Salem's Lot, Stephen King

.............................................................................................
                                                          14.

                                Linoleumul din bucătărie era vechi şi zgrunţuros şi cu găuri negre în faţa chiuvetei bătrâne din porţelan. În mijlocul încăperii se afla o masă mare şi zgâriată şi pe ea o farfurie galbenă, un cuţit şi o furculiţă şi o coajă de hamburger crud.
    Uşa de la pivniţă era întredeschisă.
    - Acolo trebuie să mergem, spuse el.
    - Oh.
    Vocea ei de-abia se auzi.
    Uşa era foare puţin crăpată şi lumina nu reuşea să pătrundă. Limba întunericului părea a linge înfometată bucătăria, aşteptând să vină noaptea ca s-o poată înghiţi în întregime. Acei câţiva milimetri de întuneric erau hidoşi, ascunzând posibilităţi de neimaginat.
    Susan rămase lângă Mark, neajutorată şi nemişcată.
    Apoi el făcu un pas înainte, deschise uşa şi privi în adâncul pivniţei. Fata observă cum i se contractă un muşchi sub maxilar.
    - Cred... începu el şi ea auzi ceva în spate şi se întoarse, simţind dintr-o dată că se mişca prea încet, simţind că este prea târziu. Era Straker. Rânjea.
    Mark se întoarse şi el, îl văzu şi-încercă să îl evite cu o mişcare bruscă. Pumnul lui Straker îl izbi în bărbie şi nu mai ştiu nimic.

                                                                           3.

                                  Când Mark își reveni, şi dădu seama că este purtat în sus pe scări - nu spre pivniţă. Nu simţea că ar fi înconjurat de pereţi de piatră, iar aerul nu era chiar atât de rău mirositor, întredeschise pleoapele, având însă grijă să-şi lase capul să-i atârne moale pe spate. Balustrada scării... etajul al doilea. Le vedea destul de bine. Soarele nu apusese încă. Mai exista deci o speranţă..
    Au ajuns pe holul de la etaj şi, pe neaşteptate, braţele care îl purtau dispărură. Căzu greoi şi se lovi la cap.
    - Nu crezi că ştiu când cineva face pe mortul, tinere stăpân? îl întrebă Straker.
    Privit de jos, părea înalt de trei metri. Capul chel îi strălucea cu eleganţă calmă în umbrele amurgului.
    Înspăimîntat, Mark observă că duce un colac de frânghie pe umăr.
    Duse mâna la buzunarul unde avea pistolul.
    Straker îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs.
    - Mi-am permis să-ţi iau pistolul, tinere stăpân. Băieţilor nu ar trebui să li se dea voie să poarte arme pe care nu le înţeleg... aşa cum nu ar trebui să li se dea voie să conducă tinere doamne în case unde nu au fost invitaţi.
    - Ce ai făcut cu Susan Norton?
    Straker zâmbi:
    - Am dus-o acolo unde dorea să meargă, băiete. În pivniţă. Mai târziu, când va apune soarele, va face cunoştinţă cu cel pe care-a venit să-l întâlnească aici. Şi tu vei face cunoştinţă cu el, poate mai târziu în noaptea aceasta, poate mâine noapte. Desigur, s-ar putea să te ofere fetei... Însă sunt de părere că va dori să se ocupe personal de tine. Fata are prietenii ei, şi unii dintre aceştia poate că sunt încurcă-lume ca tine.
    Mark încercă să îl izbească între picioare, însă Straker evită lovitura cu graţia fluidă a unui balerin. În acelaşi moment întinse şi el piciorul şi lovi puternic în rinichii băiatului.
    Mark îşi muşcă buzele şi se zvârcoli de durere.
    Straker chicoti:
    - Haide, tinere stăpân. Ridică-te.
    - Nu... nu pot.
    - Atunci târăște-te, spuse disprețuitor Straker.
    Lovi din nou, de astă dată în mușchiul coapsei.
    Îl săgetă o durere înfiorătoare, însă Mark își încleștă maxilarele și nu spuse nimic. Se ridică în genunchi, apoi în picioare.
    Străbătură holul îndreptându-se către ușa din capăt. Durerea din rinichi se mai domolise.
    - Ce vrei să faci cu mine?
    - Să te pun la fezandat ca pe un curcan, tinere stăpân. Mai târziu, după ce Stăpânul meu își va satisface poftele cu tine, îți vom da drumul.
    - Așa cum ați făcut și cu ceilalți?
    Straker surâse.
    Când Mark deschise uşa şi intră în camera  în care se sinucisese  Hubert Marsten, ceva straniu păru a se petrece în mintea lui. Nu îl părăsi teama, însă aceasta încetă să mai acţioneze ca o frână în gândurile sale, împiedicând orice semnal productiv. Ideile începură a zbârnâi cu o viteză uimitoare, exprimate nu în cuvinte sau în imagini, ci într-un soi de stenografie simbolică. Se simţea ca un bec care tocmai primise o undă uriaşă de energie dintr-o sursă necunoscută.
   Camera era extrem de prozaică. Tapetul atârna în fâşii, descoperind varul alb şi zidul de dedesubt.
    Podeaua era acoperită cu un strat gros de praf şi moloz, însă pe acest covor ce purta marca timpului nu se vedea decât un singur rând de urme, sugerând că cineva intrase o dată în cameră, o cercetase şi ieşise. Mai erau două maldăre de reviste, o canapea din fontă, fără arcuri sau saltea şi o farfurioară din tablă cu marca Currier& Ives ştearsă, care fusese odinioară folosită ca să astupe orificiul coşului.
    Fereastra avea obloane, însă prin crăpăturile acestora pătrundea suficientă lumină. Mark înţelese că s-ar fi putut să mai fie încă o oră pînă la lăsarea serii. Un aer de ticăloşie veche părea a domni în această cameră.
    Probabil că nu a durat decât cinci secunde să deschidă uşa, să observe toate aceste lucruri şi să ajungă în mijlocul camerei, unde Straker îi spusese să se oprească. În tot acest timp mintea lui alergă pe trei piste şi descoperi trei posibile ieşiri din situaţia în care se găsea..
    Prima idee era să se năpustească înspre fereastră şi să încerce să iasă prin geam şi prin oblon, ca un erou dintr-un Western, aruncându-se la întâmplare în golul de dedesubt.
    Cu un ochi al minţii se văzu trecând prin geam şi oblon ca să se prăbuşească pe un morman de scule agricole ruginite, zvârcolindu-se în ultimele secunde ale vieţii tras în ţeapă de lamele tocite ale unei grape, ca un gândac în insectar.
    Cu celălalt ochi se văzu spărgând geamul, dar oprindu-se în oblon, care se clătină, dar nu se sfârâmă. Îl văzu pe Straker trăgându-l înapoi în cameră, cu hainele rupte, cu trupul tăiat şi însângerat în zeci de locuri.
    A doua idee era să-l lase pe Straker să îl lege şi apoi să plece. Se văzu legat fedeleş pe podea, văzu cum lumina păleşte, văzu cum zvârcoliturile îi devin din ce în ce mai înnebunite (însă inutile) şi, în cele din urmă, auzi paşii egali pe trepte ai celui care era de un milion de ori mai râu decât Straker.
    În a treia variantă, se văzu folosind un truc despre care citise într-o carte despre Houdini vara trecută.
    Houdini a fost un scamator care a scăpat din celule de închisoare, din cutii legate cu lanţuri, din seifuri de bancă, din cabine de camion aruncate în fluviu. Putea să se elibereze din frânghii şi cătuşe. Şi, printre altele, cartea lui spunea că îşi ţinea respiraţia şi îşi strângea mâinile în pumni atunci când îl lega un voluntar din public.
    Îţi încordai şi coapsele şi braţele şi muşchii gâtului. Dacă aveai muşchii mari, atunci rămâneai cu prea puţin spaţiu când îi relaxai. Trucul era să îţi relaxezi complet muşchii şi să începi să te eliberezi încet şi sigur, fără să dai voie panicii să preia comanda. Puţin câte puţin, trupul tău îţi va oferi transpiraţia pentru a face legăturile să alunece şi asta te va ajuta. Aşa cum scria în carte părea foarte uşor.
    - Întoarce-te, spuse Straker. O să te leg. Cât timp te leg, nu faci nicio mişcare. Dacă te mişti, cu asta - îşi încovoie degetul în faţa lui Mark ca cineva care face autostopul - o să-ţi scot ochiul drept. Ai înţeles?
     Mark dădu din cap. Inspiră adânc, ţinu aerul în plămâni şi îşi încordă muşchii.
    Straker aruncă un capăt al frânghiei peste grindă.
    - Culcă-te, spuse.
    Mark se culcă.
    Prinse mâinile lui Mark la spate şi le legă strâns. Făcu un laţ, îl trecu pe după gâtul băiatului şi îl legă cu nod de laţ de spânzurătoare.
    - Eşti legat acum chiar de grinda de care s-a spânzurat prietenul Stăpânului meu şi binefăcătorul acestui ţinut, tinere stăpân. Te simţi flatat?
    Mark gâfâi iar Straker râse. Trecu frânghia printre picioarele lui Mark şi acesta gemu când Straker trase cu brutalitate de capătul liber.
    Chicoti cu veselie macabră:
    - Aşa deci, te dor giuvaierurile? N-or să te mai doară mult timp. Vei duce o viaţă de ascet, fiule - o viaţă foarte, foarte lungă.
    Înfăşură frânghia în jurul coapselor încordate ale lui Mark, strânse nodul tare, o trecu apoi peste genunchi şi din nou în jurul gleznelor. Acum Mark avea mare nevoie să respire, însă se încăpăţână să reziste.
    - Tremuri, tinere stăpân, îşi bătu Straker joc de el. Trupul tău micuţ este tot încordat. Carnea ta este albă - dar va fi şi mai albă! Însă nu trebuie să te temi. Stăpânul meu este renumit pentru blândeţea lui. Este mult îndrăgit, chiar aici, în oraşul tău. Doar o mică înţepătură, ca cea a acului unui doctor, şi apoi te învăluie farmecul. Şi mai târziu vei fi liber. Te vei duce să-ţi vezi mama şi tatăl, da? Te vei duce să-i vezi după ce se vor culca.
    Se ridică şi îl privi cu blândeţe:
    - Îţi voi spune la revedere acum, tinere stăpân. Trebuie să mă îngrijesc şi de confortul frumoasei tale tovarăşe. Mă vei plăcea mai mult atunci când ne vom întâlni din nou.
    Plecă, trântind uşa în urma lui. Se auzi cum cheia este răsucită în broască. Când paşii lui coborau treptele, Mark respiră adânc şi îşi relaxă muşchii cu un oftat şuierător.
    Frânghiile care îl ţineau legat slăbiră - puţin.
    Rămase nemişcat, încercând să-şi vină în fire. Gândurile încă îi mai zburau cu aceeaşi viteză neobişnuită, făcându-l să se simtă mulţumit.
    Din locul unde zăcea, privi podeaua umflată de vreme şi cadrul canapelei din fier. Putea desluşi şi peretele din spate. În zona aceea tapetul era sfîşiat şi căzuse peste rama patului ca pielea unui şarpe aflat în perioada de năpârlire. Se concentra asupra unei părţi din perete şi începu să o examineze cu atenţie. Alungă din minte orice alt gând.
    În cartea despre Houdini se spunea că cel mai important lucru era concentrarea, în minte nu trebuiau să pătrundă nici frica, nicio urmă cât de mică de panică. Corpul trebuia să fie complet relaxat. Iar eliberarea trebuia să se petreacă în minte înainte ca măcar un deget să se îndoaie. Fiecare pas făcut trebuia să existe în mod concret în minte.
    Privi peretele şi minutele se scurseră.
    Peretele era alb şi neregulat, , ca ecranul vechi al unui cinematograf  în aer liber. În cele din urmă, pe când trupul său se relaxa cât de mult era posibil, începu să se vadă pe sine însuşi proiectat acolo, un băieţel îmbrăcat în blugi Levi's şi într-un tricou.
    Băiatul stătea întins pe o parte, cu braţele prinse la spate, deasupra fundului. Pe după gât îi era trecut un laţ şi orice mişcare mai agitată ar fi dus la strângerea neînduplecată a nodului până când creierul i-ar fi amorţit definitiv din lipsă de aer.
    Privi peretele.
    Silueta de acolo începuse să se mişte cu prudenţă, deşi el însuşi încă mai stătea perfect nemişcat. Urmări concentrat toate mişcările acelui simulacru. Atinsese un nivel al concentrării folosit de fachirii şi yoghinii indieni, care sunt capabili să-şi contemple zile în şir degetele de la picioare sau vârful nasului, starea unor mediumuri capabile să facă mese să se ridice în aer în stare de inconştienţă, sau capabile să-şi extragă lujere lungi de teleplasmă din nas, din gură, din degete.
    Starea lui era aproape de sublim.
    Nu se gândea la Straker şi nici la lumina care se stingea pe cer. Nu mai vedea nici podeaua zgrunţuroasă, canapeaua din metal şi nici măcar peretele: Vedea doar băiatul, o siluetă perfectă, ce începuse un dans al muşchilor atent controlaţi.
    Privi peretele.
    Şi, în cele din urmă, începu să-şi mişte încheieturile mâinilor în semicercuri, una înspre cealaltă.
    La sfârşitul fiecărui semicerc muchiile interioare ale palmelor se atingeau. Nu i se mişca nici un muşchi în afară de cei din antebraţe. Nu se grăbea. Privi peretele.
    Când sudoarea începu să-i curgă prin pori, începu să-şi mişte încheieturile mai liber. Semicercurile deveniră trei sferturi de cerc. La capătul fiecăruia spatele mâinilor i se lipeau una de cealaltă. Laţul care le ţinea strânse slăbise şi mai mult.
    Se opri.
    După o clipă, începu să-şi flexeze degetele mari în palme şi să-şi sucească celelalte degete. Pe chipul său nu se putea citi absolut nicio expresie. Era ca faţa din ipsos a unui manechin din vitrina unui magazin.
    Trecură cinci minute. Acum mâinile îi transpirau din belşug. Nivelul maxim al concentrării îl ajutase să-şi controleze parţial şi propriul sistem nervos simpatic, alt truc al yoghinilor şi fachirilor şi căpătase, fără să o ştie, control asupra funcţiunilor involuntare ale propriului organism. Din pori îi izvora mai multă sudoare decât ar fi cerut mişcările lui prudente. Mâinile îi deveniseră unsuroase. Stropi de transpiraţie îi cădeau de pe frunte, întunecând duşumeaua acoperită cu praf alb.
    Începu să-şi mişte braţele în sus şi în jos ca un piston, folosindu-şi acum bicepşii şi muşchii spatelui. Laţul se strânse puţin, însă simţi cum frânghia care îi ţinea mâinile se întinde pe palma dreaptă. Se mai ţinea acum numai în degetul mare şi atât.
    Bucuria îl copleşi şi se opri imediat, aşteptând ca emoţia să-i dispară,complet.
    Când dispăru, începu din nou. Sus-jos. Sus-jos. Cu fiecare mişcare câştiga trei milimetri. Şi, pe neaşteptate, miraculos, mâna dreaptă era liberă.
    O lăsă acolo unde era, flexând-o. Când a fost sigur că nu mai era amorţită, îşi strecură degetele pe sub laţul care îi strângea mâna stângă. Mâna stângă alunecă liberă afară din strânsoare.
    Îşi aduse ambele mâini în faţă şi le puse pe podea. Închise o clipă ochii.. Acum şmecheria era să nu se gândească că reuşise. Şmecheria era să semişte în continuare cu hotărâre.
    Sprijinindu-se în mâna stângă, pipăi cu cea dreaptă umflăturile şi văile nodului care îi strângea laţul în jurul gâtului. Îşi dădu imediat seama că va fi nevoie aproape să se sugrume ca sa îl desfacă - şi că, prin această mişcare, va strânge şi mai tare frânghia petrecută peste testicule - care şi aşa îi pulsau dureros.
    Inspiră adânc şi începu să desfacă nodul. Frânghia se întinse din ce în ce mai mult, apăsându-i gâtul şi zona dintre picioare. Ţepi din cânepă îi intară în pielea gâtului ca nişte ace miniaturale de tatuaj. O vreme ce i se păru nesfârşită, nodul îl sfida. Vederea începu să îi slăbească sub atacul unor uriaşe flori negre ce explodau în inflorescenţe mute chiar în faţa ochilor săi.
    Refuză să se grăbească.
    Lucră neabătut până când, în sfârşit, simţi cum nodul slăbeşte. O clipă, presiunea din vintre deveni insuportabilă, şi apoi, cu o smucitură îşi aruncă laţul peste cap şi durerea se micşoră.
    Se ridică în şezut, cu capul aplecat, respiraţia întretăiată, ţinând grijuliu în mâini testiculele rănite. Durerea fioroasă deveni o jenă surdă, neîntreruptă, care îi provocă o stare de greaţă.
    Când se mai ostoi puţin, privi la fereasta acoperită cu obloane. Prin spărturi lumina căpătase nuanţe de ocru stins -soarele apunea. Şi uşa era încuiată.
    Trase de capătul frânghiei atârnate de grindă şi începu să-şi desfacă nodurile care îi ţineau picioarele legate.
    Erau îngrozitor de strânse şi, din cauza reacţiei psihice, concentrarea începuse să îi slăbească.
    Îşi eliberă coapsele, genunchii şi, după ceea ce i se păru a fi fost o luptă nesfârşită, şi gleznele.
    Se ridică slăbit printre buclele de frânghie, nevinovate acum, şi se clătină. Începu să-şi maseze coapsele.
    Se auzi un sunet de la parter: paşi.
    Privi în sus, cuprins de panică, cu nările dilatate. Şchiopătă spre fereastră şi încercă să o ridice. Era bătută în cuie.
    Paşii continuau să urce scările.
    Îşi şterse gura cu mâna şi se uită înnebunit prin cameră. Doua mormane de reviste. O farfurioară din tablă cu desenul unui picnic dintr-o vară a anilor 1890 pe spate. Rama canapelei din fier.
    Disperat, se îndreptă spre aceasta din urmă şi trase de un capăt. Şi nişte zei îndepărtaţi, văzând, poate, cât noroc reuşise să-şi facă cu propria lui mână, l-au milostivit şi cu un dram din partea lor.
    Paşii străbăteau coridorul înspre uşă, când reuşi să desfacă şuruburile care ţineau piciorul din oţel al canapelei şi să-l smulgă din loc.

                                                                            4.

                                          Când se deschise uşa, Mark stătea în spatele ei  cu piciorul de pat ridicat deasupra capului, ca un indian din lemn cu un tomahawk.
    - Tinere stăpân, am venit să...
    Observă frânghia aruncată pe jos şi înmărmuri surprins preţ de o secundă. Intrase pe jumătate în cameră.
    Pentru Mark, ceea ce a urmat căpătă viteza unei faze de fotbal reluată cu încetinitorul.
    I se păru că a avut minute întregi la dispoziţie şi nu doar câteva clipe, ca să ţintească sfertul de ţeastă vizibilă prin deschizătura uşii.
    Lovi ţinând piciorul cu ambele mâini, nu cât de tare şi-ar fi dorit - sacrifică din forţa loviturii în favoarea preciziei.
    Îl izbi pe Straker chiar deasupra tâmplei, când acesta se întoarse să se uite în spatele uşii. Ochii, mari de uimire, se închiseră din cauza durerii. Sângele ţâşni din rană împroşcând totul înjur.
    Straker se dădu înapoi împleticindu-se. Chipul îi era contorsionat într-o mască înfiorătoare.
    Întinse mâinile şi Mark îl lovi din nou. De această dată, drugul de fier îl izbi deasupra frunţii şi sângele ţâşni şi de acolo.
    Se prăbuşi moale, cu ochii daţi peste cap.
    Mark evită trupul căzut, privindu-l fix, cu ochi ieşiţi din orbite. Capătul piciorului de pat era pătat de sânge. Mai închis decât sângele din filmele Tehnicolor. Simţea că îi vine să vomite când se uită la el, dar când se uită la Straker nu simţi nimic.
   L-am omorât, gândi el. Şi în urma gândului: Bravo. Bravo.
   Mâna lui Straker se încleştă în jurul gleznei lui.
   Mark îşi ţinu respiraţia şi încercă să-şi smulgă piciorul din strânsoare.
   Mâna îl ţinea strâns ca într-o menghină şi acum Straker se uita în sus la el, cu ochi reci şi strălucitori sub masca de sânge şiroind. Buzele i se mişcau, însă nu reuşeau să scoată niciun sunet.
    Mark trase şi mai tare, însă în zadar. Gemând, începu să lovească mâna lui Straker cu piciorul de pat. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori. Până când se auzi sunetul acela oribil de degete care se frâng, ca o mină de creion care se rupe.
    Mâna slăbi strânsoarea şi el se eliberă cu o smucitură care îl făcu să se împleticească prin uşa deschisă până în hol.
    Capul lui Straker căzuse din nou pe duşumea, însă mâna lui zdrobită se deschidea şi se închidea în aer cu o viaţă tenebroasă proprie, aşa cum se mişcă convulsiv labele unui câine care visează că fugăreşte o pisică.
    Piciorul de pat căzu din degetele lui fără vlagă şi Mark se retrase tremurând. Apoi panica puse stăpânire asupra lui şi se întoarse şi o luă la goană pe scări în jos, sărind cu picioare amorţite câte două şi trei trepte o dată, cu mâna zburându-i deasupra balustradei zgâriate.
    Holul de la parter era învăluit în umbre, îngrozitor de întunecat.
    Se duse în bucătărie, aruncând priviri nebuneşti şi înfricoşate înspre uşa de la pivniţă. Soarele apunea, incendiind cerul cu nuanţe de roşu şi galben şi violet. La şaisprezece mile depărtare, într-o cameră funerară, Ben Mears urmărea cum limbile ceasornicului se mişcau şovăitoare de la 7:01 şi 7:02.
    Mark nu avea habar de asta, însă ştia că venise vremea vampirului. Dacă mai întârzia aici însemna să facă faţă unei confruntări pe lângă care cea dinainte fusese o joacă de copii; dacă se ducea în pivniţă să o salveze pe Susan însemna să facă cerere de primire în rândurile Morţilor Vii.
    Cu toate acestea, se îndreptă către uşa pivniţei şi chiar reuşi să coboare primele trei trepte înainte ca groaza să îl cuprindă într-o mantie aproape palpabilă, care nu îi permitea să mai înainteze vreun pas. Începuse să plângă, iar corpul îi tremura sălbatic, cuprins parcă de frigurile malariei.
    - Susan! urlă el. Fugi!
    - M... Mark? vocea îi era slăbită şi ameţită. Nu pot să văd nimic. E întuneric...
    Se auzi un zgomot asurzitor, ca o puşcă descărcându-se, urmat de un chicotit profund şi lipsit de orice sentiment.
    Susan ţipă... ţipătul i se transformă în geamăt şi apoi în tăcere.
    Şi totuşi nu se mişcă. Rămase acolo pe picioare slabe ca puful de pui, clătinându-se.
    Şi din adâncul pivniţei se auzi o voce prietenoasă, uimitor de asemănătoare cu a tatălui său.
    - Coboară, fiule. Te admir.
    Singură forţa vocii aceleia era atât de mare, încât simţi cum teama începe să-i slăbească, iar puful din picioare se transformă în plumb. Chiar începu să caute treapta următoare prin întuneric, înainte de a-şi veni în fire - iar pentru aceasta a fost nevoie de toată autodisciplina zdrenţuită care îi mai rămăsese.
    - Coboară, spuse vocea, mai aproape acum. Sub tonul prietenos de părinte se simţea oţelul neted al poruncii.
    Mark strigă înspre întunericul de jos:
    - Ştiu cum te cheamă! Barlow!
    Şi fugi.
    Când ajunse la uşa de la intrare, teroarea pusese din nou stăpânire pe el şi dacă uşa ar fi fost încuiată, ar fi trecut prin ea, lăsându-şi silueta decupată în tăblie, ca în desenele animate.
    Se năpusti pe alee (la fel ca de demult băiatul acela, Benjamin Mears) şi apoi prin mijlocul lui Burns Road înspre oraş şi înspre siguranţa îndoielnică ce îl aştepta acolo. Oare nu se putea ca vampirul rege să îl urmărească chiar acum?
    Ieşi de pe stradă şi îşi croi drum nebuneşte prin pădure, împroşcându-se cu apa din Taggart Stream şi căzând într-o tufă de scaieţi pe malul celălalt. Ajunse în sfârşit în curtea din spate a casei sale.
    Întră prin uşa de la bucătărie şi se uită pe sub arcadă în camera de zi, unde mama lui, cu îngrijorarea-i scrisă pe chip cu majuscule, vorbea la telefon cu agenda deschisă în braţe .
    Îşi ridică privirea şi îl văzu şi un val imens de uşurare i se aşternu pe faţă.
    - ... a venit...
    Puse receptorul în furcă fără să mai aştepte vreun răspuns şi se îndreptă spre el. Mark observă că mama lui plânsese şi asta îl duru mult mai mult decât ar fi vrut ea vreodată să creadă.
    - Oh, Mark... unde ai fost?
    - A venit? strigă tatăl lui din birou. Chipul său nevăzut era plin de tunete.
    - Unde ai fost?
    Îl cuprinse de umeri şi începu să îl scuture.
    - Pe afară, spuse pe un ton slăbit. Am căzut când am alergat acasă.
    Nu mai era nimic altceva de sus. Caracteristica esenţială şi definitorie a copilăriei nu este împletirea visului cu realitatea, ci înstrăinarea. Nu există cuvinte pentru descrierea drumeagurilor învăluite în ceţuri întunecate ale copilăriei. Copilul înţelept recunoaşte acest fapt şi se supune consecinţelor. Copilul care socoteşte preţul plătit, încetează a mai fi copil.
    Adăugă:
    - Am pierdut noţiunea timpului. Am...
    Apoi văzu umbra tatălui său coborând asupra lui.

                                                                         5.

                                           La un moment dat, înainte de ivirea zorilor de luni, cineva zgâria la fereastră.
    Se trezi brusc din somn, fără vreo perioadă intermediară de somnolenţă sau lipsă de orientare. Nebuniile din somn deveniseră uluitor de asemănătoare cu cele din starea de veghe.
   Chipul alb, desluşit în întunericul din faţa ferestrei era al lui Susan.
    - Mark.... lasă-mă să intru.
    Se dădu jos din pat. Podeaua era rece sub picioarele lui goale. Tremura.
    - Pleacă, spuse el fără nici o intonaţie în voce.
    Observă că purta aceeaşi bluză, aceiaşi pantaloni. Mă întreb dacă şi părinţii ei sunt îngrijoraţi. Dacă au dat telefon la poliţie.
    - Nu e atât de rău, Mark, insistă ea şi ochii îi erau sticloşi şi posomorâţi. Zâmbi, dezvelindu-şi dinţii, care luciră ascuţiţi sub gingiile palide.
    - E minunat. Lasă-mă să intru, o să-ţi arăt. O să te sărut, Mark. O să te sărut aşa cum mama ta nu a făcut-o niciodată.
    - Pleacă, repetă el.
    - Unul din noi tot o să te prindă, mai devreme sau mai târziu, spuse ea. Suntem mult mai mulţi acum. Lasă-mă pe mine, Mark. Mi-e... mi-e foame.
    Încercă să zâmbească din nou, însă surâsul i se transformă într-o grimasă ca de mătrăgună, care îi răci sângele în vine.
    Ridică crucea şi o lipi de fereastră.
    Ea şuieră, ca opărită, şi dădu drumul tocului ferestrei. O clipă, rămase în aer, trupul devenindu-i ceţos şi contururile pierzându-şi claritatea. Apoi dispăru. Însă nu înainte ca el să întrezărească (sau să i se pară că a întrezărit) pe chipul ei o expresie de nefericire disperată.
    Noaptea era din nou nemişcată şi tăcută.
    Suntem mult mai mulţi acum.
    Se gândi la părinţii lui, care dormeau învăluiţi într-un pericol inimaginabil chiar în camera de sub el şi groaza îi transformă intestinele în sloiuri de gheaţă.
    Unii oameni ştiau, îi spusese ea, sau bănuiau.
    Cine?
    Desigur, scriitorul. Cel cu care se întâlnea ea. Mears îl chema.Locuia la Pensiunea Evei. Scriitorii ştiau o mulţime de lucruri. El trebuie să fie. Va trebui să ajungă la Mears înaintea ei...
    Se opri pe drumul înspre pat.
    Dacă ea nu a ajuns deja.

                                                                    CAPITOLUL TREISPREZECE
                                                                        PĂRINTELE CALLAHAN
                                                                                          1.

                                         În aceeași seară de duminică, părintele Callahan intră cu paşi şovăitori în camera de spital a lui Matt Burke.
    Ceasul profesorului arăta ora şapte fără un sfert.
    Cărţi, multe cărţi, unele din ele zdrenţuite de trecerea timpului erau împrăştiate pe noptieră şi pe cuvertură. Matt o sunase pe Lorreta Starcher în apartamentul ei de fată bătrână şi nu numai că reuşise să o convingă să deschidă biblioteca în ziua de duminică, dar îi şi adusese personal cărţile.
    A venit în fruntea unui grup format din trei tineri infirmieri cu braţele încărcate. A plecat, însă, destul de ţâfnoasă, căci Matt a refuzat cu încăpăţânare să îi explice ce nevoie avea de cărţi atât de ciudate.
    Părintele Callahan îl măsură cu curiozitate pe profesor. Arăta epuizat, însă nu atât de epuizat sau zdruncinat ca alţi enoriaşi pe care îi vizitase în împrejurări asemănătoare.
    De-a lungul timpului, Callahan descoperise că prima reacţie la aflarea ştirii că ai cancer sau că ai suferit o comotie cerebrală sau un infarct serios sau că un organ important îţi este grav bolnav, era uluirea la mârşăvia trădării căreia i-ai căzut victimă. Pacientul afla cu mâhnire că un prieten atât de apropiat (şi, până în clipa respectivă, chiar cunoscut în întregime) cum este propriul trup a putut fi atât de indolent încât să adoarmă la datorie. Iar reacţia imediat următoare acesteia era gândul că nu mai avea niciun rost să ai un prieten care este în stare să te dezamăgească cu atâta cruzime.
    Concluzia care urma acestor două reacţii era aceea că nu conta câtuşi de puţin dacă merita sau nu să mai ai acest prieten. Nu poţi refuza să mai stai de vorbă cu corpul tău cel perfid, aşa cum nu poţi să îl dai în judecată, sau să te prefaci că nu eşti acasă atunci când vine în vizită. Iar gândul final al acestui raţionament făcut pe patul de spital scotea la lumină posibilitatea îngrozitoare că trupul omului nu îi era deloc prieten, ci chiar duşman neîndurător, hărăzit să distrugă forţa superioară care l-a folosit şi l-a maltratat încă de când maladia raţiunii se instalase înăuntru.
    Odată, printre aburii de alcool ai unei minunate inspiraţii, Callahan se apucase să scrie o monografie pe această temă pentru Jurnalul Catolic.
    Chiar îşi ilustrase articolul cu o caricatură diabolică pentru prima pagină, care înfăţişa un creier aşezat în echilibru precar pe terasa de Sus a unui zgârie-nori. Clădirea (care purta firma „Corpul Omenesc") era cuprinsă de flăcări (care purtau eticheta „Cancer" deşi puteau fi zeci de alte denumiri). Desenul se intitula „Prea sus ca să poţi sări". În accesul de cumpătare de a doua zi, rupsese monografia în bucăţi şi dăduse foc desenului - nu era loc pentru nici una din realizările lui în doctrina catolică, decât poate, dacă ar fi adăugat şi un elicopter cu o pancartă pe care să scrie „Cristos" şi din care să atârne o scară din frânghie.
    Cu toate acestea, ştia că intuiţia lui era corectă, iar rezultatul unei asemenea înlănţuiri logice de gânduri pe patul de spital nu putea decît să dea naştere unei depresiuni acute. Simptomele acesteia includeau de obicei ochi cu privire opacă, reacţii întârziate, suspine smulse din străfundurile cavităţii toracice, şi uneori, chiar lacrimi la vederea preotului, corbul acesta întunecat a cărui funcţie fundamentală era să descrie realitatea morţii pentru fiinţa raţională.
    Mart Burke nu prezenta nici unul din aceste senine. Întinse mâna care îi păru lui Callahan uimitor de puternică atunci când i-o strânse.
    - Părinte Callahan. Ce bine că ai venit.
    - Îmi face plăcere. Ca şi înţelepciunea unei neveste, profesorii buni sînt nişte perle nepreţuite.
    - Chiar şi urşii bătrâni şi agnostici ca mine?
    - Mai ales aceştia, spuse Callahan, ripostând cu bucurie. Poate că te-am prins într-un moment mai delicat. Mi s-a spus că nu există ateişti ascunşi în vizuini de vulpe, aşa cum sunt mult prea puţini agnostici în saloanele de Reanimare.
    - Vai mie, mă vor muta în curând de aici.
    - Haida-de, pufni dispreţuitor Callahan. Încă nu ţi-au cântat prohodul.
    - Clipa aceasta nu este chiar atât de departe pe câît îţi închipui, răspunse Matt.
    Părintele Callahan se aşeză pe scaun şi îşi izbi genunchiul de noptiera de lângă pat. Un morman de cărţi puse în dezordine i se prăbuşi în poală. Citi titlurile cu voce tare când le puse la loc.
    - Dracula. Oaspetele lui Dracula. Căutarea lui Dracula. Creanga de Aur. Istoria naturală a  vampirilor - naturală? Legende ungureşti. Monştri ai întunericului. Monştri din viaţa adevărată. Peter Kurtin, monstrul din Dusseldorf. Şi...
    Şterse praful de pe coperta ultimei cărţi şi descoperi o siluetă aplecată ameninţător asupra unei dudui adormite.
    - Varney, vampirul sau Ospăţul de sânge. Dumnezeule -aceasta este bibliografia recomandată pacienţilor care tocmai au suferit un infarct?
    Matt surâse:
    - Bietul Varney. Am citit cartea asta demult şi am făcut un comentariu pentru cursul pe care îl urmam la universitate Literatura Romantică. Însă profesorul, ale cărui noţiuni despre literatura fantastică începeau cu Beowulf şi se opreau la Screwtape Letters, a suferit un şoc citindu-l. Am primit cea mai mică notă pentru comentariu împreună cu recomandarea scrisă de a-mi eleva gusturile.
    - Dar cazul lui Peter Kurtin este destul de interesant, spuse Callahan. Deşi se poate spune că este chiar respingător.
    - Îi cunoşti povestea?
    - În mare parte. Mă interesau astfel de istorii pe vremea când eram student la teologie. Motivam preocupările acestea în faţa mai marilor mei, în faţa scepticismului lor, spunând că pentru a reuşi ca preot trebuie să sondezi adâncurile firii omeneşti în aceeaşi măsură în care trebuie să aspiri la înălţimile ei. Apă de ploaie. Îmi plăceau poveştile de groază ca oricărui om normal. Din câte îmi aduc aminte, Kurtin, când era mic, şi-a omorât doi tovarăşi de joacă înecându-i - luase o plută în mijlocul fluviului şi o împinseră în larg, până când copiii ceilalţi au obosit şi s-au înecat.
    - Aşa este, îl aprobă Matt. Şi când era adolescent a încercat de două ori să ucidă părinţii unei fete care refuzase să se întâlnească cu el. Mai târziu le-a incendiat casa. Însă pe mine nu mă interesează această parte a.... hm, a carierei sale.
    - Exact așa am bănuit și eu când am văzut și celelalte cărți.
    Luă o revistă de pe pat. Pe copertă era înfăţişată o tânără extrem de înzestrată din punct de vedere fizic, îmbrăcată într-un costum mulat pe formele ei generoase şi care sugea sângele unui tânăr. Expresia de pe chipul tânărului părea a fi o combinaţie tulburătoare între groaza formidabilă şi patimă formidabilă. Numele revistei - şi, se pare, şi al tinerei femei era Vampirella.
    Callahan lăsă jos revista, mai intrigat ca niciodată.
    - Kurtin a atacat şi a ucis mai mult de zece femei, spuse Callahan. Şi a mutilat încă şi mai multe cu un ciocan. Dacă se aflau în perioada specială din lună, le bea scurgerile.
    Matt Burke dădu afirmativ din cap:
    - Însă ceea ce nu se cunoaşte prea bine, zise el, este faptul că a mutilat şi animale. Ajuns la paroxism, a smuls capetele unor lebede din parcul central din Dusseldorf şi a băut sângele care le tâșnea din gâturi.
    - De asta ai vrut să mă vezi? întrebă Callahan. Doamna Curless mi-a spus că ai o problemă importantă de discutat.
    - De asta am vrut să te văd şi da, am oproblemă importantă de discutat.
    - Despre ce poate fi vorba? Dacă ai vrut să mă faci curios, trebuie să-ţi spun că ai reuşit.
    Matt îl privi calm.
    - Un bun prieten de al meu, Ben Mears, trebuia să ia legătura cu tine astăzi. Însă menajera ta mi-a spus că nu l-a văzut.
    - Asa şi este. Nu am văzut pe nimeni de la ora două dupa-amiaza.
    - Iar eu nu am fost în stare să dau de el. A plecat din spital împreună cu doctorul meu, James Cody. Nici pe el nu l-am putut găsi. De asemenea, nu am fost în stare să o găsesc pe Susan Norton, prietena lui Ben. A plecat de acasă, promiţând părinţilor că se va întoarce până la ora cinci. Nu s-a întors şi părinţii ei sunt îngrijoraţi.
    Auzind acestea, Callahan se aplecă înspre Matt. Îl cunoscuse în treacăt pe Bill Norton care venise o dată să discute împreună probleme legate de nişte muncitori catolici.
    - Ai vreo bănuială?
    - Să-ţi pun mai întâi o întrebare, spuse Matt. Ia-o în serios şi gândeşte-te foarte bine înainte de a-mi răspunde. Ai avut în ultima vreme impresia că în oraş se întâmplă ceva neobişnuit?
    Impresia iniţială a lui Callahan, devenită acum certitudine, era că omul din faţa lui îşi alegea cu foarte mare prudenţă direcţia pe care voia să o imprime discuţiei, nedorind să îl îngrijoreze mai mult cu gândurile care îi treceau prin minte. Însă maldărul de cărţi sugera ceva de-a dreptul nemaiauzit.
    - Vampiri în Salem's Lot? întrebă.
    Se gândea acum că, uneori depresiunea profundă care însoţea o maladie serioasă putea fi evitată dacă pacientul ar fi făcut investiţii masive în timpul vieţii: artiştii, muzicienii, un tâmplar, de exemplu, ale cărui gânduri se axează numai pe clădirea pe jumătate finisată. Interesele acestea puteau fi la fel de bine legate cu vreo psihoză nevinovată (sau nu chiar atât de nevinovată) incipientă şi apărută înaintea îmbolnăvirii.
    Avusese conversaţii lungi cu un bătrân pe nume Harris din Schoolyard Hill, internat la Centrul Medical al statului Maine cu diagnosticul de cancer avansat al intestinului gros. În ciuda durerilor, care trebuie să fi fost teribile, i-a ţinut o întreagă teorie lui Callahan, cu argumentaţii lucide şi detaliate, despre creaturile de pe Uranus care se infiltrează în fiecare sferă de activitate a vieţii americane.
    - Într-o zi, tipul care îţi face plinul la benzinăria Amoco a lui Sony este doar Joe Blow din Falmouth, îi spunea scheletul acela cu ochi strălucitori şi uluitor debit verbal. Iar în ziua imediat următoare este o creatură de pe Uranus care doar seamănă cu Joe Blow. Posedă chiar şi amintirile lui Joe Blow şi dicţia lui, înţelegi? Pentru că creaturile astea de pe Uranus se hrănesc cu unde alfa... pleosc, pleosc, pleosc!
    După spusele lui Harris, el nici măcar nu avea cancer, ci se îmbolnăvise grav în urma unui proces de otrăvire cu raze laser. Creaturile de pe Uranus, alarmate de faptul că le descoperise maşinaţiunile, se hotărâseră să îl înlăture. Harris îsi accepta cu stoicism soarta, însă voia să se sfârşească luptând.
    Callahan nu a făcut niciun efort să îl trezească la realitate. A ceasta intra în atribuţiile rudelor bine intenţionate, dar cu capete pătrate. Din câte cunoştea Callahan, psihoza, întocmai ca o duşcă bună de Cutty Sark, putea fi extrem de folositoare.
    Aşa că acum îşi împleti degetele pe genunchi şi îl aşteptă pe Mart să continue.
    Acesta spuse:
    - E greu să continui. Şi va fi şi mai greu dacă crezi că sufăr de demenţa secundară.
    Surprins să îşi audă propriile-i gânduri rostite în cuvinte chiar în clipa când îi trecuseră prin minte, Callahan reuşi cu greutate să îşi păstreze expresia indiferentă - deşi emoţia care i s-ar fi putut citi pe chip ar fi fost una de admiraţie şi nu de tulburare.
    - Dimpotrivă, pari foarte lucid, zise.
    Matt suspină:
    - Luciditatea nu presupune şi o minte întreagă - după cum bine ştii.
    Se foi în pat, rearanjând cărţile pe cuvertură lângă el.
    - Dacă există un Dumnezeu, probabil că mă face acum să plătesc pentru viaţa de pedanterie prudentă pe care am dus-o -pentru faptul că am refuzat să mă afirm ca intelectual în orice domeniu, asteptând ca alţii să mi-o ia înainte. Acum, pentru a doua oară într-o singură zi, mă simt obligat să fac cea mai smintită declaraţie fără a avea măcar un crâmpei de dovadă care să o susţină. Tot ce pot să spun pentru a-mi apăra sănătatea mentală este că afirmaţiile mele pot fi confirmate sau infirmate fără prea mare greutate şi că sper să mă iei în serios şi să le verifici până nu este prea târziu.
    Începu să rîdă:
    - Până nu este prea târziu. Sună ca replicile din maculatura anilor treizeci, nu ţi se pare?
    - Viața este plină de melodrame, observă Callahan, reflectând în acelaşi timp dacă aşa şi era, căci nu avusese ocazia să întâlnească prea multe melodrame în ultima vreme.
    - Te întreb din nou dacă ai observat ceva - orice - ieşit din comun sau chiar ciudat la acest sfârşit de săptămână?
    - În legătură cu vampirii sau...
    - În legătură cu orice.
    Callahan se gândi câteva clipe:
    - Groapa de gunoi e închisă, spuse în cele din urmă. Însă poarta era spartă, aşa că am intrat.
    Surâse:
    - Îmi place să-mi duc gunoiul la groapă. Este un gest atât de practic şi de umil şi pot atunci să mă dedau în întregime fanteziilor mele etiliste despre crearea unui proletariat sărac dar fericit. Dud Rogers nu era acolo.
    - Altceva?
    - Păi, soţii Crockett nu au fost astăzi la slujbă, şi nu s-a întâmplat ca doamna Crockett să lipsească vreodată.
    - Şi?
    - Desigur, povestea cu biata doamnă Glick...
    Matt se sprijni într-un cot:
    - Doamna Glick? Ce-i cu ea?
    - A murit.
    - Din ce cauză?
    Ezitând, Callahan spuse:
    - Pauline Dickens e de părere că a fost un infarct.
    - A mai murit cineva azi în oraş?
    În mod obişnuit, aceasta ar fi fost o întrebare prostească. Decesele într-un orăşel atât de mic cum era Salem's Lot erau în general evenimente destul de rare, în ciuda procentului ridicat de vârstnici în rândurile populaţiei.
    - Nu, spuse rar Callahan. Însă rata mortalităţii a fost destul de mare în ultimul timp, nu crezi? Mike Ryerson... Floyd Tibbits... apoi bebeluşul familiei McDougall...
    Mart dădu din cap obosit:
    - Morţi ciudate, spuse. Da. Însă lucrurile par a ajunge în punctul de unde vor putea fi tăinuite mai bine. Încă vreo câteva nopţi şi mă tem... mă tem...
    - Hai să nu ne mai ascundem după degete, spuse Callahan.
    - Foarte bine. Deja am evitat subiectul prea mult.
    Începu să îşi spună povestea de la un capăt la celălalt, neascunzând nimic şi adăugind şi părerile lui Ben, ale lui Susan şi ale lui Jimmy. Când termină, întâmplările îngrozitoare ale nopţii se încheiaseră pentru Ben şi Jimmy.
    Supliciul lui Susan Norton de-abia începea.

                                                                                2.

                                       Matt tăcu câteva momente la încheierea istorisirii sale, apoi spuse:
    - Asta este. Sunt nebun?
    - În orice caz, ești hotărât să crezi că asta este părerea pe care o vor avea oamenii despre tine, îi răspunse Callahan, în ciuda faptului că se pare că ai reuşit să-i convingi pe domnul Mears şi pe propriul tău doctor. Nu, nu cred că eşti nebun. Şi, de fapt, meseria mea are mai mult de-a face cu supranaturalul. Dacă îmi permiţi un mic joc de cuvinte, acesta este vinul şi pâinea mea.
    - Dar...
    - Să-ţi spun o poveste. Nu garantez că este adevărată, însă garantez că eu cred că este adevărată. Este vorba de un bun prieten de al meu, Părintele Raymond Bissonette, care, de câţiva ani, slujeşte într-o parohie din Cornwall - pe aşa-numita Tin Coast. Cunoşti zona?
    - Am citit despre ea.
    - Cu vreo cinci ani în urmă, mi-a scris că a fost chemat într-un colţ îndepărtat al parohiei sale să oficieze slujba de înmormântare pentru o tânără care „se ofilise" pur şi simplu. Lui Ray i se păru în primul rând neobişnuit faptul că sicriul fetei fusese în întregime acoperit cu trandafiri sălbatici. Însă ceea ce i s-a părut de-a dreptul grotesc a fost faptul că gura moartei era deschisă, fixată cu un băţ şi umplută cu usturoi şi cimbrişor.
    - Astea sunt...
    - Modalităţi tradiţionale de apărare împotriva învierii celor Nemorti, aşa este. Remedii populare. Când Ray a întrebat ce se întâmplă, tatăl fetei i-a răspuns, pe un ton destul de sec, că fata fusese omorâtă de un incubus. Ştii ce înseamnă?
    - Un vampir sexual.
    - Fata fusese logodită cu un tânăr pe nume Bannock care avea pe o latură a gâtului un semn din naştere, de culoarea căpşunii. Venind acasă de la lucru, cu două săptămâni înainte de nuntă, tânărul a fost lovit de o maşină şi a murit. Doi ani după aceea, tânăra s-a logodit cu altcineva. A rupt însă pe neaşteptate logodna aceasta chiar în săptămâna dinaintea strigărilor în biserică. A spus părinţilor şi prietenilor că John Bannock venea la ea în timpul nopţii şi că păcătuise cu el. Ray spunea că actualul ei iubit era mai îngrijorat de starea sănătăţii ei mentale decât de posibilitatea unor vizite demonice. Cu toate acestea, fata s-a ofilit, a murit şi a fost înmormântată ţinându-se cont de ritualurile vechi ale bisericii.
    - Însă nu acesta a fost motivul pentru care mi-a scris Ray scrisoarea respectivă. Ci o întâmplare a cărui martor a fost la două luni după moartea fetei. În timp ce îşi făcea plimbarea de dimineaţă, Ray a descoperit un tânăr lângă mormântul fetei - un tânăr cu un semn din naştere de culoarea căpşunii pe o parte a gâtului. Dar povestea nu se sfârşeşte aici. Prietenul meu are un aparat de fotografiat Polaroid pe care îl primise de la părinţi în urmă cu un Crăciun şi se amuza fotografiind peisajele din ţinut. Am nişte poze făcute de el în albumul de la presbiteriu - şi sunt bunicele.
    În dimineaţa aceea avea aparatul cu el şi l-a fotografiat pe tânărul de lângă mormânt.
    Când a arătat pozele celor din sat, reacţia acestora a fost uimitoare. O femeie în vârstă a leşinat, iar mama fetei moarte s-a aşezat în genunchi în mijlocul străzii şi a început să se roage.
    Însă a doua zi dimineaţă, când Ray s-a trezit, figura tânărului dispăruse complet din fotografii şi în ele nu se mai vedeau decât diferite fragmente din cimitirul local.
    - Şi crezi povestea asta? îl întrebă Matt.
    - O, da. Şi cred că mulţi alţi oameni ar crede. Omul obişnuit nu este nici pe jumătate atât de reticent în faţa supranaturalului, cum îl prezintă scriitorul. De fapt, majoritatea scriitorilor care se ocupă de acest subiect sunt mult mai prudenţi în ceea ce priveşte spiritele şi demonii şi bau-baul decât este omul de pe stradă. Lovecraft a fost ateu. Edgar Allen Poe a fost un transcendental ţicnit. Iar Hawthorne a fost religios în mod pur simbolic.
    - Eşti teribil de competent în domeniul acesta, zise Matt cu admiraţie în voce.
    Preotul ridică din umeri:
    - Când eram tânăr m-au interesat subiectele oculte şi cele ieşite din comun şi, pe măsură ce am înaintat în vârstă, chemarea mea spre munca religioasă a intensificat aceste preocupări, în loc să le facă să dispară.
    Suspină:
    - Însă în utlima vreme am început să-mi pun nişte întrebări destul de dure despre natura răului în lume.
    Adăugă, cu un zâmbet chinuit:
    - Însă aşa s-a dus tot hazul.
    - Atunci... vrei să investighezi ceva în locul meu? Şi te-ar deranja dacă te-aş ruga să duci cu tine nişte apă sfinţită şi o bucăţică de ostie?
    - Acum te-ai aventurat pe un teren teologic destul de periculos, spuse Callahan cu gravitate.
    - De ce?
    - Nu am să te refuz, nu în acest moment, zise Callahan. Şi mai trebuie să-ţi spun că dacă ar fi fost vorba de un preot mai tânăr, probabil că ar fi acceptat imediat, fără să aibă mustrări de conştiinţă, sau prea puţine.
    Surâsul lui era plin de amărăciune când continuă:
    - Tinerii consideră harnaşamentele bisericii ca fiind ceva simbolic - şi nu ceva de natură practică - ceva asemănător pălăriei şi baghetei de vrăjitor. Acest gen de preot poate, crede că eşti nebun, dar, dacă puţină apă sfinţită împrăştiată ici şi colo te-ar face să te simţi mai bine, atunci e minunat. Eu nu pot face aşa ceva. Dacă ar fi să pornesc să-ţi fac investigaţiile îmbrăcat într-un costum elegant de tweed, cu nimic altceva în mână decât un exemplar din Exorcistul senzual al lui Sybil Leek, sau altă carte de acest fel, asta ar fi o problemă confidenţială între noi doi. Însă dacă iau ostie cu mine... atunci devin agent al Sfintei Biserici Catolice, gata sa îndeplinesc cele mai spirituale ritualuri ale funcţiei mele. Atunci devin reprezentantul lui Isus pe pământ.
    Privirea îi devenise serioasă, solemnă.
    - S-ar putea să fiu un preot prost - şi eu m-am crezut uneori astfel - puţin surmenat, puţin cinic şi, în ultima vreme, suferind de o criză acută de... de ce? de credinţă? de identitate?... Însă tot mai cred suficient de tare în puterea teribilă, mistică, apoteotică a bisericii care se află în spatele meu, ca să mă cutremur la gândul că ţi-aş putea accepta cererea cu uşurinţă. Biserica reprezintă mai mult decât un simplu mănunchi de idei, cum par a crede slujitorii ei mai tineri. E mai mult decât o echipă de cercetaşi spirituali. Biserica este Forţa... şi nimeni nu poate pune cu uşurinţă Forţa în mişcare.
    Se încruntă şi îl privi cu severitate pe Matt:
    - Înţelegi asta? Este vital să mă înţelegi.
    - Înţeleg.
    - Pentru că, vezi, conceptul general al răului în viziunea Bisericii Catolice a suferit schimbări radicale în acest secol. Ştii ce anume le-a provocat?
    - Îmi închipui că Freud.
    - Foarte bine. De la începutul secolului Biserica Catolică a început să se confrunte cu un nou concept: răul scris cu literă mică. Cu un diavol care nu mai era monstrul cu coarne roşii, coadă cu vârful ascuţit şi copite despicate, sau cu un şarpe care se târăşte prin grădină - deşi aceasta este o imagine psihologică extrem de potrivită. Diavolul, în Evanghelia după Freud, trebuie să fie un id uriaş şi complex, subconştientul nostru, al tuturor.
    - Oricum este un concept teribil, spre deosebire de bau-baul sau demonul cu coadă roşie şi cu nas sensibil care poate fi izgonit cu o singură băşină trasă de un preot constipat spuse Matt.
    - Teribil, bineînţeles. Dar impersonal. Nemilos. De neatins. Este la fel de imposibil să izgoneşti diavolul lui Freud, pe cât era de imposibil de realizat târgul lui Shylock - să tai o halcă de carne fără să curgă niciun strop de sânge. Biserica Catolică s-a văzut obligată să îşi reinterpreteze întreaga-i manieră de abordare a răului - bombardiere deasupra Cambodgiei, războiul din Irlanda şi din Orientul Mijlociu, poliţişti măcelăriţi, revolte în ghetouri, miliardele de rele mai mici slobozite în lume în fiecare zi ca o invazie de ţânţari. Biserica se află acum în plin proces de transformare; îşi leapădă pielea de vraci şi renaşte ca organism activ şi conştient din punct de vedere social. Ascendentul pe care l-a căpătat sufletul oraşului asupra spovedaniei individuale. Împărtăşania jucând rol secundar pe lângă mişcarea pentru drepturile omului şi renaşterea urbană. Biserica începe să înveţe cum să-şi planteze ambele picioare în lumea reală.
    - În care nu există vrăjitoare şi nici incubuşi şi nici vampiri, spuse Matt, ci doar copii molestaţi şi incesturi și violarea mediului înconjurător.
    - Așa este..
    Cu prudență, Matt îi zise:
    - Și detești situația asta, nu-i așa?
    - Da, șopti Callahan. Cred că este o mârșăvie. Este felul în care Biserica Catolică ne spune că Dumnezeu nu e mort, ci e doar puţin senil. Şi cred că ăsta este răspunsul meu. Ce vrei să fac?
    Matt îi spuse.
    Callahan medită la cele auzite şi întrebă:
    - Îţi dai seama că ceea ce-mi ceri contrazice tot ce ţi-am spus?
    - Dimpotrivă, eu zic că este şansa ta de a pune biserica - biserica ta - la încercare.
    Callahan inspiră adânc.
    - Foarte bine. Sunt de acord. Cu o condiţie.
    - Care anume?
    - Ca toţi care mergem în această expediţie să ne ducem mai întâi la magazinul acestui domn Straker. Şi ca domnul Mears, în calitatea dânsului de purtător de cuvânt, să îi spună deschis ce credem. Ca astfel să avem ocazia să îi observăm reacţiile. Şi, în sfârşit, să îi dăm şi lui ocazia să ne râdă în nas.
    Matt se încruntă:
    - Asta ar însemna să îl avertizăm.
    Callahan scutură din cap:
    - Cred că un astfel de avertisment nu îi va fi de niciun folos dacă noi trei - domnul Mears, doctorul Cody şi cu mine - ne hotărâm să mergem mai departe indiferent de cele aflate.
    - Bine, spuse Matt. Sunt de acord, cu condiţia să fie şi Ben şi Jimmy Cody de acord.
    - În regulă, oftă Callahan. Te deranjează dacă îţi voi spune că sper ca toate astea să fie nişte năluciri ale minţii tale? Că sper ca acest Straker să ne râdă în nas, şi pe bună dreptate?
    - Câtuşi de puţin.
    - Aşa sper. Am consimţit să fac mai multe decât îţi poţi da seama. Şi asta mă înspăimântă.
    - Şi pe mine, şopti Matt.

                                                                            3.

                                          Însă pe drumul înapoi către biserica  St. Andrews, nu se simţea deloc înspăimântat. Dimpotrivă.
    Era bine dispus, renăscut. Pentru prima oară de mulţi ani de zile era treaz şi nu tânjea după o băutură.
    Intră în presbiteriu, ridică receptorul telefonului şi formă numărul de la Pensiunea Evei Miller.
    - Alo? Doamna Miller? Pot vorbi cu domnul Mears?... Nu este. Da, înţeleg... Nu, nu am niciun mesaj. Voi reveni mâine. Da, la revedere.
    Închise şi se duse la fereastră.
    Era Miller pe acolo pe undeva, bând bere într-o circiumă de pe marginea drumului sau era cu putinţă ca tot ce-i spusese bătrânul profesor să fie adevărat?
    Dacă aşa era... dacă aşa era...
    Nu mai putea rămâne în casă. Ieşi în pridvorul din spate, respirând cu nesaţ aerul rece, ca de oţel al nopţii de octombrie, şi privi în întunericul mişcător. Poate că nici nu era vorba de Freud. Poate că era vorba de inventarea luminii electrice, care a ucis umbrele din mintea omului mult mai eficient decât ar fi făcut-o un ţăruş înfipf în inima unui vampir - şi mult mai curat.
    Răul îşi continuă misiunea, însă îşi desfăşoară forţele în licărul dur, nemilos al lămpilor fluorescente din parcări, al tuburilor de neon, al miliardelor de becuri de o sută de waţi.
    Sub licărul lipsit de umor al curentului alternativ, generalii pun la cale strategii pentru secătuirea rezervelor de oxigen ale planetei şi, atunci când operaţia le scapă de sub control, ca o sanie improvizată a unui copil care se năpusteşte pe pantă în jos fără frâne, zic: îndeplineam ordinele.
    Da, aşa este, este adevărul pur. Sîntem toţi soldaţi, îndeplinind pur şi simplu ordinele scrise pe foile noastre de concediere. Dar, în ultimă instanţă, de unde vin aceste ordine? Du-mă la şeful tău.
    Însă unde este biroul acestuia? Îndeplineam ordinele. Oamenii m-au ales. Dar cine i-a ales pe oameni?
    Ceva fâlfâi deasupra şi Callahan ridică capul, smuls din reveria lui confuză. Pasăre? Liliac? Dispăruse. Nu contează.
    Ascultă respiraţia oraşului şi nu reuşi să audă nimic altceva decât scâncetul cablurilor de telefon.
    În noaptea în care spiritul cel negru îşi cotropeşte ţinuturile, vei dormi somnul de veci.
    Cine a scris asta? Dickey?
    Niciun sunet; nicio lumină în afară de lampa fluorescentă din fata bisericii unde Fred Astaire nu a dansat niciodată şi licărul galben, când mai aprins, când mai stins, al semnalului de la intersecţia Străzii Brock cu Jointer Avenue. Niciun plânset de copil.
    În noaptea în care spiritul cel negru îţi cotropeşte ţinuturile, vei dormi...
    Încântarea pe care o simţise mai devreme se topise ca un ecou fals al orgoliului. Groaza îl lovi puternic în inimă. Nu groaza pentru viaţa sau onoarea lui sau pentru ce o să spună menajera dacă o sa descopere că bea. Era o groază la care nu se gândise niciodată, nici măcar în zilele chinuite ale adolescenţei.
    Groaza pe care o simţea era pentru sufletul lui nemuritor.

                                                                        PARTEA a III-a
                                                                     ORAŞUL PĂRĂSIT

    Am auzit o voce, din adâncuri:
    Vino, iubito, cu mine, în somnul meu nesfârşit.
    Vechi cântec rock'n 'roll

    Acum, călătorii prin astă vale
    Văd, prin ferestre roşii de sânge,
    Forme fantastice, care pe dale
    Sar, după un zgomot care se frânge.
    Şi ca un râu, fantomatic, grăbit,
    Prin uşa palidă se îngrămădeşte
    O gloată hidoasă care se năruie
    Şi râde, dar nu mai zâmbeşte.
    EDGAR ALLAN POE
    Palatul bântuit

    Îţi spun acum că întregul oraş e gol.
    BOB DYLAN

                                                                      CAPITOLUL PAISPREZECE
                                                                                    ORAŞUL (IV)
                                                                                             1.

                                Din "Almanahul vechiului fermier":
    Soarele apune duminică, 5 octombrie 1975, la 7,02 P.M.; soarele răsare luni, 6 octombrie 1975, la 6,49 A.M. Perioada de întuneric în Jerusalem's Lot în timpul acestei rotaţii, a Pământului, la treisprezece zile după echinocţiul de toamnă, a durat unsprezece ore şi patruzeci şi şapte de minute. Lună nouă. Versul zilei din Vechiul Fermier a fost: „Când vezi mai puţin soare, recolta e aproape strânsă".
    Din raportul Staţiei Meteorologice din Portland:
    Temperatura maximă în timpul nopţii a fost de 17°G, la ora 7,05 P.M. Temperatura minimă a fost de 2°C, la ora 4,06 A.M. Cer variabil, precipitaţii zero. Vânt din nord-vest cu 5 până la 10 mile pe oră.
    Din registrul Poliţiei Districtuale din Cumberland:
    Nimic de semnalat.

                                                                                   2.

                                  Nimeni nu a declarat mort oraşul Jerusalem`s Lot în dimineaţa zilei de 6 octombrie; nimeni nu ştia că aşa era. Întocmai ca leşurile din zilele trecuteoraşul păstra întreaga aparenţă a vieţii.
...............................................................................................