19.
- Nu-i viu, zise Parkins, aprinzându-şi ţigara cu un chibrit mare, de bucătărie. De asta a venit el. E mort, ca şi el. E mort de vreo douăzeci de ani, poate de mai mult. Întreaga ţară e pe moarte. Am fost cu Nolly la film în Falmouth, înainte să închidă cinematograful în aer liber, cam acu' vreo două săptămâni. Am văzut mai multe omoruri şi sânge în primul western decât am văzut în cei doi ani de război în Coreea. Puştii mâncau floricele de porumb şi-i aclamau pe ăia de pe ecran.Făcu un gest vag înspre oraşul care acum părea aurit de ultimele raze ale soarelui la apus, aidoma unei localităţi de vis.
- Probabil că le place să fie vampiri. Da' mie nu; Nolly o să vină după mine la noapte. Îmi iau valea.
Ben îl privi neajutorat.
- Şi voi doi tre' să vă urcaţi în maşina aia şi s-o ştergeţi de-aici, spuse Parkins. Oraşul va continua şi fără noi... o vreme. După aia nu mai contează.
Da, gândi Ben. De ce n-am face asta?
Glasul raţiunii se auzi în cuvintele lui Mark, care vorbi pentru amândoi:
- Pentru că e rău, domnule. E cu adevărat rău. Asta e tot.
- Aşa zici? spuse Parkins. Dădu din cap şi pufăi din Pall Mall. În regulă, atunci.
Îşi ridică privirea înspre Liceul Central.
- Cam pişecioasă frecvenţă a elevilor din Lot astăzi. Autobuzele întârzie, copiii sunt bolnavi acasă, de la cancelarie dau telefoane acasă şi nu răspunde nimeni.. Responsabilul cu prezenţa m-a sunat şi am încercat să-l calmez un pic. E un tip mărunţel şi chel care crede că le ştie pe toate. Oricum, profesorii sunt aici. Majoritatea nu locuiesc în oraş. Pot să ţină ore unul cu altul.
Cu gândul la Matt, Ben zise:
- Nu toţi sunt din afara oraşului.
- Nu contează, spuse Parkins. Ochii i se opriră pe ţăruşii pe care Ben îi ţinea în curea. Ai de gând să i-o tragi tipului ăla cu unul din ăştia?
- Da.
- Îți dau și carabina mea, dacă vrei. Puşca asta a fost ideea lu’ Nolly. Lu' Nolly îi plăcea să se plimbe înarmat, da, dom'ne, tare-i mai plăcea. Şi n-avem nici măcar o bancă în oraş ca să poată spera că cineva o s-o jefuiască. Da' o să devină un vampir bun, o dată ce înţelege ce trebuie să facă.
Mark îl privea cu groază crescândă şi Ben înţelese că trebuie să îl ia de acolo. Asta era cel mai rău.
- Haidem, îi spuse. E terminat.
- Cred că ai dreptate, zise Parkins. Ochii lui albaştri, înconjuraţi de o reţea deasă de riduri cercetau oraşul. Pe bune că-i tăcut. Am văzut-o pe Mabel Werts cum trăgea cu ochiul prin binoclu, însă eu zic că nu prea are la ce să tragă cu ochiul acum. E posibil însă să fie mai multă activitate la noapte.
46.
La ora șase fără zece opriră maşina în faţa bisericii St. Andrew. Umbrele tot mai lungi porneau dinspre biserică peste stradă către presbiteriu, învăluindu-l în profeţia lor funestă.
Ben răsturnă geanta lui Jimmy, aflată pe bancheta din spate, găsi în ea câteva flacoane al căror conţinut îl vărsă pe fereastră, păstrând însă flacoanele.
- Ce faci?
- O să le umplem cu apă sfinţită, spuse Ben. Haide.
Traversară aleea care ducea la biserică şi urcară treptele. Când vru să deschidă uşa din mijloc, Mark se opri şi îl făcu atent:
- Uită-te la asta.
Clanţa era înnegrită şi uşa deformată ca şi când prin ea ar fi trecut curent de mare tensiune.
- Îţi spune ceva chestia asta? întrebă Ben.
- Nu. Nu, dar... Mark scutură capul de parcă ar fi dorit să alunge un gând încă neformat.
Deschise usa şi intrară. Biserica era răcoroasă şi cenuşie şi plină cu tăcerea aceea nesfârşită şi sugestivă pe care o au în comun toate altarele credinţei, fie ea albă sau neagră.
Naosul despărţea două rânduri de strane şi în faţa lui se aflau doi îngeri din ipsos ţinând la piept vasele cu apă sfinţită. Chipurile calme, cu trăsături de o înţelepciune duioasă, le erau uşor aplecate, ca şi când ar fi vrut să-şi surprindă imaginea reflectată în apa lină.
Ben puse flacoanele în buzunar.
- Spală-ţi mâinile şi faţa, spuse.
Mark îl privi tulburat:
- Dar ăsta-i sac-sacri...
- Sacrilegiu? Nu şi de data aceasta. Fă cum îţi spun.
Îşi umplură palmele făcute căuş cu apa limpede şi şi-o aruncară pe faţă, aşa cum cineva, abia trezit dintr-un somn adânc se stropeşte cu apă rece pe ochi ca să-i oblige să vadă lumea reală.
Ben scoase primul flacon şi tocmai îl umplea, când auziră o voce stridentă:
- Alo! I-auziţi! Ce faceţi acolo?
Ben se întoarse. Era Rhoda Curless, menajera Părintelui Callahan, care stătuse până atunci în prima strană, răsucind cu disperare un şirag cu mătănii în mâini. Purta o rochie neagră şi căptuşeala îi atârna de sub tiv. Părul îi era în neorînduială; îşi trecuse degetele neliniştite prin el de nenumărate ori.
- Unde e părintele? Ce faceţi?
Vocea îi era ascuţită şi şuierătoare, învecinându-se cu isteria.
- Cine sunteţi? o întrebă Ben.
- Doamna Curless. Sunt menajera Părintelui Callahan. Unde e Părintele? Ce faceţi?
Mâinile ei începură să se războiască una cu cealaltă.
- Părintele Callahan a plecat, spuse Ben cu toată blândeţea de care mai era în stare.
- Oh.
Închise ochii.
- Voia să oprească ceea ce îndurerează acest oraş?
- Da, spuse Ben.
- Ştiam, zise. N-a trebuit să întreb. Este un om al bisericii bun şi puternic. Mereu au existat oameni care să spună că nu va fi niciodată în stare să ia locul Părintelui Bergeron, însă i l-a luat, şi pe bună dreptate. S-a dovedit că Părintele Bergeron nu s-a putut ridica la înălţimea Părintelui Callahan.
Deschise larg ochii şi îi privi. O lacrimă izvorî din ochiul ei stâng şi se rostogoli pe obraz la vale.
- Nu-i aşa că nu se va mai întoarce?
- Nu ştiu, răspunse Ben.
- Bârfeau pe seama obiceiului lui de a bea, spuse ea mai departe, de parcă nu l-ar fi auzit. Însă a existat vreodată vreun bun preot irlandez căruia să nu-i placă băutura? Nu era un papă-lapte din ăia care să transforme biserica în tripou şi nici într-o doică care să-i şteargă la nas pe cei mai slabi de înger. A fost mult mai mult!
Vocea i se ridică înspre tavanul boltit într-un strigăt răguşit, aproape provocator:
- A fost un preot adevărat, nu doar un funcţionăraş al bisericii!
Deloc surprinşi, Mark şi Ben o ascultau în linişte. Nimic nu îi mai putea mira în această zi mai îngrozitoare ca orice coşmar; nici măcar nu mai aveau puterea să o facă. Nu se mai considerau oameni de acţiune sau răzbunători sau mântuitori; ziua îi înghiţise. Disperaţi, nu făceau altceva decât să încerce să trăiască.
- Era în putere ultima oară când l-aţi văzut? vru ea să ştie cercetându-i atentă.
Lacrimile amplificau privirea-i sfredelitoare, lipsită de orice dorinţă de compromis.
- Da, spuse Mark, amintindu-şi-l pe Callahan în bucătăria mamei sale, cu crucea ridicată deasupra capului.
- Şi acum aveţi de gând să-i duceţi treaba la bun sfârşit?
- Da, spuse din nou Mark.
- Atunci faceţi ce trebuie să faceţi, îi repezi ea. Ce mai aşteptaţi?
Şi se îndepărtă pe coridorul dintre strane, îmbrăcată în rochia ei cea neagră, bocitoare solitară la înmormântarea care nu avusese loc acolo.
47.
Din nou la pensiunea Evei - pentru cea din ultimă oară. Era șase și zece. Soarele ajunsese deasupra pinilor dinspre apus, aruncând priviri însângerate printre norii destrămaţi.
Ben parcă maşina în faţa casei şi se uită curios în sus la camera lui. Jaluzelele nu erau trase şi se vedea maşina de scris de strajă pe masă, şi, alături, manuscrisul său cu globul-de sticlă deasupra. Era ciudat că putea vedea toate acestea de aici, de jos, că le putea vedea limpede, de parcă lumea ar mai fi fost încă normală, echilibrată şi ordonată.
Lăsă ochii să-i hoinărească înspre terasa din spate. Balansoarele în care schimbase primul sărut cu Susan stăteau unul lângă celălalt, neschimbate. Uşa prin care se intra în bucătărie era deschisă, aşa cum o lăsase Mark.
- Nu pot, murmură Mark. Pur şi simplu nu pot.
Ochii îi erau uriaşi şi albi. Îşi ridicase genunchii la piept şi se făcuse mic pe scaunul maşinii.
- Trebuie să mergem împreună, spuse Ben. Întinse două flacoane cu apă sfinţită. Mark le refuză îngrozit, ca şi când dacă le-ar fi acceptat, ar fi însemnat să permită otrăvii să-i pătrundă sub piele.
- Haide, spuse Ben. Nu îi mai rămăsese niciun argument. Haide. Haide.
- Nu.
- Mark?
- Nu!
- Mark, am nevoie de tine. Tu şi cu mine, atâția am mai rămas.
- Am făcut destul! ţipă Mark. Nu mai pot! Nu înţelegi că nu pot să mă uit la el?
- Mark, trebuie s-o facem amândoi. Nu ştii asta?
Mark luă flacoanele şi le strânse încet la piept.
- O, Doamne, murmură. O, Doamne Dumnezeule.
Se uită la Ben şi dădu afirmativ din cap cu o mişcare spasmodică, chinuită.
- Bine, spuse.
- Unde e ciocanul? întrebă Ben când coborau din maşină.
- La Jimmy.
- În regulă.
Urcară treptele terasei în vântul care se înteţea. Soarele arunca priviri furioase, roşii, printre nori, vopsind totul în jur în culoarea sângelui. Înăuntru, în bucătărie, duhoarea morţii era palpabilă şi umedă, apăsându-le pieptul cu greutate de granit. Uşa de la pivniţă era deschisă.
- Mi-e atât de frică, se cutremură Mark.
- Aşa şi trebuie. Unde e lanterna?
- În pivniţă. Am lăsat-o acolo când...
- Bine.
Se opriră în faţa uşii. Aşa cum spusese Mark, în lumina amurgului treptele păreau a fi la locul lor.
- Urmează-mă, zise Ben.
46.
Liniștit, Ben gândi: Mă duc la moarte.
Gândul îi apăru în minte în mod firesc, neînsoţit de teamă sau regrete. Emoţiile care-i răscoliseră sufletul se pierduseră în atmosfera nefastă care copleşise acel loc. În timp ce aluneca şi îşi târa picioarele încercând să găsească locuri de sprijin până la scândura pe care o proptise Mark de perete, Ben nu simţea decât un calm glaciar, anormal.
Observă că mâinile îi strălucesc, de parcă ar fi fost îmbrăcate în spirite de mănuşi. Şi asta nu l-a surprins.
Fie acesta sfârşitul aparenţelor. Singurul împărat este împăratul îngheţatei.
Cine a spus asta? Matt?
Matt murise. Susan murise. Miranda murise. Şi Wallace Stevens murise.
Dacă aş fi în locul tău, nu m-aş uita acolo.
Însă se uitase. Aşa trebuie că arătai când se termina totul. Ca ceva strivit şi sfărâmat, ceva umplut cu lichide de diferite culori. Nu era chiar atât de rău. Nu chiar atât de rău ca moartea lui.
Jimmy avusese pistolul lui McCaslin; probabil că era în buzunarul de la haină.
Îl va lua, şi dacă se va lăsa întunericul înainte să ajungă la Barlow...
Întâi băiatul şi apoi el. Nu era nemaipomenit, dar era, oricum, mai bine decât moartea lui.
Sări pe pardoseala pivniţei şi îl ajută şi pe Mark să coboare. Ochii băiatului clipiră înspre obiectul întunecat, ghemuit pe duşumea şi apoi priviră în altă parte.
- Nu pot să mă uit, spuse răguşit.
- Nu-i nimic.
Mark se întoarse cu spatele şi Ben îngenunche. Îndepărtă câteva bucăţi criminale de placaj, prin care lamele cuţitelor sticleau ca dinţii de balaur. Apoi, cu blândeţe, îl întoarse pe Jimmy cu faţa în sus.
Dacă aș fi în locul tău nu m-aș uita.
- O, Jimmy, încercă să rostească, însă vorbele se sparseră şi-i însângerară gâtul.
Îl ridică uşor pe Jimmy cu braţul stâng, iar cu mâna dreaptă începu să scoată din el cuţitele lui Barlow. Erau şase şi Jimmy sângerase foarte mult.
Pe raftul din colţ era un maldăr de draperii frumos împăturite. Le luă şi le întinse peste trupul lui Jimmy după ce luase arma şi lanterna şi ciocanul.
Se ridică şi încercă lanterna. Geamul se crăpase, însă becul mai funcţiona încă. Lumină pivniţa. Nimic.
Lumina sub masa de biliard. Gol. Nimic nici în spatele caloriferului. Rafturi cu conserve şi un rastel cu unelte lângă perete. Treptele amputate, împinse în colţul cel mai îndepărtat, ca să nu poală fi văzute din bucătărie.
Semănau cu un eşafod care nu ducea nicăieri.
- Unde e? mormăi Ben. Se uită la ceas şi limbile acestuia indicau 6,23.
Când apunea soarele? Nu-şi amintea. Cu siguranţă că nu mai târziu de 6,55. Asta le lăsa doar o jumătate de oră.
- Unde e? strigă. Îl simt, dar unde e?
- Acolo, ţipă Mark arătând ceva cu o mână strălucitoare. Ce-i acolo?
Ben fixă lumina lanternei în direcţia respectivă. Un bufet galez.
- Nu-i suficient de mare, îi zise lui Mark. Şi e lipit de perete.
- Hai să-l dăm la o parte.
Ben ridică din umeri. Traversară încăperea către bufetul galez şi îl apucară de cîte o latură. Simţi primul fior al emoţiei. Fără îndoială că miasma sau aura sau atmosfera, sau cum voiai să-i zici era mai densă aici, mai agresivă?
Ben ridică privirea spre ușa de la bucătărie. Lumina era mai slabă acum. Auriul din ea pălise.
- E prea greu pentru mine, gâfâi Mark.
- Nu contează, spuse Ben. O să-l răsturnăm. Apucă-l cât poţi de bine.
Mark se încovoie deasupra bufetului, împingând cu umărul. Pe chipul său strălucitor, ochii priveau fioroşi.
- În regulă.
Îl împinseră opintindu-se în el cu toată greutatea corpului şi bufetul galez se răsturnă cu zgomot de oase frânte când porţelanurile de la nunta Evei Miller se sparseră înăuntru.
- Ştiam eu! exclamă triumfător Mark.
În perete, în locul acoperit de bufet, era o ușă mică, până la înălţimea pieptului. Un lacăt nou Yale era prins în zăvor.
Două lovituri puternice date cu ciocanul fură suficiente ca să-l convingă că lacătul nu se va sparge.
- Isuse Cristoase, murmură uşor.
Frustrarea i se ridică usturătoare în gât. Să fie astfel învinşi când au ajuns la capăt, învinşi de un lacăt de cinci dolari...
Nu. Dacă va fi nevoie va sfărâma lemnul uşii cu dinţii.
Lumină în jur cu lanterna şi raza ei se opri pe rastelul cu unelte din dreapta scării. Atârnat de două cuie din oţel, se afla acolo un topor cu lama acoperită cu o învelitoare din cauciuc.
Se repezi într-acolo, îl smulse de la locul lui şi scoase învelitoarea de pe lamă. Luă un flacon din buzunar şi îl scăpă pe jos. Apa sfinţită se împrăştie pe pardoseală şi începu imediat să strălucească. Luă alt flacon, deşurubă capacul şi udă lama toporului. Aceasta începu să sclipească cu o lumină nepământeană, de basm. Şi când apucă în mâini mânerul din lemn, gestul acesta îl făcu să se simtă incredibil de bine, incredibil de corect.
Era ca şi cum o putere supranaturală îi sudase carnea pe acest mâner de topor. Rămase o clipă cu el în mâini, privind lama strălucitoare, şi un impuls straniu îl făcu să o ducă la frunte. Atunci îl cuprinse un sentiment puternic de certitudine, un sentiment de dreptate inevitabilă, un sentiment alb.
Pentru prima oară de câteva săptămâni încoace, nu mai bâjbâia prin ceţurile dese ale credinţei şi lipsei de credinţă, antrenându-se pentru un meci de box cu un partener al cărui trup era prea lipsit de substanţă ca şă facă faţă loviturilor.
Cu mii de volţi, puterea îi zbârnâia în sus pe braţe.
Lama străluci şi mai tare.
- Fă-o, îl rugă Mark. Repede! Te rog!
Ben Mears sări în picioare, balansa toporul peste umeri şi îl coborî într-un arc sclipitor, care rămase în faţa ochilor lor şi după ce lovitura fusese dată. Lama muşcă lemnul cu un sunet asurzitor, monstruous, şi se cufundă în zăvor. Aşchiile se împrăştiară în toate părţile.
Îl trase, iar lemnul ţipă la atingerea oţelului. Îl coborî iarăşi... şi iarăşi... şi iarăşi. Îşi simţea muşchii spatelui flexându-se şi angrenându-se cu o siguranţă şi într-un ritm atât de chibzuit cum nu i se mai întâmplase niciodată până atunci.
Fiecare lovitură smulgea fragmente mici şi aşchii din lemn, împrăştiindu-le în jur ca schijele unei bombe. La a cincea izbitură toporul pătrunse prin uşă şi el începu să mărească spărtura cu o viteză care se înrudea cu delirul.
Mark se holbă uimit la el. Focul rece şi albastru care cuprinsese şi mânerul toporului se întindea acum şi de-a lungul braţelor sale, dând impresia că este învăluit într-o coloană de flăcări.
Capul îi era întors într-o parte, muşchii gâtului încordaţi, uri singur ochi deschis şi aruncând priviri furioase. Din cauza mişcării puternice a omoplaţilor i se sfâşiase cămaşa la spate iar muşchii i se contorsionau sub piele ca parâmele unui vapor.
Era un om rătăcit, posedat, şi Mark îşi dădu seama fără să ştie (sau fără să fie nevoit să ştie) că acest gen de posedare nu era câtuşi de puţin creştinească; binele acesta era mai elementar, mai puţin rafinat. Era un metal preţios pe care pământul îl scuipa la suprafaţă în bucăţi brute. Nimic nu era finisat. Era Forţa; era Puterea; era ceea ce pune în mişcare roţile uriaşe ale universului.
Uşa de la cămara subterană a Evei Miller nu i se putea împotrivi. Toporul începu să se mişte cu o viteză orbitoare; devenise cu val, un arc descendent, un curcubeu întins de deasupra umărului lui Ben până la lemnul sfărâmat al ultimei uşi.
O lovi o ultimă dată și aruncă toporul.
Își ridică mâinile în fața ochilor. Păreau cuprinse de flăcări.
Le întinse către Mark și băiatul se feri de atingerea lor.
- Te iubesc, spuse Ben.
Se prinseră de mână.
49.
Cămara subterană era mică, aidoma unei celule de închisoare, goală, cu excepţia câtorva sticle prăfuite, a unor lăzi şi a unei baniţe, pline cu cartofi foarte vechi care germinaseră şi îşi întindeau mugurii în toate direcţiile. Şi cu excepţia cadavrelor. Sicriul lui Barlow se afla în capătul depărtat, proptit de perete, ca sarcofagul unei mumii, iar blazonul de pe el strălucea rece în lumina pe care o răspândeau ei doi, ca focul Sfântului Elmo.
În faţa sicriului, conducând spre el, ca nişte traverse de cale ferată, erau trupurile oamenilor cu care Ben locuise şi cu care îşi împărţise pâinea: Eva Miller şi Weasel Craig lângă ea; Mabe Mullican, din camera din capătul etajului al doilea; John Snow, care era din, provincie şi care de-abia se putea deplasa până la masă din cauza artritei; Vinnie Upshaw; Grover Verrill.
Păşiră peste ei şi se apropiară de sicriu. Ben aruncă o privire la ceas; era 6,40.
- Trebuie să îl scoatem afară, spuse. Lângă Jimmy.
- Probabil cântăreşte o tonă, zise Mark.
- Putem s-o facem.
Întinse mâinile, vrând să-l încerce, şi apoi prinse colţul din dreapta al sicriului. Blazonul luci ca un ochi mort.
Lemnul era neplăcut la pipăit, îi dădea fiori, neted şi pietrificat de trecerea anilor. Niciun por nu se zărea în el, niciun defect cât de mic pe care degetele să-l recunoască şi să se prindă de el. Cu toate acestea, se mişcă uşor. Reuşi cu o singură mână.
Îl aplecă înainte împingându-l uşor, simţind cum greutatea uriaşă dinăuntru este controlată de contragreutăţi invizibile. Ben ridică sicriul cu o mână.
- Acum, spuse. Apucă de capătul tău.
Mark îl apucă şi sicriul fu ridicat cu uşurinţă. Chipul băiatului exprima o surpriză plăcută, luminoasă.
- Cred că aş putea s-o fac cu un singur deget.
- Probabil că ai putea. În sfârşit lucrurile merg şi cum vrem noi. Însă trebuie să ne grăbim.
Scoaseră sicriul prin uşa sfărâmată. Era pe punctul de a se bloca, dar Mark îşi plecă capul şi împinse. Trecu prin uşă cu un scrâșnet de lemn.
Traversară pivniţa şi îl duseră în locul unde zăcea Jimmy, acoperit cu draperiile Evei Miller.
- Iată-l, Jimmy, spuse Ben. Iată-l pe nemernic. Pune-l jos, Mark.
Se uită din nou la ceas. 6,45. Acum lumina care pătrundea prin uşa de la bucătăria de sus era cenuşie.
- Acum? întrebă Mark.
Se priviră pe deasupra sicriului.
- Da, spuse Ben.
Mark veni lângă el şi se uitară la zăvoarele şi sigiliile sicriului. Se aplecară amândoi şi zăvoarele se sparseră când le-au atins, cu un pocnet ca de scânduri subţiri. Ridicară capacul.
Barlow stătea întins în faţa lor, cu ochii aruncând fulgere.
Acum era tânăr. Părul negru lucios şi vibrant, împrăştiat în valuri pe perna de satin din capătul apartamentului lui îngust. Pielea îi strălucea de sănătate şi viaţă. Obrajii îi erau roşii ca vinul. Dinţii curbaţi peste buzele-i pline, erau albi, cu dungi lungi şi galbene, ca fildeşul.
- E... începu Mark şi nu mai apucă să termine.
Ochii roşii ai lui Barlow se rotiră în orbite, plini de o viaţă hidoasă şi de triumf batjocoritor.
Se fixară asupra ochilor lui Mark şi Mark privi în ei pierdut, în timp ce ochii lui se goleau de orice expresie.
- Nu te uita la el! zbieră Ben, însă era prea târziu.
Îl îmbrînci pe Mark: Băiatul scânci adânc din gât şi, fără veste, îl atacă pe Ben. Luat prin surprindere, Ben se clătină facând un pas înapoi. O clipă mai târziu mâinile băiatului se aflau în buzunarul lui căutând pistolul lui Homer McCaslin.
- Mark! Nu...
Dar băiatul nu-l auzi. Faţa îi era tot atât de indiferentă ca o tablă ştearsă cu buretele. Scâncetul i se rostogolea mereu şi mereu în gât ca plânsul unui animal micuţ prins în capcană. Apucase pistolul cu ambele mâini.
Începură să se lupte, Ben încercând să-l smulgă din încleştarea băiatului şi să-l arunce departe de amândoi.
- Mark! urlă el. Mark, trezeşte-te! Pentru numele lui Dumnezeu...
Tremurând spasmodic, ţeava coborî înspre capul său şi pistolul se descărca.
Simţi cum glontele îi trece pe lângă tâmplă.
Strânse bine cu ambele mâini mâinile lui Mark şi îl lovi cu piciorul. Mark se retrase împleticindu-se şi arma căzu cu zgomot pe pardoseală, între ei.
Băiatul sări să o apuce, scheunând încă, iar Ben îl pocni cu toată forţa peste gură. Simţi cum buzele băiatului se strivesc de dinţi şi ţipă de parcă el însuşi ar fi fost cel lovit.
Mark căzu în genunchi şi Ben lovi pistolul cu piciorul, îndepărtându-l de ei.
Mark încercă să se târască după el şi Ben îl lovi din nou.
Cu un oftat obosit, băiatul se prăbuşi.
Puterea îl părăsise acum; şi siguranţa. Era din nou doar Ben Mears şi îi era frică.
Pătratul de lumină din uşa bucătăriei devenise un violet şters; ceasul lui arăta 6,51.
O forţă uriaşă părea a acţiona asupra capului său, poruncindu-i să se uite la parazitul rozaliu şi lacom din sicriul de lângă el.
Privește şi ai să mă vezi, om de nimic. Priveşte-l pe Barlow, care şi-a petrecut secolele aşa cum tu îţi petreci orele în faţa focului, cu o carte în mână. Priveşte şi ai să vezi măreaţa creatură a nopţii pe care vrei s-o ucizi cu beţişorul tău nenorocit. Uită-te la mine, scribule. Am scris pe vieţi omeneşti şi sângele mi-a fost cerneala. Priveşte-mă şi deznăaăjduieşte!
Jimmy, nu pot s-o fac, E prea târziu, e prea puternic pentru mine...
PRIVESTE-MĂ!
Era 6,53.
Pe podea, Mark gemu:
- Mami? Mămico, unde eşti? Mă doare capul... e întuneric...
Va intra în serviciul meu castratum.
Ben bâjbâi după unul din ţăruşii prinşi la curea şi îl scăpă pe jos. Urlă nenorocit, cuprins de o disperare neagră.
Afară, soarele părăsise Jerusalem's Lot. Ultimele lui raze mai întârziau puţin pe acoperişul Casei lui Marsten.
Luă ţăruşul. Însă unde era ciocanul?
Unde era afurisitul de ciocan?
Lângă uşa de la cămara subterană. Încercase să sfărâme lacătul cu el. Se târî pînă acolo şi îl ridică de pe jos.
Mark se ridicase în şezut, cu gura-i o rană sângerândă. Se şterse cu o mână şi privi uluit sângele.
- Mama! strigă. Unde e mama mea?
6,55 acum. Lumina şi întunericul într-un echilibru perfect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu