2.
„Trebuie să mai am fotografia ei printr-un sertar”, gândi Scarlat.
Nu izbutea să şi-o amintească altfel decât aşa cum arăta pe bucata de carton. Îl scoteau din sărite aerele ei puritane, rochiile acelea cafenii lipsite de graţie, părul adus după urechi şi strâns bine la spate cu un şiret, faţa ştearsă, fanată, cu gura mereu strâmbă. Îşi făcea o virtute din lipsa de farmec, din fustele şi jachetele ei imposibile, exclama cu bărbia în vânt:
„N-am avut în viaţa mea o singură cutie de pudră".
La 30 de ani era bătrână. Se întrebase mereu ce-l determinase să se recăsătorească. Poate oboseala, senzaţia nedesluşită de panică pe care o încercase după 40 de ani. Ultima încurcătură, la Liverpool, îl dăduse peste cap. Pe vapor, în drum spre ţară se simţise rău. Chipul din oglindă îl înspăimântase. În barba nerasă se zăreau fire albe. Se însurase imediat, cu un sentiment tulbure de capitulare.
„Nenorocita! O creatură inventată să întunece totul în jurul ei."
Telefonul țârâi o dată scurt şi bărbatul tresări. Ridică receptorul, dar legătura se întrerupse. Se aşteptase să audă glasul necunoscutei. Aprinse o ţigară şi trase scrumiera mai aproape. Streşinile plângeau monoton, lumina devenise albăstrie.
„Ciudat." Femeia aceea ştia totul despre el. Poveşti vechi de douăzeci sau treizeci de ani, pomenise întâmplări, străzi, nume uitate...
Joe, contrabandistul cu un singur ochi, banda lui Alessandro la Neapole...
„Aţi fost locotenentul lui, domnule Scarlat. I-aţi sedus amanta şi v-aţi refugiat în Statele Unite. La Atlanta aţi deschis un magazin de antichităţi. Oamenii lui Alessandro vă urmăreau şi, înspăimântat, v-aţi îndreptat spre Sidney. Îmi amintesc cartea dumneavoastră de vizită: profesor de nataţie la un club de milionari. Aţi colindat după aceea Asia împreună cu un circ şi, în sfârşit, v-aţi întors în Europa..."
E adevărat, se întorsese în Europa. Avea nişte bani la Liverpool investiţi într-un tripou. Poliţia îl închisese de trei luni. Rămăsese lefter. Patru lire, cinci şilingi şi zece pence. Claude i-a propus afacerea acolo, în restaurantul întunecos şi umed din Victoria Station:
„Nişte plicuri, atât trebuie să duci la Madrid". „Coco?" „Nu. O chestie mai rentabilă: L. S. D. 25." Îşi plimbase ochii peste tăbliile cafenii care căptuşeau localul. La tejghea, barmanul roşcovan cu mânecile suflecate servea doi români.
Vorbeau tare, siguri că nu-i înţelege nimeni. Femeia strâmba din nas: "O bere infectă!" Se întoarse spre Claude: "Nu-mi place povestea asta". Francezul ridicase din umeri: „C'est à prendre ou à laisser".
„Aţi acceptat totuşi."
Vocea necunoscutei îi stăruia în urechi, era sigur că ar recunoaşte-o totdeauna având de ales între o mie de voci.
„Aveaţi nevoie de bani. Din nefericire, Poliţia prinsese un om din reţea. Vă întrebaţi probabil şi azi cum aţi izbutit să scăpaţi. Trebuia să predaţi marfa într-un hotel modest din Caile de Jose Antonio..."
Nicu Scarlat stinse ţigara şi se întinse cu mâinile sub cap. Femeia cunoştea al dracului de multe...
„Aţi da orice să plecaţi. Sunteţi o fire sălbatică, nomadă, care n-a cunoscut niciodată liniştea. La 50 de ani însă nu te poţi aventura cu palmele goale. Aveţi nevoie de bani..."
„Mi se pare că nu vă înşelaţi."
„Banii aceştia vi-i voi pune eu la dispoziţie. Mai mulţi decât aţi îndrăzni să speraţi."
„În regulă. Accept oferta dumneavoastră."
„Să nu uit, domnule Scarlat! Luaţi şi arma luni seară. Măştile le veţi găsi în pivniţă..."
Scarlat se ridică din pat şi traversă elastic odaia. Ar fi dat orice să vadă chipul necunoscutei din confesional.
2.
Melania Lupu zâmbi.
Petalele delicate ale freziilor îi mângâiau obrazul. Aspiră parfumul dulce și puse paharul de argint pe noptieră.
- Bărbații sunt atât de prostuți, draga mea.... Din nefericire, s-au născut prea puține femei care o știu. L-ai e-pa-tat pe bietul Scarlat. E o realitate, şi n-ai de ce să te ascunzi. Poţi pune rămăşag pe ce vrei că acum îşi zdrobeşte mintea ca să înţeleagă de unde ştii atâtea lucruri despre el. Fetiţa aceea, Mioara, l-a iubit fără îndoială, dar iată că nu şi-a putut ţine gura. Cine şi-ar fi imaginat acum cinci ani la Vatra Dornei, că poveştile ei din parc îţi vor servi vreodată? Din păcate, a avut ghinion. Moaşa nu-şi cunoştea meseria... Scarlat i se destăinuise ca să o impresioneze. Şi a izbutit. Când vorbea despre el îi străluceau ochii de mândrie. Ar fi luat-o poate şi de nevastă. Oh, un accident cu adevărat nefericit! N-ai să uiţi niciodată rochia aceea albastră cu margarete în care ai văzut-o ultima oară. Părea o madonă...
Bătrâna se privi în oglindă. Capul cuminte răsărea dintre dantelele capotului.
- Spune-mi, draga mea, cum izbuteşti să nu te înşeli aproape niciodată?
Sărută sticla argintată şi roşi brusc. Ameninţă cu degetul.
- Dumnezeule! Câtă lipsă de modestie! I-nad-mi-si-bil pentru o doamnă!
Cotoiul miorlăi lugubru.
- N-am uitat, Mirciulică! Ştiu, e 7, 20 şi vrei s-o vezi la televizor pe Mihaela.
3.
Dascălu își dezbrăcă trenciul și-l agăță într-un cui, în spatele ușii. Se uită la Dincă zâmbind.
- Luni seara mă cărăbănesc.
Celălalt îl măsură lung, cu privirea subțiată.
- Ce a vrut de fapt?
- O chestie, la un muzeu.... Ceva interesant. În aceeaşi noapte, trecem graniţa cu un avion.
- Hm! Ca-n filme! Ai încredere?
- Aşa cum explică ea, treaba o să meargă... Ce pot să beau?
- Turţ.
Dascălu îşi turnă în pahar şi luă o înghiţitură.
- A naibii cucoană!
- Cum arată?
Celălalt izbucni în râs. Un râs ca un behăit, puţin imbecil.
- N-am văzut-o. Stătea ascunsă în cutie. După glas, părea tânără, plină de draci.
- Mi-e teamă să nu fie o cursă...
- Ce cursă! Îşi încreţi nasul cârn cu nări răsfrânte: Ştie că stau la tine."Te ascunzi la domnul Alexandru Dincă, fiul naşei dumitale." Pe cuvântul meu de onoare că aşa mi-a spus! N-avea decât să dea un telefon la Miliţie: "Hei băieţi, tipul evadat din penitenciar se găseşte pe strada cutare la to'arăşul cutare!" Este?
Scoase pieptenul din buzunar şi-l trecu de câteva ori prin păr. Avea o figură ciudată, construită din linii frânte. Nasul foarte cârn şi ochii mari, albaştri, cu sprâncene circumflexe îl făceau să semene cu un clown. În general izbea expresia tâmpă şi în acelaşi timp vicleană. Râsul neaşteptat accentua impresia.
- De unde ştia ce-i cu tine?
Dascălu ridică din umeri:
- Habar n-am! Când pică o pleaşcă ca asta nu mai pui întrebări. Îţi dai seama! Bani şi un bilet de avion pentru o ţară cu fluturaşi albaştri. Totdeauna mi-au plăcut fluturii albaştri...
Începu să dea din mâini behăind. Dincă oftă.
- Te-ai aiurit! N-ai fost niciodată un tip prea deştept...
- Ştiu, chicoti. Mi-a spus-o şi mama. Da' nu-mi prea vine să cred.
- Oriunde te-ai duce, n-ajungi să zici bine "bună ziua, tovarăşi capitalişti!" şi şmecherii de la Poliţie te extrădează. Eşti delincvent de drept comun. La chestia asta te-ai gândit?
- Eu nu, dar s-a gândit ea.
- Ţi-a turnat istorioara cu actele false?
- Ţţ! Pe mine mă caută Miliţia aici...
- Şi?
- Aici o să mă caute şi în continuare. De unde să ştie că tocmai eu, Dascălu, m-am cărat? Vede ăla trei inşi, ne dă frumos onorul şi basta!
- Care ăla?
- Care ăla! Aviatorul.
- Ai căpiat? O să vă toarne urgent.
- Hai că eşti prost făcut grămadă! N-ai înţeles nimic. Aici e o treabă de şantaj. Îi ţinem babacii în pistoale.
Dincă se ridică cu mâinile în buzunare.
- Ascultă-mă pe mine! Îţi pui singur juvăţul de gât! Lasă-te păgubaş.
- Nici prin cap nu-mi trece. Aici n-am nici o şansă. Peste două săptămâni se întoarce nevastă-ta. Unde o să mă duc? Cine mă ascunde?
- O să căutăm o formulă. Până la urmă găsim ceva. Femeia asta ori e escroacă, ori e dementă!
Dascălu râse:
- E un înger! Ştii, mi-a vorbit de o ţară plină cu fluturi albaştri. Tu ce crezi, există aşa ceva?
Dincă îi ocoli privirea. Îngână moale:
- Cred că există. De ce să nu existe...
- Dă-mi o ţigară şi trusa.
- Ce vrei să faci?
- O plăcintă cu carne! Gluma i se părea grozavă, râdea cu lacrimi repetând: O plăcintă cu carne, o plăcintă cu carne! Ai o rimă la plăcintă?
- Flintă.
Dascălu începu să fredoneze:
- În ţara cu fluturi albaştri / Iepuraşul pişicher / Trăgea de coadă un rinocer / Ţintarul cu o flintă /Îl făcu plăcintă...
Scoase un film şi-l derulă în faţa becului.
- Hm, yală nemţească... Am să pregătesc mai multe variante.
- Va să zică de-aia te-a chemat... Ce trebuie să deschizi?
- Poarta spre împărăţia fluturilor albaştri. Ha! Ha! O să-mi cumpăr o plasă şi o cutie de cristal. Vezi! Bătu cu unghia pe peliculă: Grilajul ăsta o să-l forţăm.
4.
- Te felicit din inimă, draga mea!
Melania Lupu își trimise sărutare în oglindă şi începu să pirueteze prin cameră.
Se învârtea uşor, cu braţele întinse. Sub poalele capotului deschise ca o umbrelă, se vedeau picioarele subţiri îmbrăcate în şosete albe. Căzu în fotoliu gâfâind.
- Dumnezeule! Nici nu credeam că băieţii aceştia se vor lăsa atât de uşor convinşi. Asta înseamnă un singur lucru, draga mea: Socotelile tale au fost exacte. Ai grijă doar ca succesul să nu te zăpăcească. Ar fi o greşeală de ne-ier-tat după ce ai pus la cale un plan atât de inteligent. Băgă în gură o bomboană de ciocolată: Ştii care a fost adevărata lovitură de maestru? O clipă!
Bău puţină apă şi puse paharul pe noptieră.
- Nu-i politicos să vorbeşti cu gura plină. Da, cred că ai fost strălucită în convorbirea cu domnul Scarlat, singurul care nu-i o-bli-gat să plece. M-a uluit totdeauna puterea ta de convingere. Cum îţi spunea Lupu: "Melania, eşti irezistibilă! Dacă ţi-ai pus ceva în cap, imposibil să nu izbuteşti". Doamne, câte banalităţi putea să înşire fără ca tu să i-o spui o singură dată! Asta dovedeşte cu prisosinţă că eşti o adevărată doamnă... Cu ceilalţi a fost, desigur, o joacă. Abia aşteptau propunerea ta. Domnul Raul Ionescu începuse să se gândească la necessaire-ul de puşcărie, încă de pe vremea când noi locuiam în Crăiţei. Sunt convinsă că şi Mirciulică îşi mai aminteşte cât ne zbăteam să găsim o altă locuinţă. Şi chiar găsisem o garsonieră convenabilă într-un cartier liniştit. Familia Iorgulescu intenţiona s-o închirieze pentru un an. Ţii minte, draga mea, pertractările ajunseseră destul de departe când din senin ţi-au restituit aconto-ul anunţându-te că problema nu mai e de ac-tua-li-ta-te. Aceasta te-a pus serios pe gânduri şi am toate motivele te să felicit pentru că n-ai abandonat chestiunea aşa cum ar fi procedat în locul tău majoritatea persoanelor pe care le cunoşti. Ai supravegheat câteva seri garsoniera şi... Doamne sfinte! Îmi vine şi acum să râd când mă gândesc ce ochi ai căscat recunoscându-l pe domnul Ionescu. Fotografia lui fusese publicată în Informaţia, la rubrica aceea cu hoţi. Miliţia îl căuta de cîteva luni. Ca să fiu cinstită, Melania, în continuare te-ai descurcat ma-gis-tral! Ai făcut o vizită la tribunal şi, pentru 25 de lei, grefierul ţi-a arătat dosarul. Domnul Ionescu fusese judecat în contumacie pentru chestiunile pe care le ştii. Acolo ai aflat toate amănuntele escrocheriei lui. Cât despre domnul Dascălu, situaţia lui seamănă grozav cu a inginerului. Bietul nătâng nici măcar nu te-a întrebat de unde-i cunoşti. Perspectiva voiajului pur şi simplu l-a a-me-ţit. Nu trebuie însă să fii nedreaptă cu el! E un băieţaş foarte talentat chiar dacă nu-i inteligent. Poţi să ai toată încrederea în posibilităţile lui. Pariez că a şi început să lucreze la cheie. N-ai decât să iei binoclul şi să te uiţi pe fereastră. Apartamentul domnului Dincă nu mai are pentru tine niciun secret. Ţii minte cine ţi-a vorbit despre Dascălu? Avocatul Strat. L-a apărat la proces, ţi-a arătat şi fotografia: "Un spărgător de mâna întâi!" Îmi vine să râd, ce prostuţă poţi fi uneori! L-ai căutat atât, şi era chiar aici, sub nasul tău. Fie vorba între noi, nu mă aşteptam să fii atât de bleagă. Retractă îngăduitoare: Bleguţă.
Auzi mieunatul motanului dincolo de uşă şi se ridică.
- Draga mea, te rog să nu uiţi măştile de gaze. Lupu era un bărbat meticulos, trebuie totuşi să le verifici încă o dată... A fost o plimbare plăcută, Mirciulică?
Îi întinse o bomboană.
Motanul întoarse capul plin de dispreț și se cățără pe canapea.
- Ah, înțeleg! Ai luat masa în oraș. Din nefericire, azi nu-i nimic drăguț la televizor. Vom citi amândoi Fetița cu chibrituri..... Am o adevărată slăbiciune pentru povestea asta. Da, presimt că vom petrece o seară ad-mi-ra-bi-lă.
5.
Își luă mâinile din dreptul gurii și rosti încet:
- Caută-mi, te rog, telefonul Melaniei Lupu.
Locotenentul Azimioară îl privi surâzând:
- Personajul vă obsedează.
- Îhî.... Dacă aş fi fost mai tînăr mi-e teamă că m-aş fi îndrăgostit de ea.
Azimioară examină amuzat chipul maiorului. Fuma dus pe gânduri, ochii înguşti zâmbeau.
- Ea, vreţi să spuneţi...
- Nu, nu, dragul meu, vorbeam despre mine. Încep să cred că olandezul avea dreptate. Pentru Melania, vârsta rămâne un amănunt lipsit de semnificaţie.
Locotenentul îşi aminti silueta fragilă a bătrânei, mâinile uscate cu articulaţii şubrede şi strâmbă imperceptibil din buze. O cucoană distinsă, fără îndoială, cu maniere cuceritoare - îţi amintea de fluturii aceia splendizi prinşi cu acul în cutii de sticlă, "ce zglobii trebuie să fi fost odată!" - şi cam aici interesul ostenea.
- Nu mă crezi, râse maiorul. Eşti prea tânăr pentru ca frăgezimea obrajilor să nu conteze enorm deşi, întâmplător, ai Melaniei sunt foarte proaspeţi. Femeia asta are un farmec de o esenţă cu totul specială. Nu, n-ai să întorci capul niciodată după ea pe stradă şi mă îndoiesc chiar că în tinereţe i s-a întâmplat prea des ceva asemănător. N-are nimic de vampă în înfăţişare. Cred că secretul ei stă în candoare. O candoare sinceră altoită pe o fantezie de gangster. Este absolut autentică în relaţiile cu Mirciulică, se uită împreună la televizor, îşi împart dulciurile etc. şi în acelaşi timp pune la cale cele mai neaşteptate năzbâtii. Iar treburile astea sunt concomitente, înţelegi, le trăieşte fără efort, flori gemene ale aceleiaşi tulpini. Paradoxul e încântător, iar inocenţa, aşa cum o desprinzi din ochii Melaniei, poartă în ea suflul tinereţii. Deci însuşire emoţionantă şi nu act de senilitate.
Azimioară îşi săltă umerii masivi:
- Părerea mea - dacă-mi permiteţi - e că nu-i normală! Spune-i cuiva că face conversaţie singură sau cu motanul. Nu cunosc un singur ins care n-ar lua-o la goană.
- Sunt o mulţime de inşi, râse Cristescu, care vorbesc singuri. Dubioşi devin atunci când treaba asta se întâmplă pe stradă sau în tramvai.
- Oricum, ce a făcut în afacerea cu tablourile mi se pare inadmisibil. Numai un creier bolnav poate elabora asemenea idei.
- Sau unul mai puţin obişnuit. Ştiu, dragul meu, şi de aceea ne ocupăm în continuare de ea. Ceea ce nu mă împiedică să regret pitorescul personajului. Îmi pare rău că n-a izbutit să se mulţumească cu prietenia lui Mirciulică şi soluţiile abatelui Brown... Asta-i numărul? Mulţumesc.
Glasul bătrânei izbucni melodios:
- Oh, dumneavoastră! Bineînţeles, v-am recunoscut imediat. Câtă amabilitate!
- Pot să vă dau o veste bună...
- Nu vreau să aud un singur cuvânt în plus, domnule maior. Azi-dimineaţă am cumpărat un cozonac proaspăt, iar ibricul de cafea nu aşteaptă decât să fie pus pe foc. Vă aştept negreşit.
- Dar nu e cazul... Vă rog să...
- Doamne sfinte! N-o să-mi spuneţi că sunteţi în stare să refuzaţi o doamnă în vârstă şi singură.
Maiorul zâmbi. Nu era deloc sigur că ar fi în stare.
6.
Melania Lupu aranja florile aduse de maior - cinci trandafiri galbeni - într-o glastră de cristal negru. Pe măsuța scundă pregătise serviciul de cafea, un coșuleț cu prăjituri uscate și un altul cu migdale.
Mirciulică privea fix cupa de frișcă.
- O adevărată orgie de dulciuri, observă Cristescu.
Bătrâna se răsuci sprintenă. Purta o orchie neagră cu guler bărbătesc.
- Cozonacul l-am băgat puțin la cuptor. Ador prăjiturile calde când afară e umed. Mă scuzaţi numai o clipă... Mirciulică, ocupă-te, te rog, de musafiri!
Cristescu îşi roti ochii prin încăpere. Recunoştea mobilele din Strada Crăiţei, dispuse aici mai aerisit. Stăruia atmosfera de epocă, parfumul vechi se simţea desluşit.
Melania Lupu camuflase caloriferul în spatele unui paravan scund pictat cu dragoni de aur, păpuşa spaniolă, cu părul prăfuit prins într-un pieptene mic, o aşezase pe un scăunel.
- V-aţi aranjat admirabil, spuse de convenienţă maiorul. Mult mai comod decât dincolo, nu?
- Oh, fără îndoială... Cafeaua vă las s-o preparaţi singur. Aici aveţi zahărul şi frişca. Trebuie să luaţi o bucată de cozonac. L-am cumpărat la Capşa. Ce spuneam? A, da... Garsoniera desigur oferă avantaje, nu trebuie să ţii seama de bucătărie şi în special la baie de programul celorlalţi... Eu şi Mirciulică am ajuns din cauza asta să ne facem pur şi simplu de cap. Ne culcăm la ore imposibile şi uneori ne trezim aproape de prânz. Din nefericire, acesta-i singurul avantaj.
- Mi-am închipuit întotdeauna, spuse maiorul amestecând cafeaua, că pentru cineva care locuieşte în comun singura dorinţă e să scape de vecini.
- Exact ceea ce am afirmat ani de zile, dar numai azi sunt în măsură să-mi dau seama că m-am înşelat. De la o anumită vârstă, singurătatea devine apăsătoare. Mă gândesc cu nostalgie la serile când tricotam împreună cu Valerica ori jucam tabinet cu domnul Popa. A fost un bărbat în adevărata putere a cuvântului! Şi soţii Panaitescu aveau drăgălăşenia lor, iar năzbâtiile lui Doru mă făceau să uit că sunt o femeie bătrână. Dar în sfârşit, m-am lamentat destul.
Îl învălui într-o privire caldă: "Nu-ţi fă griji, draga mea, habar n-are de planul tău. Dacă ar fi simţit ceva, fii sigură că nu-ţi accepta invitaţia".
Îşi coborî pleoapele. Genele aruncau o umbră albăstrie peste chipul colorat. Spuse cu voce tremurată:
- Nu mai am răbdare. Sunt atât de emoţionată...
Cristescu făcu ochii mari:
- Nu înţeleg!
- Ştiţi, vestea aceea bună... Sunt incapabilă să mă gândesc la altceva.
- Ah! Maiorul începu să râdă: Am discutat cu medicul lui Doru Matei.
- Dumnezeule! Şi?
- În scurt timp, va fi complet restabilit. Chestiune de o săptămână sau două şi-şi va putea relua viaţa normală.
- Doamne! Asta zic şi eu o veste!
Ochii îi străluceau, sângele îi năvăli în obraji acoperindu-i cu un voal roz. Luă mâna lui Cristescu şi o strânse la piept.
- Nici nu ştiţi cât mă bucur, domnule maior! N-am avut copii... şi de ce să mă ascund după deget, Doru a fost totdeauna slăbiciunea mea. Chiar când fura mâncare din frigiderul Valericăi, închideam ochii, deşi mi-era ruşine pentru el.
Sări în picioare şi alergă la scrin.
- Auzi Mirciulică? Prietenul nostru Doru s-a făcut bine!
Cotoiul rămase încremenit, ca un sfinx.
Melania îşi strâmbă buzele:
- Mirciulică e puţin ranchiunos, dar foarte puţin, vă asigur. Nu poate să uite că Doru ciupea uneori şi din parizerul lui...
Se întoarse cu o sticlă şi două pahare.
- E un vin de Madera, domnule maior. O bunătate! Îl păstrez pentru ocazii sau beau o picătură când sunt răcită. Din fericire, azi nu sărbătorim o gripă.
Ciocni cu Cristescu privindu-l în ochi.
„Ai instinct, draga mea! Te-ai hotărât exact la timp. Peste câteva zile, Doru ar fi vorbit şi planul tău eşua în mod la-men-ta-bil. Recunoaşte însă că te bucuri pentru bietul băiat. Nu, n-ai fost niciodată egoistă!"
Puse paharul pe masă exclamând îmbujorată:
- Bine că mi-am adus aminte! La noi în bloc s-a eliberat o garsonieră. Credeţi că m-aş putea ocupa eu ca să-i fie repartizată? Mi-ar plăcea să-i fac o surpriză.
- Presupun că da. Interesaţi-vă în orice caz la I. A. L.
O privea lung, zâmbind mereu.„Joacă admirabil, mizează pe ceva. Pe ce?"
Melania luă o migdală şi sorbi din pahar.
- Am să mă duc chiar mâine la administrator. El trebuie să ştie.
- Fireşte! În sfârşit, mai am un mesaj pentru dumneavoastră.
Bătrâna zâmbi nesigur.
- Din partea cui?
- Inspectorul Stanley m-a însărcinat să vă transmit felicitări.
- Oh, mi se pare că domnul acela are o idee fixă.
- Când a plecat, zâmbi maiorul, mi-am îngăduit să-i dau câteva rânduri scrise de dumneavoastră cu ocazia anchetei.
- Mi-amintesc într-adevăr că am mâzgălit o grămadă de hârtie.
- A luat o mostră și a comparat-o cu scrisorile primite pe adresa Interpolului. Concluzia e clară! A izbutit în sfârşit să-l detecteze pe abatele Brown.
Melania Lupu roşi.
- N-ar trebui să râdeţi de-o biată bătrînă. A fost... a fost o copilărie de care, vă spun sincer, mă jenez.
- Dimpotrivă! Maiorul o măsură amuzat: Aveţi toate motivele să fiţi mândră. Nu o dată Stanley a afirmat că i-aţi scos din impas.
- Englezii sunt oameni politicoşi, am susţinut-o întotdeauna. Nu trebuie să vă luaţi după asta.
- Aveţi şi nişte premii în bani care vă aşteaptă. O sumă substanţială.
- Pentru mine aspectul material n-a contat niciodată. Cum spunea soţul meu, colonelul: „Melania, eşti incapabilă să deosebeşti o monedă de 5 lei de un nasture. Dacă în faţa ta s-ar afla o prăjitură şi un sac de bani, sunt sigur că te-ai repezi la prăjitură".
Cristescu clătină zâmbind din cap: „Hm! îţi vine să crezi că a confundat Femeia lui Goya cu un tort de ciocolată..."
- Auzi, Mirciulică! Scrisorelele noastre au avut succes. Ţi-ai fi închipuit?
Motanul nu mişcă şi bătrâna se strâmbă înciudată.
- Nu ştiu ce ai că eşti aşa ursuz. Şi asta întotdeauna când am musafiri... Îşi izbi palmele: Doamne! Nici nu-mi vine să cred că Doru se întoarce!
Maiorul îşi băgă ţigările în buzunar.
- Mi-e teamă că v-am reţinut prea mult. Vina e însă a dumneavoastră. Astăzi chiar comentam cu locotenentul Azimioară ce atmosferă desăvârşită şi tonică degajaţi, cât de instructivă e pentru mine fiecare întâlnire.
- Sunteți amabil. Apropo, ce mai face subalternul dumneavoastră? Băiatul acela voinic şi simpatic. Îmi pare rău că nu l-am invitat şi pe el. Am simţit de la bun început că mă priveşte cu multă... Cum să vă spun?... Multă îngăduinţă.
- Nu vă înşelaţi, râse Cristescu. Vorbeşte mereu de dumneavoastră...
- Adevărat?
Ochii bătrânei se aprinseră brusc. Luă un ziar de pe scrin şi improviză la iuţeală un cornet.
Deşertă înăuntru coşuleţul cu fursecuri şi un pumn de migdale şi i-l întinse.
- N-o să vă fie prea greu, domnule maior, nu-i aşa? Vreau să ştie că m-am gândit la el. Îşi frânse degetele încurcată. Am fost extrem de contrariată zilele trecute... L-am întâlnit în câteva rânduri chiar aici pe stradă. Alaltăieri, nu înţeleg cum s-a întâmplat, m-am întors brusc şi l-am văzut. Am avut sentimentul că mă evită... O impresie, acum îmi dau seama. Bătrâneţea te face îngrozitor de susceptibil...
În stradă, Cristescu izbucni în râs. Băgă cornetul în buzunar şi deschise umbrela.
La geam, Melania Lupu îi făcea semne luându-şi graţios rămas-bun.
7.
Abandonă pila de unghii, făcu aparatul de radio mai încet şi ridică receptorul. Recunoscu glasul femeii din confesional.
- Domnul inginer Ionescu?
- Da.
- Pregăteşte-te pentru mâine seară. Între 5 şi 7, familia Miga, după cum ţi-am spus, face o plimbare. Vei fi acolo la ora 6 împreună cu colaboratorii dumitale.
- Dar...
- Ai răbdare. Ceilalţi doi te aşteaptă în Grădina Icoanei. A treia bancă pe stânga, intrând prin Pictor Verona.
- Hm! V-aţi uitat pe fereastră? Plouă de-o săptămînă. Pare cel puţin interesant un tip care ia aer în condiţiile astea.
- La 5, 30, exact, vor fi acolo.
- Cum îi recunosc?
- Îţi vor cere un foc şi vor aprinde ţigara la filtru. Încă o precizare! Numai după ce se vor aduna toţi oaspeţii, puteţi să vă semnalaţi prezenţa. Deci nu înainte de 8, 30. Până atunci vă ascundeţi în pivniţă. Mai ai vreo nelămurire?
- Cu dumneavoastră când facem cunoştinţă?
Femeia râse.
- În cursul nopţii de mâine, pe aeroportul particular din P. Îţi urez succes!
Inginerul privi lung receptorul apoi îl puse în furcă. Cu mişcări măsurate scoase seringa din noptieră, decapită o fiolă şi înfipse acul în picior. Se întinse pe pat şi începu să se gândească. Sus la etaj, cineva pisa nuci într-o piuliță.
8.
- Melania?
- Da, Florence! Ce faci, fetiţo?
Într-o mână ţinea receptorul, în cealaltă, motanul.
- Sper că n-ai uitat! Mâine seară, ca de obicei...
Bătrâna îşi frecă obrazul de blana mătăsoasă.
- Ştiu eu? Nu mă simt aşa bine...
- A, te rog fără mofturi! De fiecare dată aceeaşi poveste. În locul tău m-aş fi plictisit.
- Am să încerc, dar nu contaţi.
- Nicio discuţie! La 8 eşti la noi!
- Să văd cum am să mă simt mâine dimineaţă. În realitate, şi Mirciulică e cam gutunărit.
- Pune-i ventuze! Uite, Melania, în frigider aşteaptă o cremă de zahăr ars, iar Şerbănică îmi dă zor că ar mânca un ştrudel cu mere. Dacă ştiu că nu vii, nici nu mă apuc. Ce zici?
- Doar nu-l poţi refuza pe Şerbănică...
- Perfect. Te rog nu întârzia.
Închise telefonul şi chicoti.
- Florence mă crede grozav de ramolită. Parcă o aud: "Melania s-a zaharisit. Şi mofturile astea de fecioară... Nu zău, se crede de 14 ani... Ce faci, Şerbănică?"
Melania apucă delicat motanul de urechi:
- Cred că e timpul să mergem la culcare.
CAPITOLUL III
PANICĂ ÎN CĂSUȚA CU ZORELE
1.
- Ah! Bine că mi-am adus aminte! Cristescu deschise servieta şi scoase un pachet punându-i pe masă.
Prin hârtia ruptă se rostogoliră câteva migdale şi un marţipan, prăjituri mici de ciocolată, bezele.
- E pentru tine, dragul meu!
Locotenentul mirosi fursecurile cu pornirea instinctivă caracteristică a gurmanzilor apoi arboră un zâmbet de circumstanţă."A avut parastas în familie, pesemne..."
Îl luă gura pe dinainte.
- Condoleanţele mele.
Maiorul râse.
- Sunt din partea Melaniei Lupu. Îi face plăcere că vă întâlniţi mereu, deşi i se pare totuşi că o eviţi. E nerăbdătoare să-ţi ofere o ceaşcă de ceai...
Azimioară se holbă câteva clipe şi dădu din mână edificat:
- Îşi bate joc de noi!
2.
Raul Ionescu îl măsură lung.
Era un bărbat înalt, cu privirea întunecată. Farurile unei maşini îi prinseră câteva secunde obrazul şi Scarlat întoarse capul clipind mărunt. Avea un nas masiv, bine desenat, linia gurii puternică. Sub trenci i se vedea haina de catifea şi un tricou gros de lână.
- Plouă, constată cu un zâmbet Ionescu.
Celălalt îl examină câteva clipe:
- Ascultă! Eşti sigur că nu suntem nebuni?
Inginerul se uită în jur. Parcul pustiu mirosea a frunze moarte, băncile ude străluceau, în spatele ferestrelor luminate ghiceai scene domestice. Era ora când se întâlnea de obicei cu Lia. Beau o cafea, se plimbau cu maşina până la Ploieşti, luau masa undeva. Înainte de ea fusese Cecilia şi mai înainte Dora... Acelaşi itinerar, acelaşi coniac sorbit încetişor pe canapeaua cu perne multe."Hm, începuse să devină monoton..."
Auziră un chicotit şi se răsuciră brusc. Un bărbat cârn, în vindiac îmblănit, cu o trusă de medic sub braţ, le făcu un semn amical.
- Mai e nevoie de aiureala cu ţigara?
Râdea bine dispus, trecându-şi degetele prin părul ud.
Scarlat îl privi iute: "Ce-i cu ăsta, domnule? Ai zice că pleacă într-o petrecere la iarbă verde cu ouă tari, tranzistoare, şi o fată blondă care culege floricele..."
Ionescu continuă să zâmbească:
- E timpul să mergem.
Scarlat avu sentimentul că se află pe o trambulină extrem de înaltă, gata să plonjeze într-o ceaşcă de ceai.
3.
- Ce zici, Mirciulică? E o ținută destul de convenabilă?
Bătrâna se admira în oglinda fixată pe uşa interioară a şifonierului. Îmbrăcase o rochie cafenie cu o cravată verde închis. De la centură, fusta se deschidea în cute adânci. Pe marginea fotoliului îşi pregătise pardesiul - un raglan dintr-o ţesătură ecosez discretă - şi poşeta încăpătoare.
- Totdeauna am susţinut că maronul este cel mai indicat pentru voiaj. O culoare care, hotărât, nu te avantajează, dar este extrem de practică... Mirciulică!
Melania Lupu îşi izbi palmele consternată. Cotoiul îi înhăţase toca şi se juca pe divan.
- O pălărie pe pat! Asta aduce ghinion! Mă enervezi îngrozitor.
Se repezi s-o ia.
Înspăimântat, motanul abandonă bucata de fetru şi sări pe scrin.
Bătrâna îşi recuperă pălăria şi începu s-o perie ofensată.
- Uite, la asta nu mă aşteptam din partea ta. Şi încă într-o asemenea zi atât de importantă pentru noi amândoi. Ţi-am spus doar că plecăm împreună. În primul rând, pentru că aşa mi se pare corect. Amândoi am pus la cale isprava, amândoi o să ne bucurăm de izbândă. În al doilea rând... Îi aruncă o privire furişă: în al doilea rând, nu văd de ce nu aş recunoaşte-o, sunt şi puţin superstiţioasă. Rândul trecut, când ne-am despărţit, nu mi-a mers prea grozav...
Îşi aranjă pălăria înghesuind sub calotă buclele rebele.
- Pot să-ţi spun că nu vom lua mare lucru cu noi. Inventarie conţinutul poşetei încruntând puţin sprâncenele: Evident, o cutie de pudră şi creionul dermatograf. N-am avut ni-cio-da-tă sprâncene frumoase... Nu ştiu dacă ţi-am povestit... Începu să râdă cu sughiţuri mici: în timpul bombardamentelor, când auzeam sirena, primul lucru pe care-l băgam în geantă era dermatograful. Mi-era teamă să nu ia casa foc, iar eu să rămân cu o frunte cheală. Colonelul se repezea la caseta cu bani şi blana de astrahan. Nostim, nu? Jeleurile le-aş băga în buzunar... iar parizerul tău stă foarte bine pe fundul poşetei. Câteva feliuţe ajung până ne aranjăm. Cam asta-i totul, dragul meu.
Lăsă obloanele şi trase perdelele chicotind.
- Cineva şi-ar putea închipui că ne pregătim de culcare. Şi acum, Mirciulică, să profităm de ultimul prilej de a discuta nestingheriţi. Nu-ţi cer decât un singur lucru! Să fii în-ţe-le-gă-tor. În rest, lasă totul pe seama mea. Oare te-am dezamăgit vreodată? Ai să iei un mic somnifer ca să poţi dormi.
Jumătate de diazepam cred că e suficient.
Frânse pastila, o fărâmiţă şi o amestecă în farfurioara de lapte. Motanul se strâmbă.
- Eşti un mincinos, Mirciulică! Nu are niciun gust. Hai, mănâncă tot, ai încredere în prietena ta.
Aşteptă cu răbdare până linse ultima picătură apoi îl înfăşură într-un şal gros. Aşternu peste mărunţişurile din poşetă o pungă de plastic şi-l băgă înăuntru. Cotoiul o privea cu ochi de sticlă.
- A fost o idee admirabilă, fetiţo, că nu i-ai dat nimic de mâncare astăzi. Din fericire, stă bine cu rinichii. N-o să vrea pipi înainte de două-trei ore.
În prag, se întoarse lăsându-şi ochii să alunece de-a lungul pereţilor. Lângă fereastră, atârna o fotografie din tinereţe.
Pe buzele Melaniei Lupu tremură un surâs. Făcu o reverenţă adâncă ţinându-şi cu degetele subţiri pardesiul şi şopti:
- Adio, draga mea!
4.
De după colțul vilei apăru Raul Ionescu.
- Nu e nimeni. Îi dăm bătaie!
Urcară câteva trepte. Dascălu îngenunche în fața ușii. Scoase o lanternă și lumină scurt broasca.
- Rahat cu perje!
Scarlat privea îl lungul străzii. Felinarele, rare, luminau slab. Un câine alb se strecura pe lângă ziduri adulmecând porţile.
Uşa scârţâi. Intrară unul după altul, conduşi de lanterna cârnului. Ionescu şopti:
- Domnilor, am păşit în ilegalitate!
Se aflau într-un fel de sufragerie-salon cu mobilă multă, amestecată. Pereţii erau înţesaţi de tablouri, în cea mai mare parte peisaje cu flori. Dascălu se opri în mijlocul încăperii şi spuse tare:
- Bună seara!
Râdea tot timpul. Un râs tâmp, nemotivat. Din când în când se bătea cu palmele peste coapse.
Ceilalţi tresăriră.
- Eşti totdeauna aşa bine dispus? se interesă sumbru Scarlat.
- Îhî! Dă-mi o rimă la "dispus".
- Intrus. Ai şi chestii din astea?
- Am. Fac poezii foarte frumoase. De pildă: "În ţara cu fluturi albaştri / Printre aştri / O zână bună cu pistrui / Sta cocoţată-n gutui..." Cum ţi se pare?
Inginerul clătină din cap edificat:
- Clarisim!
În bucătărie mirosea a chiftele şi a praf pentru gândaci. Ionescu dădu preşul la o parte şi ridică chepengul. Coborî primul scara. Se opri pe ultima treaptă aruncând o privire circulară prin pivniţă.
De zid stăteau rezemate o sanie cu spătarul rupt şi un trepied pentru pomul de Crăciun. În spatele unei lăzi răsturnate se zărea un sac verde. Îl pipăi răsuflând uşurat:
- Astea sunt.
- Ce?
- Măştile de gaze. Se răsuci apoi pe călcâie şi bătu uşor peretele: Aici dăm gaură.
În colţ se vedeau unelte de grădinărit: un târnăcop, o greblă şi două lopeţi. Dascălu, aşezat pe un pupitru vechi de şcolar, se juca lovind bilele socotitorului.
- Asta mi-aduce aminte de copilărie...
- Hm, mârâi Scarlat, am impresia că nu trebuie să faci eforturi.
Ionescu aprinse o ţigară: "Ciudat... Ce caut eu aici? Cine sunt ăştia?"
Alungă gândul cu fumul.
5.
- Șerbănică, te-am rugat de atâtea ori să nu mai târșești picioarele. Aduni toate ţoalele după tine. Ce Dumnezeu! Nu te fă mai bătrân decât eşti.
Intră în sufragerie cu un teanc de farfurii. Şerban Miga clipi confuz.
- Dar Florence... Nici n-am fost la bucătărie.
Un val de roşeaţă năpădise figura dolofană până la rădăcina părului alb. Rotunjimile şi trăsăturile moi îl făceau să semene cu o femeie. Nevastă-sa îşi strâmbă gura botoasă.
Avea nasul cârn, ochi mici albaştri, puţin oblici şi un păr argintiu foarte des, retezat scurt legat cu o panglică bleu. În tinereţe fusese nostimă. Acum semăna cu un mops, una din figurile acelea în faţa cărora nu te poţi împiedica să zâmbeşti.
- Ce zici? întrebă Miga. Pun de cafea?
Florence privi pendula sprijinită pe două colonete de marmură.
- Mai stai! Nu ştii cum e Melania? Aşteaptă s-o pofteşti cu lăutari. Totdeauna i-a plăcut să se maimuţărească.
Soneria zbârnâi. Miga se ridică.
- Ea trebuie să fie.
- Ea sau Ioniţă. Ai grijă cum joci! Fii atent la decartări şi nu gâdila cărţile alea o săptămână. Mă agasezi de fiecare dată.
Melania Lupu îi întinse obrazul zâmbind.
- Te sărut, fetiţo. Ce timp oribil!
Se lăsă dezbrăcată de Miga şi se repezi lângă sobă.
- M-am înfrigurat toată. Pe bulevard, credeam că mă ia vântul pe sus. Nu, nu Şerbănică, nu du sacoşa. Am acolo un pacheţel pentru voi. Exact, ăla în hârtie albă.
Miga îşi izbi palmele fals consternat.
- Iar dragă? Exagerezi...
Nevastă-sa îl expedie.
- Mai bine du-te şi pregăteşte-i ceva fierbinte... Bei un grog?
- Cred că m-aş mulţumi cu o cafeluţă. Am afirmat întotdeauna că Şerbănică e inegalabil. O potriveşte minunat...
Profesorul Ioniţă Dragu, înalt şi slab, sosi după vreo zece minute. Oferi doamnei Miga o garoafă roşie înclinîndu-se în faţa ei, apoi sărută mâna Melaniei Lupu.
Avea expresia particulară a oamenilor care au trăit toată viaţa singuri. Privirea sumbră se datora sprîncenelor groase, negre şi îmbinate. Era de fapt stângaci şi nesigur, mereu atent să nu comită vreo inconvenienţă. Timiditatea bolnăvicioasă îi cenzura reacţiile determinându-i pe cei din jur să-l creadă rigid şi uscat. Din cauza obiceiului de a se înclina adânc de câte ori intra sau părăsea clasa, elevii îl porecliseră pe vremuri Echer.
Melania Lupu îi zâmbi fermecător.
- Ai venit pe jos, dragul meu?
Profesorul crezu că e o aluzie la manşetele uzate, murdare de noroi şi îşi trase brusc picioarele sub scaun. În aceeaşi clipă regretă că nu s-a stăpânit mai bine. Bolborosi cu faţa strâmbată de impulsuri contradictorii:
- Nu, cu un taxi. Ce-i drept, până la Universitate am mers pe jos. Simt nevoie de puţină mişcare. La vârsta...
Amuţi cu ochii la doamna Miga.
Melania Lupu îşi ascunse surâsul. În privire îi străluceau lumini jucăuşe: "Încă o mai iubeşte, draga mea... Nu, nu ăsta-i termenul. Pur şi simplu o di-vi-ni-zea-ză şi i se pare neconvenabil să vorbească de bătrâneţe în faţa femeii adorate. Închipuieşte-ţi numai! Un Armand Duval pensionar şi reumatic. Ia să vedem de când durează povestea? Oho! Aproape patruzeci de ani... Lui Florence îi plac căţeluşii fideli. Şerbănică şi Ioniţă..."
Se amuză imaginându-şi-i în ipostaze canine.
Dolofanul Miga - un pechinez amabil de salon, celălalt - un fox-terrier negru, bătrân fără ca asta să-i aducă înţelepciunea.
Începu să râdă încetişor.
"E într-adevăr curios, draga mea. Nimeni n-ar putea spune despre tine că eşti o femeie modernă - te zgribuleşti numai când vezi persoanele acelea cu ceafa rasă, fustă de lână, pantofi plaţi şi ţigara în gură. Ca să nu mai vorbesc de pantaloni. Oribil! Recunoaşte însă că Ioniţă te de-pă-şeş-te! Nici n-ai zice că au trecut peste el două războaie, evenimentele din ultimii ani. Se comportă şi trăieşte ca un om de la 1880. Singura diferenţă ar fi că din când în când ia un taxi. Iar dragostea lui... Parcă-i un roman din Bibliothèque Rose. Poţi să pui rămăşag că păstrează acasă într-un sanctuar tot felul de fleacuri rătăcite de Florence: o floare, un etu gol de ruj, o jartieră... Adică nu! E prea pudic pentru o jartieră... Bileţele în care-i solicită mici servicii, sau îl sfătuieşte să-şi pună ventuze. Bunica îţi povestea mereu de primul ei flirt, un domn foarte bine din Râmnicu Vâlcea, care să dădea în vânt după canotiere şi scordolea de raci. Asta se întâmpla imediat după războiul cu turcii. Odată ţi-a arătat fotografia. Ioniţă îi seamănă grozav... Mă întreb dacă Sanda Marin dă reţeta pentru scordolea..."
- Am stat de dimineaţă o oră la coadă, declară din senin Şerbănică. O brânză magnifică! Grasă, albă, complet nesărată.
Nevastă-sa ridică plictisită din umeri.
- Veşnic umbli după chilipiruri. Dădeai câţiva lei în plus şi luai de la ţărani... Ei, ce facem, jucăm sau stăm la taclale?
Traseră locurile. Florence începu să împartă, expertă, cărţile. Bucăţile de carton zburau prin aer în volte îndrăzneţe, plonjau exact cu un plescăit uşor. Operaţia sugera aproape profesionalismul.
În ochii doamnei Miga se aprinseră focuri albastre, simţeai instinctiv cartoforul înnăscut, pătimaş, exultând de pe acum, de la primul tur, vârât până la subsuori în voluptăţile jocului.
Ioniţă Dragu juca prudent, cedând toate şansele Florencei, Şerbănică încerca să pară elegant, să spulbere orice idee de colaborare frauduloasă cu nevastă-sa. Melania Lupu plăti sec. Florence îşi arătă cărţile, un brelan de şeptari.
- Eşti mai bună, şopti Melania zâmbind.
Aruncă fulul de dame amestecându-l printre celelalte cărţi.
Nu-i plăcea să câştige prima mână.
6.
Scarlat se uită la ceas.
- Cred că e timpul!
Inginerul își arătă țigara.
- Mai am două fumuri..... Mă gândesc mereu unde voi fi mâine pe vremea asta.
- În țara fluturilor albaștri, chicoti Dascălu.
Ionescu râse.
- Ai un fix.
- Îi iubesc de când eram mic. I-am văzut odată la cinema... Un film cu Betty Boob şi Pluto.
- Aha, mârâi Scarlat. Desenaţi...
- Ei şi? Dar există! Şi-am să-mi cumpăr şi un om de zăpadă la Oslo.
- Nu se prea asortează.
- Depinde! Oricum, mai am timp să mă gândesc.
Ionescu îl examină lung: "Nefericitul e imbecil". Se simţea asediat de curiozitatea aceea amestecată cu repulsie pe care o stârneşte anormalul.
- Unde ai învăţat meserie?
- Care meserie? Ştiu mai multe.
- Asta cu spartul cutiuţelor.
- Am învăţat singur, behăi Dascălu. Am fost un tip dibaci de mic. Cu o bucată de sârmă, deschideam la iuţeală orice broască. Pe urmă am studiat...
- Ce?
- Ce?! Ce?! Numai uşi am descuiat 189, aşa ca exerciţiu. Ştiţi cum se întâmplă? Întâi pipăi şi pipăi şi pipăi... Simt aici, în vârful degetelor, despre ce e vorba. Uneori nici nu trebuie să mă uit. Abia după aia umblu la trusă. Trec maximum două minute treizeci până aud câine! Şi ceva interesant, am cronometrat chiar, după exact două minute şi cincisprezece secunde simt pe frunte aripile fluturelui.
- Care fluture?
- Albastru! rânji Scarlat.
- Îhî. Când nu vine, mă întristez şi nu mai pot face nimic.
- Hm! Ionescu clătină din cap: Sper să vină azi...
Scarlat se ridică scuipând subţire.
- Acum sunt sigur. Suntem nebuni de legat!
Dascălu îi examină contrariat pe rând.
- Ar fi trebuit să-mi spuneţi chestia asta de la început. N-a fost cinstit din partea voastră să mă păcăliţi. Credeam că am plecat la drum cu oameni normali.
- Ca tine...
- Ei lasă acum, interveni Ionescu. A glumit şi el. Fii atent la fluture! Ai grijă să nu-ţi scape.
Dascălu se înfurie.
- Nu gândeşti deloc, deloc? Crezi că e aşa prost ca să se lase prins?
Scarlat clătină din cap. Şopti:
- E 8.
Încărcă arma şi începu să urce scările.
7.
- Nu prea ești în mână, observă Miga.Ștrengarule! Mi se pare mie.....
Îl amenință pe profesor cu degetul, zâmbind complice.
- Ce ți se pare Șerbănică? se interesă candidă, Melania Lupu.
- Eh! Florence ridică din umeri: Bate câmpii! Cum găsești crema?
- Delicioasă! Totdeauna.....
- Stai! Doamna Miga o opri cu un gest: Ce se aude în bucătărie? Parcă mişcă ceva...
- Fii serioasă, dragă, râse Şerbănică. E mobila veche.
- Vrei să-mi spui că scârţâie aragazul?
Melania îşi duse mâna la inimă clipind speriată.
- Dumnezeule! Nu mai faceţi astfel de glume.
Tăcură brusc. De astă dată se auzea limpede. Erau paşi, paşi care se apropiau. Traversau bucătăria, acum coridorul...
Bătrînii priveau înspăimântaţi uşa, incapabili să facă o singură mişcare. În mâinile doamnei Miga un valet de cupă se frânse cu un scrâşnet mic.
......................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu