4.
Surprinse privirea şoferului şi-i zâmbi luminos. Părea tânăr tot - până în 25 de ani - şi pe figură i se întipărise o expresie încăpăţânată.
"Asta-i din cauza bărbiei, draga mea. Şi-a repezit-o înainte ca un buldog."
Îi veni să râdă.
Florence Miga îşi ridică sprâncenele: "Melania s-a smintit! A fost ea ce-i drept totdeauna capie, dar acum parcă a luat-o razna rău".
Bătrâna netezi mecanic faţa de masă şi întâlni mâna profesorului care tresări puternic. Nu-şi putea lua ochii de la Dascălu. Chinuia maimuţica de pluş trăgând-o de urechi şi de coadă. Brusc, se plictisi, îi scoase limba şi veni lângă Scarlat.
- Cine rămâne să-i păzească pe ăştia?
- Eu. Ionescu lărgeşte gaura, vă puneţi măştile şi...
Vorbeau în şoaptă. Dascălu behăi:
- Ce-ar fi să ne tragă clapa?
- Adică?
- Să ajungă la muzeu şi s-o şteargă.
- Nu, nu cred.
- Ai dreptate. Ştii, mi-ar fi plăcut să intrăm împreună.
- Şi mie, dar nu se poate. Inginerul e tânăr, o să reziste mai bine.
Cârnul îl măsură dintr-o parte.
- Da, eşti cam bătrân. Ţi-ar fi greu în canal.
- Destul de greu. Voi doi o să vă descurcaţi de minune, sunt sigur.
- Abia aştept! Rămase pe gânduri. Şi Ionescu e destul de cumsecade.
- Bineînţeles.
- Păcat că-i cam nebun. Ştii ce mi-a spus? Toate neamurile lui stau la ospiciu.
Doamna Miga se aplecă peste masă.
- Sunteţi amabil să-mi daţi o ţigară?
Şoferul înclină capul şi se căută în buzunarele hainei de piele. Scoase pachetul şi i-l întinse.
Femeia trase fumul inhalându-l până în adâncul plămânilor. Bărbatu-său o măsură stupefiat.
- Dar Florence... Ştii că nu-mi place să te văd fumând în societate...
Doamna Miga îi aruncă o privire iute articulând mut câteva cuvinte.
Melania Lupu roşi violent şi-şi coborî pleoapele.
Inginerul intră zâmbind.
- Gentlemeni, drumul e liber! Cine merge cu mine?
- Eu. Scarlat stă de caraulă.
- Perfect.
- Ah!
Tresăriră toţi. Omul îşi izbea fruntea şi obrajii cu palmele.
Ionescu îi prinse mâna.
- Ce s-a întâmplat?
- Fluturele! Dascălu jubila, continuând să se pălmuiască. A sosit fluturele meu albastru! I-am simţit aripile.
- Slavă Domnului, oftă Nucii Scarlat. Vezi numai să nu-l omori.
Melania Lupu era atentă, dar nu desluşi nici un cuvânt din şoaptele celor trei. Inginerul şi Scarlat trecură în bucătărie. Dascălu îi asigură că a înţeles, clătinând din cap, şi trase piedica revolverului. Rămas singur se plictisi repede.
- Care din voi ştie o poezie?
Bătrânii se priviră contrariaţi. Cârnul ridică arma plimbând-o de la unul la celălalt.
- Mai repede! Cel mai mult îmi plac poeziile cu fluturaşi. Număr până la trei...
- Poate ne spui dumneata una, îndrăzni profesorul Dragu.
- Ţţţ! La urmă! Se apropie cu arma de şofer: Hai, începe tu! Unu... doi...
Omul scrâşni. Ţinea pumnii încleştaţi pe genunchi. Dascălu începu să se joace ostentativ cu revolverul.
- Cred că aş putea încerca eu, interveni cu un glas de cintezoi Melania Lupu. Dar mi-e teamă că am să vă dezamăgesc.
Florence rămase cu gura căscată.
"Sfântă Fecioară! Am trăit o viaţă alături de ea, ne ştim din primară şi habar n-am avut că-i total smintită, săraca!"
Şerbănică Miga îşi răsuci capul s-o vadă mai bine. Melania Lupu se ridicase într-o poză care, în cărţile ilustrate de acum jumătate de secol, însemna patos şi entuziasm. Ridică o mână repezindu-şi ochii în tavan şi declară pe un ton cotidian:
- Adevărul e că mi-a plăcut întotdeauna să declam. Colonelul se încuia în baie. A fost un bărbat care nu încerca emoţii artistice. Urlă pe neaşteptate: Câinele soldatului! Rănit în războaie soldatul căzuse / Şi-n puţine zile chinuit muri / Departe de-o mamă care-l crescuse /Şi care-l iubi...
În prag, năvăliseră Scarlat şi inginerul. Priveau bezmetici spectacolul. Dascălu avea lacrimi în ochi, aplauda să-şi rupă palmele.
- Pot să-ţi spun un singur lucru, şopti inginerul, dacă ştiam că-i aşa diliu, nu luam tramvaiul ăsta!
- Toţi suntem dilii, numai că individul merită şi un premiu. Întoarse capul spre bătrână: Nici cu baba nu mi-e ruşine!
Melania Lupu continua să recite, răcnind din toate puterile. Obrajii palizi i se umflau ca nişte foaie, ochii îi străluceau inspiraţi. Ceilalţi o ascultau cu inima strânsă.
Mirciulică încremenise pe un scaun. Coada încovoiată, rigidă, ridica un semn de întrebare negru.
Scarlat se sprijini de marginea aragazului. Îşi şterse fruntea şi oftă.
- Dumnezeule mare! Încep să cred că ne-am avântat în larg cu o barcă găurită.
Ionescu râse. Se uita la cratiţele agăţate în perete. Cărămizii, cu o ştampilă triunghiulară albă: ideal.
- Cel mult echipajul e beat. Totul merge după program. La fix! Chestia cu şoferul nu putea s-o prevadă nimeni.
Căruntul clătină din cap şi aprinse o ţigară. Aruncă chibritul ars în chiuvetă.
- Am emoţii... Canalul poate să se înfunde la un moment dat. Să fii atent... Foarte atent.
- Ce vrei să spui?
- Nu-l lăsa nicio clipă în spatele tău.
- Fii serios!
- Ascultă-mă! Scarlat îi puse mâna pe umăr: Dacă face rău pe nebunul, nu ezita!
- Adică?
- Lichidează-l.
Ionescu râse încetişor.
- Asta bineînţeles după ce deschide drăcia, nu?
Căruntul îl privi ţintă.
Dascălu mirosi ţeava revolverului apoi dădu din mână spre Melania Lupu.
- Poţi să stai jos. Acum aş vrea să aud un cântec.
Inginerul îl bătu pe umăr.
- Hai flăcăule! N-avem timp de program artistic.
- Lasă-mă în pace! Îşi îndreptă pistolul spre Ioniţă Dragu. Începe tu! Ceilalţi vin după aia în cor.
- Dar, domnule, profesorul se bâlbâia, tremurând din toate mădularele, vă rog să mă credeţi...
- Mucles!
- Niciodată în viaţa mea...
Chipul cârnului se schimonosi. Fixă amortizorul, întinse braţul şi apăsă pe trăgaci. Glonţul se înfipse cu un pufăit uşor lângă bombeul profesorului. Ioniţă Dragu sări ars în picioare. Şoferul mototoli spasmodic faţa de masă.
- Ce faceţi?! Nu vă daţi seama? E cri...
Alt proiectil îi şuieră pe lângă ureche retezându-i cuvintele. Scarlat încercă să intervină:
- Lasă-i în pace. Sunt proşti! Nu ştiu niciun cântec.
- Ba da! Ba da! Trebuie să ştie! Vreau să-i aud. Să înceapă ăla urâtu'!
Ioniţă Dragu abia se ţinea pe picioare.
- Ce... să cânt?
- Orice, dar mai repede.
Trase încă o dată. Glonţul perforă mâneca profesorului şi se înfipse într-un tablou cu micşunele. Şerbănică Miga căscă gura să spună ceva, dar se răzgândi.
- Hai, Ioniţă, şopti Melania, vezi că altfel nu se poate. O să te ajutăm şi noi.
Dragu începu să cânte cu privirea în pământ. Avea o voce jalnică, melodia falsă abia se desluşea.
- Azi am să-ncrestez în grindă, grindă / Jos din cui acum oglindă...
- Nu! urlă cârnul şi trimise trei gloanţe în oglinda veneţiană agăţată deasupra servantei. Ceva mai vesel!
Oglinda plesni. Trei păianjeni uriaşi înotau în apele ei.
"Dumnezeule! gândi Melania Lupu. Asta aduce nenorocire."
Scarlat interveni din nou:
- Dragul meu, înţelege-mă, întârziem...
- Te aşteaptă fluturele albastru, completă fără zâmbet Ionescu.
- Să aştepte! Vreau să cânte şi să danseze. Urâtul o să cânte şi ăsta grasul - îl indică pe Şerbănică Miga - o să danseze.
Florence sugeră cu glas amplu şi ferm:
- Când apari seniorita la geam pe înserat / Curg din plete-ţi petale de crini...
Ceilalţi scânceau penibil. Vocea Melaniei Lupu tremura nesigură ca un firicel de aţă. Şoferul mormăia nedesluşit. Şerbănică ţopăia lamentabil în contratimp. Lacrimi iuţi îi alunecau pe obrazul dolofan. Ori de câte ori încetinea ritmul, simţea cum gloanţele îi muşcă rama pantofilor.
- Mai repede, mai repede!
Raul Ionescu îşi umezi buzele: "Unde naiba o fi învăţat să tragă aşa de bine cretinul?!" Îi amintea de precizia circarilor care desenau în cuţite silueta unei femei ţintuite la zid.
Corul continua:
- Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza cine te-a iubit / Câţi au plâns...
Şerbănică se învârtea epuizat. Plângea de-a binelea şi semăna cu o pasăre beată.
- Mai repede! strigă cârnul aţîţat. Dă şi din mâini, ce naiba!
Bătrânul se lovea de mobile, gata să cadă. Melania Lupu duse mâna la gât.
"Ce-i drept, asta nu ţi-a mai trecut prin minte, draga mea. La orice te-aşteptai, dar să-l vezi pe Şerbănică făcând balet..."
Se uită la Dascălu.
"Ce gusturi fistichii poate să aibă, e nemaipomenit!"
Miga abia mai răsufla. Atinse într-o piruetă urechea motanului care sări pe bufet, dând jos un maldăr de farfurii. Dascălu ţâşni de pe scaun urlând.
- A!
Descărcă arma în direcţia cotoiului fără să-l nimerească. Gloanţele se isprăviseră şi cârnul scoase din buzunar alt încărcător.
- Gata! interveni Scarlat, luându-i de umeri. Ne-am distrat destul.
Şerbănică Miga se prăbuşi moale pe lângă perete. Plângea cu faţa ascunsă în palme. Şoferul îi întinse un pahar cu apă. Melania Lupu se aplecă. Şopti sub masă:
- Mirciulică? Hai dragul meu, domnul acela nervos a plecat. Ştii că nu te mint niciodată.
Cotoiul îşi arătă capul mare. Privi circumspect în jur şi-i sări în poală.
Dragu o contempla năuc. Pe neaşteptate, doamna Miga izbucni într-un rîs isteric.
3.
Canalul căsca o gură neagră.
Inginerul se aplecă încercând să trăpungă întunericul cu lanterna. Mirosea greu, muced, un iz compact din care aveai impresia că ai putea rupe bucăți. Măsură din ochi diametrul.
- Cam 60 de centimetri, aprecie și îl trecu un frison.
Avea oroare de spațiile închise, visa acoperișuri de sticlă, glisante, verande largi deschise spre mare, cu dale lucioase pe care soarele cade greu, rotund, nestânjenit de ziduri, unde florile se caţără în ciorchini enormi.
"Ăsta-i trage cu fluturaşii, eu cu vegetaţia tropicală. E bine..."
Dascălu încerca masca de gaze. Urla înfricoşător cum fac de obicei copiii când se joacă de-a bau-bau.
- Sunt nostim, nu?
- Fără îndoială.
- O să ne amuzăm grozav. Când eram mic, mă târam de-a buşilea prin curte. Îmi închipuiam că sunt indian sau şarpe, după cum aveam chef.
- Perfect. Ai ajuns să-ţi vezi visul cu ochii. Fii atent! Avem de străbătut exact 55 de metri. Pe urmă spargem din nou canalul, săpăm aproximativ 40 de cm şi ajungem în subsolul muzeului. Cel puţin aşa sper. Trebuie să luăm cu noi târnăcopul şi o lopată.
Dascălu se minună.
- Săpăm stând în coate?
- Asta-i piesa! Îl bătu, zâmbind, pe obraz: Ne descurcăm noi, ai să vezi.
- Sunteţi nişte proşti! Dacă-mi spuneaţi, făceam rost de dinamită.
- Şi aruncai în aer un cartier întreg. Las-o baltă! Hai să fumăm o ţigară. N-o să prea avem ocazia după aia.
Îi întinse pachetul.
Cârnul îşi încreţise nasul şi i se vedeau incisivii albi şi laţi. Se întoarse spre inginer.
- Ştii ceva? Acolo, sus, dacă voiam puteam să vă omor pe toţi. Sunt un trăgător foarte bun.
- Am observat. Mă întrebam chiar unde te-ai antrenat.
- La club. Îmi place tirul.
Ionescu se uită la sanie. În copilărie avusese una la fel. Purta un paltonaş alb de iepure, cu o căciuliţă roşie şi peste picioare un pled gros. Îl trăgea maică-sa, o femeie înaltă, zveltă, îmbrăcată mereu în culori închise pentru a-şi accentua supleţea. Îl săruta pe obraji şi-i ştergea urmele de ruj. Totdeauna acelaşi ruj, Michel, nuanţa cireşei coapte, în batoane lungi email cu aur.
Dascălu îl privi cu coada ochiului.
- Nu mă întrebi de ce nu v-am împuşcat?
- Am ghicit fără să mi-o spui. Ai o inimă bună.
- Ţţţ! Se corectă: Adică şi asta, dar mai e ceva...
- Ce?
- Ştii, nu-i bine să mă obişnuiesc. Omor azi şapte, mâine paişpe... Unde o să ajung? Cu ţigările am păţit la fel.
- Ai dreptate. Unul la câteva zile ajunge.
- Aşa m-am gândit şi eu.
Îşi puseră măştile de gaze şi se lăsară în genunchi. Inginerul îi dădu lampa făcându-i semn s-o
ia înainte. Intră în tubul de ciment şi mâna plecă singură, desenând pe piept o cruce mare.
4.
Maimuțica de pluș rămăsese pe bufet unde o azvârlise Dascălu. Îşi arăta fundul, iar capul i se proptise într-o farfurioară cu cremă. N-ar fi trebuit decât să întindă mâna ca s-o dea la o parte, dar gestul i se părea inutil, de-o inutilitate care o cutremura. I-o dăruise fiica unei prietene pentru că-i împrumutase o rochie de Revelion.
Doamna Miga oftă până în adâncul inimii şi Ioniţă Dragu o privi îngrijorat. Se interesă în şoaptă:
- Ţi-e rău?
Florence nu-i răspunse...
Fusese o rochie splendidă din catifea albastră încheiată sus la ceafă într-o agrafă cu strasuri. Purta deasupra un bolero de argint cu un buchet uriaş de pansele şi miozotis. În timpul dansului pierduse florile. Toţi se îngrămădeau să le găsească... 1932... Balul Damelor Române... Nu, nu era frumoasă, unii o găseau chiar urâtă, dar izbutea să galvanizeze oriunde s-ar fi aflat - într-o sală de recepţie ori la un restaurant. Nicio femeie nu se mai vedea.
"Îşi închipuiau că asta e din cauza vioiciunii mele. Nu, a fost cu totul altceva. Lumina, spunea bunica. Noi două avem lumină. Nu şi biata maică-ta! Cu aşa ceva te naşti, nu se deprinde nicăieri, preţuieşte mai mult decât orice: castele, geniu de gospodină, ori frumuseţea Polei Negri. Ar putea să ne lipsească o mână şi lumea lot va roi în jurul nostru. Ai să mă înţelegi mai târziu..."
Se uită surprinsă în jur. Şerbănică nu-şi ridica privirea din covor. Lacrimile i se uscaseră lăsând dâre mate, lipicioase.
"Un laş! Un laş de când îl ştiu..." În ochii albaştri i se aprinse o văpaie.
Gândul ţâşni pe neaşteptate de undeva din străfunduri. În faţa ochilor îi juca faţa inginerului: "Aş vrea să nu i se întâmple nimic băiatului acela".
Îşi făcu treabă lângă bufet şi atinse superstiţioasă crucifixul.
5.
„Ce se întâmplă cu Florence? Vreau să știu ce se în-tâm-plă cu Florence!”
Melania Lupu o examina printre gene având aerul că-și consultă unghiile.
„Doar n-ar de gând să susții, draga mea, că s-a îndrăgostit de domnul Ionescu! O idee ridicolă pentru vârsta ei. Și totuși îl privea.... cum să-ți spun.... Da, cred că am găsit, îl privea cu tem-pe-ra-ment. Evident, acest gen de probleme pe tine nu te-au preocupat niciodată, o adevărată doamnă ignoră aspectele vulgare, ţi-e teamă doar să nu facă prostii. Cine ştie ce i-ar putea trece prin gând..."
- Aş bea... Ioniţă Dragu zâmbea nesigur, dacă nu te superi Florence, aş bea un ceai. Nu mă simt deloc bine.
Doamna Miga se ridică oftând.
- Sigur că da... Mai vrea cineva?
Şoferul o măsură câteva secunde, apoi înclină capul.
Şerbănică suflă.
- Şi eu. Cu lămâie.
- Tu nu bei, Melania?
Bătrâna întoarse ostentativ capul şi Scarlat zâmbi. O fetiţă de zece ani supărată n-ar fi avut altă expresie. Florence se enervă:
- Nu fă pe proasta, Melania! Bei sau nu?
Bătrâna luă între palme capul motanului.
- Tu mă cunoşti, Mirciulică! O persoană nepoliticoasă nu are dreptul să mai aştepte nimic de la mine. Şi sunt de părere că în împrejurări grele trebuie să fim şi mai amabili. Acesta este modul meu de a vedea lucrurile.
Doamna Miga ridică din umeri şi se îndreptă spre bucătărie. Nucu Scarlat o opri cu un gest.
- Ceaiul îl preparaţi aici, doamnă!
- Adică ce-i în capul dumitale? Cum am să car aragazul în sufragerie?
- Modalitatea vă priveşte.
- Florence! glasul lui Şerbănică era răguşit, ai putea folosi fierbătorul electric. Îl găseşti în sertar...
Căruntul îşi privi ceasul.
- Vă dau două minute ca să vă întoarceţi cu tot ce vă trebuie: apă, zahăr şi celelalte.
Un zâmbet rău strâmbă trăsăturile doamnei Miga.
- Vă e frică, nu glumă!
- Exact, rânji Scarlat. Sunteţi satisfăcută?
- Eu am provocat incidentul, interveni timid profesorul. Îmi pare rău, pot renunţa.
Melania Lupu declară senină:
- Noi doi o să ne mulţumim cu cîte o bomboană, nu-i aşa, Mirciulică? Bineînţeles după ce vom oferi la toată lumea.
Se servi doar Şerbănică. Apucă lacom două fondante şi le băgă în gură mestecând repede cu ochii spre bucătărie. Cotoiul mirosi bomboana şi miorlăi întorcându-şi capul.
- Cât pot fi de zăpăcită! Am uitat de mâncarea ta.
Întinse o pungă de plastic pe covor şi aşeză deasupra feliile umede de parizer. Mirciulică se năpusti ca un smintit, dar bătrâna îl dădu la o parte delicat.
- Fii civilizat, dragul meu. Aşteaptă să-l curăţ întâi...
Îi zâmbi luminos profesorului:
- Îmi pare bine că i-a revenit apetitul. Nu-ţi închipui ce îngrijorată am fost azi-dimineaţă! Strănuta îngrozitor şi n-a acceptat să înghită nimic în afară de un rom fierbinte. Ştii, un grog. Când era răcit, colonelul se trata la fel. Adevărul e că toţi bărbaţii seamănă între ei.
Şoferul o privea deschis, în faţă, fără să-şi ascundă stupoarea. În pragul bucătăriei, Nucu Scarlat surâdea.
- Daţi-vă la o parte!
Doamna Miga ducea o tavă enormă. Profesorul se învârtea în jurul ei.
- Mă descurc singură, Ioniţă. Mă ajuţi mai mult dacă stai la locul tău.
Mută o vază de pe bufet şi băgă fierbătorul în priză. Şoferul îi urmărea crispat mâinile.
Florence puse zahăr în ceşti, pregăti la îndemînă linguriţele şi strecurătoarea. Părea foarte calmă, poate puţin morocănoasă şi obosită. Feliuţele subţiri de lămâie pluteau ca nişte rozete gălbui în cănile mari, umplute până aproape de buză. O aromă dulce-acrişoară le ajunse la nări.
Melania Lupu nu-şi desprindea privirea de pe chipul şoferului. Ochii tânărului aprindeau vâlvătăi. Se simţi dintr-o dată neliniştită ca şi cum ar fi recepţionat de undeva, din necunoscut, un semnal de alarmă. Degetele i se frânseră în blana motanului.
"Fii atentă, draga mea! Nu-mi place deloc cum arată băiatul ăsta, aşa cum în general nu-mi place povestea cu ceaiul. Domnul Scarlat n-ar fi trebuit să accepte niciodată."
Florence împărţi ceştile. Se adresă fără chef căruntului:
- Dumneata nu vrei?
Nucu Scarlat clătină din cap:
- Mă mulţumesc cu romul.
Şoferul duse ceaşca la gură încercând să-şi stăpînească tremurul mâinilor. Îşi simţea spinarea vibrând ca un arc. Cana fierbinte îi ardea degetele.
"Acum! E singura şansă... Când vor veni ceilalţi va fi prea târziu."
Ţâşni pe neaşteptate în picioare azvârlind ceaiul clocotit în obrazul căruntului.
Nucu Scarlat scoase un urlet îngrozitor. Se chirci apăsând automat pe trăgaci. Proiectilele se înfipseră în piciorul mesei.
Şerbănică Miga alunecă pe lîngă zid. Privea îngrozit fără să scoată un sunet. Şoferul se năpusti spre uşă. Gloanţele îi vâjâiau pe lângă trup fără să-l nimerească. Scarlat, pe jumătate orb, trăgea în neştire. Melania Lupu îşi reprimă strigătul în capul pieptului.
"Trebuie să-l opreşti! Cu orice preţ! Totul e în mâinile tale. Nu uita, uşa se deschide spre interior."
Ioniţă Dragu se lipise de scrin cu braţele desfăcute. Părea crucificat. Bărbia lungă, moale, i se umpluse de salivă.
Doamna Miga căzuse lângă el, în genunchi. Fără să-şi dea seama, îşi înfipse degetele în piciorul profesorului. Stofa veche pârâi şi unghiile lungi lăsară dâre însângerate.
Melania Lupu duse mâna la inimă, dându-şi drumul să alunece. Rămase înţepenită jos, în faţa uşii.
Şoferul urlă răguşit:
- La o parte! Dă-te la o parte!!
Apucă bătrâna de umeri încercând s-o tragă.
Scarlat gemu. Silueta tulbure a tânărului îşi pierdea tot mai mult conturul. În ochiul valid i se aprinse o flacără demenţială: "Trebuie să-l nimeresc!"
- Ajutaţi-mă!! răcni şoferul.
Glonţul i se înfipse în braţ. Nu simţi durerea. Căruntul trase încă o dată, în plin.
Tânărul tresări parcă electrocutat. Se încordă apoi se îndoi pe spate, mult, ca o nuia, ca şi cum n-ar fi avut coloană vertebrală şi se prăbuşi peste Melania Lupu.
CAPITOLUL VI
STUPEFACȚIE
1.
Sudoarea îi curgea șiroaie sub mască. Obrazul îl mânca şi îi era sete.
Raul Ionescu încleştă dinţii continuând să se mişte mecanic. Din când în când, atingea gleznele cârnului care se întorcea clătinând capul. Degetele îi intrau într-o mâzgă lipicioasă în care avea impresia că mişună animale mici, scârboase, cu pielea umedă.
Simţi dintr-o dată nevoia să vomite şi îşi muşcă buzele. În faţa lui, Dascălu înainta cu mişcări moi, ondulate, ca un şarpe uriaș.
2.
Șoferul căzuse într-o rână, cu chipul ascuns în rochia Melaniei Lupu. Pe vindiacul de piele, sângele strălucea fluid. Între degete îi rămăseseră fire albe smulse din capul bătrânei.
Şerbănică Miga, ghemuit în colţul odăii, privea consternat. Ţinea gura deschisă, încercând să respire fără zgomot. Nevastă-sa, palidă, cu expresia rătăcită, prinse mâna profesorului. Degetele îngheţate rămaseră rigide şi femeia se ridică greu sprijinindu-se de zid.
- Nicio mişcare! ţipă Nucu Scarlat aruncându-i o privire sălbatică.
Semăna cu o fiară rănită. Obrazul desfigurat arăta oribil, iar peste unul din ochi pleoapa cădea vânătă şi umflată. Ţinea arma în mâna stângă, cealaltă, opărită, atârna inertă pe lângă coapsă.
Florence Miga îşi muşcă buzele gata să plângă. Se simţea la capătul puterilor. Arătă cu bărbia spre Melania Lupu.
- Trebuie s-o scoatem de-acolo. Poate că...
Nucu Scarlat rosti încet, apăsat:
- Care se apropie de uşă îl curăţ!
Melania Lupu ţinea ochii închişi. O mască rigidă, fără sânge:
"Cred că de astă dată domnul Scarlat exagerează puţin. N-ai încotro însă, draga mea, trebuie să rezişti până la capăt. În niciun caz n-ai voie să-ţi revii singură. Ei trebuie să te compătimească, să fie îngrijoraţi pentru tine. Asta le va alunga orice urmă de bănuială. Ştiu, îţi pare rău de bietul băiat, dar n-aveai încotro. Fii convinsă de lucrul acesta, Melania. Dacă-l lăsai să plece, în cinci minute Miliţia era aici. Încearcă să nu clipeşti. E foarte greu, dar te rog din suflet să te străduieşti. Niciodată nu ţi-ar fi trecut prin minte că un bărbat poate cântări atât..."
Căruntul îşi sprijini mâna de genunchi. Tremura prea tare şi-i era teamă că ar putea scăpa pistolul. Durerea îi sfârteca măruntaiele.
"Numai de-aş rezista! Proştii ăştia sunt prea fricoşi. În câteva secunde, m-ar putea dezarma fără eforturi... În general, orice e posibil... Oare cât am să mai rezist? Abia văd... Mă doare! Parcă tot obrazul mi-a luat foc... Bătrâna, da... Nu trebuie să moară... Ostatici..."
Se uită la doamna Miga.
- Scoateţi-o de-acolo!
- N-am să reuşesc singură.
Avea o voce zgrunţuroasă pe care nu şi-o recunoscu.
- Încearcă!
- Aş putea s-o ajut eu, îndrăzni Ioniţă Dragu, făcând un pas înainte.
- Stai pe loc! Trag! Trag!
Şerbănică Miga se chirci închizând ochii. Aşteptă câteva secunde să pornească glonţul, apoi ridică încet pleoapele. Nevastă-sa apucase de un braţ cadavrul şoferului încercând să-l mişte. Plângea fără să se mai stăpânească, boţindu-şi chipul mic. Trăgea când de umeri, când de centură, prăvălită peste trupul cald încă. Profesorul încerca să nu privească dincolo de încălţămintea şoferului, nişte ghete de antilopă cenuşii cu crepul tocit la călcâie.
- Melania! hohoti Florence. Melania, mă auzi?
Bătu uşurel obrajii reci şi palizi. Bătrâna ţeapănă părea că nu respiră.
Doamna Miga îşi ridică faţa răvăşită. Ţipă disperată:
- Ce să fac? Învăţaţi-mă ce să fac!!
- Apă rece! bâlbâi Scarlat schimonosit de durere. Toată cana!
„Dumnezeule! se sperie Melania Lupu. Asta mi-ar mai lipsi, să răcesc."
Motanul îi dădea târcoale gâdilând-o cu mustăţile lungi.
- Am nişte eter, spuse Florence. Aici, în bufet...
Scotoci în raft răsturnînd toate mărunţişurile. Săltă capul bătrânei plimbându-i în jurul nărilor flaconul, apoi îi fricţionă tâmplele. Odaia se umpluse de o aromă pătrunzătoare şi iute.
Într-un târziu, pleoapele Melaniei Lupu fluturară uşor. Deschise ochii privind înceţoşat.
Florence izbucni din nou în plâns.
- Draga mea... Credeam... Cum te simţi?
Pe buzele Melaniei Lupu tremură un surâs.
"De fapt ar fi trebuit să rezişti mai mult. Mustăţile lui Mirciulică te-au împiedicat."
Lăsă să-i alunece câteva lacrimi şi întrebă stins:
- Ce s-a întâmplat?
3.
Inginerul ținea lampa cu cotul sprijinit în genunchi. Trupul cârnului se zvârcolea mânuind bezmetic târnăcopul. Își simți urechile vâjâind și se opri în panică.
„Fluturii mei albaștri.... Sunt mulți, minunați.... N-au aer.... Trebuie.....”
Apucă brusc masca și trase de ea încercând să-şi elibereze bărbia... Ionescu îi prinse braţul.
"Ce vrea să facă?! E nebun!"
Celălalt se zbătea, lovea cu furie încercând să-l doboare. Degetele inginerului îi căutau gâtul.
Cârnul îl izbi în piept.
"Fluturii mei n-au aer. Masca îi ucide."
Ionescu îşi muşcă buzele. Aveau un gust sărat. Spatele şi genunchii răniţi îi sângerau.
"O să murim aici şi nici dracu' n-o să ne găsească! Un sicriu rotund de ciment. Peste ani de zile, demolând... Două schelete cu două măşti...”
4.
Mâna îi tremura îngrozitor.
Căruntul idică încet, pe furiş, degetul de pe trăgaci. Ţinea capul pe spate. Pânza de pe ochiul rănit devenise opacă.
"Probabil n-am fost niciodată atât de aproape de moarte... Şoferul... Un tip curajos, totuşi... Păcat!"
Nu simţea niciun fel de ciudă, de fapt nu simţea nimic în afară de durere şi o oboseală grea, fierbinte care i se scurgea treptat în mădulare.
"Dacă nu se întorc într-o jumătate de oră am pierdut partida..."
Florence Miga fricţiona mâinile Melaniei. Bătrâna, mai şubredă ca niciodată, stătea inertă.
Semăna cu o flacără care abia mai pâlpâie. Obrajii uzi păreau străvezii. Lacrimile cădeau pe blana motanului care se scutura ciulindu-şi urechile.
Ioniţă Dragu, galben la faţă, îşi dădu drumul pe un scaun. Şopti trecându-şi dosul palmei peste faţă:
- Florence, n-ai puţină valeriană? Nu ştiu...
Femeia se întoarse fulgerător.
- A, nu! Te rog, nu! Mi-ajunge! Doar grija ta n-o mai aveam.
- Iartă-mă, Florence... Încercă să zâmbească: E soarta ta. Soarta oamenilor tari. Să aibă grijă de ceilalţi, de neputincioşi. Ai fost totdeauna foarte puternică...
Melania Lupu îşi înghiţi surâsul.
"Ce ciudat e Ioniţă! Face declaraţii atât de îndrăzneţe! Între patru ochi, fii convinsă, n-a avut vreodată destul curaj să se exprime, iar acum... Hotărât, trăieşte o noapte cap-ti-van-tă, draga mea! Florence mă enervează cu masajul ei... De fapt, niciodată nu ţi-a plăcut să te atingă cineva. Nu-i igienic. Chiar şi nopţile cu colonelul erau penibile, deşi l-ai iubit din adâncul sufletului tău. După moartea lui credeam că n-ai să-ţi mai revii. Hm, mi-ar plăcea să-l întâlneşti pe stradă aşa, pe neaşteptate. Ar fi cât se poate de amuzant!"
Îşi chirci degetele retrăgându-le din mâna doamnei Miga. Rosti greu:
- Nu te mai ocupa de mine, Florence, poate că Ioniţă sau Şerbănică au nevoie de ceva...
- Te simţi mai bine?
- Da, mulţumesc. Arătă spre şofer: Bietul băiat! De ce-a murit?
Hohote de plâns îi zguduiră trupul plăpând.
- Lasă, interveni Ioniţă. Îţi face rău.
Melania îşi scutură buclele albe.
- Atât de tînăr! N-a avut nimic de la viaţă. E îngrozitor de nedrept...
Lacrimile-i curgeau şiroaie. Umerii mici tresăreau convulsiv. Doamna Miga o mângâia disperată pe cap.
- Te rog, draga mea, linişteşte-te. Te implor! Nu putem face nimic. Hai, fetiţo, fii cuminte!
Şerbănică îi aruncă din colţul lui o privire duşmănoasă:
"De mine nici nu-i pasă! Nu s-a uitat o singură dată să vadă ce fac. Toată viaţa a fost la fel. Eu n-am contat. Au interesat-o doar cârpele, ghitara ei, sindrofiile. M-a lăsat cu 37, 5 temperatură şi-a plecat la o partidă de rummy. N-am uitat asta niciodată! Şi chestia cu Polizu! Se sărutau în faţa uşii. A trebuit să mă plimb un ceas ca să nu dau peste ei. Am evitat scandalul, divorţul... Nu, cu prostul de Ioniţă nu s-a culcat... Ar fi trebuit să mă însor cu o femeie ca Melania. Blândă, supusă, destul de prostuţă... Lupu a avut noroc."
Se uită pe furiş spre Scarlat şi se ghemui şi mai mult aducându-şi genunchii la bărbie:
"Aici nu mă nimereşte".
Încercă dintr-o dată o senzaţie ciudată de eliberare, de parcă s-ar fi aflat singur în vila cu zorele, departe, pentru totdeauna departe.....
5.
Își repezi genunchiul în stomacul cârnului.
Dascălu icni și căzu moale pe spate.
Inginerul îi fixă masca sub bărbie, apoi îl târî eliberând locul. Rămase câteva clipe gâfâind. Sudoarea sau poate lacrimile îl orbeau. Apucă târnăcopul şi izbi cu sete.
"Trebuie să termin înainte ca idiotul să-şi revină."
6.
- Dă-i un calmant, șopti profesorul. Mi-e teamă de-o sincopă.
Doamna Miga își înfipse disperată mâinile în păr.
- Nu știu ce să mai fac! Totdeauna a fost mai sensibilă..... Când ordonanţa le tăia o găină, se închidea în dormitor toată ziua. Ronţăia şocolată şi plângea. Dacă nu insistam la telefon, n-ar fi venit. E vina mea...
Melania Lupu prăbuşită în fotoliu privea printre gene. Nările palide, lipite, păreau de ceară.
Semăna cu o moartă.
7.
O bucată de ciment se desprinse brusc şi căzu în partea cealaltă.
Inginerul îşi vârî braţul până la subsuoară, apoi se lăsă pe spate şi începu să lovească cu picioarele lărgind spărtura. Apucă umerii cârnului. Trupul ţeapăn era greu, îi aluneca din mână.
Trecu dincolo trăgând din toate puterile.
Dascălu căzu ca o bucată de lemn pe pardoseala rece.
Raul Ionescu astupă spărtura cu spatele şi îşi scoase masca respirând până în adâncul plămânilor. Eliberă şi figura cârnului. Încercă să-şi aprindă o ţigară, dar chibritele i se frângeau între degete.
"Credeam că n-o să ajung niciodată... N-aş lua-o de la capăt pentru nimic în lume."
Dascălu deschise ochii zâmbind.
- Unde suntem?
- În pivniţa muzeului.
- Cred că am tras un pui de somn.
- Da, erai foarte obosit. Trebuia să te odihneşti.
- Ce drăguţ din partea ta! Ai lucrat singur.
- Ia o ţigară.
Cârnul se aşeză turceşte.
- Am avut şi un vis. Parcă ne băteam... O bătaie grozavă! Tu voiai să-mi ucizi fluturii, îi sufocai... Ce idee caraghioasă, nu?
- Foarte caraghioasă. Ai grijă! Aprinzi la filtru.
- Când mă trezesc, sunt totdeauna cam zăpăcit. Acum ce mai avem de făcut?
- Intrăm în muzeu şi ne luăm marfa.
- Exact, uitasem. Ştii ceva? Noi n-ar trebui să ne despărţim niciodată. Adică tu, eu şi căruntul. Suntem o echipă formidabilă.
- Ai dreptate.
- Tu îţi cumperi haremul şi eu mă ocup de fluturi. El ce are de gând să facă din banii lui?
- Să-şi cumpere o insulă.
- O insulă?! Ce naiba are nevoie de o insulă?
- Poate că vrea să alfabetizeze sălbaticii. Nu ştiu ce-i în capul lui.
- El e şi mai nebun decât tine, nu-i aşa?
- Cred că da.
- Eu mi-am dat seama...
Amuţi brusc. Îl privea cu ochi mari, pipăindu-şi atent figura.
- E aici! Uite-l! Îl simt! Îl vezi şi tu, nu? Mişcă aripile.
Inginerul se crispă. Scăpă ţigara, cutremurându-se de scârbă.
Pe obrazul murdar al cârnului urca încet un păianjen.
8.
Se auzeau doar tic-tac-ul pendulei și sforăitul bătrânului. Ațipise răpus de emoții și de oboseală.
Melania Lupu își netezi părul pe frunte apoi degetele alunecară în jos, de-a lungul gâtului.
"La ora asta Şerbănică doarme, de obicei, dus. Ştiu cum se întâmplă! El moţăie cu gazeta în mînă în timp ce Florence se unge cu untdelemn pe faţă. Toate demachiantele i se par falsificate. În felul acesta, poţi să-ţi dai seama, draga mea, dormitorul lor miroase totdeauna a salată. Când lui îi cad ochelarii pe covor, Florence oftează şi bombăne ceva prea puţin măgulitor. Mă întreb de unde cunoaşte atâtea cuvinte vulgare. Tatăl ei a fost un domn foarte bine. În fiecare zi juca biliard şi bea trei sticle de chablis. Pretindea că-i stimulează digestia..."
- Un pahar cu apă, mormăi Scarlat. Nu, nu vreau proaspătă. Asta de pe masă.
Doamna Miga ridică din umeri.
- Cum doreşti.
Melania îşi strânse gulerul rochiei. Peste ochii palizi trecu o umbră de îngrijorare.
"În realitate, omul acesta suferă în-gro-zi-tor şi nu-mi dau seama cum l-aş putea ajuta. Abia ţine arma în mână. Ceilalţi cred că au pătruns în muzeu. E doar trecut de miezul nopţii."
Suspină încet. Ioniţă Dragu o întrebă îngrijorat:
- Ai nevoie de ceva?
Bătrâna îi mulţumi cu un surâs obosit. Profesorul îşi strecură mâna sub haină.
"Poate că ar fi fost bine să iau puţină valeriană. N-am stat niciodată grozav cu inima. Nici Florence nu se simte bine. Bravează doar ca întotdeauna. Cum aş putea-o ajuta? E îngrozitor când te gândeşti, dar în 40 de ani n-a avut de la mine decât flori şi bomboane şi câte un mărţişor ieftin. Niciun gest, nicio mână întinsă, nicio extravaganţă. Nimic! Mi-amintesc de Şerbănescu... Un elev înalt, drăguţ, cu păr buclat şi ochi verzi. Îl cunoşteam bine, eram diriginte la clasa a VIII-a... Sabău, Sararu, Schreiber, Şerbănescu... Ultimul pe pagină. Făcuse pasiune pentru o demimondenă. A spart prăvălia lui Roll ca să-i fure nişte cercei cu perle. Un scandal enorm! Tot oraşul discuta numai despre asta. Băiatul a fost eliminat... Singură, Florence îi lua apărarea prin toate saloanele: «A furat pentru femeia iubită!» Îi plăcuse... L-am întâlnit acum câţiva ani. De fapt el m-a recunoscut. E geolog şi are trei copii... Ce-aş putea face pentru Florence?"
Doamna Miga sorbi încă o înghiţitură de cafea rece. Panglica îi alunecase pe ureche. Căpătase aerul acela şui, specific bătrânilor pe care-l dau neglijenţele vestimentare.
"Mă enervează îngrozitor Ioniţă! Se uită la mine ca un imbecil şi face pe el de frică. Parcă mie îmi arde de ocheade."
Şerbănică Miga nu dormea. Ţinea ochii închişi morfolind între degete un capăt de aţă.
"Nu-mi dau seama deloc ce intenţionează oamenii ăştia. De ce îi interesează pivniţa noastră? Te pomeneşti că vor să arunce casa în aer! Florence e inconştientă ca de obicei, doar gura e de ea. Neamul Perieţienilor... Papa mă avertizase, dar mie îmi plăcea cum zdrăngăne la ghitară şi cum dansează tangou apaş. Pun pariu pe oricât că mâine ne trezim cu Securitatea pe cap. Ăştia află tot... N-or să creadă un cuvînt din povestea noastră. Complicitate - iată concluzia. Oare la cine să apelez?"
Telefonul sună şi Miga tresări. Întrebă buimac:
- Cine să fie la ora asta?
Florence întinse mâna.
Scarlat o opri cu un gest. Ezită câteva clipe, apoi mârâi:
- Nu dumneavoastră! Să răspundă bătrâna cu motanul.
Melania Lupu îşi strâmbă buzele ofensată şi ridică receptorul.
9.
- Șmecherii ăștia au avut bani, nu glumă!
Dascălu se zgâia încântat la panourile albe cu ornamentații de aur care îmbrăcau pereţii. Fără să-şi dea seama, devenise sfios, încerca să nu atingă obiectele. Puse degetul pe un fotoliu Ludovic al XIV-lea îmbrăcat într-o tapiserie gobelin. Maimuţe delicate, brodate în nuanţe de brun şi ocru, îşi făceau de cap într-un decor paradisiac.
- Stăteau pe ăsta?
- Aşa-mi închipui.
- Ce de maimuţe! Şi pe scaune, şi pe covor... Să stai pe maimuţe! Erau ţicniţi, nu?
Inginerul zâmbi.
- E o copie excepţională. Originalul se află la Versailles. Salonul maimuţelor. Haidem!
Pătrunseră într-un hol rotund, pardosit cu marmură. O scară splendidă ducea la etajul superior. Treptele se deschideau într-o spirală îndrăzneaţă, amintind graţia sinuoasă a fustelor spaniole surprinse în mijlocul unei piruete. Raul Ionescu clătină din cap admirativ.
- Fantastic! Şi de-afară nu dădeai doi bani...
- Unde-i tipa cu evantaiul?
- Sus.
- Eşti sigur?
- Ştiu planul pe dinafară.
- De-aici nu luăm nimic?
Inginerul rânji.
- Dacă ţii să iei un scaun amintire, n-am nimic împotrivă. Ai răbdare! Galeria de tablouri o să ţi se pară mai interesantă.
Scara luminată slab de becul de serviciu era plină de umbre. Într-o nişă ovală, pândea o siluetă. Se desluşeau limpe de umerii masivi. Cârnul se opri brusc.
Ridică arma şi trase.
10.
Melania Lupu răspunse timidă:
- Alo!
Scarlat, gata să apese pe trăgaci, o privea fix. Arăta ciudat şi hidos în acelaşi timp. Capul părea construit din două jumătăţi străine: una monstruoasă, de căpcăun, cealaltă, normală. Ochiul bolnav lăcrima.
Vocea - "un bărbat tânăr" îşi zise Melania Lupu - se interesă:
- Casa Crâşmaru?
- Da, răspunse bătrâna fără să clipească. Familia Miga.
- Oh, iertaţi-mă, am greşit numărul.
Legătura se întrerupse. Melania îşi lipi mai tare receptorul de ureche. Tonul ţârâia neîntrerupt.
Se uită la Scarlat continuând să vorbească în microfon:
- Bineînţeles, duduie, am să-i comunic negreşit. Bună seara.
Închise.
- Cine a fost? întrebă căruntul.
- O domnişoară. Doamne, ce voci aspre au fetele de azi!
- Ce-a vrut?
- N-am înţeles prea bine, dar poate că dumneavoastră ştiţi despre ce este vorba. Spunea de un getax oprit în faţa vilei, care trebuie parcat în altă parte şi asta cât mai repede.
Ioniţă Dragu dădu din cap.
- E maşina şoferului. Normal, un taximetru abandonat atrage atenţia.
Melania Lupu îşi ţuguie buzele.
- Despre asta nu mi-a pomenit nimic. Vreau să spun, nu mi-a comunicat motivul.
Scarlat o privi lung, fără s-o vadă:
"Cum naiba, nu ne-am gândit? O gafă idioată... Până nu se întorc ceilalţi nu pot face nimic. Necunoscuta e deci pe aproape. Asta nu-i rău..."
Melania Lupu învârtea inelul subţire de pe deget.
"Toate merg anapoda pentru că băieţii ăştia sunt nişte zăpăciţi. Trebuiau să-şi dea singuri seama ce înseamnă un taxi lăsat în voia sorţii. Ai avut un noroc extraordinar, draga mea, cu telefonul."
Tuşi artistic zgâlţâindu-şi umerii. Florence îi aruncă o privire îngrijorată:
"S-a şubrezit îngrozitor Melania! Uite aşa ne ducem, pe rând....”
11.
Glonțul ricoșă și se înfipse cu un vâjâit scurt în perete.
Inginerul îl apucă de braţ.
- Ai căpiat? Aici ţi-ai găsit să te distrezi? E o armură!
...............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu