.
    - Linişteşte-te, dragul meu.
    - Gura! Cine-i individul?
    - A adus portmoneul domnului Dragu şi l-am poftit înăuntru. Aşa e politicos...
    - Te împuşc, ticălosule! Te-am făcut prietenul meu şi te porţi ca un porc! Pe toţi vă împuşc!
    Plimbă revolverul de la unul la celălalt. Scarlat ridică încet mâinile deasupra capului. Pe buzele inginerului zâmbetul îngheţase. Şerbănică Miga se lipise de zid. Nu îndrăznea să clipească.
    Brusc, chipul cârnului se lumină. Abandonă arma şi începu să râdă cu sughiţuri:
    - V-am tras o sperietură bună, nu-i aşa? Se uită la Scarlat: Spune drept dacă nu te-ai speriat!
    - Bineînţeles, m-am speriat grozav.
    Respirau precipitat, sudoarea le aluneca pe obraji.
    - Ascultă, se interesă încet inginerul Ionescu, înainte n-ai fost cumva gardian la balamuc?
    Scarlat îl privi iute şi tânărul amuţi.
    - E ora 10. 30, domnilor.
    Melania Lupu se ridicase ţinând în mână poşeta deschisă din care ieşea capul lui Mirciulică.
    - Ei şi?
    - Aş vrea, declară senină, să mă duc acasă. A fost o zi obositoare, cred că sunteţi de acord cu mine. M-am gândit...
    Scarlat o întrerupse iritat.
    - La ce v-aţi gândit?
    - De vreme ce domnul şofer este aici, iar maşina se află în strada, alături, m-ar putea conduce pe mine până acasă. După aceea s-ar întoarce...
    Ionescu izbucni în râs.
    - Şi asta-i întreagă! Ce casă, domnule!
    - Senilă, opină Scarlat mârâind.
    - Stai jos, Melania, o rugă Şerbănică Miga, Am să-ţi explic eu despre ce e vorba.
    Bătrâna alunecă în fotoliu. Începu să plângă.
    - Nu pricep ce se întâmplă astă-seară. Toată lumea mă insultă.
    Simţi privirea fixă a doamnei Miga şi-şi ascunse obrazul înlăcrimat în batistă.
    "N-au înţeles! Un getax abandonat în faţa casei atrage atenţia. Trebuie să le-o sugerezi altfel, draga mea...”

                                                                             2.

                                               Se priveau în tăcere.
    Ochii șoferului poposeau clipe lungi asupra fiecăruia, cântăreau obiectele, masa cu cărțile răvășite printre farfurioarele murdare de cremă, se întorceau la arma din mâna lui Scarlat. Încerca să se dumirească, să deslușească ceva din toată întâmplarea aceasta neobișnuită, să reconstituie evenimentele la care nu participase.
    Melania Lupu îl examina pe furiș prin grila degetelor sprijinite de frunte. Molfăia o bomboană suspinând.
................................................................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu